1) Într-o zi, Râbi’a a fost întrebatã:
- O, Râbi’a!, îl iubesti pe Domnul cel Preaînalt?
– Oh, într-adevãr, îl iubesc.
– Si pe Saitan îl consideri un inamic?
- Îl iubesc atât de mult pe Domnul cel Preaînalt încât nu mã nelinistesc de dusmania lui Saitan.
2) Se povesteste cã Râbi’a l-a vãzut în vis pe Trimisul lui Dumnezeu, care a salutat-o si i-a zis:
- O, Râbi’a! mã iubesti?
- O, Trimis al lui Dumnezeu! rãspunse ea, ar putea cineva sã nu te iubeascã? Si totusi, dragostea pentru Dumnezeu cel Preaînalt îmi umple într-atâta inima cã nu mai rãmâne loc nici pentru prietenie, nici pentru dusmania fatã de orice altã creaturã.
3) Într-o zi Râbi’a a fost întrebatã:
- Cel pe care Îl slujesti, Îl vezi?
Ea rãspunse:
- Dacã nu L-as vedea, nu L-as sluji.
4) Într-o zi i s-a pus lui Râbi’a urmãtoarea întrebare:
- Dacã unul dintre supusi se cãeste, îi va accepta cãinta sau nu Domnul cel Preaînalt?
- Atât timp cât Dumnezeu nu acordã gratia cãintei, cum ar putea unul dintre supusi sã se cãiascã? si atunci când în sfârsit vine aceastã gratie, fãrã îndoialã cã este ca si acceptatã.
5) Se povesteste cã într-o zi Mâlik Dinâr, Hasan Basri si Chaqiq Balkhi fãcurã o vizitã la Râbi’a. Vorbind despre sinceritate, Hasan Basri spuse:
- Nu este sincer cel care nu suportã cu constantã loviturile care vin de la Domnul cel Preaînalt.
- Asta miroase a infatuare, spuse Râbi’a.
Chaqiq Balkhi spuse:
- Nu este sincer cel care nu multumeste pentru încercãrile trimise de Domnul cel Preaînalt.
- Trebuie chiar mai mult decât atât, insistã Râbi’a.
Mâlik Dinâr luã cuvântul:
- Nu este sincer cel care nu gãseste farmec în bolile trimise de Domnul cel Preaînalt.
- Si mai mult, exclamã Râbi’a.
La care ei, adresându-i-se:
- Vorbeste tu însãti.
Atunci Râbi’a:
- Nu este sincer cel care nu uitã durerea bolii care îi vine de la Dumnezeu cel Preaînalt, exact asa cum femeile Egiptului, vãzând figura lui Iosif, uitarã durerea mâinii lor.
6) Unul dintre doctorii din Basra, ajuns la Râbi’a, începu sã discute despre defectele acestei lumi.
- Ah! trebuie sã iubesti aceastã lume, observã Râbi’a, cãci dacã nu ai iubi-o, n-ai vorbi atâta despre ea. Cel care vrea sã cumpere stofe vorbeste despre ele pe sãturate. Dacã ai fi detasat de lume, cu ce ar conta meritele si defectele ei?
miercuri, aprilie 30, 2008
Cuvintele lui Mohammed Vâci’
Într-o zi cineva i-a zis lui Mohammed Vâci’ [01] : “Dã-mi un sfat.” El a rãspuns: “În aceastã lume, trãieste ca un ascet si practicã moderatia dorintelor. Nu cere nimãnui nimic. Dacã actionezi astfel, nu vei avea nevoie de nimeni, dar îi vei vedea pe toti având nevoie de tine. Ca urmare, obiceiul tãu de a te multumi cu putin va fi pentru tine un indiciu sigur cã vei fi cu adevãrat rege pe acest pãmânt si în cealaltã viatã.”
Note:
[01] Data mortii lui rãmâne obsurã.
Note:
[01] Data mortii lui rãmâne obsurã.
Cuvintele lui Mâlik Dinâr
[01] Am citit în multe cãrti cã Domnul cel Preaînalt a dat credinciosilor douã privilegii pe care nu le-a acordat niciodatã nici lui Gibril, nici lui Mikail [02]. Primul, care este numit si în Qur’an: de fiecare datã când vã amintiti de Mine, si Eu, la rândul meu, îmi voi aminti de voi. Al doilea este aceastã promisiune: de fiecare datã când îmi veti cere ceva invocând Numele Meu, vã voi îndeplini cererea.
Am citit în cartea Legii cã Domnul cel Preaînalt spune: O, oameni sinceri! bucurati-vã de binefacerile mele în aceastã lume, dar bucurati-vã amintindu-vã de mine. Cãci este o mare bucurie în aceastã lume sã mã invocati, si ca rãsplatã a invocãrii Numelui Meu pe care o veti face acolo, veti gãsi în cealaltã lume mari recompense.
Am citit în multe cãrti cã Domnul cel Preaînalt declarã: aceia dintre savanti care vor avea pasiunea lumii sensibile, le voi scoate din inimi dulceata si farmecul rugãciunii si al invocatiei [03]. Acela care în lume merge fãrã încetare însotit de poftele si dorintele sale, Sheitan nu are nevoie sã caute sã-l posede [04].
Note:
[01] S-a nãscut în anul 137 de la hijra (754-755 de la Christos).
[02] Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril.
[03] Am fost surprins sã constat cã în secolul VIII dupã Christos cineva putea anticipa decãderea spiritului stiintific modern.
[04] Într-adevãr, diavolul nu trebuie sã se chinuie sã obtinã sufletul celui ce îsi slujeste neîncetat poftele. În multe dintre cazuri, Aghiutã cascã plictisit…
Am citit în cartea Legii cã Domnul cel Preaînalt spune: O, oameni sinceri! bucurati-vã de binefacerile mele în aceastã lume, dar bucurati-vã amintindu-vã de mine. Cãci este o mare bucurie în aceastã lume sã mã invocati, si ca rãsplatã a invocãrii Numelui Meu pe care o veti face acolo, veti gãsi în cealaltã lume mari recompense.
Am citit în multe cãrti cã Domnul cel Preaînalt declarã: aceia dintre savanti care vor avea pasiunea lumii sensibile, le voi scoate din inimi dulceata si farmecul rugãciunii si al invocatiei [03]. Acela care în lume merge fãrã încetare însotit de poftele si dorintele sale, Sheitan nu are nevoie sã caute sã-l posede [04].
Note:
[01] S-a nãscut în anul 137 de la hijra (754-755 de la Christos).
[02] Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril.
[03] Am fost surprins sã constat cã în secolul VIII dupã Christos cineva putea anticipa decãderea spiritului stiintific modern.
[04] Într-adevãr, diavolul nu trebuie sã se chinuie sã obtinã sufletul celui ce îsi slujeste neîncetat poftele. În multe dintre cazuri, Aghiutã cascã plictisit…
Cuvintele lui Hasan Basri
[01] Trei lucruri nu trebuie fãcute: 1) a avea relatii cu regii; 2) a tine companie singur unei femei singure; 3) a pleca urechea la bârfe.
Cel mai trist lucru pentru un savant este ca inima lui sã moarã si el sã rãmânã în întuneric. Acest lucru li se întâmplã acelora dintre ei care au o dragoste exageratã pentru lume.
Cuvintele a patru persoane m-au stupefiat: 1) cele ale unui betivan; 2) cele ale unui efeb infam [02]; 3) cele ale unui copil; 4) cele ale unei femei. Într-o zi, cum treceam aproape de un efeb, temându-mã ca pulpana hainei sã nu-l atingã, am strâns-o în jurul meu. Iar el mi-a zis: - O, Hasan! De ce îti strângi pulpana hainei departe de mine [03]? Nimeni altul decât Domnul cel Preaînalt nu stie care va fi sfârsitul fiecãruia. Altãdatã vãzui un om beat care mergea cãzând si ridicându-se în mijlocul noroiului. I-am spus: Încearcã sã pui mai bine piciorul, ca sã nu cazi. – O, Hasan! îmi rãspunse betivanul, în ciuda strãdaniei tale, mergi tu cu un pas mai sigur pe Calea lui Allah? Dacã eu cad în noroi nu e mare lucru, dar tu, dacã vei cãdea în puturile cultului persoanei tale, niciodatã nu vei iesi curat si situatia ta va fi cu totul ruinatã. Aceste cuvinte îmi fãcurã rãu la inimã. Altãdatã un copil mergea, tinând o tortã aprinsã. De unde aduci lumina asta? îl întrebai. El, dintr-o datã, suflã în ea, o stinse si, adresându-mi-se: O, Hasan! spune-mi unde a plecat si apoi îti voi explica de unde am adus-o. Într-o zi o femeie frumoasã, cu fata neacoperitã de voal, cu bratele ridicate, venea spre mine. Ea tocmai se certase cu sotul ei, si de-abia s-a întâlnit cu mine cã si începu sã-mi repete cuvintele pe care le rostise cu acesta. O, femeie! îi spusei, acoperã-ti pentru început fata si apoi vei vorbi. – O, Hasan! îmi rãspunse ea, în pasiunea mea pentru o creaturã mi-am pierdut cumpãtul si nu stiam nici mãcar dacã am fata acoperitã. Dacã tu nu m-ai fi fãcut sã-mi dau seama, as fi intrat astfel în bazar. Dar tu, care cultivi cu asemenea zel o atât de neostenitã prietenie cu Domnul cel Preaînalt, nu ar fi trebuit sã-ti strunesti ochii pentru ca ei sã nu vadã cã sunt cu chipul descoperit? Cuvintele acestei femei îmi fãcurã o impresie deosebitã.
Hasan Basri a spus într-o zi apropiatilor sãi: “Voi semãnati cu companionii [04] Trimisului, pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!” Toti se bucurarã, dar el adaugã: “Figurile si bãrbile voastre sunt singurele asemãnãri, si nimic altceva. În plus, dacã i-ati fi vãzut, v-ar fi pãrut cu totii nebuni. În ceea ce vã priveste, dacã ei v-ar fi vãzut, n-ar fi considerat musulman pe nici unul dintre voi. În practicarea credintei, ei erau cu totii niste cãlãreti urcati pe cai iuti ca vântul, sau ca pasãrea în zbor, în timp ce noi ne târâm de parcã am cãlãri mãgari cu spinãrile zdrelite.”
Hasan Basri spunea: “Omului îi trebuie o educatie solidã si practicã [05]. Mai mult decât atât este o conduitã conform cu educatia sa. Si mai mult, trei lucruri sunt nedespãrtite de aceastã educatie si aceastã conduitã: 1) sinceritatea; 2) rãbdarea; 3) moderarea dorintelor. Cel care îndeplineste aceste trei conditii nu va fi niciodatã frustrat în sperantele lui si va avea partea sa din mila Domnului celui Preaînalt.
Oile sunt mai atente decât oamenii, pentru cã atunci când pãstorul le cheamã, ele înceteazã sã pascã, în timp ce oamenii, desi aud de atâtea ori avertismentele Domnului celui Preaînalt, nu se retin de la înfãptuirea rãului, care adesea provine din proasta companie.
Dacã cineva m-ar invita sã beau vin [06], mi-ar place mai mult asta decât dacã m-ar chema sã agonisim fãrã mãsurã bunurile acestei lumi.
Atunci când cei cãrora le este destinat paradisul vor intra în el si vor privi, vor fi loviti de o betie ca de sapte sute de mii de ani [07], pentru cã Domnul cel Preaînalt li se va revela în toatã gloria lui. Dacã îl vor contempla fatã în fatã [08], vor pierde sentimentul fiintei lor în prezenta unei maiestãti atât de impozante. La vederea frumusetii Sale, în fata multitudinii atributelor si unitãtii Sale, vor dispãrea în profunzimile dragostei si vor rãmâne ca îmbãtati [09].
Meditatia este ca o oglindã în care fiecare din cei ce o practicã, examinându-si starea, îsi vede reflectate virtutile si viciile.
Am vãzut scris în cartea Tevrit (Pentateuh) cã cel care practicã moderatia dorintelor nu are nevoie de altii. Cel care, departe de restul lumii, se retrage într-un colt, acolo se va mântui. Dacã va cãlca în picioare concupiscenta, va deveni liber. Dacã nu încearcã sentimentul invidiei, va ajunge la rangul oamenilor generosi. Dacã persevereazã pe aceastã cale, va obtine fericirea în cele douã lumi.
Nivelele fricii [de Dumnezeu] sunt în numãr de trei: primul constã din a spune întotdeauna adevãrul. Al doilea – în a-si pãstra persoana departe de toate lucrurile care nu sunt iubite de Domnul cel Preaînalt. Al treilea – din a face doar lucrurile agreate de El. Un mitsqâl (aproximativ 6 grame si jumãtate) de fricã valoreazã mai mult decât 1000 de mitsqâl de post si rugãciune. Cea mai desãvârsitã dintre toate operele este practica fricii si a meditatiei asupra propriilor acte. Cel al cãrui inimã nu este în acord cu limba, al cãrui exterior si interior nu sunt la unison, poartã asupra lui amprenta ipocriziei. Adevãratul credincios este cel care se strãduieste constant sã nu cadã în ipocrizie, care nu face nimic din ceea ce nu trebuie sã facã si care nu pronuntã niciodatã nici unul dintre cuvintele care nu trebuie pronuntate.
Existã trei feluri de oameni despre care se poate vorbi de rãu în absenta lor fãrã sã fie vorba de bârfã: 1) curvarii; 2) cei care nu disting ceea ce este nepermis de ceea ce este permis si se lasã condusi de dorintele lor dereglate; 3) opresorii. Dar dacã am spus ceva neadevãrat despre cineva [fie si de acestia], trebuie sã cerem iertare lui Dumnezeu.
Într-o zi cineva i-a zis lui Hasan Basri: “Cutare îsi dã sufletul.” La care Hasan Basri a exclamat: “Sunt saptezeci de ani de când îsi dã sufletul. Azi va fi în sfârsit usurat de acest chin.”[10]
Note:
[01] Hasan Basri a fost supranumit Abu Se’id al-Hasan ben Abil-Hasan Yesar, s-a nãscut în anul 21 de la hijra (641-642 dupã Christos) si a murit în 5 a lunii redjeb a anului 110 de la hijra (728-729).
[02] Efebii erau bãrbatii efeminati, asupra cãrora pluteau suspiciunile homosexualitãtii.
[03] Am tradus prin “hainã” substantivul arab djelabba, hainã traditionalã arabã, largã pe corp si de diferite culori, asemãnãtoare cu hainele preotesti.
[04] Sub termenul generic de “companioni” (as-sahaba în arabã) este cunoscutã generatia de aur a islamului, contemporanã Profetului Muhammad. Din multe puncte de vedere companionii pot fi asimilati apostolilor crestinismului.
[05] Nu trebuie înteles prin adjectivul “practic” nimic din ceea ce îi atribuie modernii: pragmatic, rentabil, productiv s.a.m.d. Desi pare greu de crezut, modernii nu au inventat nimic în ce priveste diferenta dintre teorie si practicã, ei doar neagã validitatea teoriei exacerbând practica de dragul practicii. Hasan Basri are în vedere capacitatea omului de a se descurca într-o societate în care banii trebuie produsi, atât cât este nevoie pentru sustinerea vietii si, dacã este cu putintã, chiar putin mai mult. El însã nu exacerbeazã nevoia de insertie economicã, nu face din ea nici mãsura valorii individului, nici nu aduce cine stie ce laude muncii în sine. Privirea lui e justã, asa cum restul textului o demonstreazã: oricine trebuie sã-si câstige pâinea, dacã se poate si friptura, dar asta nu e totul!
[06] Dupã cum se stie, vinul este interzis în shari’ah islamicã. Alãturi de jocurile de noroc, orice formã de alcool este consideratã khamr, si respinsã ca exaltare fãrã fundament, iluzorie. Totusi, este spus cã în Paradis dreptcredinciosii vor gusta vin, un alt tip de vin, cel al exaltãrii întru Dumnezeu. Pe acesta îl cântã Omar Khayyam în poemele lui spirituale, si se prea poate ca la acesta sã facã aluzie aici Hasan Basri: “Dacã cineva mã invitã sã beau vin…” – altfel spus, dacã cineva mã invitã sã invoc Numele lui Allah…
[07] Nici o comunã mãsurã între aceastã “betie” si alcooliadele penibile ale muritorilor…
[08] Aluzie la multele versete coranice în care li se promite dreptcredinciosilor contemplarea Fetei lui Dumnezeu.
[09] Aluzie la versetele în care se spune cã toti oamenii îsi gãsesc întoarcerea la Allah.
[10] Sursa: Farid-ud-Din ‘Attar, Le mémorial des saints, Seuil, 1976.
Cel mai trist lucru pentru un savant este ca inima lui sã moarã si el sã rãmânã în întuneric. Acest lucru li se întâmplã acelora dintre ei care au o dragoste exageratã pentru lume.
Cuvintele a patru persoane m-au stupefiat: 1) cele ale unui betivan; 2) cele ale unui efeb infam [02]; 3) cele ale unui copil; 4) cele ale unei femei. Într-o zi, cum treceam aproape de un efeb, temându-mã ca pulpana hainei sã nu-l atingã, am strâns-o în jurul meu. Iar el mi-a zis: - O, Hasan! De ce îti strângi pulpana hainei departe de mine [03]? Nimeni altul decât Domnul cel Preaînalt nu stie care va fi sfârsitul fiecãruia. Altãdatã vãzui un om beat care mergea cãzând si ridicându-se în mijlocul noroiului. I-am spus: Încearcã sã pui mai bine piciorul, ca sã nu cazi. – O, Hasan! îmi rãspunse betivanul, în ciuda strãdaniei tale, mergi tu cu un pas mai sigur pe Calea lui Allah? Dacã eu cad în noroi nu e mare lucru, dar tu, dacã vei cãdea în puturile cultului persoanei tale, niciodatã nu vei iesi curat si situatia ta va fi cu totul ruinatã. Aceste cuvinte îmi fãcurã rãu la inimã. Altãdatã un copil mergea, tinând o tortã aprinsã. De unde aduci lumina asta? îl întrebai. El, dintr-o datã, suflã în ea, o stinse si, adresându-mi-se: O, Hasan! spune-mi unde a plecat si apoi îti voi explica de unde am adus-o. Într-o zi o femeie frumoasã, cu fata neacoperitã de voal, cu bratele ridicate, venea spre mine. Ea tocmai se certase cu sotul ei, si de-abia s-a întâlnit cu mine cã si începu sã-mi repete cuvintele pe care le rostise cu acesta. O, femeie! îi spusei, acoperã-ti pentru început fata si apoi vei vorbi. – O, Hasan! îmi rãspunse ea, în pasiunea mea pentru o creaturã mi-am pierdut cumpãtul si nu stiam nici mãcar dacã am fata acoperitã. Dacã tu nu m-ai fi fãcut sã-mi dau seama, as fi intrat astfel în bazar. Dar tu, care cultivi cu asemenea zel o atât de neostenitã prietenie cu Domnul cel Preaînalt, nu ar fi trebuit sã-ti strunesti ochii pentru ca ei sã nu vadã cã sunt cu chipul descoperit? Cuvintele acestei femei îmi fãcurã o impresie deosebitã.
Hasan Basri a spus într-o zi apropiatilor sãi: “Voi semãnati cu companionii [04] Trimisului, pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!” Toti se bucurarã, dar el adaugã: “Figurile si bãrbile voastre sunt singurele asemãnãri, si nimic altceva. În plus, dacã i-ati fi vãzut, v-ar fi pãrut cu totii nebuni. În ceea ce vã priveste, dacã ei v-ar fi vãzut, n-ar fi considerat musulman pe nici unul dintre voi. În practicarea credintei, ei erau cu totii niste cãlãreti urcati pe cai iuti ca vântul, sau ca pasãrea în zbor, în timp ce noi ne târâm de parcã am cãlãri mãgari cu spinãrile zdrelite.”
Hasan Basri spunea: “Omului îi trebuie o educatie solidã si practicã [05]. Mai mult decât atât este o conduitã conform cu educatia sa. Si mai mult, trei lucruri sunt nedespãrtite de aceastã educatie si aceastã conduitã: 1) sinceritatea; 2) rãbdarea; 3) moderarea dorintelor. Cel care îndeplineste aceste trei conditii nu va fi niciodatã frustrat în sperantele lui si va avea partea sa din mila Domnului celui Preaînalt.
Oile sunt mai atente decât oamenii, pentru cã atunci când pãstorul le cheamã, ele înceteazã sã pascã, în timp ce oamenii, desi aud de atâtea ori avertismentele Domnului celui Preaînalt, nu se retin de la înfãptuirea rãului, care adesea provine din proasta companie.
Dacã cineva m-ar invita sã beau vin [06], mi-ar place mai mult asta decât dacã m-ar chema sã agonisim fãrã mãsurã bunurile acestei lumi.
Atunci când cei cãrora le este destinat paradisul vor intra în el si vor privi, vor fi loviti de o betie ca de sapte sute de mii de ani [07], pentru cã Domnul cel Preaînalt li se va revela în toatã gloria lui. Dacã îl vor contempla fatã în fatã [08], vor pierde sentimentul fiintei lor în prezenta unei maiestãti atât de impozante. La vederea frumusetii Sale, în fata multitudinii atributelor si unitãtii Sale, vor dispãrea în profunzimile dragostei si vor rãmâne ca îmbãtati [09].
Meditatia este ca o oglindã în care fiecare din cei ce o practicã, examinându-si starea, îsi vede reflectate virtutile si viciile.
Am vãzut scris în cartea Tevrit (Pentateuh) cã cel care practicã moderatia dorintelor nu are nevoie de altii. Cel care, departe de restul lumii, se retrage într-un colt, acolo se va mântui. Dacã va cãlca în picioare concupiscenta, va deveni liber. Dacã nu încearcã sentimentul invidiei, va ajunge la rangul oamenilor generosi. Dacã persevereazã pe aceastã cale, va obtine fericirea în cele douã lumi.
Nivelele fricii [de Dumnezeu] sunt în numãr de trei: primul constã din a spune întotdeauna adevãrul. Al doilea – în a-si pãstra persoana departe de toate lucrurile care nu sunt iubite de Domnul cel Preaînalt. Al treilea – din a face doar lucrurile agreate de El. Un mitsqâl (aproximativ 6 grame si jumãtate) de fricã valoreazã mai mult decât 1000 de mitsqâl de post si rugãciune. Cea mai desãvârsitã dintre toate operele este practica fricii si a meditatiei asupra propriilor acte. Cel al cãrui inimã nu este în acord cu limba, al cãrui exterior si interior nu sunt la unison, poartã asupra lui amprenta ipocriziei. Adevãratul credincios este cel care se strãduieste constant sã nu cadã în ipocrizie, care nu face nimic din ceea ce nu trebuie sã facã si care nu pronuntã niciodatã nici unul dintre cuvintele care nu trebuie pronuntate.
Existã trei feluri de oameni despre care se poate vorbi de rãu în absenta lor fãrã sã fie vorba de bârfã: 1) curvarii; 2) cei care nu disting ceea ce este nepermis de ceea ce este permis si se lasã condusi de dorintele lor dereglate; 3) opresorii. Dar dacã am spus ceva neadevãrat despre cineva [fie si de acestia], trebuie sã cerem iertare lui Dumnezeu.
Într-o zi cineva i-a zis lui Hasan Basri: “Cutare îsi dã sufletul.” La care Hasan Basri a exclamat: “Sunt saptezeci de ani de când îsi dã sufletul. Azi va fi în sfârsit usurat de acest chin.”[10]
Note:
[01] Hasan Basri a fost supranumit Abu Se’id al-Hasan ben Abil-Hasan Yesar, s-a nãscut în anul 21 de la hijra (641-642 dupã Christos) si a murit în 5 a lunii redjeb a anului 110 de la hijra (728-729).
[02] Efebii erau bãrbatii efeminati, asupra cãrora pluteau suspiciunile homosexualitãtii.
[03] Am tradus prin “hainã” substantivul arab djelabba, hainã traditionalã arabã, largã pe corp si de diferite culori, asemãnãtoare cu hainele preotesti.
[04] Sub termenul generic de “companioni” (as-sahaba în arabã) este cunoscutã generatia de aur a islamului, contemporanã Profetului Muhammad. Din multe puncte de vedere companionii pot fi asimilati apostolilor crestinismului.
[05] Nu trebuie înteles prin adjectivul “practic” nimic din ceea ce îi atribuie modernii: pragmatic, rentabil, productiv s.a.m.d. Desi pare greu de crezut, modernii nu au inventat nimic în ce priveste diferenta dintre teorie si practicã, ei doar neagã validitatea teoriei exacerbând practica de dragul practicii. Hasan Basri are în vedere capacitatea omului de a se descurca într-o societate în care banii trebuie produsi, atât cât este nevoie pentru sustinerea vietii si, dacã este cu putintã, chiar putin mai mult. El însã nu exacerbeazã nevoia de insertie economicã, nu face din ea nici mãsura valorii individului, nici nu aduce cine stie ce laude muncii în sine. Privirea lui e justã, asa cum restul textului o demonstreazã: oricine trebuie sã-si câstige pâinea, dacã se poate si friptura, dar asta nu e totul!
[06] Dupã cum se stie, vinul este interzis în shari’ah islamicã. Alãturi de jocurile de noroc, orice formã de alcool este consideratã khamr, si respinsã ca exaltare fãrã fundament, iluzorie. Totusi, este spus cã în Paradis dreptcredinciosii vor gusta vin, un alt tip de vin, cel al exaltãrii întru Dumnezeu. Pe acesta îl cântã Omar Khayyam în poemele lui spirituale, si se prea poate ca la acesta sã facã aluzie aici Hasan Basri: “Dacã cineva mã invitã sã beau vin…” – altfel spus, dacã cineva mã invitã sã invoc Numele lui Allah…
[07] Nici o comunã mãsurã între aceastã “betie” si alcooliadele penibile ale muritorilor…
[08] Aluzie la multele versete coranice în care li se promite dreptcredinciosilor contemplarea Fetei lui Dumnezeu.
[09] Aluzie la versetele în care se spune cã toti oamenii îsi gãsesc întoarcerea la Allah.
[10] Sursa: Farid-ud-Din ‘Attar, Le mémorial des saints, Seuil, 1976.
Cuvintele lui Dja’far Sâdiq
[01] Cel ce pretinde cã Domnul cel Preaînalt este sus, sau jos, sau în orice loc, sau cã este în vreun fel sau în altul, acela este un necredincios.
Cel ce, dupã ce a comis un pãcat, simte întâi teamã, apoi aratã cãintã si cere iertare, acela este sigur cã e aproape de mãritul Domn.
Orice act de pietate care, nepornind de la un sentiment de umilintã, sfârseste prin a da inimii o sigurantã sprijinitã pe orgoliu, acea operã îl îndepãrteazã pe credincios de la Tronul lui Dumnezeu.
Atunci când un credincios se aratã supus [lui Dumnezeu], dar este arogant si plin de orgoliu, el devine rebel. Dar dacã, devenind rebel, i se face apoi teamã, atunci acest arogant se reîntoarce în rândul servitorilor supusi.
N-am avut cunoasterea desfãvârsitã a Cãii misterelor decât în ziua în care s-a spus despre mine cã sunt nebun.
Trebuie sã vã îndepãrtati de cinci feluri de oameni: 1) mincinosii; 2) prostii care, imaginându-si cã vã vor fi utili, vã vor cauza necazuri fãrã sã-si dea seama cã vã sunt dãunãtori; 3) avarii care, în vremuri netrebnice, nu vã vor ajuta deloc si se vor arãta zgârciti fatã de voi; 4) oamenii fãrã inimã care, în circumstante critice, îsi vor întoarce fata de la voi si vã vor lãsa sã pieriti; 5) oamenii viciosi si fãrã demnitate care oricând vã vor vorbi de rãu pentru o îmbucãturã de pâine.
Domnul cel Preaînalt a creat paradisul si infernul în aceastã lume. Paradisul din aceastã lume este siguranta, infernul – nefericirea. Siguranta constã în a-ti încredinta toate treburile lumesti în mâinile Domnului cel Preaînalt si a-ti plasa încrederea în El. Nefericirea este aceea când, dirijând tu însuti propriile-ti treburi, nu vrei sã te raportezi decât la tine însuti pentru a le conduce.
Se spune cã într-o zi niste musulmani i-au spus lui Dja’far Sâdiq: “Tu ai tot felul de calitãti eminente. Tu ai cunoasterea si pietatea. Tu esti unul dintre fiii lui Muhammad [02], dar tu esti orgolios, cu inimã trufasã.” Dja’far Sâdiq rãspunse: “Nu sunt orgolios, si pentru cã am alungat orgoliul din inima mea Domnul cel Preaînalt mi-a acordat un asemenea nivel spiritual încât mã face sã par maiestuos în ochii poporului.” [03]
Note:
[01] Dja’far Sâdiq, cel de al saselea imam conform siitilor, a fost fiul lui Muhammad Bâqir, fiu al Husein, cel omorât la Kerbala, fiul al lui Ali, ginerele Profetului Muhammad. Mama sa a fost Oum Farva, fiicã a lui Muhammad, fiul al lui Abu Bakr, primul khalifa, prietenul cel mai bun al Profetului Muhammad. Nãscut la Medina în anul 83 de la hijra (702-703 dupã Christos), a murit otrãvit în 25 al lunii chevval a anului 148 de la hijra (15 decembrie 765).
[01] Este vorba de Muhammad Baqir, strãnepot al Profetului Muhammad. Acesta din urmã nu a avut nici un urmas bãrbat care sã treacã de vârsta pubertãtii.
[02] Sursa: Farid-ud-Din ‘Attar, Le mémorial des saints, Seuil, 1976.
Cel ce, dupã ce a comis un pãcat, simte întâi teamã, apoi aratã cãintã si cere iertare, acela este sigur cã e aproape de mãritul Domn.
Orice act de pietate care, nepornind de la un sentiment de umilintã, sfârseste prin a da inimii o sigurantã sprijinitã pe orgoliu, acea operã îl îndepãrteazã pe credincios de la Tronul lui Dumnezeu.
Atunci când un credincios se aratã supus [lui Dumnezeu], dar este arogant si plin de orgoliu, el devine rebel. Dar dacã, devenind rebel, i se face apoi teamã, atunci acest arogant se reîntoarce în rândul servitorilor supusi.
N-am avut cunoasterea desfãvârsitã a Cãii misterelor decât în ziua în care s-a spus despre mine cã sunt nebun.
Trebuie sã vã îndepãrtati de cinci feluri de oameni: 1) mincinosii; 2) prostii care, imaginându-si cã vã vor fi utili, vã vor cauza necazuri fãrã sã-si dea seama cã vã sunt dãunãtori; 3) avarii care, în vremuri netrebnice, nu vã vor ajuta deloc si se vor arãta zgârciti fatã de voi; 4) oamenii fãrã inimã care, în circumstante critice, îsi vor întoarce fata de la voi si vã vor lãsa sã pieriti; 5) oamenii viciosi si fãrã demnitate care oricând vã vor vorbi de rãu pentru o îmbucãturã de pâine.
Domnul cel Preaînalt a creat paradisul si infernul în aceastã lume. Paradisul din aceastã lume este siguranta, infernul – nefericirea. Siguranta constã în a-ti încredinta toate treburile lumesti în mâinile Domnului cel Preaînalt si a-ti plasa încrederea în El. Nefericirea este aceea când, dirijând tu însuti propriile-ti treburi, nu vrei sã te raportezi decât la tine însuti pentru a le conduce.
Se spune cã într-o zi niste musulmani i-au spus lui Dja’far Sâdiq: “Tu ai tot felul de calitãti eminente. Tu ai cunoasterea si pietatea. Tu esti unul dintre fiii lui Muhammad [02], dar tu esti orgolios, cu inimã trufasã.” Dja’far Sâdiq rãspunse: “Nu sunt orgolios, si pentru cã am alungat orgoliul din inima mea Domnul cel Preaînalt mi-a acordat un asemenea nivel spiritual încât mã face sã par maiestuos în ochii poporului.” [03]
Note:
[01] Dja’far Sâdiq, cel de al saselea imam conform siitilor, a fost fiul lui Muhammad Bâqir, fiu al Husein, cel omorât la Kerbala, fiul al lui Ali, ginerele Profetului Muhammad. Mama sa a fost Oum Farva, fiicã a lui Muhammad, fiul al lui Abu Bakr, primul khalifa, prietenul cel mai bun al Profetului Muhammad. Nãscut la Medina în anul 83 de la hijra (702-703 dupã Christos), a murit otrãvit în 25 al lunii chevval a anului 148 de la hijra (15 decembrie 765).
[01] Este vorba de Muhammad Baqir, strãnepot al Profetului Muhammad. Acesta din urmã nu a avut nici un urmas bãrbat care sã treacã de vârsta pubertãtii.
[02] Sursa: Farid-ud-Din ‘Attar, Le mémorial des saints, Seuil, 1976.
sâmbătă, aprilie 26, 2008
Listă de cărţi de jurisprudenţă islamică
A. Hanafite fiqh
Al Kharaj (study in public finance) by al Imam Abu Yusuf, d. 182 H, al Salafiyyah print, 1352 H.
Al Mabsut, volumatic book in Hanafite fiqh, by the sun of jurists, al Sarakhsi, d. 483 H, al Sa'adah print, 1324. It is an explanation of the book al Kafi by al Hakim al Shahid, which is a collection of the books known as Kutub Zahir al Riwayah, by al Imam Muhammad bin al Hasan al Shaibani, disciple of Abu Hanifah, d. 189 H.
Sharh Siyar al Kabir (explanations and comments on the book al Siyar al Kabir by al Imam Muhammad) by al Sarakhsi, Hyderabad print, 1335 H.
Bada'i al Sana'i (volumatic book of fiqh) by al Kasani, d. 587 H, printed by Sharikat al Matbu'at al 'Ilmiyyah, 1327 H.
Al Hidayah (volumatic book in jurisprudence) by Shaikh al Islam Burhan al Din 'Ali bin Abu Bakr al Marghinani, d. 593 H, Mustafa Muhammad print.
Sharh al 'Inayah 'Ala al Hidayah (comments on al Hidayah) by Akmal al Din Muhammad bin Mahmud al Barbarti, d. 776 H, printed on the margins of al Hidayah.
Majma al Anhur (explanation of the book Multaqa al Abhur), by Shaikh Zadah, d. 951H, printed in Istanbul.
Al Bahr al Ra'iq (an explanation of the book Kanz al Daqa'iq) by al Zain bin Nujaim, d. 870 H.
Al Durr al Mukhtar (explanation of the book Tanwir al Absar) by al Haskafi, d. 1077 H.
Durr al muntaqa (explanation of al Multaqa) printed on the margins of Majma' al Anhur, by al Haskafi.
Radd al Muhtar (comments on al Durr al Mukhtar) by the great scholar Muhammad Amin bin 'Abidin, d. 1252 H, al Maimaniyah print, and Istanbul print.
On its margins is printed al Durr al Mukhtar. This book is known as Hashiat Ibn 'Abidin.
B. Malikite fiqh
Al Mudawwanah al Kubra, by al Imam Anas bin Malik, as reported from him by al Imam Suhnun bin Sa'id al Tanukhi from al Imam 'Abd al Rahman bin al Qasim, al Khairiyyah print, 1324 H.
Al Risalah, by Ibn Abi Zaid al Qairawani, d. 386 H.
This is printed with its two explanations by Zarruq and Ibn Naji.
Al Muntaqa (explanation of Malik's al Muwatta') by al Qadi Abu al Walid Sulaiman al Baji, d. 494 H, Vol. 2, al Sa'adah print. On its margins is al Muwatta'.
Bidayatul Mujtahid, by the judge Ibn Rushd, d. 595, al Istiqamah print, 1371.
It is in fact a comparative study in jurisprudence.
Mukhtasar Khalil by Abu al Diya Khalil bin Ishaq, d. 776 H, printed with its explanation by al Dardir and commentary by al Dusuqu.
Sharh al Risalah, bin Ibn Naji, d. 837 H, al Jamaliyyah print.
Sharh al Risalah, by Zarruq, d. 899 H.
This and the previous listing are printed together with al Risalah.
Sharh al Khirshi by Abu 'Abd Allah Muhammad al Khirshi, d. 1106.
It is an explanation of Mukhtasar Khalil.
Sharh al Zurqani (explanation of al Muwatta').
Tahdhib al Furuq wa al Qawa'id al Saniyyah (commentary and notes on al Furuq) by Shaikh Muhammad 'Ali bin Shaikh Husain, a Malikite.
Al Sharh al Kabir by Ahmad bin Muhammad al 'Adawi al Khalwati, known as al Dardir, d. 1201. It is an explanation of Mukhasar Khalil.
Al Sharh al Saghir (comments on Aqrab al Masalik), both by al 'Adawi, al Halabi print.
Hashiat al Dusuqu, by Muhammad bin 'Arafah al Dusuqi, d. 1230 H.
Bulghat al Salik li Aqrab al Masalik, by Shaikh Ahmad bin Muhammad al Sawi, d. 1241 H.
C. Shafi'ite fiqh
Al Umm, by al Imam Muhammad bin Idris al Shafi'i, d. 204 H, al Amiriyyah print in Bulaq, Egypt.
Al Ahkam al Sultaniyyah (political theory and ruling related to government), by al Qadi Abu al Hasan al Mawardi, d. 450 H, al Halabi print.
Al Muhadhdhab, by Abu Ishaq al Shirazi, d. 476 H, al Muniriyyah print.
Al Wajiz, by al Imam Abu Hamid Muhammad al Ghazali, d. 505 H.
Fath al 'Aziz (explanation of al Wajiz) by al Imam al Rafi'i, d. 623 H.
Al Majmu' (explanation of al Muhadhdhab) by al Nawawi, d. 676 H. The previous four books are printed by al Muniriyyah, along with Talkhis al Qadir by al Hafiz Ibn Hajar.
Rawdat al Talibin, by al Imam al Nawawi, second volume, printed by al Maktab alIslami.
Al Minhaj, by al Nawawi, printed with its two following explanations:
- Tuhfat al Minhaj (explanation of al Minhaj) by Ibn Hajar al Haithami, d. 974 H.
- Nihayat al Muhtaj (explanation of al Minhaj) by Shams al Din al Ramli, d. 1004 H, al Halabi print, along with its two commentaries, one by al Shubramallis, d. 1087 H, and the other by al Rashidi, d. 1096 H.
D. Hanbalite fiqh
Mukhtasar al Khiraqi, by Abu al Qasim 'Umar bin Husain bin 'Abd Allah al Khiraqi, d.334 H, printed with al Mughni.
Al Ahkam al Sultaniyyah (political theory and ruling related to government) by al Qadi Abu Ya'la al Hanbali, d. 458 H, ed. Shaikh Muhammad Hamid al Faqi, al Halabi print, 1356 H.
Al Mughni, by Shaikh al Islam Ibn Qudamah al Maqdisi, d. 630 H, al Manar print.
It is an explanation of Mukhtasar al Khiraqi.
Al Kafi, by Ibn Qudamah, printed by al Maktab al Islami, Damascus.
Al Sharh al Kabir, by Ibn Qudamah, the grandson, d. 681 H.
It is an explanation of al Muqni' by the grandfather.
Fatawa Ibn Taimiyyah, Kurdistan print in Cairo, 1326 H.
Al Ikhtiyarat, by Ibn Taimiyyah, printed with the fourth edition of his Fatawa.
Al Furu' by Ibn Muflih, d. 763 H, printed with its commentary Tashih al Furd'.
Tashih al Furu' (commentary on al Furu'), by Abu al Hasan al Mawardi al Hanbali, d.875 H, printed by Dar 'Umar li al Tiba'ah, by al Mawardi, printed by Matba'at al Sunnah al Muhammadiyyah.
Al Insaf, by al Mawardi, printed by Matba'at al Sunnan al Muhammadiyyah.
Al Rawd al Murbi', (explanation of Zad al Mustaqni') by Shaikh Mansur bin Unus al Bahwati, d. 1051 H, printed with its commentary by Shaikh 'Abd al 'Aziz al'Anqari, as edited by Shaikh 'Abd al Latif al Subki, by Matba'at al Sunnah al Muhammadiyyah, 1374 H.
Ghayat al Muntaha, by Shaikh Mir'i bin Yusuf al Karmi, d. 1033 H, printed with the following explanation.
Matalib Uli al Nuha (explanation of Ghayat al Muntaha) by Shaikh Mustafa al Suyuti al Rahbani, d. 1243 H, printed by al Maktab al Islami, Damascus, first printing 1380 H.
Manar al Sabil (Sharh al Dalil) by Shaikh Ibrahim bin Muhammad bin Salim bin Dwayyan, d. 1353 H, printed by al Maktab al Islami.
Fath al 'Aliyy al Malik, by Shaikh Muhammad 'Alaish, d. 1299 H, Mustafa Muhammad print.
Al Kharaj (study in public finance) by al Imam Abu Yusuf, d. 182 H, al Salafiyyah print, 1352 H.
Al Mabsut, volumatic book in Hanafite fiqh, by the sun of jurists, al Sarakhsi, d. 483 H, al Sa'adah print, 1324. It is an explanation of the book al Kafi by al Hakim al Shahid, which is a collection of the books known as Kutub Zahir al Riwayah, by al Imam Muhammad bin al Hasan al Shaibani, disciple of Abu Hanifah, d. 189 H.
Sharh Siyar al Kabir (explanations and comments on the book al Siyar al Kabir by al Imam Muhammad) by al Sarakhsi, Hyderabad print, 1335 H.
Bada'i al Sana'i (volumatic book of fiqh) by al Kasani, d. 587 H, printed by Sharikat al Matbu'at al 'Ilmiyyah, 1327 H.
Al Hidayah (volumatic book in jurisprudence) by Shaikh al Islam Burhan al Din 'Ali bin Abu Bakr al Marghinani, d. 593 H, Mustafa Muhammad print.
Sharh al 'Inayah 'Ala al Hidayah (comments on al Hidayah) by Akmal al Din Muhammad bin Mahmud al Barbarti, d. 776 H, printed on the margins of al Hidayah.
Majma al Anhur (explanation of the book Multaqa al Abhur), by Shaikh Zadah, d. 951H, printed in Istanbul.
Al Bahr al Ra'iq (an explanation of the book Kanz al Daqa'iq) by al Zain bin Nujaim, d. 870 H.
Al Durr al Mukhtar (explanation of the book Tanwir al Absar) by al Haskafi, d. 1077 H.
Durr al muntaqa (explanation of al Multaqa) printed on the margins of Majma' al Anhur, by al Haskafi.
Radd al Muhtar (comments on al Durr al Mukhtar) by the great scholar Muhammad Amin bin 'Abidin, d. 1252 H, al Maimaniyah print, and Istanbul print.
On its margins is printed al Durr al Mukhtar. This book is known as Hashiat Ibn 'Abidin.
B. Malikite fiqh
Al Mudawwanah al Kubra, by al Imam Anas bin Malik, as reported from him by al Imam Suhnun bin Sa'id al Tanukhi from al Imam 'Abd al Rahman bin al Qasim, al Khairiyyah print, 1324 H.
Al Risalah, by Ibn Abi Zaid al Qairawani, d. 386 H.
This is printed with its two explanations by Zarruq and Ibn Naji.
Al Muntaqa (explanation of Malik's al Muwatta') by al Qadi Abu al Walid Sulaiman al Baji, d. 494 H, Vol. 2, al Sa'adah print. On its margins is al Muwatta'.
Bidayatul Mujtahid, by the judge Ibn Rushd, d. 595, al Istiqamah print, 1371.
It is in fact a comparative study in jurisprudence.
Mukhtasar Khalil by Abu al Diya Khalil bin Ishaq, d. 776 H, printed with its explanation by al Dardir and commentary by al Dusuqu.
Sharh al Risalah, bin Ibn Naji, d. 837 H, al Jamaliyyah print.
Sharh al Risalah, by Zarruq, d. 899 H.
This and the previous listing are printed together with al Risalah.
Sharh al Khirshi by Abu 'Abd Allah Muhammad al Khirshi, d. 1106.
It is an explanation of Mukhtasar Khalil.
Sharh al Zurqani (explanation of al Muwatta').
Tahdhib al Furuq wa al Qawa'id al Saniyyah (commentary and notes on al Furuq) by Shaikh Muhammad 'Ali bin Shaikh Husain, a Malikite.
Al Sharh al Kabir by Ahmad bin Muhammad al 'Adawi al Khalwati, known as al Dardir, d. 1201. It is an explanation of Mukhasar Khalil.
Al Sharh al Saghir (comments on Aqrab al Masalik), both by al 'Adawi, al Halabi print.
Hashiat al Dusuqu, by Muhammad bin 'Arafah al Dusuqi, d. 1230 H.
Bulghat al Salik li Aqrab al Masalik, by Shaikh Ahmad bin Muhammad al Sawi, d. 1241 H.
C. Shafi'ite fiqh
Al Umm, by al Imam Muhammad bin Idris al Shafi'i, d. 204 H, al Amiriyyah print in Bulaq, Egypt.
Al Ahkam al Sultaniyyah (political theory and ruling related to government), by al Qadi Abu al Hasan al Mawardi, d. 450 H, al Halabi print.
Al Muhadhdhab, by Abu Ishaq al Shirazi, d. 476 H, al Muniriyyah print.
Al Wajiz, by al Imam Abu Hamid Muhammad al Ghazali, d. 505 H.
Fath al 'Aziz (explanation of al Wajiz) by al Imam al Rafi'i, d. 623 H.
Al Majmu' (explanation of al Muhadhdhab) by al Nawawi, d. 676 H. The previous four books are printed by al Muniriyyah, along with Talkhis al Qadir by al Hafiz Ibn Hajar.
Rawdat al Talibin, by al Imam al Nawawi, second volume, printed by al Maktab alIslami.
Al Minhaj, by al Nawawi, printed with its two following explanations:
- Tuhfat al Minhaj (explanation of al Minhaj) by Ibn Hajar al Haithami, d. 974 H.
- Nihayat al Muhtaj (explanation of al Minhaj) by Shams al Din al Ramli, d. 1004 H, al Halabi print, along with its two commentaries, one by al Shubramallis, d. 1087 H, and the other by al Rashidi, d. 1096 H.
D. Hanbalite fiqh
Mukhtasar al Khiraqi, by Abu al Qasim 'Umar bin Husain bin 'Abd Allah al Khiraqi, d.334 H, printed with al Mughni.
Al Ahkam al Sultaniyyah (political theory and ruling related to government) by al Qadi Abu Ya'la al Hanbali, d. 458 H, ed. Shaikh Muhammad Hamid al Faqi, al Halabi print, 1356 H.
Al Mughni, by Shaikh al Islam Ibn Qudamah al Maqdisi, d. 630 H, al Manar print.
It is an explanation of Mukhtasar al Khiraqi.
Al Kafi, by Ibn Qudamah, printed by al Maktab al Islami, Damascus.
Al Sharh al Kabir, by Ibn Qudamah, the grandson, d. 681 H.
It is an explanation of al Muqni' by the grandfather.
Fatawa Ibn Taimiyyah, Kurdistan print in Cairo, 1326 H.
Al Ikhtiyarat, by Ibn Taimiyyah, printed with the fourth edition of his Fatawa.
Al Furu' by Ibn Muflih, d. 763 H, printed with its commentary Tashih al Furd'.
Tashih al Furu' (commentary on al Furu'), by Abu al Hasan al Mawardi al Hanbali, d.875 H, printed by Dar 'Umar li al Tiba'ah, by al Mawardi, printed by Matba'at al Sunnah al Muhammadiyyah.
Al Insaf, by al Mawardi, printed by Matba'at al Sunnan al Muhammadiyyah.
Al Rawd al Murbi', (explanation of Zad al Mustaqni') by Shaikh Mansur bin Unus al Bahwati, d. 1051 H, printed with its commentary by Shaikh 'Abd al 'Aziz al'Anqari, as edited by Shaikh 'Abd al Latif al Subki, by Matba'at al Sunnah al Muhammadiyyah, 1374 H.
Ghayat al Muntaha, by Shaikh Mir'i bin Yusuf al Karmi, d. 1033 H, printed with the following explanation.
Matalib Uli al Nuha (explanation of Ghayat al Muntaha) by Shaikh Mustafa al Suyuti al Rahbani, d. 1243 H, printed by al Maktab al Islami, Damascus, first printing 1380 H.
Manar al Sabil (Sharh al Dalil) by Shaikh Ibrahim bin Muhammad bin Salim bin Dwayyan, d. 1353 H, printed by al Maktab al Islami.
Fath al 'Aliyy al Malik, by Shaikh Muhammad 'Alaish, d. 1299 H, Mustafa Muhammad print.
Dialog intre maestru si discipol
Seicul Abu Sulaimân al-Dârâni Ahmad, unul dintre primii maestri sufi, in dialog cu unul dintre discipolii sai:
Intrebare — Ce parere ai despre sfatul venit din partea cuiva?
Raspuns — Nu te baza pe un sfat decat daca cel care ti-l da este o persoana demna de incredere.
I — Ce parere ai despre a da sfaturi altcuiva?
R — Vezi mai intai daca ceea ce spui te-ar ajuta pe tine insuti; in caz afirmativ, sfaturile tale sunt inspirate iar tu vei fi respectat si crezut.
I — Ce parere ai despre asocierea cu alte persoane?
R — Daca afli pe cineva inteligent si demn de incredere, alatura-i-te lui si fugi de ceilalti ca de animalele salbatice.
I — Care este cel mai bun mijloc pentru mine de a ma apropia de Dumnezeu?
R — Sa renunti la greselile pe care le faci in sinea ta.
I — De ce la cele pe care le fac in sinea mea si nu la cele exterioare?
R — Pentru ca evitand greselile pe care le faci in sinea ta, greselile pe care le faci in exterior vor disparea, la fel ca cele pe care le faci in sinea ta.
I — Care este greseala cea mai daunatoare?
R — Aceea despre care nu-ti dai seama ca este o greseala. Inca si mai periculoasa este aceea care este luata drept un act de virtute, atunci cand ea nu este decat o greseala.
I — Ce greseala este cea mai benefica pentru mine?
R — Aceea pe care o pastrezi in fata ochilor si de care te caiesti fara incetare, pana cand nu vei mai dori niciodata sa o savarsesti din nou. Aceasta este „cainta sincera" (C. 66, 8)
I — Care este cea mai daunatoare fapta virtuoasa?
R — Aceea care te face sa-ti uiti faptele rele; aceea pe care o pastrezi in fata ochilor si te bazezi pe ea cu toata increderea, astfel incat, in iluzia in care ai cazut, nu te temi de raul pe care l-ai facut, prin orgoliu.
I — Unde sunt cel mai bine ascuns?
R — In camera ta si in casa ta.
I — Si daca nu ma aflu in siguranta in casa mea?
R — Acolo unde dorintele nu se prind de tine, acolo unde tentatiile nu te invadeaza.
I — Care dintre harurile lui Dumnezeu este cel mai benefic pentru mine?
R — Cand te fereste sa nu-I dai ascultare si te ajuta sa I te supui.
I — Este un raspuns foarte succint. Explica-mi mai limpede.
R — Bine. Cand Dumnezeu iti daruieste trei lucruri: o ratiune care descurajeaza pasiunile, o cunoastere care este de ajuns pentru ignoranta ta si o independenta care iti alunga teama de saracie.
Sidi Sulaiman al-Darani, Damasc
Intrebare — Ce parere ai despre sfatul venit din partea cuiva?
Raspuns — Nu te baza pe un sfat decat daca cel care ti-l da este o persoana demna de incredere.
I — Ce parere ai despre a da sfaturi altcuiva?
R — Vezi mai intai daca ceea ce spui te-ar ajuta pe tine insuti; in caz afirmativ, sfaturile tale sunt inspirate iar tu vei fi respectat si crezut.
I — Ce parere ai despre asocierea cu alte persoane?
R — Daca afli pe cineva inteligent si demn de incredere, alatura-i-te lui si fugi de ceilalti ca de animalele salbatice.
I — Care este cel mai bun mijloc pentru mine de a ma apropia de Dumnezeu?
R — Sa renunti la greselile pe care le faci in sinea ta.
I — De ce la cele pe care le fac in sinea mea si nu la cele exterioare?
R — Pentru ca evitand greselile pe care le faci in sinea ta, greselile pe care le faci in exterior vor disparea, la fel ca cele pe care le faci in sinea ta.
I — Care este greseala cea mai daunatoare?
R — Aceea despre care nu-ti dai seama ca este o greseala. Inca si mai periculoasa este aceea care este luata drept un act de virtute, atunci cand ea nu este decat o greseala.
I — Ce greseala este cea mai benefica pentru mine?
R — Aceea pe care o pastrezi in fata ochilor si de care te caiesti fara incetare, pana cand nu vei mai dori niciodata sa o savarsesti din nou. Aceasta este „cainta sincera" (C. 66, 8)
I — Care este cea mai daunatoare fapta virtuoasa?
R — Aceea care te face sa-ti uiti faptele rele; aceea pe care o pastrezi in fata ochilor si te bazezi pe ea cu toata increderea, astfel incat, in iluzia in care ai cazut, nu te temi de raul pe care l-ai facut, prin orgoliu.
I — Unde sunt cel mai bine ascuns?
R — In camera ta si in casa ta.
I — Si daca nu ma aflu in siguranta in casa mea?
R — Acolo unde dorintele nu se prind de tine, acolo unde tentatiile nu te invadeaza.
I — Care dintre harurile lui Dumnezeu este cel mai benefic pentru mine?
R — Cand te fereste sa nu-I dai ascultare si te ajuta sa I te supui.
I — Este un raspuns foarte succint. Explica-mi mai limpede.
R — Bine. Cand Dumnezeu iti daruieste trei lucruri: o ratiune care descurajeaza pasiunile, o cunoastere care este de ajuns pentru ignoranta ta si o independenta care iti alunga teama de saracie.
Sidi Sulaiman al-Darani, Damasc
miercuri, aprilie 16, 2008
Educaţia spirituală şi contribuţia sa la edificarea unui simţ civic privitor la mediul înconjurător (Abdellah Macer – Fes)
Conştiinţa importanţei mediului înconjurător se află într-o legătură directă cu relaţia dintre Creator şi servitorul Său. Cum contribuie educaţia spirituală la edificarea simţului civic privitor la mediul înconjurător? Care este relaţia dintre om şi mediul înconjurător? Cum reuşeşte educaţia spirituală să trezească acest sentiment ?
Înainte de orice, ea creează în om conştiinţa prezenţei sale în acest univers. Savanţii şi sufiţii descriu această realitate utilizând termenul de adorare. Orice lucru se transformă pentru tine, în relaţia cu Dumnezeu, în adorare, în adorare a Sa. În prezent, acest interes faţă de mediul înconjurător este o parte componentă a activităţii extraordinare a ONG-urilor şi a organizaţiilor preocupate de această temă majoră.
Problema este că rezultatele în privinţa modificării comportamentelor sunt modeste. Motivul ţine de faptul că persoana pe care o vizează această activitate este ruptă, îndepărtată de creatorul ei. Profetul (slaws) a spus: « Mi s-a dat pământul, o moschee şi un loc curat ». Teologul va desprinde din acest hadith toate obligaţiile şi toată înţelepciunea în materie de curăţenie rituală…
Ceea ce ne interesează în acest context este că pământul - o componentă a mediului înconjurător - este considerat ca loc sacru al rugăciunii şi pentru rugăciune. Iar rugăciunea cere curăţenie, purificare. Musulmanul trebuie, prin urmare, să fie atent la tot ce poate să polueze aerul, mediul înconjurător. Educaţia sufită îţi va dezvolta, deci, viziunea interioară (basîra) pentru ca tu să devii conştient, să sesizezi aceste semnificaţii şi responsabilităţile care îţi revin, responsabilităţi despre care ţi se va cere socoteală [de către Dumnezeu].
I s-a vorbit, odată, unui maestru sufit, despre pioşenia remarcabilă a unui credincios; maestrul a decis să-l viziteze. Când l-a întâlnit, a văzut că omul acela scuipa în direcţia în care se afla qibla. Sufitul a făcut observaţia următoare: « Omul acesta nu dă dovadă nici măcar de minima bună-cuviinţă care îl caracteriza pe Profet (slaws); cum ar putea manifesta, deci, adab în relaţia sa cu Dumnezeu ? »
Când se vorbeşte despre adorare, aceasta înseamnă ca sufletul tău, o, credinciosule, să fie pătruns de prezenţa divină. Când Şeicul nostru ne recomandă practica asiduă a dhikr-ului (individual şi colectiv), scopul este acela de a se realiza un contact, de a dezvolta viziunea interioară care permite înţelegerea acestor sensuri.
«Nu există copac sau plantă pe care să le sădească un credincios şi în urma cărora va avea de beneficiat om, animal sau pasăre, fără ca aceasta să nu i se socotească o sadaqa.» Hadith
Educaţia spirituală îţi permite corectarea intenţiei, să devii conştient că fapta ta va fi benefică pentru alţii şi să nu aştepţi nici o răsplată pentru aceasta.
Perspectiva ta nu este numai de ordin economic, în termeni de pierderi şi de beneficii : « îndeplinesc acţiunea cutare cu intenţia ca ea să-mi aducă următoarele… » Perspectiva ta poartă mai departe. Aceste comportamente permit omului să-şi lărgească vederile economice şi spirituale.
Să reflectăm o clipă la pilda lui Abi Darraq, acest companion ascet al Profetului:
« Un om l-a întâlnit într-o zi pe acest companion, ajuns la o vârstă avansată. L-a găsit plantând un migdal. Intrigat, l-a întrebat: « Eşti bătrân şi te chinuieşti să plantezi copacul acesta ale cărei fructe probabil că nici nu vei mai apuca să le vezi… » Companionul i-a răspuns: « Chiar dacă eu nu mă voi bucura de roadele sale, îl plantez, totuşi, în speranţa că altcineva se va putea hrăni din el. » »
Această pildă ne arată cum poate practica spirituală (adorarea) să transforme actele noastre cele mai elementare în acte de adorare… de exemplu, să începi să te gândeşti generaţiile viitoare, să fii preocupat să le laşi un mediu înconjurător sănătos ş.a.m.d.
Numeroase hadith-uri amintesc de această conştiinţă pe care trebuie să o aibă credinciosul faţă de mediul înconjurător. Dar, încă odată, aceasta nu se poate dezvolta decât graţie educaţiei spirituale.
Când observi planetele, îţi dai seama că întregul Univers îi aduce laude lui Dumnezeu. « Cele din ceruri şi de pe pământ îl preamăresc pe Dumnezeu, dar voi nu înţelegeţi graiul acesta. » Iată, deci, o invitaţie la trezire spirituală, ca să realizăm că mediul nostru înconjurător se află în stare de permanentă invocare. Dacă ai acest sentiment, relaţia ta cu mediul înconjurător este una sacralizată, este un act de adorare. Cum poţi, prin urmare, să îi aduci prejudicii ?
Profetul spune că « (…) oricine înlătură un obstacol din calea altuia, se apără împotriva infernului ». Conştiinţa spirituală faţă de mediul înconjurător este conştiinţa faptului că omul este păstrătorul unui tezaur. (« Noi am înfăţişat cerurilor, pământului şi munţilor păstrarea credinţei, însă ei au refuzat să o ia asupra lor (…). Numai omul a luat asupra sa această povară. ») şi că el este reprezentantul/vicarul (khalifa) lui Dumnezeu pe pământ. Acest vicar/reprezentant răspunde, deci, de propriul său mediu, de casa al cărui simplu locatar este.
În Coran se spune: « A lui Allah este împărăţia cerurilor şi a pământului. » (2, 107) sau « El este făcătorul desăvârşit al cerurilor şi al pământului. » (2, 117) Într-o bună zi, omul va părăsi această casă şi va fi întrebat despre starea în care a lăsat-o.
Educaţia spirituală sufită îi va permite, deci, acestui locatar care este omul, să devină conştient de responsabilităţile care îi revin, de regulile de exploatare stabilite de Proprietar. Va deveni conştient că ceea ce îl leagă de mediul înconjurător este o relaţie de echilibru.
Educaţia spirituală nu face decât să-l readucă pe om la natura sa originară (fitra), singura care îl poate face să descopere sau să redescopere sensurile eterne pe care le conţine în el însuşi, dar pe care le-a uitat.
Într-o zi, când Profetul se afla pe muntele Uhud în compania lui Abu Bakr, Omar şi Ali, muntele a început să se cutremure. Profetul a repetat: « Stai liniştit, Uhud, stai liniştit fiindcă, pe Dumnezeu, porţi un Profet, un om al adevărului şi doi martiri (aluzie la moartea, în viitorul apropiat, a lui Omar şi a lui Ali) ».
Mediul înconjurător nu este o materie inertă, ci ceva viu, care reacţionează la contactul cu cel/cea a cărui/cărei conştiinţă spirituală a atins desăvârşirea.
« Cel care distruge un copac, Dumnezeu îl va arunca cu capul în Foc » (Hadith). Nu suntem oare, din când în când, martorii unor defrişări/distrugeri masive de pădure care compromit, astfel, întregul ecosistem, atât de vital pentru supravieţuirea noastră, a tuturor? Cauza ţine de nepăsarea inimii faţă de Dumnezeu, faţă de finalitatea existenţei omului.
Un alt hadith vine să amintească această relaţie cu mediul înconjurător : « Cine omoară o pasăre din plăcere o va vedea pe aceasta, în Ziua Judecăţii, spunându-i lui Dumnezeu : « O, Doamne, omul acesta m-a omorât doar pentru simpla sa plăcere, nu fiindcă ar fi avut trebuinţă. » »
Acest adevăr se află în contrast cu risipa şi zăpăceala care caracterizează relaţia omului contemporan cu mediul său înconjurător. Chiar şi dintr-o perspectivă exterioară (exoterică), fuqahas şi în special fiqh-ul malikit interzice risipa de orice fel. Profetul spune, de asemenea: « Mi-au fost arătate faptele bune şi faptele rele ale comunităţii mele şi printre faptele bune am găsit faptul de a înlătura un obstacol din calea altcuiva. »
Educaţia spirituală ne permite, de asemenea, să ne înzestrăm cu un întreg ansamblu de virtuţi, cu o nobleţe de caracter în care mizericordia ocupă un loc important. Profetul a vorbit despre un om chinuit de sete, care căuta o fântână ca să şi-o potolească. La fântână a găsit un câine care era, la rândul lui, foarte însetat. I-a dat să bea din prima găletă de apă pe care a scos-o din fântână.
În toate acestea se află dovada că o asemenea abnegaţie şi o asemenea compasiune nu se pot naşte în noi decât dacă se manifestă un spirit (ruh) sufit care să-i confere omului conştiinţa că se află pe pământ pentru a sluji întreaga creaţie, că privirea pe care o aruncă în jurul său trebuie să fie plină de compasiune.
Într-o zi, Profetul a dat să intre într-o casă, când a văzut o cămilă legată în apropiere. Când animalul l-a văzut, a început să plângă. Profetul a mângâiat cămila şi a exclamat : « A cui este cămila aceasta? » Un tânăr s-a apropiat de el şi i-a spus : « Este a mea, o, Profet al lui Dumnezeu. » Profetul l-a mustrat : « Teme-te de Dumnezeu prin animalul acesta pe care ţi l-a dat Dumnezeu, şi nu-l mai înfometa ! »
În încheiere, să recapitulăm câteva obiective spre care poartă educaţia sufită :
- protejarea resurselor mediului înconjurător
Acum ştim că relaţia fiecăruia dintre noi cu mediul înseamnă echilibru, adab. Durata de viaţă a acestor resurse şi utilitatea lor pentru ceilalţi fac, de acum, parte dintre preocupările noastre. Această preocupare se poate manifesta chiar şi în caz de război Se cunosc celebrele recomandări adresate de Abu Bakr trupelor sale aflate în mers. Printre acestea : « Nu distrugeţi şi nu ardeţi nici un copac. »
Profetul i-a învăţat pe companioni ce gen de raporturi trebuiau să aibă cu apa. Observându-l pe Saad, unul dintre companioni, făcându-şi abluţiunile, Profetul l-a mustrat : « Ce-i cu risipa asta, o, Saad? » « Se poate vorbi despre risipă când ne refacem abluţiunile ? » a întrebat Saad. « Bineînţeles, şi asta chiar dacă te-ai afla lângă un torent de apă. »
- o mai bună utilizare a resurselor şi mai ales cu privire la scopul pentru care au fost acestea create ;
Profetul a povestit ce i s-a întâmplat unui om care a încălecat pe o vacă. Aceasta i-a spus: “Eu n-am fost creată în acest scop.” Bineînţeles, aceste semnificaţii nu sunt “gustate” decât de o inimă orientată, aflată în legătură permanentă cu Creatorul ei.
- glorificarea tuturor creaturilor lui Dumnezeu, fiindcă acestea au un limbaj pe care-l poţi înţelege dacă eşti realizat spiritual;
Dacă nu este cazul, atunci înţelege măcar prin intermediul intelectului care-ţi sunt îndatoririle şi responsabilităţile.
- ideea de reciclare care transpare din frumoasa istorioară a acelui companion
- poluarea mediului înconjurător: “Cine murdăreşte locurile prin care trec musulmanii înfruntă blestemul lui Dumnezeu şi al tuturor oamenilor. » (hadith)
- relaţia credinciosului cu mediul său implică frumuseţe.
Dumnezeu este frumos şi îi place frumosul, este bun şi îi place bunătatea, este curat şi îi place curăţenia, aşa că păstraţi curat în jurul vostru. Arhitectura antică a musulmanilor îngloba o preocupare importantă pentru mediul înconjurător, atunci când spiritul sufit era prezent într-o măsură mai mare decât în zilele noastre.
Însuşi Sfântul Coran este o permanentă invitaţie la contemplarea frumuseţii creaţiei divine. Pentru a putea percepe frumuseţea lui Dumnezeu, trebuie dezvoltată frumuseţea în noi înşine.
Înainte de orice, ea creează în om conştiinţa prezenţei sale în acest univers. Savanţii şi sufiţii descriu această realitate utilizând termenul de adorare. Orice lucru se transformă pentru tine, în relaţia cu Dumnezeu, în adorare, în adorare a Sa. În prezent, acest interes faţă de mediul înconjurător este o parte componentă a activităţii extraordinare a ONG-urilor şi a organizaţiilor preocupate de această temă majoră.
Problema este că rezultatele în privinţa modificării comportamentelor sunt modeste. Motivul ţine de faptul că persoana pe care o vizează această activitate este ruptă, îndepărtată de creatorul ei. Profetul (slaws) a spus: « Mi s-a dat pământul, o moschee şi un loc curat ». Teologul va desprinde din acest hadith toate obligaţiile şi toată înţelepciunea în materie de curăţenie rituală…
Ceea ce ne interesează în acest context este că pământul - o componentă a mediului înconjurător - este considerat ca loc sacru al rugăciunii şi pentru rugăciune. Iar rugăciunea cere curăţenie, purificare. Musulmanul trebuie, prin urmare, să fie atent la tot ce poate să polueze aerul, mediul înconjurător. Educaţia sufită îţi va dezvolta, deci, viziunea interioară (basîra) pentru ca tu să devii conştient, să sesizezi aceste semnificaţii şi responsabilităţile care îţi revin, responsabilităţi despre care ţi se va cere socoteală [de către Dumnezeu].
I s-a vorbit, odată, unui maestru sufit, despre pioşenia remarcabilă a unui credincios; maestrul a decis să-l viziteze. Când l-a întâlnit, a văzut că omul acela scuipa în direcţia în care se afla qibla. Sufitul a făcut observaţia următoare: « Omul acesta nu dă dovadă nici măcar de minima bună-cuviinţă care îl caracteriza pe Profet (slaws); cum ar putea manifesta, deci, adab în relaţia sa cu Dumnezeu ? »
Când se vorbeşte despre adorare, aceasta înseamnă ca sufletul tău, o, credinciosule, să fie pătruns de prezenţa divină. Când Şeicul nostru ne recomandă practica asiduă a dhikr-ului (individual şi colectiv), scopul este acela de a se realiza un contact, de a dezvolta viziunea interioară care permite înţelegerea acestor sensuri.
«Nu există copac sau plantă pe care să le sădească un credincios şi în urma cărora va avea de beneficiat om, animal sau pasăre, fără ca aceasta să nu i se socotească o sadaqa.» Hadith
Educaţia spirituală îţi permite corectarea intenţiei, să devii conştient că fapta ta va fi benefică pentru alţii şi să nu aştepţi nici o răsplată pentru aceasta.
Perspectiva ta nu este numai de ordin economic, în termeni de pierderi şi de beneficii : « îndeplinesc acţiunea cutare cu intenţia ca ea să-mi aducă următoarele… » Perspectiva ta poartă mai departe. Aceste comportamente permit omului să-şi lărgească vederile economice şi spirituale.
Să reflectăm o clipă la pilda lui Abi Darraq, acest companion ascet al Profetului:
« Un om l-a întâlnit într-o zi pe acest companion, ajuns la o vârstă avansată. L-a găsit plantând un migdal. Intrigat, l-a întrebat: « Eşti bătrân şi te chinuieşti să plantezi copacul acesta ale cărei fructe probabil că nici nu vei mai apuca să le vezi… » Companionul i-a răspuns: « Chiar dacă eu nu mă voi bucura de roadele sale, îl plantez, totuşi, în speranţa că altcineva se va putea hrăni din el. » »
Această pildă ne arată cum poate practica spirituală (adorarea) să transforme actele noastre cele mai elementare în acte de adorare… de exemplu, să începi să te gândeşti generaţiile viitoare, să fii preocupat să le laşi un mediu înconjurător sănătos ş.a.m.d.
Numeroase hadith-uri amintesc de această conştiinţă pe care trebuie să o aibă credinciosul faţă de mediul înconjurător. Dar, încă odată, aceasta nu se poate dezvolta decât graţie educaţiei spirituale.
Când observi planetele, îţi dai seama că întregul Univers îi aduce laude lui Dumnezeu. « Cele din ceruri şi de pe pământ îl preamăresc pe Dumnezeu, dar voi nu înţelegeţi graiul acesta. » Iată, deci, o invitaţie la trezire spirituală, ca să realizăm că mediul nostru înconjurător se află în stare de permanentă invocare. Dacă ai acest sentiment, relaţia ta cu mediul înconjurător este una sacralizată, este un act de adorare. Cum poţi, prin urmare, să îi aduci prejudicii ?
Profetul spune că « (…) oricine înlătură un obstacol din calea altuia, se apără împotriva infernului ». Conştiinţa spirituală faţă de mediul înconjurător este conştiinţa faptului că omul este păstrătorul unui tezaur. (« Noi am înfăţişat cerurilor, pământului şi munţilor păstrarea credinţei, însă ei au refuzat să o ia asupra lor (…). Numai omul a luat asupra sa această povară. ») şi că el este reprezentantul/vicarul (khalifa) lui Dumnezeu pe pământ. Acest vicar/reprezentant răspunde, deci, de propriul său mediu, de casa al cărui simplu locatar este.
În Coran se spune: « A lui Allah este împărăţia cerurilor şi a pământului. » (2, 107) sau « El este făcătorul desăvârşit al cerurilor şi al pământului. » (2, 117) Într-o bună zi, omul va părăsi această casă şi va fi întrebat despre starea în care a lăsat-o.
Educaţia spirituală sufită îi va permite, deci, acestui locatar care este omul, să devină conştient de responsabilităţile care îi revin, de regulile de exploatare stabilite de Proprietar. Va deveni conştient că ceea ce îl leagă de mediul înconjurător este o relaţie de echilibru.
Educaţia spirituală nu face decât să-l readucă pe om la natura sa originară (fitra), singura care îl poate face să descopere sau să redescopere sensurile eterne pe care le conţine în el însuşi, dar pe care le-a uitat.
Într-o zi, când Profetul se afla pe muntele Uhud în compania lui Abu Bakr, Omar şi Ali, muntele a început să se cutremure. Profetul a repetat: « Stai liniştit, Uhud, stai liniştit fiindcă, pe Dumnezeu, porţi un Profet, un om al adevărului şi doi martiri (aluzie la moartea, în viitorul apropiat, a lui Omar şi a lui Ali) ».
Mediul înconjurător nu este o materie inertă, ci ceva viu, care reacţionează la contactul cu cel/cea a cărui/cărei conştiinţă spirituală a atins desăvârşirea.
« Cel care distruge un copac, Dumnezeu îl va arunca cu capul în Foc » (Hadith). Nu suntem oare, din când în când, martorii unor defrişări/distrugeri masive de pădure care compromit, astfel, întregul ecosistem, atât de vital pentru supravieţuirea noastră, a tuturor? Cauza ţine de nepăsarea inimii faţă de Dumnezeu, faţă de finalitatea existenţei omului.
Un alt hadith vine să amintească această relaţie cu mediul înconjurător : « Cine omoară o pasăre din plăcere o va vedea pe aceasta, în Ziua Judecăţii, spunându-i lui Dumnezeu : « O, Doamne, omul acesta m-a omorât doar pentru simpla sa plăcere, nu fiindcă ar fi avut trebuinţă. » »
Acest adevăr se află în contrast cu risipa şi zăpăceala care caracterizează relaţia omului contemporan cu mediul său înconjurător. Chiar şi dintr-o perspectivă exterioară (exoterică), fuqahas şi în special fiqh-ul malikit interzice risipa de orice fel. Profetul spune, de asemenea: « Mi-au fost arătate faptele bune şi faptele rele ale comunităţii mele şi printre faptele bune am găsit faptul de a înlătura un obstacol din calea altcuiva. »
Educaţia spirituală ne permite, de asemenea, să ne înzestrăm cu un întreg ansamblu de virtuţi, cu o nobleţe de caracter în care mizericordia ocupă un loc important. Profetul a vorbit despre un om chinuit de sete, care căuta o fântână ca să şi-o potolească. La fântână a găsit un câine care era, la rândul lui, foarte însetat. I-a dat să bea din prima găletă de apă pe care a scos-o din fântână.
În toate acestea se află dovada că o asemenea abnegaţie şi o asemenea compasiune nu se pot naşte în noi decât dacă se manifestă un spirit (ruh) sufit care să-i confere omului conştiinţa că se află pe pământ pentru a sluji întreaga creaţie, că privirea pe care o aruncă în jurul său trebuie să fie plină de compasiune.
Într-o zi, Profetul a dat să intre într-o casă, când a văzut o cămilă legată în apropiere. Când animalul l-a văzut, a început să plângă. Profetul a mângâiat cămila şi a exclamat : « A cui este cămila aceasta? » Un tânăr s-a apropiat de el şi i-a spus : « Este a mea, o, Profet al lui Dumnezeu. » Profetul l-a mustrat : « Teme-te de Dumnezeu prin animalul acesta pe care ţi l-a dat Dumnezeu, şi nu-l mai înfometa ! »
În încheiere, să recapitulăm câteva obiective spre care poartă educaţia sufită :
- protejarea resurselor mediului înconjurător
Acum ştim că relaţia fiecăruia dintre noi cu mediul înseamnă echilibru, adab. Durata de viaţă a acestor resurse şi utilitatea lor pentru ceilalţi fac, de acum, parte dintre preocupările noastre. Această preocupare se poate manifesta chiar şi în caz de război Se cunosc celebrele recomandări adresate de Abu Bakr trupelor sale aflate în mers. Printre acestea : « Nu distrugeţi şi nu ardeţi nici un copac. »
Profetul i-a învăţat pe companioni ce gen de raporturi trebuiau să aibă cu apa. Observându-l pe Saad, unul dintre companioni, făcându-şi abluţiunile, Profetul l-a mustrat : « Ce-i cu risipa asta, o, Saad? » « Se poate vorbi despre risipă când ne refacem abluţiunile ? » a întrebat Saad. « Bineînţeles, şi asta chiar dacă te-ai afla lângă un torent de apă. »
- o mai bună utilizare a resurselor şi mai ales cu privire la scopul pentru care au fost acestea create ;
Profetul a povestit ce i s-a întâmplat unui om care a încălecat pe o vacă. Aceasta i-a spus: “Eu n-am fost creată în acest scop.” Bineînţeles, aceste semnificaţii nu sunt “gustate” decât de o inimă orientată, aflată în legătură permanentă cu Creatorul ei.
- glorificarea tuturor creaturilor lui Dumnezeu, fiindcă acestea au un limbaj pe care-l poţi înţelege dacă eşti realizat spiritual;
Dacă nu este cazul, atunci înţelege măcar prin intermediul intelectului care-ţi sunt îndatoririle şi responsabilităţile.
- ideea de reciclare care transpare din frumoasa istorioară a acelui companion
- poluarea mediului înconjurător: “Cine murdăreşte locurile prin care trec musulmanii înfruntă blestemul lui Dumnezeu şi al tuturor oamenilor. » (hadith)
- relaţia credinciosului cu mediul său implică frumuseţe.
Dumnezeu este frumos şi îi place frumosul, este bun şi îi place bunătatea, este curat şi îi place curăţenia, aşa că păstraţi curat în jurul vostru. Arhitectura antică a musulmanilor îngloba o preocupare importantă pentru mediul înconjurător, atunci când spiritul sufit era prezent într-o măsură mai mare decât în zilele noastre.
Însuşi Sfântul Coran este o permanentă invitaţie la contemplarea frumuseţii creaţiei divine. Pentru a putea percepe frumuseţea lui Dumnezeu, trebuie dezvoltată frumuseţea în noi înşine.
Fundamentele sufismului în Murshid Al-Mu’în al lui Ibn ‘Ashir (de Ahmed al-Ouaraini – Taza)
Savantul şi doctorul în cunoaşterea legilor Ibn ‘Ashir este cunoscut în Maghreb pentru că a explicat fundamentele fiqh-ului (conform ritului malikit). În celebra sa lucrare Al-Murshid Al-Mu’în, Ibn ‘Ashir vorbeşte despre condiţiile care trebuie îndeplinite pentru rugăciune, post, căinţă (al-tawba), aceasta fiind o condiţie a evoluţiei spirituale, a căutării proximităţii divine (în cazul sufismului). Pentru cei mai mulţi dintre credincioşii care au citit şi au învăţat din cartea lui Ibn ‘Ashir, fundamentele demersului sufit sunt autentice. Cu toate acestea, chestiunea şeicului continuă să pună probleme. Ibn Ashir consacră un capitol în proză pentru a semnala aspirantului spre Dumnezeu necesitatea unui îndrumător spiritual care să-l poată ghida pe cale. Şeicul Zerrouq spune despre sufism că el: « înseamnă ihssan » (excelenţă). Abdrahman Ibn Khaldun afirmă că sufismul este calea urmată de companioni şi de cei care i-au urmat pe aceştia. Ibn ‘Ashir va aşterne aceste vorbe în capitolul său dedicat sufismului. Zice : «yashabu shaykhan ‘ârif al-masâlik, yaqîhi fi tarîqihi al-mahâlik…» « Să te alături unui maestru care este cunoscător şi care te fereşte de neajunsurile căii, care te face să-ţi aduci aminte de Dumnezeu atunci când îl vezi şi care-l face pe servitor să ajungă la Domnul său. » Această invitaţie adresată celui care aspiră la proximitatea divină, la companionajul unui maestru viu, are fundamentare în Coran şi Sunna.
Să analizăm acest vers. La ideea de neajunsuri (« [să te alături] unui maestru care este cunoscător şi care te fereşte de neajunsurile căii ») se face referire în versetul următor : « Nu vă îndreptaţi spre ceea ce vă face rău, spre ceea ce este dăunător pentru voi ». Maestrul este cel care cunoaşte aceste neajunsuri şi va şti să vă ajute să le evitaţi. Neajunsurile sunt nenumărate şi sufiţii s-au referit de multe ori la ele.
Ideea de maestru, de companion, de prieten spiritual care ne ia de mână, care cunoaşte drumul, are, la rândul ei, origini coranice certe. Următoarele două versete sunt explicite în acest sens:
« Spune : aceasta este calea mea. Eu îl chem pe Dumnezeu cu întreaga ştiinţă, eu şi cei care mă urmează. Mărire lui Dumnezeu ! Eu nu sunt dintre închinătorii la idoli. » (Cor 12, 108)
« Urmează calea celui ce către Mine se căieşte. Întoarcerea voastră va fi către Mine, iar Eu vă voi da de ştire ce aţi făptuit ». (Cor 31, 15) « O, voi cei ce credeţi ! Temeţi-vă de Dumnezeu şi rămâneţi cu cei care spun adevărul. » (Cor 9, 119)
În Sunna găsim aceeaşi referire: « Fiecare om urmează religia celui care-i este prieten, fie ca fiecare dintre voi să vadă al cui prieten este. » (relatat de Abu Dawud şi Tirmidhi). Această idee, a celui « care te face să-ţi aduci aminte de Dumnezeu atunci când îl vezi », se regăseşte în mai multe hadith-uri, printre care acesta : « Ibn Abbas, Dumnezeu să fie mulţumit de el şi de tatăl lui, relatează: « Cineva a întrebat : « O, Profetule, care este omul cel mai bun lângă care am putea să ne aşezăm ? » El răspunde : « Cel a cărui vedere vă aminteşte de Dumnezeu, ale cărui spuse vă sporesc cunoaşterea şi ale cărui fapte vă amintesc de lumea de dincolo » (relatat de Abu Ya’la). » »
Să analizăm acest vers. La ideea de neajunsuri (« [să te alături] unui maestru care este cunoscător şi care te fereşte de neajunsurile căii ») se face referire în versetul următor : « Nu vă îndreptaţi spre ceea ce vă face rău, spre ceea ce este dăunător pentru voi ». Maestrul este cel care cunoaşte aceste neajunsuri şi va şti să vă ajute să le evitaţi. Neajunsurile sunt nenumărate şi sufiţii s-au referit de multe ori la ele.
Ideea de maestru, de companion, de prieten spiritual care ne ia de mână, care cunoaşte drumul, are, la rândul ei, origini coranice certe. Următoarele două versete sunt explicite în acest sens:
« Spune : aceasta este calea mea. Eu îl chem pe Dumnezeu cu întreaga ştiinţă, eu şi cei care mă urmează. Mărire lui Dumnezeu ! Eu nu sunt dintre închinătorii la idoli. » (Cor 12, 108)
« Urmează calea celui ce către Mine se căieşte. Întoarcerea voastră va fi către Mine, iar Eu vă voi da de ştire ce aţi făptuit ». (Cor 31, 15) « O, voi cei ce credeţi ! Temeţi-vă de Dumnezeu şi rămâneţi cu cei care spun adevărul. » (Cor 9, 119)
În Sunna găsim aceeaşi referire: « Fiecare om urmează religia celui care-i este prieten, fie ca fiecare dintre voi să vadă al cui prieten este. » (relatat de Abu Dawud şi Tirmidhi). Această idee, a celui « care te face să-ţi aduci aminte de Dumnezeu atunci când îl vezi », se regăseşte în mai multe hadith-uri, printre care acesta : « Ibn Abbas, Dumnezeu să fie mulţumit de el şi de tatăl lui, relatează: « Cineva a întrebat : « O, Profetule, care este omul cel mai bun lângă care am putea să ne aşezăm ? » El răspunde : « Cel a cărui vedere vă aminteşte de Dumnezeu, ale cărui spuse vă sporesc cunoaşterea şi ale cărui fapte vă amintesc de lumea de dincolo » (relatat de Abu Ya’la). » »
marți, aprilie 15, 2008
O mondializare spirituală ar putea să estompeze neînţelegerile şi conflictele interculturale? (de Ahmed Rhazali – Fes)
Conferenţiarul a citat la început două versete care aştern premisele deschiderii şi păcii ce ar trebui să domnească între diversele culturi. Primul verset se adresează oamenilor în ansamblu. Este o invitaţie la cunoaştere reciprocă, la dialog. Urmarea versetului ne aminteşte că etica este fundamentul unui dialog autentic. Dacă omul se află într-o relaţie spirituală cu Domnul său, atunci este dispus la un dialog autentic, dialog care nu şterge identităţile, care nu impune punctul de vedere al celui mai tare etc. « Noi v-am creat dintr-un bărbat şi o femeie şi v-am făcut popoare şi triburi ca voi să vă cunoaşteţi unii pe alţii. Cel mai cinstit dintre voi înaintea lui Dumnezeu este cel mai temător. » (49, 13) (cel care deţine valorile, purtarea cele mai elevate.)
Cel de-al doilea verset ne defineşte misiunea Profetului, care a fost trimis să răspânească mizericordia divină peste oameni, pacea. Dialogul şi deschiderea sunt alimentate de mizericordie. « Noi te-am trimis numai ca o milostivenie pentru lumi. »
M. Rhazali a explicat de ce mondializarea este, în zilele noastre, inumană (aceasta fiind şi constatarea mai multor minţi luminate din Occident), în sensul că ea îi marginalizează pe cei mai slabi, tinde să uniformizeze sau măcar să marginalizeze culturile în baza unui model dominant etc. Este o violenţă simbolică fără echivalent în istorie, care se exercită asupra unei mari părţi a planetei. Această violenţă simbolică este deseori însoţită de violenţă fizică : războaie, omucideri… Conştientizarea, de către ţările bogate, a acestei « orientări periculoase » se traduce prin apeluri foarte puternice la mai multă solidaritate, la o mondializare cu faţă umană care ar veghea la menţinerea tuturor genurilor de echilibru etc. El a arătat apoi de ce meditarea la o unitate spirituală între oameni ar fi un demers sănătos şi, poate mai mult ca niciodată, necesar. Răspunsul ne-a fost oferit prin revelaţia divină, revelaţie care îndeamnă oamenii la respectarea valorilor comune : respect faţă de celălalt, dialog în cadrul diversităţii credinţelor şi a culturilor.
Pentru a se ajunge la respectarea valorilor universale (drepturile omului) ar trebui reactivat sensul valorilor religioase. Versetul următor se adresează şi oamenilor în ansamblul lor. El arată că diversitatea culturilor şi a credinţelor este o manifestare a voinţei divine : « Dacă Dumnezeu ar fi vrut, v-ar fi făcut o singură adunare (…) » (16, 93)
Versetul care urmează se adresează oamenilor Cărţii (creştini şi evrei) şi a fost pogorât în momentul în care o delegaţie de creştini a fost primită în oraşul Najran de către Profet (slaws). Acest mesaj este o invitatie la un dialog pe o bază comună, la tawhîd. El nu pune nici măcar condiţia recunoaşterii Profetului (slaws). « Spune-le: (…) veniţi la un Cuvânt ce deopotrivă este între voi şi noi. Noi nu ne închinăm decât lui Dumnezeu, nu-I alăturăm nimic. » (3, 64) Conferenţiarul este de părere că aceste valori comune pot fi căutate în marile religii. Versetul următor defineşte aceste valori comune monoteismului abrahamic, pe care ni le vom aduce astfel şi noi aminte (cifrele dintre paranteze ne aparţin):
« Spune : « Veniţi ! Eu vă voi recita ceea ce Domnul vostru v-a poruncit : să nu-I alăturaţi nimic (1) ; să fiţi buni cu părinţii voştri (2) ; să nu vă ucideţi pruncii de frica sărăciei (3), căci Noi vă dăruim cele trebuincioase traiului şi vouă şi lor ; nu vă apropiaţi de cele scârboase, fie văzute, fie nevăzute (4) ; nu ucideţi pe nimeni pe nedrept (5), căci Dumnezeu v-a oprit aceasta. Pe acestea vi le porunceşte. Poate veţi pricepe ! Nu vă apropiaţi de averea orfanului, până ce nu a atins vârsta desăvârşirii (6), decât pentru o bună folosinţă. Folosiţi greutăţile şi măsurile drepte (7). Noi nu împovărăm pe nimeni decât după putinţa lui. Când vorbiţi, fiţi nepărtinitor chiar de este vorba de o rudă apropiată (8). Fiţi credincioşi legământului cu Dumnezeu (9). Pe acestea vi le porunceşte. Poate vă veţi aminti ! Aceasta este calea Mea cea dreaptă (10). Urmaţi-o ! Nu urmaţi cărările care vă îndepărtează de calea lui Dumnezeu. Pe acestea vi le porunceşte. Poate vă veţi teme ! » (Cor, Sura Vitele, 151-154)
Iată, deci, zece porunci plecând de la care putem căuta baze comune pentru un dialog. Fie ca fiecare dintre noi (evreu, creştin şi musulman) să-şi facă autocritica, să se autoanalizeze şi să evalueze distanţa la care se situează faţă de aceste principii. Chiar şi cei care nu au nici un reper religios se pot regăsi în unele dintre aceste valori comune, în cele care nu contrazic convingerile lor filosofice.
În versetul următor găsim o altă invitaţie la acest dialog comun, fără a se încerca triumfarea unui punct de vedere asupra altuia. Extraordinar în acest caz este faptul că dialogul se poate stabili fără ca unul sau altul dintre participanţii la el să pretindă că el se află pe calea cea bună. Dumnezeu va judeca, va arăta diferenţele dintre noi, aşa cum se arată într-un alt verset : (« Vă veţi întoarce la Mine şi Eu vă voi arăta diferenţele ») « Spune : « Cine vă înzestrează din ceruri şi de pe pământ ? » Spune : « Dumnezeu ! » Ori noi suntem, ori voi sunteţi, fie pe Calea cea Dreaptă, fie într-o rătăcire vădită. » (Cor, Sura Saba, 24)
Omenirea are nevoie de stabilitate, de această comuniune a valorilor, de cunoaşterea lui Dumnezeu în toate religiile. Dacă reflectăm la vieţile Profeţilor, vom găsi numeroase exemple ale acestui mesaj universal fundamentat pe valori comune, pe valori care unifică, şi nu pe separare şi conflicte. Islamul a atras numeroase persoane fără ca acestea să fi trăit această adeziune ca o contradicţie faţă de convingerile lor anterioare. Evreii au descoperit că musulmanii se situau în pura tradiţie ebraică a lui Moise (slaws). Creştinii au aflat că iubirea şi afecţiunea lor faţă de Isus (slaws) şi de Maria (slaws) constituiau parte integrantă a credinţei musulmanilor… În Coran stă scris : « Spune : « Noi nu facem nici o deosebire între mesagerii lui Dumnezeu… » »
În concluzie, se poate spune că în lume se manifestă semne încurajatoare pentru a se pune bazele unui veritabil dialog al culturilor, există spirite luminate care cheamă prin angajamentele / rugăciunile lor la această apropiere. Islamul, prin dimensiunea sa universală, poate contribui la fundamentarea bazelor acestui dialog. Echilibrul lumii depinde de acest lucru.
Cel de-al doilea verset ne defineşte misiunea Profetului, care a fost trimis să răspânească mizericordia divină peste oameni, pacea. Dialogul şi deschiderea sunt alimentate de mizericordie. « Noi te-am trimis numai ca o milostivenie pentru lumi. »
M. Rhazali a explicat de ce mondializarea este, în zilele noastre, inumană (aceasta fiind şi constatarea mai multor minţi luminate din Occident), în sensul că ea îi marginalizează pe cei mai slabi, tinde să uniformizeze sau măcar să marginalizeze culturile în baza unui model dominant etc. Este o violenţă simbolică fără echivalent în istorie, care se exercită asupra unei mari părţi a planetei. Această violenţă simbolică este deseori însoţită de violenţă fizică : războaie, omucideri… Conştientizarea, de către ţările bogate, a acestei « orientări periculoase » se traduce prin apeluri foarte puternice la mai multă solidaritate, la o mondializare cu faţă umană care ar veghea la menţinerea tuturor genurilor de echilibru etc. El a arătat apoi de ce meditarea la o unitate spirituală între oameni ar fi un demers sănătos şi, poate mai mult ca niciodată, necesar. Răspunsul ne-a fost oferit prin revelaţia divină, revelaţie care îndeamnă oamenii la respectarea valorilor comune : respect faţă de celălalt, dialog în cadrul diversităţii credinţelor şi a culturilor.
Pentru a se ajunge la respectarea valorilor universale (drepturile omului) ar trebui reactivat sensul valorilor religioase. Versetul următor se adresează şi oamenilor în ansamblul lor. El arată că diversitatea culturilor şi a credinţelor este o manifestare a voinţei divine : « Dacă Dumnezeu ar fi vrut, v-ar fi făcut o singură adunare (…) » (16, 93)
Versetul care urmează se adresează oamenilor Cărţii (creştini şi evrei) şi a fost pogorât în momentul în care o delegaţie de creştini a fost primită în oraşul Najran de către Profet (slaws). Acest mesaj este o invitatie la un dialog pe o bază comună, la tawhîd. El nu pune nici măcar condiţia recunoaşterii Profetului (slaws). « Spune-le: (…) veniţi la un Cuvânt ce deopotrivă este între voi şi noi. Noi nu ne închinăm decât lui Dumnezeu, nu-I alăturăm nimic. » (3, 64) Conferenţiarul este de părere că aceste valori comune pot fi căutate în marile religii. Versetul următor defineşte aceste valori comune monoteismului abrahamic, pe care ni le vom aduce astfel şi noi aminte (cifrele dintre paranteze ne aparţin):
« Spune : « Veniţi ! Eu vă voi recita ceea ce Domnul vostru v-a poruncit : să nu-I alăturaţi nimic (1) ; să fiţi buni cu părinţii voştri (2) ; să nu vă ucideţi pruncii de frica sărăciei (3), căci Noi vă dăruim cele trebuincioase traiului şi vouă şi lor ; nu vă apropiaţi de cele scârboase, fie văzute, fie nevăzute (4) ; nu ucideţi pe nimeni pe nedrept (5), căci Dumnezeu v-a oprit aceasta. Pe acestea vi le porunceşte. Poate veţi pricepe ! Nu vă apropiaţi de averea orfanului, până ce nu a atins vârsta desăvârşirii (6), decât pentru o bună folosinţă. Folosiţi greutăţile şi măsurile drepte (7). Noi nu împovărăm pe nimeni decât după putinţa lui. Când vorbiţi, fiţi nepărtinitor chiar de este vorba de o rudă apropiată (8). Fiţi credincioşi legământului cu Dumnezeu (9). Pe acestea vi le porunceşte. Poate vă veţi aminti ! Aceasta este calea Mea cea dreaptă (10). Urmaţi-o ! Nu urmaţi cărările care vă îndepărtează de calea lui Dumnezeu. Pe acestea vi le porunceşte. Poate vă veţi teme ! » (Cor, Sura Vitele, 151-154)
Iată, deci, zece porunci plecând de la care putem căuta baze comune pentru un dialog. Fie ca fiecare dintre noi (evreu, creştin şi musulman) să-şi facă autocritica, să se autoanalizeze şi să evalueze distanţa la care se situează faţă de aceste principii. Chiar şi cei care nu au nici un reper religios se pot regăsi în unele dintre aceste valori comune, în cele care nu contrazic convingerile lor filosofice.
În versetul următor găsim o altă invitaţie la acest dialog comun, fără a se încerca triumfarea unui punct de vedere asupra altuia. Extraordinar în acest caz este faptul că dialogul se poate stabili fără ca unul sau altul dintre participanţii la el să pretindă că el se află pe calea cea bună. Dumnezeu va judeca, va arăta diferenţele dintre noi, aşa cum se arată într-un alt verset : (« Vă veţi întoarce la Mine şi Eu vă voi arăta diferenţele ») « Spune : « Cine vă înzestrează din ceruri şi de pe pământ ? » Spune : « Dumnezeu ! » Ori noi suntem, ori voi sunteţi, fie pe Calea cea Dreaptă, fie într-o rătăcire vădită. » (Cor, Sura Saba, 24)
Omenirea are nevoie de stabilitate, de această comuniune a valorilor, de cunoaşterea lui Dumnezeu în toate religiile. Dacă reflectăm la vieţile Profeţilor, vom găsi numeroase exemple ale acestui mesaj universal fundamentat pe valori comune, pe valori care unifică, şi nu pe separare şi conflicte. Islamul a atras numeroase persoane fără ca acestea să fi trăit această adeziune ca o contradicţie faţă de convingerile lor anterioare. Evreii au descoperit că musulmanii se situau în pura tradiţie ebraică a lui Moise (slaws). Creştinii au aflat că iubirea şi afecţiunea lor faţă de Isus (slaws) şi de Maria (slaws) constituiau parte integrantă a credinţei musulmanilor… În Coran stă scris : « Spune : « Noi nu facem nici o deosebire între mesagerii lui Dumnezeu… » »
În concluzie, se poate spune că în lume se manifestă semne încurajatoare pentru a se pune bazele unui veritabil dialog al culturilor, există spirite luminate care cheamă prin angajamentele / rugăciunile lor la această apropiere. Islamul, prin dimensiunea sa universală, poate contribui la fundamentarea bazelor acestui dialog. Echilibrul lumii depinde de acest lucru.
luni, aprilie 14, 2008
Abû l-‘Abbâs al-Mursî despre Fiintã si neantul omului
Abû l-‘Abbâs al-Mursî (m. 1287), a spus: “Existenta omului este strãbãtutã de neantul care precede aceastã existentã, precum si de cel care o va urma. Fiinta umanã este deci ea însãsi pur neant.”
Succesorul lui la conducerea ordinului shâdhilî, Ibn ‘Atâ' Allâh al-Iskandarî (m. 1309), a comentat aceste cuvinte astfel: “Într-adevãr, creaturile nu detin de nici un fel Fiinta absolutã (al-wujûd al-mutlaq), care nu apartine decât lui Dumnezeu; în existenta acestei Fiinte rezidã Unicitatea Sa absolutã (ahadiyya). Cât priveste lumile, acestea nu existã decât în mãsura în care El le doteazã cu o fiintã relativã. Or, cel a cãrui existentã îsi trage sursa din cea a altuia, nu are ca prim atribut neantul?”
Succesorul lui la conducerea ordinului shâdhilî, Ibn ‘Atâ' Allâh al-Iskandarî (m. 1309), a comentat aceste cuvinte astfel: “Într-adevãr, creaturile nu detin de nici un fel Fiinta absolutã (al-wujûd al-mutlaq), care nu apartine decât lui Dumnezeu; în existenta acestei Fiinte rezidã Unicitatea Sa absolutã (ahadiyya). Cât priveste lumile, acestea nu existã decât în mãsura în care El le doteazã cu o fiintã relativã. Or, cel a cãrui existentã îsi trage sursa din cea a altuia, nu are ca prim atribut neantul?”
Abûl-Muwâhib at-Tûnsî despre Frumuseţea si Rigoarea divinã
Abûl-Muwâhib at-Tûnsî a spus: “Dacã cineva pretinde cã poate contempla Frumusetea divinã fãrã sã fi fost educat de Rigoarea divinã, respinge-l, cãci este un antichrist (dajjâl).”
Comentariu: prin “contemplarea Frumusetii divine” se are în vedere beatitudinea, extazul mistic. Prin “educatia de cãtre Rigoarea divinã” se exprimã constrângerile morale si stricta observantã a cultului exoteric (rugãciunile, postul, pelerinajul). Iarãsi, Frumusetea divinã aduce în om harul, în timp ce Rigoarea îi inspirã frica de pedeapsã si respectul pentru majestatea divinã. Cele douã pot fi asemuite cu miscãrile sistolice: una expansivã (Frumusetea) si alta constrictivã (Rigoarea), alcãtuind împreunã echilibrul perfect. Frumusetea fãrã Rigoare cade într-adevãr în luxurã si demonism (se spune în crestinism cã Lucifer era cel mai frumos dintre îngeri înainte de cãdere), dar Rigoarea fãrã Frumusete duce la ariditate si sclerozã.
Comentariu: prin “contemplarea Frumusetii divine” se are în vedere beatitudinea, extazul mistic. Prin “educatia de cãtre Rigoarea divinã” se exprimã constrângerile morale si stricta observantã a cultului exoteric (rugãciunile, postul, pelerinajul). Iarãsi, Frumusetea divinã aduce în om harul, în timp ce Rigoarea îi inspirã frica de pedeapsã si respectul pentru majestatea divinã. Cele douã pot fi asemuite cu miscãrile sistolice: una expansivã (Frumusetea) si alta constrictivã (Rigoarea), alcãtuind împreunã echilibrul perfect. Frumusetea fãrã Rigoare cade într-adevãr în luxurã si demonism (se spune în crestinism cã Lucifer era cel mai frumos dintre îngeri înainte de cãdere), dar Rigoarea fãrã Frumusete duce la ariditate si sclerozã.
Shaikh-ul Abû Bakr al-Shiblî despre at-tawhîd
Shaikh-ul Abû Bakr al-Shiblî (m. 945), unul dintre maestrii scolii de la Bagdad, a rãspuns cuiva care îl întrebase asupra sensului profund al at-tawhîd (unicitatea lui Dumnezeu): "Nefericitule! Cel care defineste unicitatea lui Dumnezeu în mod explicit este un apostat, cel care face aluzie la ea este un biteist, cel care o evocã este un idolatru, cel care vorbeste despre ea este un inconstient, cel care pãstreazã tãcerea asupra acestui subiect este un ignorant, cel care se crede apropiat de ea este departe, cel care se extaziazã e lipsit de ea. Tot ceea ce distingeti cu imaginatia si ce puteti pricepe cu inteligenta, totul este rezidual, totul v-a fost aruncat, cãci totul este doar contingent si creat de voi însivã.” Se spune cã un discipol care i-a fost aproape timp de douãzeci de ani nu l-a auzit niciodatã pronuntând nici un cuvânt despre at-tawhîd…
Comentariu: Desi pare brutalã, conceptia Skaikhului Abû Bakr al-Shiblî este împãrtãsitã de o linie autenticã de sufisti, si a fost reluatã în nenumãrate rânduri. Ideea de bazã este cã unicitatea lui Dumnezeu se sustrage oricãrei definitii si oricãrei explicatii. Într-un hadith, Profetul spusese: “Dumnezeu este, si nimeni nu mai este cu El.” Maestrul Ibn Arabî enuntase unicitatea lui Dumnezeu prin fraza: “Dumnezeu este cel contemplat, si Dumnezeu este cel care contemplã.”
În traditia crestinã, Sfântul Augustin rezumase apofaza la: “Tot ceea ce-ti imaginezi despre El, si tot ceea ce vei întelege prin reflectie, nu este El…” Maestrul Eckhart, la rândul sãu, spunea: “Dacã întelegi ceva, Dumnezeu nu este nimic din acel ceva, si prin faptul cã întelegi ceva, orice ar fi, cazi în neîntelegere.”
Mai explicit, Shaikh-ul Abû Bakr al-Shiblî spune: “Cel care defineste unicitatea lui Dumnezeu în mod explicit este un apostat [pentru cã în mod cert ajunge la a sugera altora propriile erori], cel care face aluzie la ea este un biteist [pentru cã pune în aceleasi constructii Sinele divin cu sinele personal, si ajunge inevitabil sã se slãveascã si pe sine], cel care o evocã este un idolatru [pentru cã, neputând cunoaste cu adevãrat unicitatea lui Dumnezeu, se opreste în propriile formule, pe care le slãveste în locul unicitãtii lui Dumnezeu], cel care vorbeste despre ea este un inconstient [pentru cã nu face decât sã-si expunã în cel mai sigur fel propria ignorantã, zãpãcindu-i si pe altii cu ea], cel care pãstreazã tãcerea asupra acestui subiect este un ignorant [pentru cã totusi, fiind unul dintre lucrurile care existã, acesta trebuie enuntat], cel care se crede apropiat de ea este departe [tocmai pentru cã este un lucru de care toti sunt apropiati, si nimeni nu are rost sã se creadã cu ceva privilegiat fatã de ceilalti oameni], cel care se extaziazã e lipsit de ea [aici nu stiu :-)].
Comentariu: Desi pare brutalã, conceptia Skaikhului Abû Bakr al-Shiblî este împãrtãsitã de o linie autenticã de sufisti, si a fost reluatã în nenumãrate rânduri. Ideea de bazã este cã unicitatea lui Dumnezeu se sustrage oricãrei definitii si oricãrei explicatii. Într-un hadith, Profetul spusese: “Dumnezeu este, si nimeni nu mai este cu El.” Maestrul Ibn Arabî enuntase unicitatea lui Dumnezeu prin fraza: “Dumnezeu este cel contemplat, si Dumnezeu este cel care contemplã.”
În traditia crestinã, Sfântul Augustin rezumase apofaza la: “Tot ceea ce-ti imaginezi despre El, si tot ceea ce vei întelege prin reflectie, nu este El…” Maestrul Eckhart, la rândul sãu, spunea: “Dacã întelegi ceva, Dumnezeu nu este nimic din acel ceva, si prin faptul cã întelegi ceva, orice ar fi, cazi în neîntelegere.”
Mai explicit, Shaikh-ul Abû Bakr al-Shiblî spune: “Cel care defineste unicitatea lui Dumnezeu în mod explicit este un apostat [pentru cã în mod cert ajunge la a sugera altora propriile erori], cel care face aluzie la ea este un biteist [pentru cã pune în aceleasi constructii Sinele divin cu sinele personal, si ajunge inevitabil sã se slãveascã si pe sine], cel care o evocã este un idolatru [pentru cã, neputând cunoaste cu adevãrat unicitatea lui Dumnezeu, se opreste în propriile formule, pe care le slãveste în locul unicitãtii lui Dumnezeu], cel care vorbeste despre ea este un inconstient [pentru cã nu face decât sã-si expunã în cel mai sigur fel propria ignorantã, zãpãcindu-i si pe altii cu ea], cel care pãstreazã tãcerea asupra acestui subiect este un ignorant [pentru cã totusi, fiind unul dintre lucrurile care existã, acesta trebuie enuntat], cel care se crede apropiat de ea este departe [tocmai pentru cã este un lucru de care toti sunt apropiati, si nimeni nu are rost sã se creadã cu ceva privilegiat fatã de ceilalti oameni], cel care se extaziazã e lipsit de ea [aici nu stiu :-)].
sâmbătă, aprilie 12, 2008
Cuvintele lui Sidi Hamza
Motto: "Calea, este Shaikh-ul"
1. Adevărata cunoaştere nu se obţine decât când o cerem cu adevărat, cu umilinţă. Pornirea pe drumul către ea e comparabilă cu aceea a cuiva care doreşte să bea apă dintr-un pârâu: trebuie să se aplece până la el pentru a bea. Apa se găseşte mereu în punctul cel mai coborât dintr-un anume loc. Trebuie să fim precum apa.
2. Cunoaşterea lui Dumnezeu nu are graniţe. Fiecare pas pe cale este, prin aceasta, încă şi mai frumos şi mai minunat decât cel dinaintea sa.
3. Provenim, cu toţii, din aceeaşi lumină. Nu există nici o deosebire între noi, doar unitate. Noi facem distincţii între noi, dar în realitate suntem uniţi în Unul. Nu putem atinge această viziune decât dacă parcurgem fiecare pas al căii spirituale.
4. Percepem exteriorul lucrurilor, însă interiorul ne este ascuns şi învăluit. Corpul se găseşte în această lume, însă interioritatea se situează într-o altă dimensiune, într-un alt regat. Accesul la această interioritate, este toată esenţa Căii.
5. Nu căutaţi adevărul; căutaţi mai întâi să vă purificaţi.
6. Nu trebuie să avem încredere doar în înţelegerea noastră mentală. Există un mental sensibil şi un mental luminos. Mentalul sensibil are o limită. Pentru a o depăşi, trebuie să lucrăm asupra noastră înşine şi să frecventăm oameni de Dumnezeu. Doar El poate transforma mentalul sensibil în mental luminos, un mental iluminat prin lumina inimii.
7. Cele două porţi regale care permit accederea la Dumnezeu sunt invocaţia (dhikr) şi generozitatea.
8. Pe cel care se coboară, Dumnezeu îl înalţă.
9. Unele persoane au mari probleme în a se pune în serviciul altora, însă dacă ar depune efortul de a o face totuşi, încet-încet s-ar putea elibera de lanţurile agăţate de propriul suflet.
10. Când trăim într-o relaţie de frăţie (şi aici nu mă refer la frăţie în sens general, ci la o frăţie înveşmântată în iubire, în care inimile sunt la unison, iar minţile – în afinitate), atunci curge din abundenţă un atât de minunat vin al iubirii! Aceasta este, cu adevărat, împărăţia lui Dumnezeu!
11. Nu există decât o singură lumină. Ego-ul (nafs) are un strat exterior care împiedică pătrunderea luminii. Omului obişnuit nu i se permite să vadă dincolo de această carapace. Odată, însă, ce această apărătoare este dată la o parte, lumina care sălăşuieşte în inimă se îmbină cu Lumina lui Dumnezeu şi nu mai vedem decât Lumina Divină: Oriunde te întorci, vezi Faţa lui Dumnezeu.
12. Lumea este ca o umbră efemeră; umbra este ceva ce nu durează. Soarele se aşează pe un obiect, acesta aruncă pentru un timp o umbră, care apoi se risipeşte. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu această lume în raport cu realitatea.
13. Trimişii lui Dumnezeu nu au nici o umbră; doar oamenii încă necunoscători îi percep ca fiind fiinţe posedând umbre. În acest context trebuie noi să înţelegem ceea ce s-a relatat despre Profetul Muhammad, şi anume faptul că el nu avea nici o umbră.
14. Cel care a ajuns să perceapă Unitatea, nu mai vede nimic altceva. El îşi dă seama că toate formele obişnuite, chiar cele umane, nu sunt decât iluzie.
15. Recunoştinţa, gratitudinea sunt verigi componente ale harului divin.
16. Nimic nu este în afara lui Dumnezeu. El cuprinde toate lucrurile. Această realitate se contemplă după realizarea spirituală, iar această realizare este un dar. În acest domeniu, ştiinţele exterioare nu servesc la nimic. Savantul are obiceiul de a măsura totul, de a evalua şi cântări lucrurile. Cel care se situează dincolo de această abordare nu-şi mai pune aceste probleme.
17. Cei care se bazează numai pe scrierile lui Ibn Arabi sau ale altor maeştri sufi din trecut nu fac decât să le urmeze jilaba-urile, adica veşmintele. Ei vor rămâne la suprafaţa lucrurilor. Metodele potrivite de educaţie variază în funcţie de condiţiile epocii, şi numai Maestrul viu deţine cheile progresului iniţiatic.
18. La un anumit nivel, nevoia de Dumnezeu devine comparabilă nevoii de ajutor resimţită de o persoană pe cale să se înece, care strigă disperată dupa ajutor. Această nevoie distruge tot ceea ce nu este Dumnezeu.
19. Cel care înţelege valoarea pe care o reprezintă Şeicul, ştie că relaţia acestuia cu propria sa persoană nu este dependentă de cuvinte. „Tu mă vezi şi eu te văd”, iar aceasta este absolut suficient.
20. Învăţătura orală nu este necesară. Cea mai importantă este transformarea inimilor. Sidi Abu Madyan, de exemplu, vorbea rar.
21. Dumnezeu, în ziua în care doreşte să-l dăruiască pe servitor cu harul Sau, îi insuflă în inimă un suflu de iubire. Astfel, servitorul, în pofida faptului că este profund implicat în treburile lumii acesteia, simte în permanenţă legătura cu Domnul său. Profeţii au muncit, şi ei, la fel cum facem noi, dar activitatea lor nu le-a dominat inima, aceasta rămânând ferm îndreptată spre Dumnezeu.
22. Înţelegerea nu se obţine din cărţi. Ar fi mult prea simplu să adunăm doar toate cărţile scrise vreodată despre sufism pentru a o obţine. Adevărata ştiinţă vă va veni din interior, din inima voastră. Numai inima înţelege cu adevărat. Înţelege că nimic nu este dincolo de Dumnezeu.
23. Defectul şi urâţenia nu sunt în lucruri şi în fiinţe, ci în impuritatea privirii noastre asupra lor. Cu cât sufletul este mai calm, perfect şi pur, cu atât va fi predispus înspre a vedea în orice fiinţă o manifestare a luminii divine: totul este frumos, doar inima nelustruită a discipolului face ca lucrurile să pară urâte.
24. Lumina divină se roteşte deasupra inimii discipolului. Pentru ca un avion să aterizeze este nevoie ca, în prealabil, pista de aterizare să fie complet degajată. În acelaşi fel, dacă inima ne este plină de dorinţe şi pasiuni, Lumina nu va găsi un loc pentru a se aşeza.
25. Înţelepciunea este în inimă: cel care doreşte să aibă apă în puţuri, trebuie să sape; cu cât sapă mai mult, cu atât apa vine mai din abundenţă. Dacă se opreşte din săpat, apa nu va depăşi niciodată nivelul iniţial. Cel care sapă astfel nu trebuie să afirme sau să creadă că toată apa a fost deja descoperită; trebuie să continue să sape, fiindcă puţul acesta este fără de sfârşit.
26. Fiecare trebuie să vegheze asupra inimii lui. Trebuie să respingă ceea ce este rău în sine însuşi şi să încerce să se deschidă spre toate manifestarile de har divin, spre tot ceea ce este pozitiv şi încurajează ascensiunea şi progresul interior. Însă cum putem respinge influenţele negative? Atunci când le simţim îndreptându-se spre noi, trebuie să-i spunem ego-ului că se înşală, că este el cel care are toate defectele şi nu ceilalţi: "Eu sunt cel ce greşeşte. Dacă văd un defect în celălalt, asta se întâmplă pentru că el există în mine, altfel nu l-aş fi putut vedea".
27. Două lucruri sunt necesare şi se completează reciproc în practică: invocaţia şi orientarea. În cazul în care avem de-a face cu o oglindă murdară şi ruginită şi dorim ca ea să reflecte perfect lumina soarelui, trebuie efectuate două operaţii. Prima este şlefuirea oglinzii - această curăţare în ce priveşte inima se face cu ajutorul invocaţiei. Cealaltă este orientarea oglinzii către soare, astfel încât acesta să se reflecte perfect în ea - şi de aceea trebuie să vă orientaţi inima către cea a Ghidului. Puteţi invoca vreme de ore şi ore în şir, fără orientare nu este decât timp pierdut, inutil. Este ca şi cum am dori ca un vas să primească şi să se umple cu picaturi de ploaie în timp ce este întors invers: ar putea ploua în torente, vasul tot nu s-ar umple nici măcar cu o picătură. În schimb, dacă vasul este orientat spre cer, chiar dacă va cădea o singură picătură, el o va primi.
28. "Invocaţi până când vor spune: e nebun!" (Hadith)
29. Dhikr-ul practicat în mod regulat face să dispară progresiv dorinţele şi gândurile impure, la fel ca un vânător care intră în fiecare zi în pădure tragând focuri de armă; la început toate animalele, speriate, fug când aud zgomotul puştii, pentru a reveni puţin mai târziu în timpul aceleiaşi zile. Însă animalele, când constată că vânătorul revine în fiecare zi, ajung până la urmă, încet-încet, să-şi schimbe sălaşul.
30. Cheia răspunsului este în dhikr. Cu ajutorul său, veţi avea intuiţia a ceea ce trebuie făcut în fiecare situaţie, şi veţi afla răspuns la toate întrebările pe care vi le-aţi putea pune. Cel mai important lucru este să fiţi prezenţi, să fiţi fermi şi să continuaţi să rămâneţi pe cale.
31. Starea spirituală este manifestarea atracţiei discipolului, inclusiv a trupului acestuia, spre Spirit. Inima reacţionează în felul acesta pentru că nu este obişnuită cu Lumina Divină. Lumina influenţează întreaga fiinţă, inclusiv corpul ei fizic.
32. Puteţi trece prin numeroase şi diferite stări. Apa este una singură, florile sunt numeroase.
33. Deschiderea (fath) este dezvăluirea spontană a Realităţii Divine şi, deci, sfârşitul iluziei. Este ca un bulgăre de zăpadă aruncat în ocean. Bulgărele este ego-ul (nafs), iar oceanul este Realitatea lui Dumnezeu. Bulgărele de zăpadă nu este altceva decât apă îngheţată. Odată cufundat în ocean, el redevine lichid. Ego-ul nu are decât o existenţă efemeră şi iluzorie dacă este considerat în el însuşi, desprins de origine. La fel este şi bulgărele de zăpadă. Dacă îl privim în consistenţa sa solidă, de moment, el pare diferit de apă, pare a avea o natură a sa. În realitate, nu este altceva decât apă, ca o picătură între atâtea altele ale oceanului. Nu există decât o singură apă, şi stări diferite ale acesteia.
34. Este imposibil să ai pretenţii la Iubirea Divină, atât timp cât în inimă persistă ataşamentul faţă de lucrurile materiale din luma aceasta. Iată cum poate fi testat cel care iubeşte: iubirea adevărată merge mână în mână cu adevărata generozitate. Sidi Abu Madyan povestea deseori următoarea istorioară:
„Un om susţinea că-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Profetul Său. Ca să pună la încercare sinceritatea acestei iubiri, Dumnezeu i-a trimis un înger cu chip de om, care i-a zis: „O, tu, cel ce susţii că-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe Profetul Său, dă-mi mie haina ta.” Omul a fost de acord. Îngerul i-a cerut din nou: „Dă-mi şi mantia ta de lână”. Omul i-a dat-o şi pe aceasta. Nu mai era îmbrăcat decât în pantaloni, iar îngerul i-a cerut să i-i dea şi pe aceştia. Omul s-a dus într-un loc mai ferit şi i-a aruncat îngerului şi pantalonii. Rămăsese fără nimic. Atunci a auzit o voce cerească adresându-i-se: „Susţii că-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe Profetul Său: afirmaţia ta este sinceră.”
35. Ţin la iubire mai mult ca la orice. Să ne rugăm ca Dumnezeu să nu ne-o retragă. Iubirea dintre discipoli şi iubirea dintre fuqqara şi maestru sunt nesfârşite. Iar ele continuă să sporească neîncetat.
36. Această iubire se datorează secretului spiritual (sirr) şi este reală, pentru că noi ne reunim doar de dragul lui Dumnezeu. Această iubire învinge toate diferenţele culturale. Iubirea este cea care pune inimile în mişcare, ea este cea care iniţiază mişcarea ce face pe cineva să acţioneze. Este montura tuturor minţilor şi a tuturor sufletelor; prin iubire cunoaştem toate lucrurile.
37. Când iubirea sălăşluieşte în inimă, nimic nu pare greu, profităm de orice lucru care ni se întâmplă. Aceasta se datorează faptului că mulţumită iubirii, vălul care ne desparte de realitate devine din ce în ce mai transparent. Resimţim o bucurie profundă din cauza acestei apropieri, şi suntem invadaţi de percepţia frumuseţii.
38. Iubirea este cea care provoacă o rană, un plânset. Plânge numai acela al cărui maestru este intoxicat de iubire. Iubiţi toate creaturile, oricare le-ar fi religia, rasa sau opiniile.
39. Fiecare se află în locul unde l-a lăsat Dumnezeu şi deci nu este dreptul nostru de a judeca. Sidi Abu Madyan interzicea orice lectură legată de sufism discipolilor săi, în afară de "Hikam" (culegere de fraze de înţelepciune scrisă de Ibn Ata Allah). Este preferabil a gusta direct din experienţa lucrurilor decât a avea o idee preconcepută despre aceasta, care poate constitui chiar un văl. Calea noastră este o cale de mijloc.
40. Atunci când Dumnezeu îşi iubeşte supusul, îi acoperă calităţile cu propriile Sale calităţi. Este ca şi cum un rege ne-ar invita la el şi noi nu am avea haine suficient de curate şi de potrivite pentru a fi demni de locuinţa sa. Atunci, regele ne acoperă cu veşminte de-ale sale şi ne primeşte la el.
41. Fiecare se agaţă de atributele care-i sunt proprii: savantul se crede superior tuturor prin ştiinţa lui, bogatul îşi face un titlu de glorie din bogăţie şi fiecare rămâne astfel cu boala sa. Numai educaţia spirituală îi poate ajuta să se elibereze de aceste boli.
42. Ego-ul (nafs) se opune tot timpul la ceea ce i se impune şi începe să lanseze sugestii care să-i permită să ajungă la ceea ce l-ar putea satisface. Calea are efectul opus: când ceva din lumea aceasta ne atrage, ea ne împiedică să răspundem acestei chemări.
43. Când ne aflăm pe cale, trebuie să evităm să ne împotmolim în diverse fixaţii; este mai bine să lăsăm lucrurile să-şi urmeze cursul după cum este Voia lui Dumnezeu. Noi să rămânem constanţi în practicile noastre.
44. Cel care nu are o intenţie pură (niya) nu va evolua, chiar de-ar rămâne întreaga sa viaţă în compania Profetului. Punctele tari ale cuiva sunt slăbiciunile altcuiva: de aceea trebuie să-i ajutăm pe alţii să-şi depăşească dificultăţile.
45. Nu trebuie lăsate sugestiile negative să vă intre în inimă, pentru că dacă acest lucru se întâmplă ea va deveni precum un grajd plin de murdărie.
46. Încercaţi să vă păstraţi interiorul curat şi pur, iar dhikr-ul vă va permite să scoateţi ceea ce rămâne impur.
47. Fiţi constanţi în dhikr-ul vostru şi în frecventarea reuniunilor. Nu vă inventaţi tot felul de scuze. Cu toate că obligaţiile profesionale, familiale şi sociale sunt împovărătoare, aceasta este legea vieţii şi cu toţii trebuie să trecem prin asta.
48. Chiar atunci când vă vorbesc de grădina voastră, vă vorbesc despre Unitate. Respectul faţă de prescripţiile Shari'a (legea exterioară) joacă acelaşi rol ca ceara ce constituie dopul unei sticle, care împiedică lichidul să se răspândească în afară. Un recipient poate fi umplut cu apă, însă atunci când fundul său este strapuns cu un cuţit, tot lichidul se scurge. Am putea foarte bine să-l umplem din nou, însă dacă fundul său este fisurat, nimic nu se va putea păstra înăuntru. Această imagine ilustrează situaţia discipolului ce nu aplică Shari'a.
49. Munca se situează pe primul loc în lumea aceasta, pentru că Legea Divină ne cere să avem grijă de familia de origine. Este la fel de important să ne îngrijim de propria noastră familie, de soţie şi de copii. Este, de asemenea, de avut în vedere activitatea care trebuie depusă pe cale. Aşadar, este nevoie să împăcăm aceste trei sfere care constituie jaloanele vieţii noastre. Treptat, odată cu practicarea dhikr-ului, se va dezvolta şi intuiţia a ceea ce este cel mai bine de făcut în fiecare situaţie.
50. Ocupaţi-vă de părinţii voştri, chiar dacă au concepţii complet diferite de ale voastre. Aveţi grijă să aibă tot ce le trebuie. Una dintre ruşinile lumii moderne este aceea de a-şi abandona părinţii într-un cămin, debarasându-se astfel de aceştia.
51. Când cineva citeşte biografia Profetului, este uimit de similitudinea dintre legăturile existente între acesta şi comunitatea sa şi ceea ce trăim pe cale în zilele noastre. În fapt, este una şi aceeaşi învăţătură care se perpetuează.
52. Conflictele dintre diferitele comunităţi etnice şi religioase sunt legate de trecut şi acestea n-ar trebui să ne preocupe.
53. Nu vă doriţi stări spirituale, extaze, deschiderea sau viziunile! Nu vă doriţi decât cunoaşterea lui Dumnezeu. Aşteptarea hal-urilor sau a viziunilor poate arunca un văl între noi şi această cunoaştere. Progresul interior trebuie să debordeze în exterior, în comportament.
54. Nu trebuie să dăm atenţie defectelor altora şi să fim atraşi în capcana criticilor şi a judecăţilor de valoare. Altfel, vom sfârşi prin a trece cu vederea propriile noastre defecte.
55. Calea este asemenea unui mare spital în care ghidul spiritual (şeicul) este singurul medic. Cum poate acuza un pacient pe un altul de faptul că nu se simte bine? Este important, aşadar, să ne scoatem în evidenţă calităţile unii altora.
56. Priviţi-vă fraţii ca şi cum ar fi perfecţi, pentru simplul motiv că se află pe Cale. Încet-încet, vă veţi da seama că întreaga creaţie este perfectă, şi această măreţie se întinde deasupra tuturor lucrurilor. Cel care vede un defect la celălalt nu face decât să-şi observe propriile defecte.
57. Fiţi veghetorii inimii voastre. Făceţi-o să fie curată şi pură ca un loc de rugăciune. Călătoria trebuie să se efectueze gradat, pentru ca discipolul să nu fie cuprins de aroganţă. Acela ce dă şi se laudă cu asta este mai jos decât acela care nu a făcut nimic. A se mândri înseamnă a strivi toate fructele darului.
58. Când un apicultor observă un roi de albine, aduce un stup în care aşază lucruri dulci şi parfumate; când albinele simt parfumul, intră în stup. Dacă lăcaşul lor este bine pregătit, acesta le va plăcea şi se vor stabili acolo. Altfel, vor rămâne doar pentru o zi sau două după care vor pleca definitiv. Acelaşi fenomen este valabil şi în cazul Secretului Divin: dacă găseşte inima curată şi parfumată, el se va stabili pentru totdeauna în aceasta şi va crea un elixir divin.
59. Secretul spiritual (sirr) al căii noastre este complet. Sidi Abu Madyan a întâlnit un număr de maeştri, fiecare dintre aceştia transmiţându-i ceea ce i-a fost destinat. Acest secret include ştiinţa cuprinsă în shari’a, comportamentul (akhlaq), staţiunile (ahwal), iubirea (mahabba), dhikr şi Sunna. Autorizaţia (idhn) este totală şi absolută. Caracterul absolut se referă atât la răspândirea căii, cât şi la invocaţii.
1. Adevărata cunoaştere nu se obţine decât când o cerem cu adevărat, cu umilinţă. Pornirea pe drumul către ea e comparabilă cu aceea a cuiva care doreşte să bea apă dintr-un pârâu: trebuie să se aplece până la el pentru a bea. Apa se găseşte mereu în punctul cel mai coborât dintr-un anume loc. Trebuie să fim precum apa.
2. Cunoaşterea lui Dumnezeu nu are graniţe. Fiecare pas pe cale este, prin aceasta, încă şi mai frumos şi mai minunat decât cel dinaintea sa.
3. Provenim, cu toţii, din aceeaşi lumină. Nu există nici o deosebire între noi, doar unitate. Noi facem distincţii între noi, dar în realitate suntem uniţi în Unul. Nu putem atinge această viziune decât dacă parcurgem fiecare pas al căii spirituale.
4. Percepem exteriorul lucrurilor, însă interiorul ne este ascuns şi învăluit. Corpul se găseşte în această lume, însă interioritatea se situează într-o altă dimensiune, într-un alt regat. Accesul la această interioritate, este toată esenţa Căii.
5. Nu căutaţi adevărul; căutaţi mai întâi să vă purificaţi.
6. Nu trebuie să avem încredere doar în înţelegerea noastră mentală. Există un mental sensibil şi un mental luminos. Mentalul sensibil are o limită. Pentru a o depăşi, trebuie să lucrăm asupra noastră înşine şi să frecventăm oameni de Dumnezeu. Doar El poate transforma mentalul sensibil în mental luminos, un mental iluminat prin lumina inimii.
7. Cele două porţi regale care permit accederea la Dumnezeu sunt invocaţia (dhikr) şi generozitatea.
8. Pe cel care se coboară, Dumnezeu îl înalţă.
9. Unele persoane au mari probleme în a se pune în serviciul altora, însă dacă ar depune efortul de a o face totuşi, încet-încet s-ar putea elibera de lanţurile agăţate de propriul suflet.
10. Când trăim într-o relaţie de frăţie (şi aici nu mă refer la frăţie în sens general, ci la o frăţie înveşmântată în iubire, în care inimile sunt la unison, iar minţile – în afinitate), atunci curge din abundenţă un atât de minunat vin al iubirii! Aceasta este, cu adevărat, împărăţia lui Dumnezeu!
11. Nu există decât o singură lumină. Ego-ul (nafs) are un strat exterior care împiedică pătrunderea luminii. Omului obişnuit nu i se permite să vadă dincolo de această carapace. Odată, însă, ce această apărătoare este dată la o parte, lumina care sălăşuieşte în inimă se îmbină cu Lumina lui Dumnezeu şi nu mai vedem decât Lumina Divină: Oriunde te întorci, vezi Faţa lui Dumnezeu.
12. Lumea este ca o umbră efemeră; umbra este ceva ce nu durează. Soarele se aşează pe un obiect, acesta aruncă pentru un timp o umbră, care apoi se risipeşte. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu această lume în raport cu realitatea.
13. Trimişii lui Dumnezeu nu au nici o umbră; doar oamenii încă necunoscători îi percep ca fiind fiinţe posedând umbre. În acest context trebuie noi să înţelegem ceea ce s-a relatat despre Profetul Muhammad, şi anume faptul că el nu avea nici o umbră.
14. Cel care a ajuns să perceapă Unitatea, nu mai vede nimic altceva. El îşi dă seama că toate formele obişnuite, chiar cele umane, nu sunt decât iluzie.
15. Recunoştinţa, gratitudinea sunt verigi componente ale harului divin.
16. Nimic nu este în afara lui Dumnezeu. El cuprinde toate lucrurile. Această realitate se contemplă după realizarea spirituală, iar această realizare este un dar. În acest domeniu, ştiinţele exterioare nu servesc la nimic. Savantul are obiceiul de a măsura totul, de a evalua şi cântări lucrurile. Cel care se situează dincolo de această abordare nu-şi mai pune aceste probleme.
17. Cei care se bazează numai pe scrierile lui Ibn Arabi sau ale altor maeştri sufi din trecut nu fac decât să le urmeze jilaba-urile, adica veşmintele. Ei vor rămâne la suprafaţa lucrurilor. Metodele potrivite de educaţie variază în funcţie de condiţiile epocii, şi numai Maestrul viu deţine cheile progresului iniţiatic.
18. La un anumit nivel, nevoia de Dumnezeu devine comparabilă nevoii de ajutor resimţită de o persoană pe cale să se înece, care strigă disperată dupa ajutor. Această nevoie distruge tot ceea ce nu este Dumnezeu.
19. Cel care înţelege valoarea pe care o reprezintă Şeicul, ştie că relaţia acestuia cu propria sa persoană nu este dependentă de cuvinte. „Tu mă vezi şi eu te văd”, iar aceasta este absolut suficient.
20. Învăţătura orală nu este necesară. Cea mai importantă este transformarea inimilor. Sidi Abu Madyan, de exemplu, vorbea rar.
21. Dumnezeu, în ziua în care doreşte să-l dăruiască pe servitor cu harul Sau, îi insuflă în inimă un suflu de iubire. Astfel, servitorul, în pofida faptului că este profund implicat în treburile lumii acesteia, simte în permanenţă legătura cu Domnul său. Profeţii au muncit, şi ei, la fel cum facem noi, dar activitatea lor nu le-a dominat inima, aceasta rămânând ferm îndreptată spre Dumnezeu.
22. Înţelegerea nu se obţine din cărţi. Ar fi mult prea simplu să adunăm doar toate cărţile scrise vreodată despre sufism pentru a o obţine. Adevărata ştiinţă vă va veni din interior, din inima voastră. Numai inima înţelege cu adevărat. Înţelege că nimic nu este dincolo de Dumnezeu.
23. Defectul şi urâţenia nu sunt în lucruri şi în fiinţe, ci în impuritatea privirii noastre asupra lor. Cu cât sufletul este mai calm, perfect şi pur, cu atât va fi predispus înspre a vedea în orice fiinţă o manifestare a luminii divine: totul este frumos, doar inima nelustruită a discipolului face ca lucrurile să pară urâte.
24. Lumina divină se roteşte deasupra inimii discipolului. Pentru ca un avion să aterizeze este nevoie ca, în prealabil, pista de aterizare să fie complet degajată. În acelaşi fel, dacă inima ne este plină de dorinţe şi pasiuni, Lumina nu va găsi un loc pentru a se aşeza.
25. Înţelepciunea este în inimă: cel care doreşte să aibă apă în puţuri, trebuie să sape; cu cât sapă mai mult, cu atât apa vine mai din abundenţă. Dacă se opreşte din săpat, apa nu va depăşi niciodată nivelul iniţial. Cel care sapă astfel nu trebuie să afirme sau să creadă că toată apa a fost deja descoperită; trebuie să continue să sape, fiindcă puţul acesta este fără de sfârşit.
26. Fiecare trebuie să vegheze asupra inimii lui. Trebuie să respingă ceea ce este rău în sine însuşi şi să încerce să se deschidă spre toate manifestarile de har divin, spre tot ceea ce este pozitiv şi încurajează ascensiunea şi progresul interior. Însă cum putem respinge influenţele negative? Atunci când le simţim îndreptându-se spre noi, trebuie să-i spunem ego-ului că se înşală, că este el cel care are toate defectele şi nu ceilalţi: "Eu sunt cel ce greşeşte. Dacă văd un defect în celălalt, asta se întâmplă pentru că el există în mine, altfel nu l-aş fi putut vedea".
27. Două lucruri sunt necesare şi se completează reciproc în practică: invocaţia şi orientarea. În cazul în care avem de-a face cu o oglindă murdară şi ruginită şi dorim ca ea să reflecte perfect lumina soarelui, trebuie efectuate două operaţii. Prima este şlefuirea oglinzii - această curăţare în ce priveşte inima se face cu ajutorul invocaţiei. Cealaltă este orientarea oglinzii către soare, astfel încât acesta să se reflecte perfect în ea - şi de aceea trebuie să vă orientaţi inima către cea a Ghidului. Puteţi invoca vreme de ore şi ore în şir, fără orientare nu este decât timp pierdut, inutil. Este ca şi cum am dori ca un vas să primească şi să se umple cu picaturi de ploaie în timp ce este întors invers: ar putea ploua în torente, vasul tot nu s-ar umple nici măcar cu o picătură. În schimb, dacă vasul este orientat spre cer, chiar dacă va cădea o singură picătură, el o va primi.
28. "Invocaţi până când vor spune: e nebun!" (Hadith)
29. Dhikr-ul practicat în mod regulat face să dispară progresiv dorinţele şi gândurile impure, la fel ca un vânător care intră în fiecare zi în pădure tragând focuri de armă; la început toate animalele, speriate, fug când aud zgomotul puştii, pentru a reveni puţin mai târziu în timpul aceleiaşi zile. Însă animalele, când constată că vânătorul revine în fiecare zi, ajung până la urmă, încet-încet, să-şi schimbe sălaşul.
30. Cheia răspunsului este în dhikr. Cu ajutorul său, veţi avea intuiţia a ceea ce trebuie făcut în fiecare situaţie, şi veţi afla răspuns la toate întrebările pe care vi le-aţi putea pune. Cel mai important lucru este să fiţi prezenţi, să fiţi fermi şi să continuaţi să rămâneţi pe cale.
31. Starea spirituală este manifestarea atracţiei discipolului, inclusiv a trupului acestuia, spre Spirit. Inima reacţionează în felul acesta pentru că nu este obişnuită cu Lumina Divină. Lumina influenţează întreaga fiinţă, inclusiv corpul ei fizic.
32. Puteţi trece prin numeroase şi diferite stări. Apa este una singură, florile sunt numeroase.
33. Deschiderea (fath) este dezvăluirea spontană a Realităţii Divine şi, deci, sfârşitul iluziei. Este ca un bulgăre de zăpadă aruncat în ocean. Bulgărele este ego-ul (nafs), iar oceanul este Realitatea lui Dumnezeu. Bulgărele de zăpadă nu este altceva decât apă îngheţată. Odată cufundat în ocean, el redevine lichid. Ego-ul nu are decât o existenţă efemeră şi iluzorie dacă este considerat în el însuşi, desprins de origine. La fel este şi bulgărele de zăpadă. Dacă îl privim în consistenţa sa solidă, de moment, el pare diferit de apă, pare a avea o natură a sa. În realitate, nu este altceva decât apă, ca o picătură între atâtea altele ale oceanului. Nu există decât o singură apă, şi stări diferite ale acesteia.
34. Este imposibil să ai pretenţii la Iubirea Divină, atât timp cât în inimă persistă ataşamentul faţă de lucrurile materiale din luma aceasta. Iată cum poate fi testat cel care iubeşte: iubirea adevărată merge mână în mână cu adevărata generozitate. Sidi Abu Madyan povestea deseori următoarea istorioară:
„Un om susţinea că-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Profetul Său. Ca să pună la încercare sinceritatea acestei iubiri, Dumnezeu i-a trimis un înger cu chip de om, care i-a zis: „O, tu, cel ce susţii că-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe Profetul Său, dă-mi mie haina ta.” Omul a fost de acord. Îngerul i-a cerut din nou: „Dă-mi şi mantia ta de lână”. Omul i-a dat-o şi pe aceasta. Nu mai era îmbrăcat decât în pantaloni, iar îngerul i-a cerut să i-i dea şi pe aceştia. Omul s-a dus într-un loc mai ferit şi i-a aruncat îngerului şi pantalonii. Rămăsese fără nimic. Atunci a auzit o voce cerească adresându-i-se: „Susţii că-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe Profetul Său: afirmaţia ta este sinceră.”
35. Ţin la iubire mai mult ca la orice. Să ne rugăm ca Dumnezeu să nu ne-o retragă. Iubirea dintre discipoli şi iubirea dintre fuqqara şi maestru sunt nesfârşite. Iar ele continuă să sporească neîncetat.
36. Această iubire se datorează secretului spiritual (sirr) şi este reală, pentru că noi ne reunim doar de dragul lui Dumnezeu. Această iubire învinge toate diferenţele culturale. Iubirea este cea care pune inimile în mişcare, ea este cea care iniţiază mişcarea ce face pe cineva să acţioneze. Este montura tuturor minţilor şi a tuturor sufletelor; prin iubire cunoaştem toate lucrurile.
37. Când iubirea sălăşluieşte în inimă, nimic nu pare greu, profităm de orice lucru care ni se întâmplă. Aceasta se datorează faptului că mulţumită iubirii, vălul care ne desparte de realitate devine din ce în ce mai transparent. Resimţim o bucurie profundă din cauza acestei apropieri, şi suntem invadaţi de percepţia frumuseţii.
38. Iubirea este cea care provoacă o rană, un plânset. Plânge numai acela al cărui maestru este intoxicat de iubire. Iubiţi toate creaturile, oricare le-ar fi religia, rasa sau opiniile.
39. Fiecare se află în locul unde l-a lăsat Dumnezeu şi deci nu este dreptul nostru de a judeca. Sidi Abu Madyan interzicea orice lectură legată de sufism discipolilor săi, în afară de "Hikam" (culegere de fraze de înţelepciune scrisă de Ibn Ata Allah). Este preferabil a gusta direct din experienţa lucrurilor decât a avea o idee preconcepută despre aceasta, care poate constitui chiar un văl. Calea noastră este o cale de mijloc.
40. Atunci când Dumnezeu îşi iubeşte supusul, îi acoperă calităţile cu propriile Sale calităţi. Este ca şi cum un rege ne-ar invita la el şi noi nu am avea haine suficient de curate şi de potrivite pentru a fi demni de locuinţa sa. Atunci, regele ne acoperă cu veşminte de-ale sale şi ne primeşte la el.
41. Fiecare se agaţă de atributele care-i sunt proprii: savantul se crede superior tuturor prin ştiinţa lui, bogatul îşi face un titlu de glorie din bogăţie şi fiecare rămâne astfel cu boala sa. Numai educaţia spirituală îi poate ajuta să se elibereze de aceste boli.
42. Ego-ul (nafs) se opune tot timpul la ceea ce i se impune şi începe să lanseze sugestii care să-i permită să ajungă la ceea ce l-ar putea satisface. Calea are efectul opus: când ceva din lumea aceasta ne atrage, ea ne împiedică să răspundem acestei chemări.
43. Când ne aflăm pe cale, trebuie să evităm să ne împotmolim în diverse fixaţii; este mai bine să lăsăm lucrurile să-şi urmeze cursul după cum este Voia lui Dumnezeu. Noi să rămânem constanţi în practicile noastre.
44. Cel care nu are o intenţie pură (niya) nu va evolua, chiar de-ar rămâne întreaga sa viaţă în compania Profetului. Punctele tari ale cuiva sunt slăbiciunile altcuiva: de aceea trebuie să-i ajutăm pe alţii să-şi depăşească dificultăţile.
45. Nu trebuie lăsate sugestiile negative să vă intre în inimă, pentru că dacă acest lucru se întâmplă ea va deveni precum un grajd plin de murdărie.
46. Încercaţi să vă păstraţi interiorul curat şi pur, iar dhikr-ul vă va permite să scoateţi ceea ce rămâne impur.
47. Fiţi constanţi în dhikr-ul vostru şi în frecventarea reuniunilor. Nu vă inventaţi tot felul de scuze. Cu toate că obligaţiile profesionale, familiale şi sociale sunt împovărătoare, aceasta este legea vieţii şi cu toţii trebuie să trecem prin asta.
48. Chiar atunci când vă vorbesc de grădina voastră, vă vorbesc despre Unitate. Respectul faţă de prescripţiile Shari'a (legea exterioară) joacă acelaşi rol ca ceara ce constituie dopul unei sticle, care împiedică lichidul să se răspândească în afară. Un recipient poate fi umplut cu apă, însă atunci când fundul său este strapuns cu un cuţit, tot lichidul se scurge. Am putea foarte bine să-l umplem din nou, însă dacă fundul său este fisurat, nimic nu se va putea păstra înăuntru. Această imagine ilustrează situaţia discipolului ce nu aplică Shari'a.
49. Munca se situează pe primul loc în lumea aceasta, pentru că Legea Divină ne cere să avem grijă de familia de origine. Este la fel de important să ne îngrijim de propria noastră familie, de soţie şi de copii. Este, de asemenea, de avut în vedere activitatea care trebuie depusă pe cale. Aşadar, este nevoie să împăcăm aceste trei sfere care constituie jaloanele vieţii noastre. Treptat, odată cu practicarea dhikr-ului, se va dezvolta şi intuiţia a ceea ce este cel mai bine de făcut în fiecare situaţie.
50. Ocupaţi-vă de părinţii voştri, chiar dacă au concepţii complet diferite de ale voastre. Aveţi grijă să aibă tot ce le trebuie. Una dintre ruşinile lumii moderne este aceea de a-şi abandona părinţii într-un cămin, debarasându-se astfel de aceştia.
51. Când cineva citeşte biografia Profetului, este uimit de similitudinea dintre legăturile existente între acesta şi comunitatea sa şi ceea ce trăim pe cale în zilele noastre. În fapt, este una şi aceeaşi învăţătură care se perpetuează.
52. Conflictele dintre diferitele comunităţi etnice şi religioase sunt legate de trecut şi acestea n-ar trebui să ne preocupe.
53. Nu vă doriţi stări spirituale, extaze, deschiderea sau viziunile! Nu vă doriţi decât cunoaşterea lui Dumnezeu. Aşteptarea hal-urilor sau a viziunilor poate arunca un văl între noi şi această cunoaştere. Progresul interior trebuie să debordeze în exterior, în comportament.
54. Nu trebuie să dăm atenţie defectelor altora şi să fim atraşi în capcana criticilor şi a judecăţilor de valoare. Altfel, vom sfârşi prin a trece cu vederea propriile noastre defecte.
55. Calea este asemenea unui mare spital în care ghidul spiritual (şeicul) este singurul medic. Cum poate acuza un pacient pe un altul de faptul că nu se simte bine? Este important, aşadar, să ne scoatem în evidenţă calităţile unii altora.
56. Priviţi-vă fraţii ca şi cum ar fi perfecţi, pentru simplul motiv că se află pe Cale. Încet-încet, vă veţi da seama că întreaga creaţie este perfectă, şi această măreţie se întinde deasupra tuturor lucrurilor. Cel care vede un defect la celălalt nu face decât să-şi observe propriile defecte.
57. Fiţi veghetorii inimii voastre. Făceţi-o să fie curată şi pură ca un loc de rugăciune. Călătoria trebuie să se efectueze gradat, pentru ca discipolul să nu fie cuprins de aroganţă. Acela ce dă şi se laudă cu asta este mai jos decât acela care nu a făcut nimic. A se mândri înseamnă a strivi toate fructele darului.
58. Când un apicultor observă un roi de albine, aduce un stup în care aşază lucruri dulci şi parfumate; când albinele simt parfumul, intră în stup. Dacă lăcaşul lor este bine pregătit, acesta le va plăcea şi se vor stabili acolo. Altfel, vor rămâne doar pentru o zi sau două după care vor pleca definitiv. Acelaşi fenomen este valabil şi în cazul Secretului Divin: dacă găseşte inima curată şi parfumată, el se va stabili pentru totdeauna în aceasta şi va crea un elixir divin.
59. Secretul spiritual (sirr) al căii noastre este complet. Sidi Abu Madyan a întâlnit un număr de maeştri, fiecare dintre aceştia transmiţându-i ceea ce i-a fost destinat. Acest secret include ştiinţa cuprinsă în shari’a, comportamentul (akhlaq), staţiunile (ahwal), iubirea (mahabba), dhikr şi Sunna. Autorizaţia (idhn) este totală şi absolută. Caracterul absolut se referă atât la răspândirea căii, cât şi la invocaţii.
joi, aprilie 10, 2008
Specificitatea Islamului în Maroc (de Kamal Abdelmajid – Casablanca)
În prima convorbire am vorbit despre nivelul cunoaşterii spirituale pe care l-au atins sufiţii marocani. Am văzut modul în care şcoala sufită marocană a excelat în descrierea esenţei Profetului (slaws), în inovaţiile pozitive în materie de religie cum ar fi reuniunile colective de dhikr, fiqh-ul practic care se bazează pe realităţile sociale marocane etc.
În această a doua parte vă propun să examinăm influenţa educaţiei spirituale sufite asupra tuturor formelor de creativitate din Maroc.
Aş dori, în introducere, să vă împărtăşesc constatările şi impresiile câtorva autori occidentali la primul lor contact cu societatea marocană. Fără să recurgem la Pierre Loti sau la alţii, relativ recent (în anii 1980), un scriitor şi jurnalist elveţian, Roger du Pasquier, într-o carte intitulată Marocul între tradiţie şi revoluţie, descrie primele sale impresii la descoperirea inimii culturii marocane. Astfel, el afirmă că islamul se manifestă pretutindeni în Maroc: în aerul pe care-l respirăm, în tradiţii, în limbă, în spirit, în mentalităţi.
Acest observator a perceput, deci, o realitate despre care aş dori să vă vorbesc în cele ce urmează, despre simţul sufit al acestei realităţi.
Specificitatea islamului în Maroc nu se rezumă la istorie, la cunoaşterea aspectelor religiei, la cunoaşterea spirituală, aşa cum le-am examinat cu prilejul primei convorbiri. Spiritualitatea marocană a impregant toate aspectele culturii marocane.
Să începem cu arhitectura. Majoritatea oraşelor marocane au fost ridicate pe o aluzie, pe un semn al unui sfânt al lui Dumnezeu. Este şi cazul oraşului Fes (a se vedea cartea lui Ibnou Abi Zar, Quirtass). Multe grădini publice au fost înfiinţate de diferite zawwiyah. Numeroase oraşe îşi datorează numele - sfinţilor lor fondatori: Sidi Kacem, Sidi Slimane, Sidi Allal Tazi, Oujda (sfânt al cărui nume este Sidi Yahia ibn Younes). Oraşul Casablanca a fost numit Sidi Belyout, după numele sfântului său fondator. Chiar şi cartierele acestui oraş modern poartă încă numele diferiţilor sfinţi care au trăit în locurile respective.
Călătorul care pătrunde în oraşele marocane poate aproape întotdeauna să observe cupola unui sfânt, semn al unei activităţi spirituale intense trecute sau/şi încă prezente.
Dacă pătrundem în profunzimea oraşului marocan, descoperim spiritul sufit al arhitecturii tradiţionale: moscheea care se ridică spre cer (în stil almoravid şi almohad) se poate compara cu moscheile din Orient; spaţiul interior şi fântâna cu apă care face aluzie la dimensiunea interioară a Islamului, la pacea interioară, la spiritul (al-ruh) etern, la viaţa sufletului.
În ceea ce priveşte casele tradiţionale, construcţia lor reflectă semnificaţii spirituale foarte puternice: pudoare şi protejarea intimităţii (spaţiu interior şi dispunerea încăperilor: încăperea destinată musafirilor este situată departe de dormitoare), spaţii destinate rugăciunii, hamam pentru purificare (marile şi micile abluţiuni), locuri destinate sacrificiilor rituale. Moscheea şi zawwiyah se află în apropiere, dacă nu sunt chiar învecinate.
În reprezentarea de către noi a cunoaşterii (şi aceasta este o moştenire antică a gândirii greceşti), există cei care posedă cunoaşterea (oamenii de litere, folosofii, teologii, istoricii etc.) şi cei care nu o posedă. Noi, datorită companionajului maestrului nostru, am fost învăţaţi că există forme ale cunoaşterii ireductibile la ştiinţa livrescă.
Este, într-o oarecare măsură, posibil să inventariem cunoaşterea celor dintâi prin repertorierea scrierilor lor sau a altor documente atestatoare. Putem, însă, să inventariem şi cunoaşterea “oamenilor de rând”, aşa cum numim uneori, la modul comun, cultura populară? Această cunoaştere este ascunsă în spatele proliferării artistice, în spatele tuturor acestor forme de creativitate, în tradiţia orală a triburilor berbere, în diferitele genuri de cântece: melhun, ayta, toqtoqa al-jabaliya, ahwach, abidat al-rahma, al-hassani.
Dacă ne-am apleca asupra ansamblului acestei creaţii orale, am descoperi semnificaţii spirituale subtile, o profundă înţelepciune sufită care laudă meritele Profetului (slaws) şi învăţăturile sfinţilor lui Dumnezeu.
Marocanii au trăit, deci, înconjuraţi de toate aceste semnificaţii în arhitectura lor, în cântecele lor, în îmbrăcămintea lor, în alimentaţia lor…
Toate acestea fac să se spună că islamul marocan este un Islam al ihsan-ului (al excelenţei), fiindcă totul aminteşte de Dumnezeu, tot ce ne înconjoară este o invitaţie la “a-l adora pe Dumnezeu ca şi când L-ai vedea, căci dacă tu nu-L vezi, El te vede”.
Cultura amazigă (berberă) găzduieşte o întreagă tradiţie orală de poezii şi cântece de slăvire a Profetului (slaws), de iubire faţă de sfântul Profet, despre rolul său de intermediar. Ayta este, de exemplu, un ansamblu de cuvinte pentru slăvirea sfinţilor; la fel şi în cazul cântecului andaluz (numit tarab adaloussi). Melhun-ul este un exemplu de cântec despre intermediere.
În ceea ce priveşte hrana şi aşezarea mesei, şi aici se întâlnesc semnificaţii sufite deosebit de subtile. Felul de mâncare din care servesc toţi simbolizează unicitatea din care se inspiră, dar şi sentimentul comunităţii, absenţa oricărui individualism (simbolizat de farfuriile şi porţiile individuale).
Există, de asemenea, un adab pentru începerea mesei: i se acordă prioritate fie celui mai vârstnic, fie celui mai cunoscător, fie musafirului. Tot astfel, carnea nu este împărţită (de către cel mai în vârstă sau de către cel mai înţelept) comesenilor decât după ce au fost consumate legumele şi cuscus-ul.
Semnificaţiile spirituale ale mesei devin limpezi: felul de mâncare din care servesc toţi uneşte (dhikr-ul ne unifică gândurile), în timp ce porţiile individuale ne îndepărtează unii de ceilalţi, ne separă, ne împrăştie…
În mod asemănător, îmbrăcămintea [tradiţională] marocană face aluzie la semnificaţii spirituale; covorul [de rugăciune], prin motivele sale, arcadele sale, formele sale grafice - sugerează unicitatea, Tronul, pe Dumnezeu. Chiar şi la noi acasă, covorul [de rugăciune] se află acolo pentru a ne aminti de actul adorării.
Până şi în cântecele evreilor marocani regăsim împrumuturi din poezia sufită.
Toate acestea au o origine comună: armonia care exista între evrei şi musulmani încă din timpul reconquistei, când evreii fugeau din faţa Inchiziţiei, refugiindu-se în Maroc. Această relaţie era de asemenea natură încât aflăm, de exemplu, din lucrarea lui Tadili (Tasawwuf), că evreii li se alăturau musulmanilor în timpul rugăciunilor istissqa’ (invocaţii pentru căderea ploii binefăcătoare) atunci când aceştia din urmă ieşeau în stradă, ridicând mâinile spre cer…
În încheiere, conferenţiarul s-a referit la rolul de comandor al credincioşilor [1], la originile acestuia, la beya (supunere) - tot atâtea specificităţi ale Islamului marocan.
Note:
[1] Comandor al credincioşilor, titlu purtat în trecut de califi, iar în zilele noastre de regele Marocului.
În această a doua parte vă propun să examinăm influenţa educaţiei spirituale sufite asupra tuturor formelor de creativitate din Maroc.
Aş dori, în introducere, să vă împărtăşesc constatările şi impresiile câtorva autori occidentali la primul lor contact cu societatea marocană. Fără să recurgem la Pierre Loti sau la alţii, relativ recent (în anii 1980), un scriitor şi jurnalist elveţian, Roger du Pasquier, într-o carte intitulată Marocul între tradiţie şi revoluţie, descrie primele sale impresii la descoperirea inimii culturii marocane. Astfel, el afirmă că islamul se manifestă pretutindeni în Maroc: în aerul pe care-l respirăm, în tradiţii, în limbă, în spirit, în mentalităţi.
Acest observator a perceput, deci, o realitate despre care aş dori să vă vorbesc în cele ce urmează, despre simţul sufit al acestei realităţi.
Specificitatea islamului în Maroc nu se rezumă la istorie, la cunoaşterea aspectelor religiei, la cunoaşterea spirituală, aşa cum le-am examinat cu prilejul primei convorbiri. Spiritualitatea marocană a impregant toate aspectele culturii marocane.
Să începem cu arhitectura. Majoritatea oraşelor marocane au fost ridicate pe o aluzie, pe un semn al unui sfânt al lui Dumnezeu. Este şi cazul oraşului Fes (a se vedea cartea lui Ibnou Abi Zar, Quirtass). Multe grădini publice au fost înfiinţate de diferite zawwiyah. Numeroase oraşe îşi datorează numele - sfinţilor lor fondatori: Sidi Kacem, Sidi Slimane, Sidi Allal Tazi, Oujda (sfânt al cărui nume este Sidi Yahia ibn Younes). Oraşul Casablanca a fost numit Sidi Belyout, după numele sfântului său fondator. Chiar şi cartierele acestui oraş modern poartă încă numele diferiţilor sfinţi care au trăit în locurile respective.
Călătorul care pătrunde în oraşele marocane poate aproape întotdeauna să observe cupola unui sfânt, semn al unei activităţi spirituale intense trecute sau/şi încă prezente.
Dacă pătrundem în profunzimea oraşului marocan, descoperim spiritul sufit al arhitecturii tradiţionale: moscheea care se ridică spre cer (în stil almoravid şi almohad) se poate compara cu moscheile din Orient; spaţiul interior şi fântâna cu apă care face aluzie la dimensiunea interioară a Islamului, la pacea interioară, la spiritul (al-ruh) etern, la viaţa sufletului.
În ceea ce priveşte casele tradiţionale, construcţia lor reflectă semnificaţii spirituale foarte puternice: pudoare şi protejarea intimităţii (spaţiu interior şi dispunerea încăperilor: încăperea destinată musafirilor este situată departe de dormitoare), spaţii destinate rugăciunii, hamam pentru purificare (marile şi micile abluţiuni), locuri destinate sacrificiilor rituale. Moscheea şi zawwiyah se află în apropiere, dacă nu sunt chiar învecinate.
În reprezentarea de către noi a cunoaşterii (şi aceasta este o moştenire antică a gândirii greceşti), există cei care posedă cunoaşterea (oamenii de litere, folosofii, teologii, istoricii etc.) şi cei care nu o posedă. Noi, datorită companionajului maestrului nostru, am fost învăţaţi că există forme ale cunoaşterii ireductibile la ştiinţa livrescă.
Este, într-o oarecare măsură, posibil să inventariem cunoaşterea celor dintâi prin repertorierea scrierilor lor sau a altor documente atestatoare. Putem, însă, să inventariem şi cunoaşterea “oamenilor de rând”, aşa cum numim uneori, la modul comun, cultura populară? Această cunoaştere este ascunsă în spatele proliferării artistice, în spatele tuturor acestor forme de creativitate, în tradiţia orală a triburilor berbere, în diferitele genuri de cântece: melhun, ayta, toqtoqa al-jabaliya, ahwach, abidat al-rahma, al-hassani.
Dacă ne-am apleca asupra ansamblului acestei creaţii orale, am descoperi semnificaţii spirituale subtile, o profundă înţelepciune sufită care laudă meritele Profetului (slaws) şi învăţăturile sfinţilor lui Dumnezeu.
Marocanii au trăit, deci, înconjuraţi de toate aceste semnificaţii în arhitectura lor, în cântecele lor, în îmbrăcămintea lor, în alimentaţia lor…
Toate acestea fac să se spună că islamul marocan este un Islam al ihsan-ului (al excelenţei), fiindcă totul aminteşte de Dumnezeu, tot ce ne înconjoară este o invitaţie la “a-l adora pe Dumnezeu ca şi când L-ai vedea, căci dacă tu nu-L vezi, El te vede”.
Cultura amazigă (berberă) găzduieşte o întreagă tradiţie orală de poezii şi cântece de slăvire a Profetului (slaws), de iubire faţă de sfântul Profet, despre rolul său de intermediar. Ayta este, de exemplu, un ansamblu de cuvinte pentru slăvirea sfinţilor; la fel şi în cazul cântecului andaluz (numit tarab adaloussi). Melhun-ul este un exemplu de cântec despre intermediere.
În ceea ce priveşte hrana şi aşezarea mesei, şi aici se întâlnesc semnificaţii sufite deosebit de subtile. Felul de mâncare din care servesc toţi simbolizează unicitatea din care se inspiră, dar şi sentimentul comunităţii, absenţa oricărui individualism (simbolizat de farfuriile şi porţiile individuale).
Există, de asemenea, un adab pentru începerea mesei: i se acordă prioritate fie celui mai vârstnic, fie celui mai cunoscător, fie musafirului. Tot astfel, carnea nu este împărţită (de către cel mai în vârstă sau de către cel mai înţelept) comesenilor decât după ce au fost consumate legumele şi cuscus-ul.
Semnificaţiile spirituale ale mesei devin limpezi: felul de mâncare din care servesc toţi uneşte (dhikr-ul ne unifică gândurile), în timp ce porţiile individuale ne îndepărtează unii de ceilalţi, ne separă, ne împrăştie…
În mod asemănător, îmbrăcămintea [tradiţională] marocană face aluzie la semnificaţii spirituale; covorul [de rugăciune], prin motivele sale, arcadele sale, formele sale grafice - sugerează unicitatea, Tronul, pe Dumnezeu. Chiar şi la noi acasă, covorul [de rugăciune] se află acolo pentru a ne aminti de actul adorării.
Până şi în cântecele evreilor marocani regăsim împrumuturi din poezia sufită.
Toate acestea au o origine comună: armonia care exista între evrei şi musulmani încă din timpul reconquistei, când evreii fugeau din faţa Inchiziţiei, refugiindu-se în Maroc. Această relaţie era de asemenea natură încât aflăm, de exemplu, din lucrarea lui Tadili (Tasawwuf), că evreii li se alăturau musulmanilor în timpul rugăciunilor istissqa’ (invocaţii pentru căderea ploii binefăcătoare) atunci când aceştia din urmă ieşeau în stradă, ridicând mâinile spre cer…
În încheiere, conferenţiarul s-a referit la rolul de comandor al credincioşilor [1], la originile acestuia, la beya (supunere) - tot atâtea specificităţi ale Islamului marocan.
Note:
[1] Comandor al credincioşilor, titlu purtat în trecut de califi, iar în zilele noastre de regele Marocului.
duminică, aprilie 06, 2008
Musulmanii sunt fundamentalişti şi terorişti
Intrebare :
De ce majoritatea musulmanilor sunt fundamentalisti si teroristi ?
Raspuns :
Aceasta intrebare este adesea aruncata musulmanilor, fie in mod direct, fie chiar si indirect, in orice discutie despre religie sau afaceri lumesti. Conceptiile gresite despre musulmani sunt perpetuate sub orice forma a mass-media si sunt acompaniate de grave stereotipuri. De fapt, asemenea informatii distorsionate si falsa propaganda nu de putine ori sunt chiar cele care deschid larg calea discriminarii si a actelor de violenta impotriva musulmanilor. Un caz concret din campania anti-musulmana a mediei americane este cel referitor la explozia de la Oklahoma. In aceasta situatie, presa s-a grabit sa declare ca in spatele atentatului sta o „conspiratie a Orientului Mijlociu”, pentru ca mai tarziu adevaratul vinovat sa fie identificat in persoana unui soldat din „American Armed Forces”.
Haideti sa analizam acest binom de acuzatii nedovedit ’fundamentalism’ – ’terorism’.
1. Definitia cuvantului ’fundamentalist’
Fundamentalistul reprezinta acea persoana care adera si urmeaza fundamentele unei doctrine sau teorii. Pentru ca cineva sa fie un bun medic, trebuie sa cunoasca, urmeze si sa practice fundamentele medicinei. Altfel spus, aceasta persoana trebuie sa fie un fundamentalist in campul medicinei. Iar o alta, pentru a fi un bun
matematician, trebuie sa stie, urmeze si sa aplice principiile fundamentale ale matematicii. Astfel, trebuie sa fie un fundamentalist in aria matematicii. Iar o alta persoana, pentru a fi un bun om de stiinta, trebuie sa cunoasca, urmeze si sa aplice fundamentele stiintei. Din nou trebuie sa fie un fundamentalist in spectrul larg al stiintei.
2. Nu toti ’fundamentalistii’ sunt la fel
Nimeni nu poate sa zugraveasca fundamentalistii cu aceleasi culori. Si nimeni nu poate sa-i categoriseasca pe toti ca fiind ori buni ori mai putini buni. O atare impartire a fiecarui fundamentalist este dependenta de capul de activitate in care el isi desfasoara activitatea. Un fundamentalist talhar sau pungas dauneaza societatii si din acest motiv devine indezirabil. Pe de alta parte, un medic fundamentalist aduce beneficii si castiga mult respect.
3. Sunt mandru sa fiu un musulman ’fundamentalist’
Eu sunt un musulman fundamentalist care, prin milostenia lui Allah Preainaltul, cunosc, urmez si depun eforturi sa practic fundamentele Islamului. Iar unui musulman adevarat nu ar trebui sa-i fie rusine sa fie fundamentalist. Eu unul sunt mandru sa fiu asa, deoarece cunosc faptul ca principiile fundamentale ale Islamului sunt benefice pentru toata lumea, intregii umanitati. Nu exista nici macar un singur
principiu director al Islamului care sa aduca vatamare sau care sa se manifeste impotriva intereselor rasei umane, considerata ca un intreg. Multi oameni protejeaza aceste conceptii gresite despre Islam si considera ca nenumarate invataturi sunt incorecte si inadecvate. Aceasta se datoreaza unei cunoasteri insuficiente si incorecte a Islamului. Daca cineva cu mintea deschisa ar analiza in mod critic invataturile Islamului, nu ar putea sa se eschiveze de la recunoasterea faptului ca,
de fapt, Islamul este plin de beneficii atat pentru individ, cat si pentru colectivitatea in care traieste.
4. Sensul din dictionar al cuvantului ’fundamentalist’
Conform „Webster’s dictionary”, ’fundamentalismul’ desemneaza o miscare protestanta din America inceputului de secol XX nascuta ca o reactie la modernism, acest tip de fundamentalism initial fiind folosit pentru a desemna acel grup de crestini care credeau ca Biblia este cuvantul lui Dumnezeu, lipsit de orice eroare sau greseala.
Conform „Oxford dictionary”, ’fundamentalism’ inseamna „urmarea cu rigurozitate a dogmelor de baza ale oricarei religii, in special cea islamica”.
In zilele noastre, cand o persoana foloseste cuvantul ’fundamentalist’ se gandeste la un musulman care este terorist.
5. Orice musulman ar putea sa fie terorist
Oricare dintre musulmani poate sa devina terorist. Teroristul este acea persoana care provoaca teroare. In clipa in care un talhar vede un politist, teroarea pune stapanire pe el, politistul fiind un terorist pentru hot. In mod similar, musulmanul ar putea sa fie un terorist pentru elementele antisociale, cum ar fi pungasii, banditii si rapitorii. Indiferent de momentul in care aceste elemente negative ale
societatii ar zari un musulman, ar trebui sa devina terorizat. Este adevarat ca, in general, cuvantul ’terorist’ este folosit pentru acea persoana care genereaza teroare printre oamenii obisnuiti, dar un musulman drept-credincios trebuie sa fie terorist selectiv, anume doar pentru elementele negative, nu si pentru oamenii obisnuiti, nevinovati. De fapt, un musulman trebuie sa fie o sursa de pace si liniste pentru oamenii nevinovati.
6. Etichetari diferite pentru fapte similare : ’terorist’, respectiv ’patriot’
Inainte ca India sa-si castige independenta de sub stapanirea britanica, unii dintre luptatorii pentru libertate era etichetati drept ’teroristi’ de catre guvernul britanic, in vreme ce aceiasi oameni, pentru aceleasi activitati desfasurate erau laudati de catre indieni si numiti ’patrioti’. In acest caz, doua etichete diferite au fost acordate acelorasi oameni pentru aceleasi activitati. Unul ii spune ca este terorist, celalalt – patriot. Toti cei care credeau ca Marea Britanie detine dreptul de a guverna India, vedeau in acesti oameni niste teroristi, in vreme ce partea care credea ca India are dreptul sau la autoguvernare ii considerau luptatori pentru
libertate si adevrati patrioti.
Iata un motiv pentru care este esential ca inainte sa judecam o persoana sau un grup de persoane, sa ascultam argumentele ambelor parti, luand in calcul situatia existenta si motivele existente.
7. Islam inseamna pace
Islamul deriva din cuvantul ’salaam’, care inseamna pace. Este o religie a pacii ale carei fundamente ii invata pe cei care le urmeaza sa promoveze si sa mentina pacea pe toate meridianele Globului.
Prin aceasta, orice musulman ar trebui sa fie fundamentalist, care sa urmeze principiile fundamentale ale religiei pacii : Islamul. In plus, el trebuie sa fie terorist doar fata de elementele antisociale, cu scopul de a promova pacea si justitia in societatea in care traieste.
Mesaj difuzat de grupul yahoo "asociatiamusulmanilor".
De ce majoritatea musulmanilor sunt fundamentalisti si teroristi ?
Raspuns :
Aceasta intrebare este adesea aruncata musulmanilor, fie in mod direct, fie chiar si indirect, in orice discutie despre religie sau afaceri lumesti. Conceptiile gresite despre musulmani sunt perpetuate sub orice forma a mass-media si sunt acompaniate de grave stereotipuri. De fapt, asemenea informatii distorsionate si falsa propaganda nu de putine ori sunt chiar cele care deschid larg calea discriminarii si a actelor de violenta impotriva musulmanilor. Un caz concret din campania anti-musulmana a mediei americane este cel referitor la explozia de la Oklahoma. In aceasta situatie, presa s-a grabit sa declare ca in spatele atentatului sta o „conspiratie a Orientului Mijlociu”, pentru ca mai tarziu adevaratul vinovat sa fie identificat in persoana unui soldat din „American Armed Forces”.
Haideti sa analizam acest binom de acuzatii nedovedit ’fundamentalism’ – ’terorism’.
1. Definitia cuvantului ’fundamentalist’
Fundamentalistul reprezinta acea persoana care adera si urmeaza fundamentele unei doctrine sau teorii. Pentru ca cineva sa fie un bun medic, trebuie sa cunoasca, urmeze si sa practice fundamentele medicinei. Altfel spus, aceasta persoana trebuie sa fie un fundamentalist in campul medicinei. Iar o alta, pentru a fi un bun
matematician, trebuie sa stie, urmeze si sa aplice principiile fundamentale ale matematicii. Astfel, trebuie sa fie un fundamentalist in aria matematicii. Iar o alta persoana, pentru a fi un bun om de stiinta, trebuie sa cunoasca, urmeze si sa aplice fundamentele stiintei. Din nou trebuie sa fie un fundamentalist in spectrul larg al stiintei.
2. Nu toti ’fundamentalistii’ sunt la fel
Nimeni nu poate sa zugraveasca fundamentalistii cu aceleasi culori. Si nimeni nu poate sa-i categoriseasca pe toti ca fiind ori buni ori mai putini buni. O atare impartire a fiecarui fundamentalist este dependenta de capul de activitate in care el isi desfasoara activitatea. Un fundamentalist talhar sau pungas dauneaza societatii si din acest motiv devine indezirabil. Pe de alta parte, un medic fundamentalist aduce beneficii si castiga mult respect.
3. Sunt mandru sa fiu un musulman ’fundamentalist’
Eu sunt un musulman fundamentalist care, prin milostenia lui Allah Preainaltul, cunosc, urmez si depun eforturi sa practic fundamentele Islamului. Iar unui musulman adevarat nu ar trebui sa-i fie rusine sa fie fundamentalist. Eu unul sunt mandru sa fiu asa, deoarece cunosc faptul ca principiile fundamentale ale Islamului sunt benefice pentru toata lumea, intregii umanitati. Nu exista nici macar un singur
principiu director al Islamului care sa aduca vatamare sau care sa se manifeste impotriva intereselor rasei umane, considerata ca un intreg. Multi oameni protejeaza aceste conceptii gresite despre Islam si considera ca nenumarate invataturi sunt incorecte si inadecvate. Aceasta se datoreaza unei cunoasteri insuficiente si incorecte a Islamului. Daca cineva cu mintea deschisa ar analiza in mod critic invataturile Islamului, nu ar putea sa se eschiveze de la recunoasterea faptului ca,
de fapt, Islamul este plin de beneficii atat pentru individ, cat si pentru colectivitatea in care traieste.
4. Sensul din dictionar al cuvantului ’fundamentalist’
Conform „Webster’s dictionary”, ’fundamentalismul’ desemneaza o miscare protestanta din America inceputului de secol XX nascuta ca o reactie la modernism, acest tip de fundamentalism initial fiind folosit pentru a desemna acel grup de crestini care credeau ca Biblia este cuvantul lui Dumnezeu, lipsit de orice eroare sau greseala.
Conform „Oxford dictionary”, ’fundamentalism’ inseamna „urmarea cu rigurozitate a dogmelor de baza ale oricarei religii, in special cea islamica”.
In zilele noastre, cand o persoana foloseste cuvantul ’fundamentalist’ se gandeste la un musulman care este terorist.
5. Orice musulman ar putea sa fie terorist
Oricare dintre musulmani poate sa devina terorist. Teroristul este acea persoana care provoaca teroare. In clipa in care un talhar vede un politist, teroarea pune stapanire pe el, politistul fiind un terorist pentru hot. In mod similar, musulmanul ar putea sa fie un terorist pentru elementele antisociale, cum ar fi pungasii, banditii si rapitorii. Indiferent de momentul in care aceste elemente negative ale
societatii ar zari un musulman, ar trebui sa devina terorizat. Este adevarat ca, in general, cuvantul ’terorist’ este folosit pentru acea persoana care genereaza teroare printre oamenii obisnuiti, dar un musulman drept-credincios trebuie sa fie terorist selectiv, anume doar pentru elementele negative, nu si pentru oamenii obisnuiti, nevinovati. De fapt, un musulman trebuie sa fie o sursa de pace si liniste pentru oamenii nevinovati.
6. Etichetari diferite pentru fapte similare : ’terorist’, respectiv ’patriot’
Inainte ca India sa-si castige independenta de sub stapanirea britanica, unii dintre luptatorii pentru libertate era etichetati drept ’teroristi’ de catre guvernul britanic, in vreme ce aceiasi oameni, pentru aceleasi activitati desfasurate erau laudati de catre indieni si numiti ’patrioti’. In acest caz, doua etichete diferite au fost acordate acelorasi oameni pentru aceleasi activitati. Unul ii spune ca este terorist, celalalt – patriot. Toti cei care credeau ca Marea Britanie detine dreptul de a guverna India, vedeau in acesti oameni niste teroristi, in vreme ce partea care credea ca India are dreptul sau la autoguvernare ii considerau luptatori pentru
libertate si adevrati patrioti.
Iata un motiv pentru care este esential ca inainte sa judecam o persoana sau un grup de persoane, sa ascultam argumentele ambelor parti, luand in calcul situatia existenta si motivele existente.
7. Islam inseamna pace
Islamul deriva din cuvantul ’salaam’, care inseamna pace. Este o religie a pacii ale carei fundamente ii invata pe cei care le urmeaza sa promoveze si sa mentina pacea pe toate meridianele Globului.
Prin aceasta, orice musulman ar trebui sa fie fundamentalist, care sa urmeze principiile fundamentale ale religiei pacii : Islamul. In plus, el trebuie sa fie terorist doar fata de elementele antisociale, cu scopul de a promova pacea si justitia in societatea in care traieste.
Mesaj difuzat de grupul yahoo "asociatiamusulmanilor".
sâmbătă, aprilie 05, 2008
Cuvintele de înţelepciune (de Ibn ‘Ata’ Allah)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (1-10)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (11-20)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (21-31)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (32-40)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (41-50)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (51-60)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (61-70)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (71-80)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (81-90)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (91-100)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (101-110)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (111-120)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (121-130)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (131-140)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (141-150)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (151-160)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (161-170)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (171-180)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (181-190)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (191-200)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (201-210)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (211-220)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (221-230)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (231-240)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (241-250)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (251-264)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (11-20)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (21-31)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (32-40)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (41-50)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (51-60)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (61-70)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (71-80)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (81-90)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (91-100)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (101-110)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (111-120)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (121-130)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (131-140)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (141-150)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (151-160)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (161-170)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (171-180)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (181-190)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (191-200)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (201-210)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (211-220)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (221-230)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (231-240)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (241-250)
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (251-264)
Fişe de civilizaţie islamică
miercuri, aprilie 02, 2008
Şeic Abu Isma`il `Abd Allah al-Harawi al-Ansari (d. 481)
Şeic sufit, specialist în hadith-uri (hafiz) şi exeget al Qur’an-ului (mufassir) din şcoala Hanbalită, unul dintre cei mai aprigi adversari ai inovaţiilor şi discipol al lui Khwaja Abu al-Hasan al- Kharqani (d. 425), marele şeic al căii sufite timpurii Naqshbandi.
Este menţionat de Dhahabi în Tarikh al-islam şi Siyar a`lam al-nubala’, de Ibn Rajab în Dhayl tabaqat al-hanabila şi de Jami, în cartea sa în persană, Manaqib-i Shaykh al-Islam Ansari.
A fost un autor prolific de tratate sufite, printre care se numără:
* Manazil al-sa’irin, despre care Ibn Qayyim a scris un comentariu intitulat Madarij al-salikin;
* Tabaqat al-sufiyya ("Referinţe biografice ale maeştrilor sufiţi"), care este versiunea extinsă a lucrării anterioare a lui Abu `Abd al-Rahman al-Sulami (d. 411) cu acelaşi titlu;
* Kitab `ilal al-maqamat (“Cartea capcanelor staţiunilor spirituale”) în care descria, pentru discipoli şi maeştri ai căii sufite, caracteristicile stărilor spirituale;
* Kitab sad maydan (în persană, “Cartea celor o sută de câmpuri”), un comentariu despre înţelesurile iubirii în versetul: “De-L iubiţi pe Dumnezeu, urmaţi-mă, căci Dumnezeu vă va iubi” (3:31). Această carte înmănunchează predicile lui al-Harawi din anii 447-448 ţinute la Marea Moschee din Herat (Afganistanul de astăzi), în care acesta prezintă, în cea mai elocventă expunere a sa, necesitatea urmării căii sufite.
* Kashf al-asrar wa `uddat al-abrar (în persană, “Dezvăluirea secretelor şi a indeletnicirilor celor drepţi”), în zece volume, de al-Maybudi, conţinând comentariul Qur’anic al lui al-Harawi.
Este menţionat de Dhahabi în Tarikh al-islam şi Siyar a`lam al-nubala’, de Ibn Rajab în Dhayl tabaqat al-hanabila şi de Jami, în cartea sa în persană, Manaqib-i Shaykh al-Islam Ansari.
A fost un autor prolific de tratate sufite, printre care se numără:
* Manazil al-sa’irin, despre care Ibn Qayyim a scris un comentariu intitulat Madarij al-salikin;
* Tabaqat al-sufiyya ("Referinţe biografice ale maeştrilor sufiţi"), care este versiunea extinsă a lucrării anterioare a lui Abu `Abd al-Rahman al-Sulami (d. 411) cu acelaşi titlu;
* Kitab `ilal al-maqamat (“Cartea capcanelor staţiunilor spirituale”) în care descria, pentru discipoli şi maeştri ai căii sufite, caracteristicile stărilor spirituale;
* Kitab sad maydan (în persană, “Cartea celor o sută de câmpuri”), un comentariu despre înţelesurile iubirii în versetul: “De-L iubiţi pe Dumnezeu, urmaţi-mă, căci Dumnezeu vă va iubi” (3:31). Această carte înmănunchează predicile lui al-Harawi din anii 447-448 ţinute la Marea Moschee din Herat (Afganistanul de astăzi), în care acesta prezintă, în cea mai elocventă expunere a sa, necesitatea urmării căii sufite.
* Kashf al-asrar wa `uddat al-abrar (în persană, “Dezvăluirea secretelor şi a indeletnicirilor celor drepţi”), în zece volume, de al-Maybudi, conţinând comentariul Qur’anic al lui al-Harawi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)