Continuăm prezentarea biografiei muhammadiene elaborate de W. Montgomery Watt cu cel de-al doilea volum, Muhammad at Medina. Mult mai amplă cantitativ decât Muhammad at Mecca, pe măsura acumulării de evenimente şi de semnificaţii pe care a traversat-o viaţa personajului în această perioadă, această parte a lucrării ne-a oferit spaţii generoase de documentare în privinţa controverselor legate de tipul uman încarnat de Profet. Vom continua pe linia textului anterior, abstrăgând cu grijă punctele care coagulează neînţelegerile ţesute de ignoranţa detractorilor săi.
Este de lămurit relaţia sinuoasă pe care Profetul a avut-o cu evreii. Se ştie că în opinia acestuia, Revelaţia care îi fusese dezvăluită era identică cu cea a evreilor şi a creştinilor. Fiind foarte probabil că nu se considera altceva decât un continuator, se pare că a sperat mult timp că îi va câştiga pe evreii din Medina de partea sa prin contact personal. Dincolo însă de anumite excepţii, Muhammad a întâlnit la evrei un refuz net, transformat încetul cu încetul în ostilitate acră faţă de Profetul Gentililor. Atunci când toate argumentele de tip teologic au fost epuizate, Muhammad s-a pomenit în faţa unui grup foarte compact, care nu făcea economie de mijloace când se punea problema să-i sprijine pe duşmanii săi de la Mecca. Reacţiile pe care le-a avut faţă de evrei pot părea disproporţionate pentru un european din zilele noastre, trăitor în vremuri de pace, însă în condiţiile acelea se ştia foarte bine că nu este nevoie de două ocazii pentru ca un duşman să-i curme cuiva firul zilelor. Din cele trei clanuri din Medina, primul a fost alungat, al doilea alungat fără provizii, cel de-al treilea şi-a văzut bărbaţii ucişi iar femeile şi copiii vânduţi ca sclavi.
Mai mulţi savanţi europeni s-au arătat oripilaţi de acestea, vorbind chiar în tonuri propagandistice de “antisemitismul” lui Muhammad. Observând în treacăt că acţiunile n-au trezit înfiorare sau spaimă în epocă, este mai degrabă de crezut că pedeapsa nu exceda tratamentul obişnuit pentru aliaţii care se făceau vinovaţi de crima de a complota cu duşmanul în timpul unui război. Dincolo de aceste evenimente care datorează mult conjuncturii, cauza eşecului lui Muhammad în relaţia cu evreii rămâne faptul că aceştia îi contestau misiunea profetică. Cert este că în numele elecţiunii divine, evreii cu care a intrat în contact i s-au opus şi au fost complet zdrobiţi. Mulţi dintre ei au rămas acolo unde fuseseră, inclusiv la Medina, dar în ceea ce priveşte politica arabă au încetat să mai conteze.
W. Montgomery Watt notează: “Este interesant să speculăm ce s-ar fi întâmplat dacă evreii s-ar fi aliat cu Muhammad în loc să devină adversarii acestuia. În anumite perioade, ar fi putut obţine de la el condiţii foarte avantajoase, inclusiv autonomia religioasă, şi pe această bază s-ar fi construit un imperiu arab din care ar fi putut face parte şi evreii, Islamul devenind atunci o sectă iudaică. Cât de diferită ar putut fi acum faţa lumii!” Certitudinea lui Muhammad în ceea ce priveşte mesajele divine primite de el intrase însă în conflict cu credinţa dragă evreilor că ei sunt poporul ales, singurul popor prin intermediul căruia Dumnezeu se revelase oamenilor.
I s-a mai reproşat Profetului postura de lider militar activ, campaniile şi cuceririle. De aici până la a se afirma simplist că şi-a impus ideile cu sabia n-a fost decât un mic salt retoric. Realitatea depăşeşte însă cu mult prin complexitate. Un document a cărui autenticitate lumea academică europeană n-a contestat-o, numit Constituţia de la Medina, ne spune mai multe despre Muhammad şi relaţiile care existau între el şi lumea din care făcea parte. Dincolo de influenţa religioasă în curs de afirmare, se pare că nu era decât primul dintre mai mulţi aliaţi egali. Primordialitatea sa nu decurgea din vreo superioritate militară, ci din calitatea lui de profet şi faptul că mai mulţi dintre aliaţi au decis să i se supună. Din multe puncte de vedere, Muhammad s-a impus prin persuasiune, şi nu prin coerciţie. Atât timp cât a trăit, influenţa sa asupra contemporanilor a fost un ciment care a menţinut edificiul. Totuşi, construcţia a fost mai solidă decât părea, şi mai puţin dependentă de prezenţa fizică a Profetului decât s-ar fi crezut – evenimentele ulterioare transformând-o într-o administraţie imperială.
S-a mai spus că niciodată Profetul n-a făcut un pas decisiv în vederea eliberării tuturor sclavilor. În această privinţă Qur’anul, ca şi Noul Testament, au o poziţie comună în vederea uşurării situaţiei, niciodată tranşând în vederea eliberării. Criticii lui Muhammad pornesc de la o falsă apreciere a situaţiei în care se găsea acesta. Instaurarea noii religii a modificat foarte multe lucruri care nu sufereau amânare, situaţia sclavilor nefiind unul dintre acestea. În ansamblu sclavii erau departe de a fi maltrataţi, fiind consideraţi ca membri ai triburilor din care făceau parte. Un om născut sclav nu voia să evadeze, pentru că n-ar fi avut unde să meargă. Odată eliberat, nu-şi părăsea fostul stăpân, de a cărui protecţie continua să depindă. Nici oamenii liberi nu se bucurau de asemenea privilegii. Chiar sclav fiind, era liber să se convertească la Islam sau nu, fiind numeroase cazurile de sclavi deveniţi musulmani înaintea stăpânilor. Principalul inconvenient era acela că nu-şi puteau părăsi grupul din care făceau parte, ceea ce nu era o dramă într-o societate din care lipseau ofertele turistice, iar condiţia de sclav în Arabia secolului VII era mult mai puţin apăsătoare decât cea a omului liber din societăţile cu vederi mai individualiste.
De departe însă, argumentul folosit cu cea mai multă greutate de detractorii lui Muhammad este relaţia sa cu femeile. Creştinismul medieval s-a arătat oripilat de poligamia islamică, opunându-i în teorie ascetismul monahal. Or, realitatea este că poligamia islamică nu este totuna cu desfrânarea şi preacurvia abhorate în religia lui Hristos. Peisajul matrimonial arab dinaintea Profetului oferă o deconcertantă multiplicitate: existau femei care se căsătoreau cu mai mulţi bărbaţi (poliandria), căsătorii temporare (monandria), poligamia matriliniară, în cadrul căreia femeia nu părăsea niciodată casa părintească. Patriarhatul meccan era mai degrabă o excepţie în Peninsula Arabică. Poligamia impusă de Muhammad a constituit un remediu la abuzurile datorate individualismului: permitea femeilor prea numeroase să se căsătorească onorabil, punea capăt opresării femeilor singure puse sub tutelă şi diminua tentaţia căsătoriilor temporare autorizate de o societate arabă matriarhală. Poligamia era aproape inevitabilă în condiţiile în care Qur’anul interzicea categoric cutuma îngropării de vii a fetiţelor de care triburile arabe preislamice voiau să se debaraseze. Însă argumentul decisiv în favoarea poligamiei l-a reprezentat utilitatea ei ca mecanism de reglare socială a disproporţiei dintre numărul femeilor şi cel al bărbaţilor. Creştinismul a avut un alt instrument pentru aceeaşi problemă: monahismul. Nu le comparăm. Spunem doar dă fiecare dintre aceste posibilităţi au răspuns unor probleme reale, în matrici culturale diferite.
Dar bine, vor spune apărătorii Creştinismului, cum am putea compara poligamia cu monahismul? Dincolo de utilitatea socială care nu poate fi negată, vom spune că monahismul nu conferă o garanţie în apropierea de sacru, existând Apostoli şi numeroşi sfinţi căsătoriţi, în vreme ce poligamia nu reprezintă în sine o piedică în raport cu sacrul, numeroase personaje din toate religiile având două sau mai multe soţii. Ilustrativ în această privinţă este Profetul David, figură de o sacralitate incontestabilă. A doua carte a lui Samuel îi enumeră şase fii, fiecare de la o altă femeie. Avea ceea ce musulmanii ar fi numit un harem. Nicăieri în Biblie nu îi este reproşat faptul de a fi poligam, conduita sa nu este considerată desfrânată. Dimpotrivă, întotdeauna este citat ca un model de sfinţenie. Episodul Bethsabea constituie un păcat, însă strict prin conotaţiile sale: Bethsabea era femeie măritată, iar cuprins de pasiune David comite un adulter. Nu faptul de a-l fi trimis pe soţul ei la război este un păcat, ci faptul de a fi specificat să fie pus în linia întâi ca să moară. Ca întotdeauna, detaliile răstoarnă sensul general. Istoria religiilor în ansamblu cunoaşte figuri de o sacralitate neîndoielnică care au păstrat celibatul, figuri monogame, figuri poligame şi figuri care abdică de la îndatoririle conjugale. A-l contesta pe Profetul Avraam pentru că a avut două soţii e o extravaganţă. A pune la îndoială realizarea spirituală a lui Buddha Sakya-Muni pentru că a părăsit îndatoririle regale, şi implicit un menaj, ţine de mentalitatea de gospodină. Realitatea este că din punct de vedere al sacrului toate acestea sunt, până la un punct, perfect indiferente.
Mai rămâne de văzut cât de serioasă este acuzaţia celor care spun că Profetul ar fi fost pedofil. Consacrat de Richard von Krafft-Ebing în Psychopatia sexualis, termenul îi desemnează pe acei tulburaţi sexual al căror interes se manifestă doar pentru copiii (băieţi sau fete) aflaţi la vârsta pubertăţii. Printre soţiile lui Muhammad, Aişa avea, în momentul contractării promisiunii de mariaj, opt sau nouă ani. Reamintim că nimeni din anturajul său, începând cu tatăl Aişei, Abu Bakr, cel mai bun prieten al Profetului şi primul dintre cei patru califi ai Vârstei de Aur a Islamului, nu găseşte ceva anormal în acest lucru. Şi aceasta într-o epocă şi o lume a pudorii şi a discreţiei, în care comportamentele deviante sunt greu de ascuns şi nu scapă oprobriului public. Dacă epoca noastră a impus vârsta minimă de 18 ani pentru majoratul civil, asta nu înseamnă că această regulă ar fi de când lumea, nici că cei care n-au cunoscut-o ar fi fost in corpore nişte sălbatici desfrânaţi. Realitatea este că mariajele în care promisiunea miresei este făcută la un moment în care cea vizată încă se joacă cu păpuşile sunt norma, nu excepţia, timp de sute şi mii de ani. Căsătoria, este adevărat, se consumă atunci când tânăra este capabilă să poarte prunci, însă nimeni nu aşteaptă împlinirea vârstei de 18 ani. În această privinţă, lumea creştină şi cea musulmană n-au făcut mult timp diferenţe. Găsim în panoplia regilor creştini zeci de figuri care se căsătoresc cu regine de 12-14 ani. Nimănui nu i-a trecut prin cap până acum să spună că Ludovic cel Pios, căsătorit a doua oară la vârsta de 41 de ani cu Judith de Bavière în vârstă de doar 12 ani, ar fi fost pedofil… Dacă mai adăugăm faptul că cele mai multe dintre soţiile Profetului erau trecute de 30 de ani, cu citarea exemplului notabil al Khadidjei, prima dintre ele, care avea cu 20 de ani mai mult decât Profetul în momentul căsătoriei, nu ne mai întrebăm cât cântăreşte calomnia evocată.
Reţinem un fragment care creionează, pornind de la surse diverse, portretul fizic al omului: “Muhammad era de talie medie sau puţin peste medie. Cu umeri şi piept larg, era în ansamblu de construcţie solidă. Braţele sale erau lungi, mâinile şi picioarele fără delicateţe. Avea fruntea înaltă şi bombată, nasul acvilin şi ochi mari, negri firişoare brune, părul lung şi des, lejer ondulat. Barba îi era şi ea deasă, iar o linie subţire de peri îi ieşea de sub strai la baza gâtului. Avea obrajii supţi, gura mare, surâsul agreabil, tenul palid. Mergea întotdeauna ca şi cum ar fi coborât un deal în fugă şi era greu să te ţii după el. Atunci când mergea, dacă-şi schimba direcţia, o făcea brusc, întorcându-se dintr-o dată. Muhammad era melancolic şi putea rămâne mult timp absorbit în gânduri. Nu se odihnea niciodată, fiind întotdeauna ocupat în diverse moduri. Gura lui nu se deschidea pentru cuvinte inutile, iar ceea ce spunea era întotdeauna precis şi suficient de explicit pentru a se face înţeles cu claritate, dar total lipsit de precauţii oratorice. Cuvântul lui a fost întotdeauna rapid. Ştia să-şi stăpânească sentimentele. Atunci când era mulţumit, îşi cobora privirea. Ştia să-şi împartă timpul minuţios între numeroasele sale ocupaţii. În raporturile cu ai săi dădea dovadă de mult tact. Putea fi dur, dar în ansamblu era mai degrabă blând decât aspru. Râsul său era cel mai adesea doar un surâs.”
Multe povestioare ilustrează blândeţea şi sensibilitatea lui Muhammad. Se pare că avea o răbdare deosebită cu copiii, de care a ştiut întotdeauna să se facă iubit. Poată că aceasta era la el expresia regretului unui om căruia toţi băieţii i-au murit la puţină vreme după naştere. Bunătatea lui se întindea şi asupra animalelor, ceea ce era remarcabil pentru epoca în care trăia şi pentru partea aceea de lume. Muhammd câştiga respectul şi încrederea oamenilor pornind de la motivele de ordin religios care se aflau la baza acţiunilor sale şi prin calităţi precum curajul, hotărârea, imparţialitatea, o fermitate care se apropia de duritate, toate temperate de generozitatea ieşită din comun de care a dat dovadă. Pe lângă aceste calităţi, farmecul manierelor sale i-au asigurat afecţiunea şi devotamentul celor care l-au înconjurat.
Dintre toţi oamenii lumii, nimeni n-a avut mai mulţi detractori ca Muhammad. Timp de secole, Islamul a fost marele inamic al Creştinătăţii. Cu mult înainte ca atenţia creştinilor să se concentreze asupra expulzării sarazinilor din Ţara Sfântă, o propagandă lipsită de obiectivitate lucra în favoarea războiului. Una dintre piesele ei favorite era “mărturia” unui călător care descrisese rugăciunea islamică drept o adorare a statuii drapate în aur a Profetului, devenit Mahund, Prinţul Întunericului. Vine secolul IX când ideile privind Islamul şi musulmanii, curente printre cruciaţi, se dovedesc a fi asemenea fabule încât au un efect deplorabil: cruciaţii, avertizaţi să se aştepte la tot ce poate fi mai rău din partea inamicilor, atunci când văd printre aceştia etica războiului încarnată în cavalerismul islamic, devin cât se poate de neîncrezători faţă de autorităţile religioase creştine.
Sfârşim prin a spune că multe forţe l-au ajutat pe Muhammad în ascensiunea sa incredibilă: agitaţia socială din Mecca şi Medina, mişcarea difuză în favoarea monoteismului, reacţia Siriei şi a Egiptului împotriva elenismului, declinul imperiilor persan şi bizantin, o tendinţă pronunţată, în cazul arabilor, să profite de oportunităţile de jaf pe care le prezentau comunităţile sedentare. “Cu toate acestea, toate aceste forţe şi încă altele care li s-ar putea adăuga n-ar putea explica în sine formarea unui imperiu precum califatul omeyyad, nici evoluţia care a făcut din Islam o religie mondială. Nimic inevitabil nici automat nu a caracterizat expansiunea arabilor, nici formarea comunităţii islamice. Dacă n-ar fi fost amestecul remarcabil de calităţi găsite în Muhammad, este improbabil ca această expansiune să fi avut loc, iar aceste forţe formidabile odată declanşate ar fi putut foarte bine să se cheltuiască în raiduri militare asupra Syriei şi Iraqului, fără să conducă la consecinţe durabile.”
Trei daruri importante, pe care Muhammad le primise, au fost necesare în opera totală a Profetului. Mai întâi de toate, fusese dotat cu o facultate specială de a prevedea viitorul. Prin intermediul său, lumea arabă a fost dotată cu o bază ideatică graţie căreia dificultăţile de ordin social au putut fi rezolvate. Mai apoi, a fost un om de stat înţelept. Structura impusă de el lumii islamice a fost destinată susţinerii unui întreg edificiu de dispoziţii politice concrete şi de instituţii realiste. În cele din urmă, Muhammad a fost un administrator plin de tact şi de abilitate. A avut un discernământ remarcabil în alegerea oamenilor delegaţi pentru chestiunile administrative de detaliu. Ultimul cuvânt al acestei recenzii nu poate să-i aparţină decât lui W. Montgomery Watt: “Cu cât reflectăm mai mult la istoria lui Muhammad şi cea a începuturilor Islamului, cu atâta suntem mai stupefiaţi în faţa grandorii unei asemenea opere. Circumstanţele l-au favorizat în mod evident pe Profet oferindu-i şanse de reuşită cum puţini oameni au avut, dar omul era pe deplin la înălţimea circumstanţelor. Dacă n-ar fi fost darurile sale de profet, de om de stat şi de administrator, şi dacă dincolo de darurile sale nu s-ar fi încrezut în Dumnezeu şi n-ar fi avut convingerea fermă că Dumnezeul îl trimisese, un important capitol din istoria umană n-ar fi fost niciodată scris. Am speranţa că acest studiu al vieţii lui Muhammad va putea contribui la suscitarea interesului la care are dreptul unul dintre cei mai mari « fii ai lui Adam ».” Ce-ar putea fi spus mai mult?
Autor: W. Montgomery Watt
Titlu: Muhammad at Medina
Rating: Muhammad at Medina - recenzie
Editura: Oxford University Press
Anul apariţiei: 1958
432 pagini
cartonată
ISBN: 978-0195773071
Scrisă de Radu Iliescu
http://constiinte.ro/muhammad-at-medina
Se afișează postările cu eticheta Texte de autor. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Texte de autor. Afișați toate postările
miercuri, martie 09, 2011
Muhammad at Mecca - W. Montgomery Watt
A scrie o biografie a Profetului adresată deopotrivă “istoricilor, musulmanilor şi creştinilor”, aşa cum promite dintru început W. Montgomery Watt, nu a fost desigur o întreprindere facilă. Cu atât mai mult cu cât autorul preferă asupra chestiunilor teologice dezbătute între Creştinism şi Islam o poziţie de neutralitate: “Rămânând fidel datelor învăţământului istoric consacrat în Occident, mi-am impus să nu declar nimic care să însemne vreo luare de poziţie în legătură cu doctrinele fundamentale ale Islamului. Nu este deloc nevoie de o prăpastie care să separe ştiinţa Occidentului de credinţa Islamului.” Deschizător de drumuri sursă de inspiraţie în direcţia unei apropieri fără prejudecăţi facile în această direcţie a fost Thomas Carlyle, cel care pledează în privinţa sincerităţii muhammadiene în studiul Heroes and Heroworship.
A nu se confunda totuşi această neutralitate autoimpusă cu absenţa (imposibilă!) a oricărei poziţii. Autorul este istoric în cel mai deplin sens al cuvântului, european, creştin, însă ceea ce-i lipseşte, şi vorbim despre o calitate, nu de un defect, este dispreţul şi suficienţa imperialistului european. Am găsit în scrierile lui W. Montgomery Watt un respect pentru Orient şi o abordare serioasă deloc comune: “Tratând deci fundalul carierei lui Muhammad şi vieţuirea sa la Mecca, am avansat în ideea că tradiţiile trebuie să fie în general acceptate, primite cu precauţii, tratate cu rezerve de fiecare dată când se poate bănui o potrivire tentenţioasă, dar nu trebuie respinse cu hotărâre decât atunci când există o contradicţie internă.” Hotărât lucru, nu aceasta este atitudinea noianului de istorici pentru care tot ceea ce nu este de sorginte europeană e automat scelerat, maladiv, pervers.
Primul automatism care cade la o analiză mai atentă este “Islamul – religia deşertului”. Nu va fi singurul, şi probabil că singura sarcină rezonabilă pe care ne-o putem asuma la nivelul unei modeste recenzii este tocmai de a trece în revistă locurile comune pe care le spulberă biografia elaborată de W. Montgomery Watt. Qur’ânul nu apare deci în atmosfera deşerturilor cutreierate de arabii nomazi, ci în bogatul oraş Mecca, centru religios şi financiar, în care agricultura nu era cu putinţă, dar a cărui pătură bogată era formată din cămătari foarte experimentaţi în mânuirea creditului, abili în speculaţii şi gata să onoreze orice oportunitate de plasament lucrativ din Aden până-n Gaza şi Damasc. Printr-un efort de apropiere analogică, s-ar putea spune că revelaţia coranică se pogoară asupra unui Wall Street arab, şi nu asupra deşertului.
O altă teorie dezvoltată frenetic de orientalismul universitar şi intens utilizată în ultimii ani pentru a justifica diferitele întreprinderi războinice americane, sau ca fundament al rasismului european, este aceea conform căreia Muhammad ar fi putut trece drept Trimis al lui Dumnezeu doar într-un neam sălbatic, lipsit de repere morale şi intelectuale. Pentru istoricul care nu caută să reconforteze pseudo-superioritatea euro-americană lucrurile se vădesc cu totul diferit. Astfel, arabii au avut încă dinaintea misiunii muhammadiene un ideal moral, cel pe care R. A. Nicholson îl sintetiza în cuvintele următoare: “Bravură în luptă, răbdare în duşmănie, tenacitate în răzbunare, protejarea celor slabi, neîncredere faţă de cei puternici.”
Generozitatea şi ospitalitatea erau la mare onoare în deşert şi continuă să fie virtuţile dominante ale arabilor. Generozitatea era admirată chiar şi atunci când friza risipa cea mai lipsită de previziune, ca în anecdota în care o femeie sărmană taie cămila care reprezenta singurul ei mijloc de subzistenţă pentru a oferi o masă copioasă străinului găzduit. S-ar putea vedea în aceasta virtutea “nepreocupării de ziua de mâine”? Sau poate răspunsul este mult mai prozaic în condiţiile deşertului, în care n-are rost să încerci să te protejezi de tot ce ţi se pot întâmpla. Într-o lume în care multor lucruri nu le poţi face faţă utilizând circumspecţia, în care condiţiile sunt implicit nesigure, imprevizibile şi variabile, un anume grad de nepăsare reprezintă înţelepciunea, şi fără îndoială că din această cauză arabii apreciau atitudinea.
Nici înainte de Islam, nici după răspândirea acestei religii, arabii nu par să fi gândit ideea abstractă de Lege altfel decât întruchipată în trăsăturile unui om. A practica ospitalitatea, a păstra cu străşnicie un depozit încredinţat – erau semnele condiţiei onorabile. Lipsa de generozitate şi de curaj erau marca dezonoarei. Gardianul onoarei era opinia publică. Toate aceste trăsături au fost cunoscute cu mult înainte de apariţia lui Muhammad ibn ‘Abdallâh, ibn ‘Abd al-Muththalib, ibn Hâshim, ibn ‘Abd Manâf, ibn Quçayy, ibn Kilâb şi continuă şi astăzi să fie vehiculate sub numele de “muruwah”, sinonim cu virilitatea, precum şi excelenţa morală. Aşadar, teza conform căreia Profetul s-ar fi născut într-un neam oligofren, care l-ar fi acceptat din lipsă de discernământ, se dovedeşte ignară.
O altă teză intens gustată în Occident este aceea care încearcă să facă din Profetul Muhammad o fraudă pus şi simplu, un escroc religios cu tupeu şi succes. În această privinţă W. Montgomery Watt se pronunţă fără ocoliş: “Voinţa sa de a suporta să fie persecutat pentru credinţă, caracterul elevat al oamenilor care credeau în el şi pentru care el era şef, în sfârşit grandoarea operei sale în ultimele ei realizări, totul mărturiseşte în favoarea cinstei sale. A presupune că Muhammad era un impostor suscită mai multe probleme decât rezolvă. Cu toate acestea, niciuna dintre marile figuri ale istoriei n-a fost apreciată la fel de prost în Occident ca Muhammad. Scriitorii occidentali s-au arătat dispuşi mai ales să creadă tot ce poate fi mai rău despre Muhammad, şi de fiecare dată când cea mai debilă dintre interpretările critice ale unui fapt a părut plauzibilă, au tins s-o ia de bună.” Realitatea este că Profetul a murit sărac, cheltuind tot ce moştenise şi se acumulase în anii de negustorie. Pentru un escroc de succes, detaliile acestea sunt derutante.
Pe aceeaşi linie, şi oarecum în legătură cu teza escrocheriei, s-a mai avansat şi ideea conform căreia revelaţia coranică ar consta în nişte halucinaţii. Trecând în revistă subtilităţi ale comunicării divine, aşa cum au fost ele înregistrate şi clasificate de teologi creştini şi savanţi islamici, concluzia care se impune este aceea că “A afirma că viziunile lui Muhammad sunt halucinaţii, aşa cum au avansat unii, este totuna cu a formula o judecată teologică fără a fi de deplin informat de ceea e s-a produs, şi a afişa în consecinţă o tristă ignoranţă a ştiinţei şi a bunului simţ al unor autori ca Poulain şi a disciplinei teologiei mistice pe care ei o reprezintă.” Desigur, continuând acest tip de “raţionament”, adversarii Islamului au mai susţinut şi faptul că Muhammad ar fi fost epileptic. “De fapt, simptomele descrise nu sunt identice cu cele ale epilepsiei, această infirmitate conducând la o năruire fizică şi mentală, în vreme ce Muhammad n-a încetat niciodată să fie în deplină posesie a facultăţilor sale. Argumentul este absolut contrariu oricărei forme de bun simţ, fără niciun alt fundament în afara celui conferit de ignoranţă şi de prejudiciu. Manifestări fizice concomitente n-au consacrat, nici n-au discreditat vreodată vreo experienţă religioasă în sine.”
Parţial adevărată este găsită teza conform căreia naşterea Islamului ar fi legată de trecerea de la o economie nomadă la o economie a afacerilor. Incapabilă să se adapteze schimbărilor economice, comunitatea ar fi sfâşiată între cerinţele noii epoci şi moştenirea sa socială, morală, intelectuală şi religioasă. Anumiţi indivizi mai rapaci s-ar vedea puşi în poziţia de a avea mai multă încredere în ei înşişi, fără vreo compensaţie din direcţia sentimentului lor de natură creată, ar avea acces la un individualism în afacerile sociale, fără să fi găsit un nou ideal moral sau o nouă viziune religioasă care să dea semnificaţie individului. Aşadar, o catastrofă spirituală, pe care Qur’anul o analizează şi căreia îi conferă un ghid pentru acţiune. Fără îndoială, se poate spune că Islamul apare la întretăierea dintre două moduri de viaţă, cel nomad şi cel sedentar, însă orice diagnostic de tip religios nu face decât să ajungă la cauzele religioase ale tulburării, dincolo de curenţii economici, sociali şi morali. Iar aici istoricul secular poate afirma că dintr-o pură întâmplare Muhammad a ajuns la ideile care erau soluţia problemelor fundamentale ale timpului său, ideea nu se susţine decât în faţa naivului care crede în “pure întâmplări”. Realitatea este că nici tatonarea empirică, nici gândirea penetrantă şi încăpăţânată nu se pot întrupa într-o kerigmă de nivelul celei coranice.
O discuţie mult mai amplă este cea legată de “originalitatea” coranică. Observăm în treacă că imperativul originalităţii a fost consacrat drept criteriu valoric de istoria literaturii, adică de un domeniu care nu are nimic în comun cu cel al religiilor. Mai mult decât atât, conceptul unităţii fundamentale a religiilor, care probează ortodoxia unei tradiţii particulare prin raportare la o gramatică metafizică izvorâtă din Tradiţia Primordială, ne duce cu gândul tocmai la absenţa fericită a originalităţii religiilor dincolo de aspectul lor formal, deci contingent şi non-esenţial. Pentru cei care n-au trecut dincolo de coajă, pare improbabilă şi descurajantă ideea conform căreia toate religiile sunt deopotrivă vehicule către mântuire, nu mai mult ca imaginea unui Paradis găzduind deopotrivă: creştini, evrei, hinduşi, buddhişti, musulmani…
W. Montgomery Watt se pronunţă în favoarea “irupţiei creatoare” a revelaţiei muhammadiene, şi consideră că a discuta despre “sursele” ei este totuna cu a discuta despre “sursele” lui Hamlet. Pe de altă parte, dacă admitem că Dumnezeu este unul şi acelaşi pentru toate religiile (şi nu vedem ce mutilare sau schimonosire intelectuală ne-ar putea împinge să gândim altfel), atunci este normal ca reiterarea Revelaţiei să cuprindă aceleaşi idei pe care le găsim şi-n Iudaism şi Creştinism, nicidecum altele. Identitatea ţine în bună măsură de faptul că aceste idei sunt predicate unor oameni deja familiari cu ele, fie doar şi într-o manieră destul de vagă sau obscură, datorită prezenţei evreilor şi creştinilor în Hidjaz. Oricum, ideea analogiilor dintre apocrifele non-ortodoxe ale Noului Testament şi lucrările rabbinice nu este respinsă nici de musulmani, care admit că Muhammad trebuie să fi avut cunoaşterea faptelor nude din acestea, dar a căror semnificaţie trebuie să-l fi depăşit cu prisosinţă ca individ.
O teză extremistă afirmă că, în linii mari şi cu câteva excepţii, monoteismul era necunoscut arabilor. Este consecinţa logică a afirmaţiei conform căreia monoteismul ar fi o invenţie iudaică, la care creştinii n-ar fi avut acces decât în măsura şi dat fiind faptul că sunt moştenitorii evreilor pe linie christică. Această afirmaţie este foarte dificil de susţinut, nesprijinindu-se pe nici o certitudine. Primele pasaje coranice presupun, dimpotrivă, existenţa la cei cărora le erau adresate o familiaritate neîndoielnică cu concepţia unei Fiinţe Supreme. Un alt istoric, C.C. Torey, în The Jewish Fondations of Islam, admite că toţi termenii coranici erau familiari la Mecca. Iar acolo unde există cuvinte, există şi ideile, deci un anume monoteism difuz exista la arabi. Lucrul acesta n-ar trebui să ne surprindă, şi dacă admitem că monoteismul este starea normală a oricărei religii care nu şi-a pierdut ortodoxia, atunci politeismul aparţine fie heterodoxiilor decrepite la adăpost de care nu este nici o religie, fie ţine de o anume prejudecată “ştiinţifică” euroamericană imposibil de explicat raţional.
Un alt reproş care i se face Profetului Muhammad, şi care n-a încetat să fie aruncat împotriva întregii lumi islamice, este cel al mariajului dintre religie şi politică. Occidentalii tind chiar să considere că musulmanii confundă două domenii pentru totdeauna despărţite, când poate că musulmanii văd mai clar decât aceştia fundamentul religios al chestiunilor politice. Muhammad era interesat de condiţiile sociale, politice şi religioase din Mecca, însă n-a încetat să considere aspectul religios ca fiind fundamental. Poate că nu şi-a dorit pentru sine decât rolul omului care-i avertizează pe ceilalţi, rol pur religios, însă a trebuit să înţeleagă foarte repede că divorţul dintre vocaţia profetică şi funcţia de lider politic nu poate dura prea mult. Comparaţia pe această linie dintre Muhammad şi Iisus Hristos ar trebui extinsă la toate avatarurile divinităţii din marile religii, moment în care cel aflat într-o graţioasă minoritate n-ar mai fi negustorul arab, ci nazarineanul.
Nu lipsite de interes sunt alegaţiile cărora Profetul Muhammad a trebuit să le facă faţă în timpul vieţii, înainte de imigrarea la Medina. Contemporanii sceptici l-au numit pe rând: madjnun (nebun, sau mai precis, posedat de un djinn), kahin (ghicitor), sahir (vrăjitor-magician), sha’ir (poet, ceea ce revine tot la posesia infernală). Toate acestea puneau la îndoială nu atât faptul că experienţele lui Muhammad ar fi fost de origine supranaturală, ci avansau ideea că o creatură demonică sau o putere supranaturală inferioară, cu totul altele decât Puterea care conducere universul, s-ar fi aflat la originea lor. Scopul acestor acuzaţii era acela de a face să se creadă că nu trebuie luate în serios avertismentele coranice, care n-ar fi conţinut nimic veritabil.
Nu în ultimul rând, Qur’anul a fost pus pe seama strict a inteligenţei lui Muhammad, ajutat eventual de vreun versificator abil. O a treia linie de atac consta în a spune că Muhammad nu era genul de personaj căruia să-i poată fi încredinţată o revelaţie sacră, din cauza lipsei sale de importanţă la Mecca. Istoricul W. Montgomery Watt se pronunţă: “Încă o dată, remarci de acest fel nu trebuie considerate drept expuneri imparţiale ale faptelor.” Au exista şi opozanţi care aşteptau de la Revelaţie să fie însoţită de semne miraculoase, conform acestora Divinitatea neputându-se manifesta decât învăluită în bulversările ordinii naturale. Critica scopurilor lui Muhammad a insinuat că acesta ar fi vrut să dobândească avere şi vază în urma răspândirii mesajului coranic. Rămâne foarte improbabil că puterea l-ar fi fascinat vreodată pe cel care se izola în peşteră pentru a-L adora pe Dumnezeu, şi e o certitudine faptul că averea considerabilă a Profetului s-a risipit aproape în întregime în anii în care acesta a dirijat destinul comunităţii musulmane.
I s-a reproşat deci lui Muhammad acţiunea politică. Nu se poate subscrie unei asemenea opinii decât dacă admitem împreună cu Macchiavelli că în politică totul este permis, cu condiţia să servească scopurilor de dominaţie ale suveranului. Realitatea este că aventura muhammadiană ţine de un vis improbabil petrecut aievea, iar dacă n-am fi convinşi de istoricitatea sa, ar fi greu de crezut că un ins dispreţuit s-ar putea întoarce în oraşul său sub chipul cuceritorului triumfător. Este imposibil să nu fii impresionat de credinţa pe care Profetul a avut-o pentru cauza sa, de viziunea şi de înţelepciunea celui care a conceput o lume arabă unificată în momentele în care comunitatea lui putea fi sufocată de inamicii ei. Muhammad a făcut politică, fireşte, dar câţi se pot lăuda cu o astfel de conduită în politică?
Autor: W. Montgomery Watt
Titlu: Muhammad at Mecca
Rating: Norman Finkelstein - The Holocaust Industry. Reflections on the Exploitation of the Jewish Suffering - recenzie
Editura: Oxford University Press
Anul apariţiei: 1957
208 pagini
cartonată
ISBN: 978-0195772784
Scrisă de Radu Iliescu
http://constiinte.ro/muhammad-at-mecca
A nu se confunda totuşi această neutralitate autoimpusă cu absenţa (imposibilă!) a oricărei poziţii. Autorul este istoric în cel mai deplin sens al cuvântului, european, creştin, însă ceea ce-i lipseşte, şi vorbim despre o calitate, nu de un defect, este dispreţul şi suficienţa imperialistului european. Am găsit în scrierile lui W. Montgomery Watt un respect pentru Orient şi o abordare serioasă deloc comune: “Tratând deci fundalul carierei lui Muhammad şi vieţuirea sa la Mecca, am avansat în ideea că tradiţiile trebuie să fie în general acceptate, primite cu precauţii, tratate cu rezerve de fiecare dată când se poate bănui o potrivire tentenţioasă, dar nu trebuie respinse cu hotărâre decât atunci când există o contradicţie internă.” Hotărât lucru, nu aceasta este atitudinea noianului de istorici pentru care tot ceea ce nu este de sorginte europeană e automat scelerat, maladiv, pervers.
Primul automatism care cade la o analiză mai atentă este “Islamul – religia deşertului”. Nu va fi singurul, şi probabil că singura sarcină rezonabilă pe care ne-o putem asuma la nivelul unei modeste recenzii este tocmai de a trece în revistă locurile comune pe care le spulberă biografia elaborată de W. Montgomery Watt. Qur’ânul nu apare deci în atmosfera deşerturilor cutreierate de arabii nomazi, ci în bogatul oraş Mecca, centru religios şi financiar, în care agricultura nu era cu putinţă, dar a cărui pătură bogată era formată din cămătari foarte experimentaţi în mânuirea creditului, abili în speculaţii şi gata să onoreze orice oportunitate de plasament lucrativ din Aden până-n Gaza şi Damasc. Printr-un efort de apropiere analogică, s-ar putea spune că revelaţia coranică se pogoară asupra unui Wall Street arab, şi nu asupra deşertului.
O altă teorie dezvoltată frenetic de orientalismul universitar şi intens utilizată în ultimii ani pentru a justifica diferitele întreprinderi războinice americane, sau ca fundament al rasismului european, este aceea conform căreia Muhammad ar fi putut trece drept Trimis al lui Dumnezeu doar într-un neam sălbatic, lipsit de repere morale şi intelectuale. Pentru istoricul care nu caută să reconforteze pseudo-superioritatea euro-americană lucrurile se vădesc cu totul diferit. Astfel, arabii au avut încă dinaintea misiunii muhammadiene un ideal moral, cel pe care R. A. Nicholson îl sintetiza în cuvintele următoare: “Bravură în luptă, răbdare în duşmănie, tenacitate în răzbunare, protejarea celor slabi, neîncredere faţă de cei puternici.”
Generozitatea şi ospitalitatea erau la mare onoare în deşert şi continuă să fie virtuţile dominante ale arabilor. Generozitatea era admirată chiar şi atunci când friza risipa cea mai lipsită de previziune, ca în anecdota în care o femeie sărmană taie cămila care reprezenta singurul ei mijloc de subzistenţă pentru a oferi o masă copioasă străinului găzduit. S-ar putea vedea în aceasta virtutea “nepreocupării de ziua de mâine”? Sau poate răspunsul este mult mai prozaic în condiţiile deşertului, în care n-are rost să încerci să te protejezi de tot ce ţi se pot întâmpla. Într-o lume în care multor lucruri nu le poţi face faţă utilizând circumspecţia, în care condiţiile sunt implicit nesigure, imprevizibile şi variabile, un anume grad de nepăsare reprezintă înţelepciunea, şi fără îndoială că din această cauză arabii apreciau atitudinea.
Nici înainte de Islam, nici după răspândirea acestei religii, arabii nu par să fi gândit ideea abstractă de Lege altfel decât întruchipată în trăsăturile unui om. A practica ospitalitatea, a păstra cu străşnicie un depozit încredinţat – erau semnele condiţiei onorabile. Lipsa de generozitate şi de curaj erau marca dezonoarei. Gardianul onoarei era opinia publică. Toate aceste trăsături au fost cunoscute cu mult înainte de apariţia lui Muhammad ibn ‘Abdallâh, ibn ‘Abd al-Muththalib, ibn Hâshim, ibn ‘Abd Manâf, ibn Quçayy, ibn Kilâb şi continuă şi astăzi să fie vehiculate sub numele de “muruwah”, sinonim cu virilitatea, precum şi excelenţa morală. Aşadar, teza conform căreia Profetul s-ar fi născut într-un neam oligofren, care l-ar fi acceptat din lipsă de discernământ, se dovedeşte ignară.
O altă teză intens gustată în Occident este aceea care încearcă să facă din Profetul Muhammad o fraudă pus şi simplu, un escroc religios cu tupeu şi succes. În această privinţă W. Montgomery Watt se pronunţă fără ocoliş: “Voinţa sa de a suporta să fie persecutat pentru credinţă, caracterul elevat al oamenilor care credeau în el şi pentru care el era şef, în sfârşit grandoarea operei sale în ultimele ei realizări, totul mărturiseşte în favoarea cinstei sale. A presupune că Muhammad era un impostor suscită mai multe probleme decât rezolvă. Cu toate acestea, niciuna dintre marile figuri ale istoriei n-a fost apreciată la fel de prost în Occident ca Muhammad. Scriitorii occidentali s-au arătat dispuşi mai ales să creadă tot ce poate fi mai rău despre Muhammad, şi de fiecare dată când cea mai debilă dintre interpretările critice ale unui fapt a părut plauzibilă, au tins s-o ia de bună.” Realitatea este că Profetul a murit sărac, cheltuind tot ce moştenise şi se acumulase în anii de negustorie. Pentru un escroc de succes, detaliile acestea sunt derutante.
Pe aceeaşi linie, şi oarecum în legătură cu teza escrocheriei, s-a mai avansat şi ideea conform căreia revelaţia coranică ar consta în nişte halucinaţii. Trecând în revistă subtilităţi ale comunicării divine, aşa cum au fost ele înregistrate şi clasificate de teologi creştini şi savanţi islamici, concluzia care se impune este aceea că “A afirma că viziunile lui Muhammad sunt halucinaţii, aşa cum au avansat unii, este totuna cu a formula o judecată teologică fără a fi de deplin informat de ceea e s-a produs, şi a afişa în consecinţă o tristă ignoranţă a ştiinţei şi a bunului simţ al unor autori ca Poulain şi a disciplinei teologiei mistice pe care ei o reprezintă.” Desigur, continuând acest tip de “raţionament”, adversarii Islamului au mai susţinut şi faptul că Muhammad ar fi fost epileptic. “De fapt, simptomele descrise nu sunt identice cu cele ale epilepsiei, această infirmitate conducând la o năruire fizică şi mentală, în vreme ce Muhammad n-a încetat niciodată să fie în deplină posesie a facultăţilor sale. Argumentul este absolut contrariu oricărei forme de bun simţ, fără niciun alt fundament în afara celui conferit de ignoranţă şi de prejudiciu. Manifestări fizice concomitente n-au consacrat, nici n-au discreditat vreodată vreo experienţă religioasă în sine.”
Parţial adevărată este găsită teza conform căreia naşterea Islamului ar fi legată de trecerea de la o economie nomadă la o economie a afacerilor. Incapabilă să se adapteze schimbărilor economice, comunitatea ar fi sfâşiată între cerinţele noii epoci şi moştenirea sa socială, morală, intelectuală şi religioasă. Anumiţi indivizi mai rapaci s-ar vedea puşi în poziţia de a avea mai multă încredere în ei înşişi, fără vreo compensaţie din direcţia sentimentului lor de natură creată, ar avea acces la un individualism în afacerile sociale, fără să fi găsit un nou ideal moral sau o nouă viziune religioasă care să dea semnificaţie individului. Aşadar, o catastrofă spirituală, pe care Qur’anul o analizează şi căreia îi conferă un ghid pentru acţiune. Fără îndoială, se poate spune că Islamul apare la întretăierea dintre două moduri de viaţă, cel nomad şi cel sedentar, însă orice diagnostic de tip religios nu face decât să ajungă la cauzele religioase ale tulburării, dincolo de curenţii economici, sociali şi morali. Iar aici istoricul secular poate afirma că dintr-o pură întâmplare Muhammad a ajuns la ideile care erau soluţia problemelor fundamentale ale timpului său, ideea nu se susţine decât în faţa naivului care crede în “pure întâmplări”. Realitatea este că nici tatonarea empirică, nici gândirea penetrantă şi încăpăţânată nu se pot întrupa într-o kerigmă de nivelul celei coranice.
O discuţie mult mai amplă este cea legată de “originalitatea” coranică. Observăm în treacă că imperativul originalităţii a fost consacrat drept criteriu valoric de istoria literaturii, adică de un domeniu care nu are nimic în comun cu cel al religiilor. Mai mult decât atât, conceptul unităţii fundamentale a religiilor, care probează ortodoxia unei tradiţii particulare prin raportare la o gramatică metafizică izvorâtă din Tradiţia Primordială, ne duce cu gândul tocmai la absenţa fericită a originalităţii religiilor dincolo de aspectul lor formal, deci contingent şi non-esenţial. Pentru cei care n-au trecut dincolo de coajă, pare improbabilă şi descurajantă ideea conform căreia toate religiile sunt deopotrivă vehicule către mântuire, nu mai mult ca imaginea unui Paradis găzduind deopotrivă: creştini, evrei, hinduşi, buddhişti, musulmani…
W. Montgomery Watt se pronunţă în favoarea “irupţiei creatoare” a revelaţiei muhammadiene, şi consideră că a discuta despre “sursele” ei este totuna cu a discuta despre “sursele” lui Hamlet. Pe de altă parte, dacă admitem că Dumnezeu este unul şi acelaşi pentru toate religiile (şi nu vedem ce mutilare sau schimonosire intelectuală ne-ar putea împinge să gândim altfel), atunci este normal ca reiterarea Revelaţiei să cuprindă aceleaşi idei pe care le găsim şi-n Iudaism şi Creştinism, nicidecum altele. Identitatea ţine în bună măsură de faptul că aceste idei sunt predicate unor oameni deja familiari cu ele, fie doar şi într-o manieră destul de vagă sau obscură, datorită prezenţei evreilor şi creştinilor în Hidjaz. Oricum, ideea analogiilor dintre apocrifele non-ortodoxe ale Noului Testament şi lucrările rabbinice nu este respinsă nici de musulmani, care admit că Muhammad trebuie să fi avut cunoaşterea faptelor nude din acestea, dar a căror semnificaţie trebuie să-l fi depăşit cu prisosinţă ca individ.
O teză extremistă afirmă că, în linii mari şi cu câteva excepţii, monoteismul era necunoscut arabilor. Este consecinţa logică a afirmaţiei conform căreia monoteismul ar fi o invenţie iudaică, la care creştinii n-ar fi avut acces decât în măsura şi dat fiind faptul că sunt moştenitorii evreilor pe linie christică. Această afirmaţie este foarte dificil de susţinut, nesprijinindu-se pe nici o certitudine. Primele pasaje coranice presupun, dimpotrivă, existenţa la cei cărora le erau adresate o familiaritate neîndoielnică cu concepţia unei Fiinţe Supreme. Un alt istoric, C.C. Torey, în The Jewish Fondations of Islam, admite că toţi termenii coranici erau familiari la Mecca. Iar acolo unde există cuvinte, există şi ideile, deci un anume monoteism difuz exista la arabi. Lucrul acesta n-ar trebui să ne surprindă, şi dacă admitem că monoteismul este starea normală a oricărei religii care nu şi-a pierdut ortodoxia, atunci politeismul aparţine fie heterodoxiilor decrepite la adăpost de care nu este nici o religie, fie ţine de o anume prejudecată “ştiinţifică” euroamericană imposibil de explicat raţional.
Un alt reproş care i se face Profetului Muhammad, şi care n-a încetat să fie aruncat împotriva întregii lumi islamice, este cel al mariajului dintre religie şi politică. Occidentalii tind chiar să considere că musulmanii confundă două domenii pentru totdeauna despărţite, când poate că musulmanii văd mai clar decât aceştia fundamentul religios al chestiunilor politice. Muhammad era interesat de condiţiile sociale, politice şi religioase din Mecca, însă n-a încetat să considere aspectul religios ca fiind fundamental. Poate că nu şi-a dorit pentru sine decât rolul omului care-i avertizează pe ceilalţi, rol pur religios, însă a trebuit să înţeleagă foarte repede că divorţul dintre vocaţia profetică şi funcţia de lider politic nu poate dura prea mult. Comparaţia pe această linie dintre Muhammad şi Iisus Hristos ar trebui extinsă la toate avatarurile divinităţii din marile religii, moment în care cel aflat într-o graţioasă minoritate n-ar mai fi negustorul arab, ci nazarineanul.
Nu lipsite de interes sunt alegaţiile cărora Profetul Muhammad a trebuit să le facă faţă în timpul vieţii, înainte de imigrarea la Medina. Contemporanii sceptici l-au numit pe rând: madjnun (nebun, sau mai precis, posedat de un djinn), kahin (ghicitor), sahir (vrăjitor-magician), sha’ir (poet, ceea ce revine tot la posesia infernală). Toate acestea puneau la îndoială nu atât faptul că experienţele lui Muhammad ar fi fost de origine supranaturală, ci avansau ideea că o creatură demonică sau o putere supranaturală inferioară, cu totul altele decât Puterea care conducere universul, s-ar fi aflat la originea lor. Scopul acestor acuzaţii era acela de a face să se creadă că nu trebuie luate în serios avertismentele coranice, care n-ar fi conţinut nimic veritabil.
Nu în ultimul rând, Qur’anul a fost pus pe seama strict a inteligenţei lui Muhammad, ajutat eventual de vreun versificator abil. O a treia linie de atac consta în a spune că Muhammad nu era genul de personaj căruia să-i poată fi încredinţată o revelaţie sacră, din cauza lipsei sale de importanţă la Mecca. Istoricul W. Montgomery Watt se pronunţă: “Încă o dată, remarci de acest fel nu trebuie considerate drept expuneri imparţiale ale faptelor.” Au exista şi opozanţi care aşteptau de la Revelaţie să fie însoţită de semne miraculoase, conform acestora Divinitatea neputându-se manifesta decât învăluită în bulversările ordinii naturale. Critica scopurilor lui Muhammad a insinuat că acesta ar fi vrut să dobândească avere şi vază în urma răspândirii mesajului coranic. Rămâne foarte improbabil că puterea l-ar fi fascinat vreodată pe cel care se izola în peşteră pentru a-L adora pe Dumnezeu, şi e o certitudine faptul că averea considerabilă a Profetului s-a risipit aproape în întregime în anii în care acesta a dirijat destinul comunităţii musulmane.
I s-a reproşat deci lui Muhammad acţiunea politică. Nu se poate subscrie unei asemenea opinii decât dacă admitem împreună cu Macchiavelli că în politică totul este permis, cu condiţia să servească scopurilor de dominaţie ale suveranului. Realitatea este că aventura muhammadiană ţine de un vis improbabil petrecut aievea, iar dacă n-am fi convinşi de istoricitatea sa, ar fi greu de crezut că un ins dispreţuit s-ar putea întoarce în oraşul său sub chipul cuceritorului triumfător. Este imposibil să nu fii impresionat de credinţa pe care Profetul a avut-o pentru cauza sa, de viziunea şi de înţelepciunea celui care a conceput o lume arabă unificată în momentele în care comunitatea lui putea fi sufocată de inamicii ei. Muhammad a făcut politică, fireşte, dar câţi se pot lăuda cu o astfel de conduită în politică?
Autor: W. Montgomery Watt
Titlu: Muhammad at Mecca
Rating: Norman Finkelstein - The Holocaust Industry. Reflections on the Exploitation of the Jewish Suffering - recenzie
Editura: Oxford University Press
Anul apariţiei: 1957
208 pagini
cartonată
ISBN: 978-0195772784
Scrisă de Radu Iliescu
http://constiinte.ro/muhammad-at-mecca
luni, noiembrie 06, 2006
Allah este Dumnezeu
“Allah Akbar” trebuie să fie tradus prin “Dumnezeu este mai mare”.
“Allahu Akbar” trebuie să fie tradus prin “Dumnezeu este cel mai mare”.
“Allah Kabir” este “Dumnezeu este Mare”.
Din toate aceste traduceri reiese clar că Allah este Dumnezeu, iar a traduce “Allah” prin ”Allah” dă impresia greşită că Allah şi Dumnezeu ar fi două entităţi diferite.
O astfel de traducere care ar putea fi catalogată drept o eroare, dacă n-ar fi pur şi simplu o monstruozitate, este cea a crezului islamic: “Nu există Dumnezeu afară de Allah…”. În realitate, traducerea corectă este: “Nu există dumnezeu, decât Dumnezeu” (sau: “Nu există divinitate, decât Divinitatea”), stabilind absenţa genului proxim şi covârşitoarele diferenţe specificice între tot şi Totul…
În lumea islamică, milioane şi milioane de creştini vorbitori de limbă arabă îl numesc pe Dumnezeu, simplu, "Allah". Aceşti arabi creştini, deveniţi creştini cu sute de ani înaintea creştinilor occidentali, ştiu cu mult mai bine!
“Allahu Akbar” trebuie să fie tradus prin “Dumnezeu este cel mai mare”.
“Allah Kabir” este “Dumnezeu este Mare”.
Din toate aceste traduceri reiese clar că Allah este Dumnezeu, iar a traduce “Allah” prin ”Allah” dă impresia greşită că Allah şi Dumnezeu ar fi două entităţi diferite.
O astfel de traducere care ar putea fi catalogată drept o eroare, dacă n-ar fi pur şi simplu o monstruozitate, este cea a crezului islamic: “Nu există Dumnezeu afară de Allah…”. În realitate, traducerea corectă este: “Nu există dumnezeu, decât Dumnezeu” (sau: “Nu există divinitate, decât Divinitatea”), stabilind absenţa genului proxim şi covârşitoarele diferenţe specificice între tot şi Totul…
În lumea islamică, milioane şi milioane de creştini vorbitori de limbă arabă îl numesc pe Dumnezeu, simplu, "Allah". Aceşti arabi creştini, deveniţi creştini cu sute de ani înaintea creştinilor occidentali, ştiu cu mult mai bine!
luni, octombrie 09, 2006
Comentarii la un Hadith de At-Tirmidhi
“Fii cu băgare de seamă la Dumnezeu, Îl vei găsi în faţa ţa. Aminteşte-ţi de Dumnezeu în vremuri de belşug, Îl vei găsi în vremuri de restrişte.
Află că ceea ce ţi-a lipsit nu-ţi era destinat şi că ceea ce ţi-a fost dat nu putea să-ţi lipsească.
Află ca izbânda însoţeşte capacitatea de a răbda şi că alinarea soseşte după suferinţă, la fel cum facilitatea urmează după dificultate.”
Ameţitor!
Georges Bernanos, în Sous le soleil de Satan: "Hazardul ne seamănă."
Aşadar, hazardul nu este rece, probabilistic, echidistant, ci prietenos sau ironic, partizan sau maliţios. Hazardul are sens :-)
Aşa stând lucrurile, mai are rost să vorbim de hazard? Poate acel CEVA ce guvernează lumea noastră să poarte acest nume filosoficard?
Ştim cu certitudine că există CEVA, că viziunea noastră despre catastrofă este complet greşită. Catastrofa, în fapt, este NORMALA, ca şi miracolul (nu întâmplător, cei care cred în accidente au concomitent o imagine greşită despre minuni).
Iar dacă acest CEVA nu este "hazardul", atunci poate fi sedus. Şi cel mai bun lucru ca să Îl seducem este să devenim parte din El, să ne identificăm cu El.
Pe tabla verde a unei mese de tripou un jucător scuipă superstiţios de trei ori jetoanele înainte de a le aşeza pe negru. Rugăciune de parior...
Află că ceea ce ţi-a lipsit nu-ţi era destinat şi că ceea ce ţi-a fost dat nu putea să-ţi lipsească.
Află ca izbânda însoţeşte capacitatea de a răbda şi că alinarea soseşte după suferinţă, la fel cum facilitatea urmează după dificultate.”
Ameţitor!
Georges Bernanos, în Sous le soleil de Satan: "Hazardul ne seamănă."
Aşadar, hazardul nu este rece, probabilistic, echidistant, ci prietenos sau ironic, partizan sau maliţios. Hazardul are sens :-)
Aşa stând lucrurile, mai are rost să vorbim de hazard? Poate acel CEVA ce guvernează lumea noastră să poarte acest nume filosoficard?
Ştim cu certitudine că există CEVA, că viziunea noastră despre catastrofă este complet greşită. Catastrofa, în fapt, este NORMALA, ca şi miracolul (nu întâmplător, cei care cred în accidente au concomitent o imagine greşită despre minuni).
Iar dacă acest CEVA nu este "hazardul", atunci poate fi sedus. Şi cel mai bun lucru ca să Îl seducem este să devenim parte din El, să ne identificăm cu El.
Pe tabla verde a unei mese de tripou un jucător scuipă superstiţios de trei ori jetoanele înainte de a le aşeza pe negru. Rugăciune de parior...
duminică, octombrie 01, 2006
“Islamul a fost răspândit cu sabia” – cealaltă faţă a istoriei
Musulmanii au fost suveranii Spaniei pentru 800 de ani. În perioada Califatului de la Cordoba nu s-a înregistrat nici o persecuţie a creştinilor şi a evreilor. Mai mult, după reconquista catolică, evreii au preferat în cea mai mare parte să plece în ţările islamice. Cei rămaşi s-au confruntat cu un proces lent dar brutal de asimilare.
14 milioane de arabi sunt creştini copţi. Musulmanii au fost suverani ai ţărilor arabe timp de 1400 de ani. Totuşi, astăzi există 14 milioane de creştini care îşi păstrează religia din generaţie în generaţie. Dacă musulmanii ar fi folosit sabia ca să-şi răspândească credinţa, ar fi fost timp suficient ca nici urmă de creştin să nu mai rămână în dar-el-islam (pământul islamului).
Populaţia Indiei este în proporţie de 80% non-islamică. Musulmanii au condus India timp de aproape 1000 de ani. Dacă ar fi vrut, ar fi avut puterea să-l convertească pe fiecare non-musulman indian la Islam. Astăzi, toţi aceşti hinduşi aduc mărturie pentru faptul că Islamul nu a fost propagat cu sabia.
Indonezia este ţara cu cei mai mulţi musulmani din lume. Majoritatea oamenilor din Malaezia sunt şi ei musulmani. Pot să întreb: “Care arma islamică a cucerit vreodată Indonezia şi Malaezia?”
În mod similar, Islamul s-a răspândit rapid pe Coasta de Est a Africii. Pot să întreb încă odată: “Ce armată musulmană a fost vreodată în Coasta de Est a Africii?”
Un articol din Reader’s Digest ‘Almanac’ furnizează statistici despre creşterea procentuală a marilor religii ale lumii între 1934 şi 1986. În top se află Islamul, cu o creştere de 235%, în timp ce creştinismul creşte doar cu 47%. Oricine se poate întreba: "Ce sabie a convertit la Islam între 1934 şi 1986?"
14 milioane de arabi sunt creştini copţi. Musulmanii au fost suverani ai ţărilor arabe timp de 1400 de ani. Totuşi, astăzi există 14 milioane de creştini care îşi păstrează religia din generaţie în generaţie. Dacă musulmanii ar fi folosit sabia ca să-şi răspândească credinţa, ar fi fost timp suficient ca nici urmă de creştin să nu mai rămână în dar-el-islam (pământul islamului).
Populaţia Indiei este în proporţie de 80% non-islamică. Musulmanii au condus India timp de aproape 1000 de ani. Dacă ar fi vrut, ar fi avut puterea să-l convertească pe fiecare non-musulman indian la Islam. Astăzi, toţi aceşti hinduşi aduc mărturie pentru faptul că Islamul nu a fost propagat cu sabia.
Indonezia este ţara cu cei mai mulţi musulmani din lume. Majoritatea oamenilor din Malaezia sunt şi ei musulmani. Pot să întreb: “Care arma islamică a cucerit vreodată Indonezia şi Malaezia?”
În mod similar, Islamul s-a răspândit rapid pe Coasta de Est a Africii. Pot să întreb încă odată: “Ce armată musulmană a fost vreodată în Coasta de Est a Africii?”
Un articol din Reader’s Digest ‘Almanac’ furnizează statistici despre creşterea procentuală a marilor religii ale lumii între 1934 şi 1986. În top se află Islamul, cu o creştere de 235%, în timp ce creştinismul creşte doar cu 47%. Oricine se poate întreba: "Ce sabie a convertit la Islam între 1934 şi 1986?"
marți, septembrie 26, 2006
Fãt-Frumos era electrician
Nu-mi plac poveştile. De fapt, ce spun? Nu-mi place ce-au ajuns poveştile de azi, alea cu Betty ce-a urâtă care s-a măritat cu Jereu Ewing, pentru că doar el a fost capabil să vadă frumuseţea dinţilor ei opresaţi de măscăria aia metalică, a frunţii ei de bibilică din dosul bretonului şcolăresc stupid (semănătoare de acnee – efect garantat!) a… ş.a.m.d. Beurk! Ispirescu din fericire, n-a scris niciodată scenarii de tembeliziune. Nu, nu poveştile arhetipale îmi displac, ci povesteala de azi, aflatul în actul sacru ca musca în ţilindru şi rezultatul, scriptul, ca vai de capul ei.
De aici o crispare, de care nu pot scăpa şi pe care nu fac eforturi s-o ascund atunci când cineva încearcă să mă îmbie la povestea vieţii mele. Sintagma îmi aminteşte de un roman al lui George Sand, o pierdere de vreme fenomenală în capcana căreia am căzut în adolescenţă. Auzi acolo, să citeşti trei sute de pagini ca să afli că George era de fapt o femeie căreia îi plăcea la nebunie să poarte pantaloni! Jurnalul ca tentaţie a aburelii… “M-am născut în 6 octombrie 19…, pe o ploaie straşnică, într-o familie burgheză din orăşelul X.” Aşa începe, ieftin, abureala. De fapt, ţi s-a zis că te-ai născut în 6 octombrie 19…, pe atunci erai mult prea preocupat ca să te uiţi în calendar, şi chiar dacă biata maică-ta, cu toată burghezia ei, te-a fătat în ploaia aia straşnică, tot n-ai resurse să-ţi aminteşti pliciurile care ţi-au urat bun venit în lume. Căreia, fie vorba între noi, i se rupe că tu te tragi din orăşelul X sau cartierul Bronx, din sufragerie sau dintr-un şopron. Povestea vieţii mele e o aţă pe care sunt înşirate minciuni apologetice ca albiturile în bătaia soarelui.
Nu l-am auzit de la început, în caz c-a existat un început în sensul clasic, literaroid. O introducere, ceva. O scuza, uite, am să te bat la cap cu povestea mea, cum am devenit ceea ce sunt (ce mare şi mişto sunt!). Ceva. Nu. N-a fost nimic. Propoziţiile începuseră înainte să fiu atent, deşi eram la aceeaşi masă, împărţind aceeaşi sticlă de suc. Nici măcar scuza alcoolului nu era în noaptea aia, a vreunei dezlegări de limbi, a vreunei tirade shakespeariene declamate tembel, pentru a răscumpăra preemptiv voma dinspre ziuă. Nu. Doar aerul rece al nopţii nord-africane într-un sătuc marocan aflat într-o oază, undeva între mare şi munte.
Pleca de acasă. Asta am înţeles, îşi anunţase mama că pleacă, mamă, poate nu vei avea veşti de la mine vreo doi ani de zile, dar eu plec în deşert. Încerc să definesc cumva plecarea asta, să-i văd caracterul teatral, uşi trântite de pereţi de pe care cade imediat tencuiala, fond de dezamăgire existenţială, l’enfer c’est l’autre, şi alte abureli din care am mâncat cândva precum curcanul boabe înmuiate în lapte. Nimic declamatoriu. Dar nici firesc-firesc nu e - proba: mamă-sa plângea şi noi râdem milităreşte, ca la o amintire nostimă de cazarmă. Urcă în tren. Nu, n-a trântit uşa la plecare, a închis-o frumuşel. Pleca să afle sensul vieţii, şi nu se fac din astea când pleci să afli sensul vieţii. Coboară din tren. Nu, nu era o chestie din dragoste, era cu sensul vieţii, pe bune. Apoi urcă în vapor. Mediterana. Franţa rămăsese în urmă, sensul vieţii era în faţă, de unde deduc că Franţa e în urmă în privinţa sensului vieţii. Apoi din nou în tren, spre Sud. Spre deşert.
Problema e că staţia Sensul Vieţii nu figura pe hartă, aşa că a trebuit să se mulţumească cu Fes, punct terminus. Oraşul sfânt al Marocului. Oraşul toropit în Tradiţie, la porţile căruia modernitatea s-a oprit sfioasă, s-a îmbrăcat în djelaba şi a început să cheme disperată Numele Sacru pe-un şirag de boabe de măslin. Fireşte, el nu ştia asta, era doar un electrician care plecase în căutarea sensului vieţii. De fapt, cred că şi abureala asta cu “sensul vieţii” o bag din burtă de la mine, acum câd scriu textul ăsta, el spunea doar că aşa nu se mai poate…
Cine nu ştie că aşa nu se mai poate? Toţi ştim. Cei mai mulţi o şi zicem, unii de câteva ori pe zi. Numai că el luase decizia că ceva trebuie făcut, că nu-i suficient să-ţi dai seama că aşa nu se mai poate. De asta cobora el acuma din tren la Fes, decis să ajungă în deşert pe jos, la nevoie. Sau călare pe o cămilă, dacă nu e prea greu. Îi privesc obrajii plini, care nu şi-au pierdut “bursele nevinovăţiei” (în fapt, nişte pungi de grăsime care cică dacă se duc îs bun duse, fix ca nevinovăţia aia) şi mă întreb cum ar fi rezistat în deşert şi mai ales până unde. Dacă am aerul că anticipez, întrerup paragraful.
N-am idee dacă tocmai începuse să se întrebe ce l-a apucat, sau se umplea de veneraţie în faţa aerului decrepit al locului (asta e faza cu sacralitatea, nu arată întotdeauna ca scoasă din cutie, frezată şi parfumată), sau poate pur şi simplu se întreba dacă n-ar fi rău să repare pe undeva o instalaţie electrică bubuită, ca să nu se deprofesionalizeze până dă de sensul vieţii. Aici e o hibă, n-a zis ce gândea el exact în momentul ăla. Povestirea înregistrează o deficienţă la capitolul introspecţie psihologică a eroului principal, dar o să vedeţi că acţiunea palpitantă compensează din plin… şi nici n-avea cum să fie altfel, vorba lu’ ăla muşchiulosu’: ail bibac!
Deci, cum mergea electricianul nostru, mări mergea, dădu în drumul său de o librărie. Iar în acea librărie, fix în geam era o carte. Mă rog, erau mai mult, de bună seamă, doar că numai una era în franceză, restul în graiul locului, necunoscut voinicului nostru. Care nici una nici două, intră în librărie, întinde mâna în geam şi citeşte cartea. Bag seama că nu poţi, dacă eşti povestitor, sau chiar şi repovestitor, cum sunt eu, să reduci cititul unei cărţi la două cuvinte (şi aici mă autocitez pentru cei ai căror ochi au alunecat fără să cântărească faptele: “citeşte cartea” am încheiat citatul). Dar cam aşa fu treaba. La Voie Soufie. Calea sufită. Gallimard, sau Flammarion, sau mă rog, o editură care vorbeşte franţuzeşte. Şi citeşte, şi citeşte, şi citeşte (nu-i aşa că repetiţia e mult mai credibilă decât simpla afirmaţie fără efecte de stil? nu? ziceam şi eu aşa, trebuie să fiu atent cu cititorii mei, să-i conving prin învăluire cu verosimil, altfel se rupe relaţia, dacă cititorul renunţă la pactul narativ pe motiv că autorul e prea naiv ca să merite timpul pierdut atunci… atunci nimic). Şi pune cartea înapoi în vitrină (adică a terminat lectura, puteam să zic şi că “a terminat lectura”, dar e mult mai subtil să sugerezi asta printr-un gest exterior, în felul ăsta se simte şi cititorul solicitat şi sudează la pactul narativ, îl ţii aşa, nu-l mai scapi, puteţi să mă credeţi, dacă vă apucaţi vreodată de scris pot să vă învăţ câteva trucuri cu care îl umiliţi pe Cărtărescu la sigur, puşlamaua de Eco e mic copil…).
Ok. Deci avem un electrician care, constatând că aşa nu se mai poate, decide să vadă cum s-ar mai putea. Şi nu oriunde, ci în deşert. Nimereşte însă la Fes, unde citeşte o carte într-o librărie arabă. Cartea e însă în franceză, asta e, nu se poate învăţa araba numai pe tren, salaam alaikum, apoi pe vas, şi din nou pe tren, şukra. Recapitulez pentru cazul în care v-aţi plictisit sau, văzând că mă joc de-a digresiunile, v-a trecut cumva prin cap că sunt mult prea zăpăcit ca să mai ţin firul acţiunii.
După care a vrut să vorbească cu autorul cărţii. Nu ştiu vouă, dar mie mi-a dispărut greaţa pentru povestea vieţii mele. Aş vrea să spun că nu ştiu de ce, că o vrajă cu rază medie de acţiune m-a îmbârligat, şi alte chestii sensibile care dau bine la public, dar adevărul e că ştiu perfect de ce: pentru că nimic nu-i pare imposibil eroului meu. Asta e handicapul lui: îi lipseşte fibra neputinţei. E genul sublim care trebuie să treacă prin geam ca să-şi dea seama că a fost cândva un geam care-l împiedica să treacă dincolo. Lui i se opune tipul celălalt, care suflă în danone pentru că o rudă de-a şaptea de-a vărului prietenului lui s-a fript de la o ciorbă călduţă. Unde rămăsesem? După ce-şi face plăcerea cu cititul vrea să vorbească deci cu autorul. Din fericire nu-i căzuse în mână un volum din Ibn Arabi, ci unul al unui trăitor sub aceleaşi vremi ca şi noi, profesor cu misiuni grele pe la UNESCO şi conferinţe despre sufism mai multe decât propoziţii în textul meu.
Mărturisesc că în stupizenia mea complicată n-am vrut niciodată să vorbesc cu autorul niciunei cărţi. Şi nu ocaziile mi-au lipsit, am fost la vreo două conferinţe pentru care m-am pregătit citind nişte tomuri înainte. Ba chiar la una am vorbit cu scriitorul, ministru prin Belgia de ceva (parca industrie?) şi care scrisese nişte romane fabuloase despre viaţa cretină a funcţionarului într-o societate funcţionărească, şi l-am întrebat ceva despre Karl Marx, din confuzie, că de fapt era vorba despre Max Gallo. Dar întrebarea a fost foarte inteligentă de s-a bucurat toată lumea, inclusiv domnul ministru, numai că eu nu mai sunt capabil să-mi amintesc nimic despre ea, semn că în momentul de faţă am alunecat mult sub nivelul cerut de ea.
Aşa că pleacă electricianul nostru la poştă, să se uite în Pages Jaunes după adresa autorului despre care ştia că e în viaţă şi că locuieşte taman la Fes (unde altundeva?). Recunosc, aici povestea vieţii mele e în pericol. Să pleci de acasă ca să afli sensul vieţii pe coclauri e o pornire frumoasă şi nobilă, păcat s-o compromiţi apoi cu Pages Jaunes, dar să ne amintim că şi în Tinereţe fără bătrâneţe este unul care-o dă chics rău la final. Partea bună e că în Maroc nimănui nu i-a trecut prin cap vreodată să editeze o culegere de numere de telefon, aşa că povestirea revine pe linia de plutire, reintrăm din nou în atmosfera de basm pe care reuşisem cu chiu cu vai s-o instaurez la o vreme (sunt specialist în chestii din astea, am şi diplomă de studii ştiinţifice în literatură). Ok. La poştă discută cu un funcţionar, de fapt îi livrează un prim sampling al povestirii la care muncesc eu acum, succes total, deşi era o versiune lipsită de final, cam cât ştiţi şi voi în acest moment (eu ştiu şi partea finală, merită până la capăt, puteţi să mă credeţi pe cuvânt, dacă nu, opriţi lectura aici).
Înapoi la librărie, unde pe pagina din spate a cărţii scrie că autorul e profesor la o universitate din Fes. Merge si află că Profesorul va veni peste câteva ceasuri pentru un curs. Aşteaptă. Vine. Se întâlnesc. Subhan’allah! Electrianul nostru devine sufiyya, şi cu asta fac praf o doză puternică de povestire a vieţii mele. În trecere constat demolarea scepticismului meu clădit cu atâta trudă în anii de frecventare a literaturii exsanguinate. M-a cucerit Făt-Frumos cu firescul cu care a decis să plece în lume să-şi găsească norocul. Apoi m-a cucerit norocul cu firescul care a decis să-şi dea întâlnire cu Făt-Frumos la Fes, într-o librărie care nu vindea decât cărţi arăbeşti, şi în care Profesorul nu-şi mai văzuse cărţile până atunci, şi nici după aceea vreodată. Decid să râd de-aşa păţanie, pentru că hotărâsem să nu mai plâng de când m-am lăsat de filme indiene, de la doişpe ani.
- Şi ştii ceva? La vreo şapte ani de când am intrat în tariqah, am decis să recitesc La Voie Soufie. Am citit trei pagini cu chiu cu vai şi am lăsat-o. Asta nu-i o carte pentru mine, e pentru intelectuali…
De aici o crispare, de care nu pot scăpa şi pe care nu fac eforturi s-o ascund atunci când cineva încearcă să mă îmbie la povestea vieţii mele. Sintagma îmi aminteşte de un roman al lui George Sand, o pierdere de vreme fenomenală în capcana căreia am căzut în adolescenţă. Auzi acolo, să citeşti trei sute de pagini ca să afli că George era de fapt o femeie căreia îi plăcea la nebunie să poarte pantaloni! Jurnalul ca tentaţie a aburelii… “M-am născut în 6 octombrie 19…, pe o ploaie straşnică, într-o familie burgheză din orăşelul X.” Aşa începe, ieftin, abureala. De fapt, ţi s-a zis că te-ai născut în 6 octombrie 19…, pe atunci erai mult prea preocupat ca să te uiţi în calendar, şi chiar dacă biata maică-ta, cu toată burghezia ei, te-a fătat în ploaia aia straşnică, tot n-ai resurse să-ţi aminteşti pliciurile care ţi-au urat bun venit în lume. Căreia, fie vorba între noi, i se rupe că tu te tragi din orăşelul X sau cartierul Bronx, din sufragerie sau dintr-un şopron. Povestea vieţii mele e o aţă pe care sunt înşirate minciuni apologetice ca albiturile în bătaia soarelui.
Nu l-am auzit de la început, în caz c-a existat un început în sensul clasic, literaroid. O introducere, ceva. O scuza, uite, am să te bat la cap cu povestea mea, cum am devenit ceea ce sunt (ce mare şi mişto sunt!). Ceva. Nu. N-a fost nimic. Propoziţiile începuseră înainte să fiu atent, deşi eram la aceeaşi masă, împărţind aceeaşi sticlă de suc. Nici măcar scuza alcoolului nu era în noaptea aia, a vreunei dezlegări de limbi, a vreunei tirade shakespeariene declamate tembel, pentru a răscumpăra preemptiv voma dinspre ziuă. Nu. Doar aerul rece al nopţii nord-africane într-un sătuc marocan aflat într-o oază, undeva între mare şi munte.
Pleca de acasă. Asta am înţeles, îşi anunţase mama că pleacă, mamă, poate nu vei avea veşti de la mine vreo doi ani de zile, dar eu plec în deşert. Încerc să definesc cumva plecarea asta, să-i văd caracterul teatral, uşi trântite de pereţi de pe care cade imediat tencuiala, fond de dezamăgire existenţială, l’enfer c’est l’autre, şi alte abureli din care am mâncat cândva precum curcanul boabe înmuiate în lapte. Nimic declamatoriu. Dar nici firesc-firesc nu e - proba: mamă-sa plângea şi noi râdem milităreşte, ca la o amintire nostimă de cazarmă. Urcă în tren. Nu, n-a trântit uşa la plecare, a închis-o frumuşel. Pleca să afle sensul vieţii, şi nu se fac din astea când pleci să afli sensul vieţii. Coboară din tren. Nu, nu era o chestie din dragoste, era cu sensul vieţii, pe bune. Apoi urcă în vapor. Mediterana. Franţa rămăsese în urmă, sensul vieţii era în faţă, de unde deduc că Franţa e în urmă în privinţa sensului vieţii. Apoi din nou în tren, spre Sud. Spre deşert.
Problema e că staţia Sensul Vieţii nu figura pe hartă, aşa că a trebuit să se mulţumească cu Fes, punct terminus. Oraşul sfânt al Marocului. Oraşul toropit în Tradiţie, la porţile căruia modernitatea s-a oprit sfioasă, s-a îmbrăcat în djelaba şi a început să cheme disperată Numele Sacru pe-un şirag de boabe de măslin. Fireşte, el nu ştia asta, era doar un electrician care plecase în căutarea sensului vieţii. De fapt, cred că şi abureala asta cu “sensul vieţii” o bag din burtă de la mine, acum câd scriu textul ăsta, el spunea doar că aşa nu se mai poate…
Cine nu ştie că aşa nu se mai poate? Toţi ştim. Cei mai mulţi o şi zicem, unii de câteva ori pe zi. Numai că el luase decizia că ceva trebuie făcut, că nu-i suficient să-ţi dai seama că aşa nu se mai poate. De asta cobora el acuma din tren la Fes, decis să ajungă în deşert pe jos, la nevoie. Sau călare pe o cămilă, dacă nu e prea greu. Îi privesc obrajii plini, care nu şi-au pierdut “bursele nevinovăţiei” (în fapt, nişte pungi de grăsime care cică dacă se duc îs bun duse, fix ca nevinovăţia aia) şi mă întreb cum ar fi rezistat în deşert şi mai ales până unde. Dacă am aerul că anticipez, întrerup paragraful.
N-am idee dacă tocmai începuse să se întrebe ce l-a apucat, sau se umplea de veneraţie în faţa aerului decrepit al locului (asta e faza cu sacralitatea, nu arată întotdeauna ca scoasă din cutie, frezată şi parfumată), sau poate pur şi simplu se întreba dacă n-ar fi rău să repare pe undeva o instalaţie electrică bubuită, ca să nu se deprofesionalizeze până dă de sensul vieţii. Aici e o hibă, n-a zis ce gândea el exact în momentul ăla. Povestirea înregistrează o deficienţă la capitolul introspecţie psihologică a eroului principal, dar o să vedeţi că acţiunea palpitantă compensează din plin… şi nici n-avea cum să fie altfel, vorba lu’ ăla muşchiulosu’: ail bibac!
Deci, cum mergea electricianul nostru, mări mergea, dădu în drumul său de o librărie. Iar în acea librărie, fix în geam era o carte. Mă rog, erau mai mult, de bună seamă, doar că numai una era în franceză, restul în graiul locului, necunoscut voinicului nostru. Care nici una nici două, intră în librărie, întinde mâna în geam şi citeşte cartea. Bag seama că nu poţi, dacă eşti povestitor, sau chiar şi repovestitor, cum sunt eu, să reduci cititul unei cărţi la două cuvinte (şi aici mă autocitez pentru cei ai căror ochi au alunecat fără să cântărească faptele: “citeşte cartea” am încheiat citatul). Dar cam aşa fu treaba. La Voie Soufie. Calea sufită. Gallimard, sau Flammarion, sau mă rog, o editură care vorbeşte franţuzeşte. Şi citeşte, şi citeşte, şi citeşte (nu-i aşa că repetiţia e mult mai credibilă decât simpla afirmaţie fără efecte de stil? nu? ziceam şi eu aşa, trebuie să fiu atent cu cititorii mei, să-i conving prin învăluire cu verosimil, altfel se rupe relaţia, dacă cititorul renunţă la pactul narativ pe motiv că autorul e prea naiv ca să merite timpul pierdut atunci… atunci nimic). Şi pune cartea înapoi în vitrină (adică a terminat lectura, puteam să zic şi că “a terminat lectura”, dar e mult mai subtil să sugerezi asta printr-un gest exterior, în felul ăsta se simte şi cititorul solicitat şi sudează la pactul narativ, îl ţii aşa, nu-l mai scapi, puteţi să mă credeţi, dacă vă apucaţi vreodată de scris pot să vă învăţ câteva trucuri cu care îl umiliţi pe Cărtărescu la sigur, puşlamaua de Eco e mic copil…).
Ok. Deci avem un electrician care, constatând că aşa nu se mai poate, decide să vadă cum s-ar mai putea. Şi nu oriunde, ci în deşert. Nimereşte însă la Fes, unde citeşte o carte într-o librărie arabă. Cartea e însă în franceză, asta e, nu se poate învăţa araba numai pe tren, salaam alaikum, apoi pe vas, şi din nou pe tren, şukra. Recapitulez pentru cazul în care v-aţi plictisit sau, văzând că mă joc de-a digresiunile, v-a trecut cumva prin cap că sunt mult prea zăpăcit ca să mai ţin firul acţiunii.
După care a vrut să vorbească cu autorul cărţii. Nu ştiu vouă, dar mie mi-a dispărut greaţa pentru povestea vieţii mele. Aş vrea să spun că nu ştiu de ce, că o vrajă cu rază medie de acţiune m-a îmbârligat, şi alte chestii sensibile care dau bine la public, dar adevărul e că ştiu perfect de ce: pentru că nimic nu-i pare imposibil eroului meu. Asta e handicapul lui: îi lipseşte fibra neputinţei. E genul sublim care trebuie să treacă prin geam ca să-şi dea seama că a fost cândva un geam care-l împiedica să treacă dincolo. Lui i se opune tipul celălalt, care suflă în danone pentru că o rudă de-a şaptea de-a vărului prietenului lui s-a fript de la o ciorbă călduţă. Unde rămăsesem? După ce-şi face plăcerea cu cititul vrea să vorbească deci cu autorul. Din fericire nu-i căzuse în mână un volum din Ibn Arabi, ci unul al unui trăitor sub aceleaşi vremi ca şi noi, profesor cu misiuni grele pe la UNESCO şi conferinţe despre sufism mai multe decât propoziţii în textul meu.
Mărturisesc că în stupizenia mea complicată n-am vrut niciodată să vorbesc cu autorul niciunei cărţi. Şi nu ocaziile mi-au lipsit, am fost la vreo două conferinţe pentru care m-am pregătit citind nişte tomuri înainte. Ba chiar la una am vorbit cu scriitorul, ministru prin Belgia de ceva (parca industrie?) şi care scrisese nişte romane fabuloase despre viaţa cretină a funcţionarului într-o societate funcţionărească, şi l-am întrebat ceva despre Karl Marx, din confuzie, că de fapt era vorba despre Max Gallo. Dar întrebarea a fost foarte inteligentă de s-a bucurat toată lumea, inclusiv domnul ministru, numai că eu nu mai sunt capabil să-mi amintesc nimic despre ea, semn că în momentul de faţă am alunecat mult sub nivelul cerut de ea.
Aşa că pleacă electricianul nostru la poştă, să se uite în Pages Jaunes după adresa autorului despre care ştia că e în viaţă şi că locuieşte taman la Fes (unde altundeva?). Recunosc, aici povestea vieţii mele e în pericol. Să pleci de acasă ca să afli sensul vieţii pe coclauri e o pornire frumoasă şi nobilă, păcat s-o compromiţi apoi cu Pages Jaunes, dar să ne amintim că şi în Tinereţe fără bătrâneţe este unul care-o dă chics rău la final. Partea bună e că în Maroc nimănui nu i-a trecut prin cap vreodată să editeze o culegere de numere de telefon, aşa că povestirea revine pe linia de plutire, reintrăm din nou în atmosfera de basm pe care reuşisem cu chiu cu vai s-o instaurez la o vreme (sunt specialist în chestii din astea, am şi diplomă de studii ştiinţifice în literatură). Ok. La poştă discută cu un funcţionar, de fapt îi livrează un prim sampling al povestirii la care muncesc eu acum, succes total, deşi era o versiune lipsită de final, cam cât ştiţi şi voi în acest moment (eu ştiu şi partea finală, merită până la capăt, puteţi să mă credeţi pe cuvânt, dacă nu, opriţi lectura aici).
Înapoi la librărie, unde pe pagina din spate a cărţii scrie că autorul e profesor la o universitate din Fes. Merge si află că Profesorul va veni peste câteva ceasuri pentru un curs. Aşteaptă. Vine. Se întâlnesc. Subhan’allah! Electrianul nostru devine sufiyya, şi cu asta fac praf o doză puternică de povestire a vieţii mele. În trecere constat demolarea scepticismului meu clădit cu atâta trudă în anii de frecventare a literaturii exsanguinate. M-a cucerit Făt-Frumos cu firescul cu care a decis să plece în lume să-şi găsească norocul. Apoi m-a cucerit norocul cu firescul care a decis să-şi dea întâlnire cu Făt-Frumos la Fes, într-o librărie care nu vindea decât cărţi arăbeşti, şi în care Profesorul nu-şi mai văzuse cărţile până atunci, şi nici după aceea vreodată. Decid să râd de-aşa păţanie, pentru că hotărâsem să nu mai plâng de când m-am lăsat de filme indiene, de la doişpe ani.
- Şi ştii ceva? La vreo şapte ani de când am intrat în tariqah, am decis să recitesc La Voie Soufie. Am citit trei pagini cu chiu cu vai şi am lăsat-o. Asta nu-i o carte pentru mine, e pentru intelectuali…
sâmbătă, septembrie 23, 2006
Fatwa, sau repetabila împãcare a shariei cu lumea
Fatwa trece, în perceptia comunã occidentalã, drept un edict arbitrar dat de imamii bãrbosi care “nu stiu decât de islam si de nimic altceva”. Iar cum islamul însusi trece drept superstitie, fatwa este, pe cale de consecintã, obscurantism si arierare. Din vreme în vreme, presa raporteazã la rubrica fapte foarte diverse astfel ceea ce pentru occidentali se înfãtiseazã ca niste decizii de neînteles si socante.
Îmi amintesc anul trecut o fatwa enuntatã în Arabia Sauditã care interzicea fotbalul. Oroare, au strigat uniti în cuget ziaristii si publicul oripilati. Islamul este împotriva sportului! Deci împotriva sãnãtãtii (mã rog, greu de înteles cum contribuie galopul a vreo douãzeci de flãcãi la sãnãtatea a un milion de suporteri)! Barbarie! Conflictul dintre civilizatii! Bla-bla!...
În urmã cu câtãva vreme am avut ocazia sã fiu în preajma unor oameni calificati sã pronunte judecãtile cunoscute sub hulitul nume de fatwa. Erau doi. Unul ceva mai corpolent (în raport cu celãlalt, care era de-a dreptul de o slãbiciune asceticã, altfel dimensiunile lui ar trece drept bine proportionate), cu fatã bonomã de tãran. Sau de prãvãlias. Complet bãrbierit, fãrã mãcar cu umbra unei mustãti. Ascultã întrebãrile celor interesati de chestiuni importante privind sharia si rãspunde într-o francezã bolovãnoasã dar foarte corectã. Nu se tulburã când anumite probleme sunt evident periferice, rãspunde calm, privind în pãmânt pentru a se concentra mai bine, fãrã ca zâmbetul sã-i disparã de pe buze. Nu-l intereseazã efectul pe care concluziile sale le are asupra interlocutorilor, se simte cã referentul discutiei este non-uman, în tomurile de hadith-uri si exegeza secularã islamicã. Este amabil, fãrã dorinta de a place – bonomia lui n-are nimic negustoresc în ea.
Celãlalt e slab, tras la fatã, dar fãrã nimic exaltat sau bolnãvicios în aparitie. Poartã o barbã scurtã, care ocoperã partea inferioarã a figurii cãrunte. De fiecare datã când terminã de vorbit adaugã: “Îmi cer scuze.” Totusi, este mai informat despre ce vorbeste decât aproape toti cei care-l ascultã. Franceza lui e ceva mai aproximativã (nu foloseste niciodatã subjonctivul), dar ideile sunt clare, exprimate cu ajutorul unui vocabular vast. A publicat mai multe studii pe internet. Nu, internetul nu este împotriva islamului, cel putin nu în principiu.
Cei doi sunt lipsiti de farmecul conversatiilor de salon, spumoase si goale. Vorbesc însã dupã eforturi de reflectie autenticã, pornind de la cunoasterea interiorizatã a principiilor shariei si a unei cazuistici impresionante. Le lipseste ceea ce numim, în mod fals, “creativitate” – în fapt, o continuã improvizatie gãunoasã, simptom al bãgãrii nãroade în seamã. Europenii sunt educati sã aibã rãspuns pentru orice, sã se priceapã la orice, pânã într-acolo încât nu mai fac distinctia sãnãtoasã dintre competentã si aflat în treabã. Cei doi posedã disciplina, rarã în vremurile noastre, de a se opri în fata a ceea ce nu stiu si de a spune simplu: “Acest lucru mã depãseste.”
Ce este o fatwa? O decizie prin care traditia se armonizeazã cu mersul descendent al spiralei cosmice. Profetul si companionii sãi se deplasau cãlare pe cãmile. Trebuie sã împingem fidelitatea fatã de modelul fondator pânã acolo încât sã refuzãm trenurile, vapoarele, masinile, si sã ne cumpãrãm si noi patrupedele vremurilor legendare? Sharia distinge între intentia ce precedã fapta si instrumentele ei: este cu mult mai valoroasã intentia Profetului de a întreprinde hegira, sau dimpotrivã de a se întoarce la Makka decât cãmila Djamila care l-a purtat în spate în aceste douã situatii. Asadar, trebuie sã ne concentrãm asupra intentiilor ce ne îndeamnã la drum, lãsând vremurilor grija mijloacelor de transport. Pe de altã parte, strict în enuntarea unei cazuistici posibile, cel care posedã o cãmilã si o omoarã supunând-o la efort, comite un pãcatul grav al cruzimii fatã de animalele fãrã apãrare, deci si mijloacele cu care ne realizãm actiunile trebuie sã fie în acord cu puritatea intentiilor noastre. Exterior si interior. Semnificant si semnificat. Sharia islamicã nu este închisoarea credinciosului, ci strãdanie a reflectiei continue care precedã practica, pe mãsura dinamismului sfârsitului de ciclu pe care îl trãim.
Unul dintre cei doi este presedintele consiliului ulemalelor dintr-un oras important al tãrii sale. Functia este onorabilã, dar si onorificã, în ciuda rãspunderii spirituale cât se poate de concrete. Altfel spus, nu aduce bani, în virtutea versetului coranic care spune cã nu trebuie vândute cuvintele lui Dumnezeu pe bani putini. Si ce sumã de arginti ar putea avea pretentia sã rivalizeze cu o singurã silabã divinã, cu o singurã litera? Islamul nu este o afacere rentabilã. Studiile celor care emit fatwa aduc o calificare recunoscutã în lumea islamicã, dar fãrã echivalent financiar.
Înainte ca o fatwa sã existe, ea este precedatã de o problemã. În anumite situatii exceptionale, poate fi chiar a unui singur musulman. În Europa s-a dat recent o astfel de solutie care permite pe perioada verii cumularea ritualurilor rugãciunii asfintitului cu rugãciunea de searã. Calcule astronomice a cãror bazã îmi scapã au arãtat cã în emisfera nordicã a globului, dat fiind faptul cã în lunile iulie-august apusul are loc pe la 9-10 seara, momentul rugãciunii de searã se apropie prea mult de cel al rugãciunii de dimineata, nelãsând între ele decât 2-3 ore de somn. O bunã parte dintre ulemalele aflate la Londra au ajuns la concluzia cã este mai bine sã se facã o abatere de la exigentele valabile în tinuturile africano-asiatice ale Islamului. S-a votat, si apoi fatwa a fost fãcutã publicã. Da, este frustrant sã aflãm cã aceste decizii se supun votului într-un consiliu, în scopul obtinerii unui consens, dar realitatea tristã este cã democratia nu e inventie europeanã, poate doar în forma ei degeneratã, în care intrã automat votul lui Ion, pentru cã si el e om. Forma ei elitistã îsi are baza coranicã în Sura sfatului (ash-Shura). Este adevãrat cã cel care nu a fost dispus sã sacrifice ani din viata lui pentru a învãta în ce constã sharia este exclus de la acest vot, dar încã nu s-a inventat pânã acum, în nici o civilizatie cunoscutã, o altã metodã de a tine habarnistii deoparte decât discriminarea.
Orice fatwa se voteazã si se adoptã cu majoritatea simplã. Unii, în mod clar, voteazã împotrivã, sau se abtin. Totusi, odatã adoptatã si fãcutã public, o fatwa trebuie respectatã de cãtre toatã lumea. Dictatura majoritãtii? Opresarea individului într-o societate totalitarã? Nu. Adab, adicã politete. Trebuie sã respecti si sã urmezi în public ceva cu care nu este total de acord, din respect pentru ceilalti. “Schisma este mai rea decât moartea”. În intimitate poti continua sã faci ceea ce crezi cã este mai bun, cãutând din rãsputeri excelenta spiritualã, dar în relatiile cu ceilalti trebuie sã te porti ca si ei. Cazuistica shariei citeazã cazul lui al-Maliki, fondatorul scolii de sharia malikite, care ajuns într-un tinut în care rugãciunile se fãceau dupã ritul hanafit, s-a conformat întocmai. N-a vrut sã-i tulbure pe ceilalti, a explicat ulterior. Lumea islamicã practicã toleranta sub forma coexistentei celor patru scoli ritualice, asemeni hindusilor cu ale lor sase darshana.
Se mai citeazã si cazul unui om care, primind o fatwa de la un savant islamic, n-a fost câtusi de putin multumit de ea. Asa cã a purces sã caute un alt ulema, care sã-i o fatwa pe care s-o poatã respecta, dar dupã ce l-a gãsit n-a fost nici de data asta multumit. În cele din urmã a mai gãsit un al treilea, care i-a dat si el o fatwa, diferitã de primele douã. Deconcertant pentru gândirea dogmaticã a crestinilor, dar nimic mai firesc pentru un musulman. Acesta din urmã era în drept sã caute mai multe rãspunsuri la aceeasi întrebare, ba chiar si sã aleagã dintre ele pe acela care i se pãrea cel mai usor de practicat, în virtutea unui hadith al Profetului care spune clar cã “în religie trebuie cãutat drumul cel mai usor, pentru cã religia nu trebuie sã fie o povarã, ci o usurare”. Pentru omul cu intentia purã si cunoasterea minimã a bazelor, pericolul iesirii “in afara relgiei” în cãutarea “usorului” este neglijabil. Poate nu tocmai în mod evident, anecdota ne aratã un om care a parcurs un drum cu valente spirituale certe, într-un timp în care savantii islamici nu puteau fi contactati prin e-mail, rupându-se pentru un timp serios din universul lui obisnuit. Câti dintre contemporanii nostri si-ar lãsa baltã interesele pentru o vreme importantã, numai pentru a afla o pãrere religioasã importantã, fie ea si cea mai avantajoasã cu putintã? Pare deconcertant însã faptul cã aceeasi situatie poate primi mai multe solutii religioase, dar asta numai pentru cei care ignorã faptul cã în aceeasi broascã pot intra, pe rând, un numãr mare de chei. Cei care cunosc sharia spun cã este la fel de precisã ca si geometria, iar cei care cunosc geometrie stiu cã problemele care primesc mai multe demonstratii sunt departe de a fi rare. Anecdota citatã trece sub tãcere pe care dintre cele trei fatwa a ales-o cãutãtorul nostru. Nimic nu exclude ipoteza întoarcerii la prima decizie. Dar, oricare ar fi fost situatia, drumul a meritat, neîndoielnic…
Aminteam, la începutul acestor rânduri, de o fatwa din Arabia Sauditã care interzice fotbalul. În fapt, textul disuadeazã fotbalul ca manifestare de masã, sportul ca spectacol si nu ca sport. Nici n-ar avea cum, pentru cã sunt hadith-uri care ne spun cã Profetul încuraja practicarea sportului, în special trasul cu arcul (iubit altminteri si în anumite scoli zen) si cãlãritul. Deci nu sportul în sine este problema, ci dezlãntuirea infraumanã a pasiunilor pe care o prilejuieste circul de pe stadioane sau de la televizor. Cu greu ar putea cineva sã acorde comasãrilor din tribune scuza “socializãrii”, realitatea fiind mai degrabã o agregare, o condensare colectivã, o cristalizare a pasiunilor fãrã nimic înalt în ele. Împotriva acestor manifestãri cu care sportul a început sã se asocieze în epoca modernã s-a pronuntat fatwa ulemalelor saudite… Mai zicea relatarea din presã cã, la auzul textului shariei, trei fotbalisti au iesit fãrã discutii de pe teren. Ceilalti vor rãmas la meci, în asteptarea unor alte opinii islamice avizate, ba poate chiar anticipând si posibilitatea unei a treia… Desigur, asemenea argutii intelectuale nu se pot cere unor ziaristi europeni.
Îmi amintesc anul trecut o fatwa enuntatã în Arabia Sauditã care interzicea fotbalul. Oroare, au strigat uniti în cuget ziaristii si publicul oripilati. Islamul este împotriva sportului! Deci împotriva sãnãtãtii (mã rog, greu de înteles cum contribuie galopul a vreo douãzeci de flãcãi la sãnãtatea a un milion de suporteri)! Barbarie! Conflictul dintre civilizatii! Bla-bla!...
În urmã cu câtãva vreme am avut ocazia sã fiu în preajma unor oameni calificati sã pronunte judecãtile cunoscute sub hulitul nume de fatwa. Erau doi. Unul ceva mai corpolent (în raport cu celãlalt, care era de-a dreptul de o slãbiciune asceticã, altfel dimensiunile lui ar trece drept bine proportionate), cu fatã bonomã de tãran. Sau de prãvãlias. Complet bãrbierit, fãrã mãcar cu umbra unei mustãti. Ascultã întrebãrile celor interesati de chestiuni importante privind sharia si rãspunde într-o francezã bolovãnoasã dar foarte corectã. Nu se tulburã când anumite probleme sunt evident periferice, rãspunde calm, privind în pãmânt pentru a se concentra mai bine, fãrã ca zâmbetul sã-i disparã de pe buze. Nu-l intereseazã efectul pe care concluziile sale le are asupra interlocutorilor, se simte cã referentul discutiei este non-uman, în tomurile de hadith-uri si exegeza secularã islamicã. Este amabil, fãrã dorinta de a place – bonomia lui n-are nimic negustoresc în ea.
Celãlalt e slab, tras la fatã, dar fãrã nimic exaltat sau bolnãvicios în aparitie. Poartã o barbã scurtã, care ocoperã partea inferioarã a figurii cãrunte. De fiecare datã când terminã de vorbit adaugã: “Îmi cer scuze.” Totusi, este mai informat despre ce vorbeste decât aproape toti cei care-l ascultã. Franceza lui e ceva mai aproximativã (nu foloseste niciodatã subjonctivul), dar ideile sunt clare, exprimate cu ajutorul unui vocabular vast. A publicat mai multe studii pe internet. Nu, internetul nu este împotriva islamului, cel putin nu în principiu.
Cei doi sunt lipsiti de farmecul conversatiilor de salon, spumoase si goale. Vorbesc însã dupã eforturi de reflectie autenticã, pornind de la cunoasterea interiorizatã a principiilor shariei si a unei cazuistici impresionante. Le lipseste ceea ce numim, în mod fals, “creativitate” – în fapt, o continuã improvizatie gãunoasã, simptom al bãgãrii nãroade în seamã. Europenii sunt educati sã aibã rãspuns pentru orice, sã se priceapã la orice, pânã într-acolo încât nu mai fac distinctia sãnãtoasã dintre competentã si aflat în treabã. Cei doi posedã disciplina, rarã în vremurile noastre, de a se opri în fata a ceea ce nu stiu si de a spune simplu: “Acest lucru mã depãseste.”
Ce este o fatwa? O decizie prin care traditia se armonizeazã cu mersul descendent al spiralei cosmice. Profetul si companionii sãi se deplasau cãlare pe cãmile. Trebuie sã împingem fidelitatea fatã de modelul fondator pânã acolo încât sã refuzãm trenurile, vapoarele, masinile, si sã ne cumpãrãm si noi patrupedele vremurilor legendare? Sharia distinge între intentia ce precedã fapta si instrumentele ei: este cu mult mai valoroasã intentia Profetului de a întreprinde hegira, sau dimpotrivã de a se întoarce la Makka decât cãmila Djamila care l-a purtat în spate în aceste douã situatii. Asadar, trebuie sã ne concentrãm asupra intentiilor ce ne îndeamnã la drum, lãsând vremurilor grija mijloacelor de transport. Pe de altã parte, strict în enuntarea unei cazuistici posibile, cel care posedã o cãmilã si o omoarã supunând-o la efort, comite un pãcatul grav al cruzimii fatã de animalele fãrã apãrare, deci si mijloacele cu care ne realizãm actiunile trebuie sã fie în acord cu puritatea intentiilor noastre. Exterior si interior. Semnificant si semnificat. Sharia islamicã nu este închisoarea credinciosului, ci strãdanie a reflectiei continue care precedã practica, pe mãsura dinamismului sfârsitului de ciclu pe care îl trãim.
Unul dintre cei doi este presedintele consiliului ulemalelor dintr-un oras important al tãrii sale. Functia este onorabilã, dar si onorificã, în ciuda rãspunderii spirituale cât se poate de concrete. Altfel spus, nu aduce bani, în virtutea versetului coranic care spune cã nu trebuie vândute cuvintele lui Dumnezeu pe bani putini. Si ce sumã de arginti ar putea avea pretentia sã rivalizeze cu o singurã silabã divinã, cu o singurã litera? Islamul nu este o afacere rentabilã. Studiile celor care emit fatwa aduc o calificare recunoscutã în lumea islamicã, dar fãrã echivalent financiar.
Înainte ca o fatwa sã existe, ea este precedatã de o problemã. În anumite situatii exceptionale, poate fi chiar a unui singur musulman. În Europa s-a dat recent o astfel de solutie care permite pe perioada verii cumularea ritualurilor rugãciunii asfintitului cu rugãciunea de searã. Calcule astronomice a cãror bazã îmi scapã au arãtat cã în emisfera nordicã a globului, dat fiind faptul cã în lunile iulie-august apusul are loc pe la 9-10 seara, momentul rugãciunii de searã se apropie prea mult de cel al rugãciunii de dimineata, nelãsând între ele decât 2-3 ore de somn. O bunã parte dintre ulemalele aflate la Londra au ajuns la concluzia cã este mai bine sã se facã o abatere de la exigentele valabile în tinuturile africano-asiatice ale Islamului. S-a votat, si apoi fatwa a fost fãcutã publicã. Da, este frustrant sã aflãm cã aceste decizii se supun votului într-un consiliu, în scopul obtinerii unui consens, dar realitatea tristã este cã democratia nu e inventie europeanã, poate doar în forma ei degeneratã, în care intrã automat votul lui Ion, pentru cã si el e om. Forma ei elitistã îsi are baza coranicã în Sura sfatului (ash-Shura). Este adevãrat cã cel care nu a fost dispus sã sacrifice ani din viata lui pentru a învãta în ce constã sharia este exclus de la acest vot, dar încã nu s-a inventat pânã acum, în nici o civilizatie cunoscutã, o altã metodã de a tine habarnistii deoparte decât discriminarea.
Orice fatwa se voteazã si se adoptã cu majoritatea simplã. Unii, în mod clar, voteazã împotrivã, sau se abtin. Totusi, odatã adoptatã si fãcutã public, o fatwa trebuie respectatã de cãtre toatã lumea. Dictatura majoritãtii? Opresarea individului într-o societate totalitarã? Nu. Adab, adicã politete. Trebuie sã respecti si sã urmezi în public ceva cu care nu este total de acord, din respect pentru ceilalti. “Schisma este mai rea decât moartea”. În intimitate poti continua sã faci ceea ce crezi cã este mai bun, cãutând din rãsputeri excelenta spiritualã, dar în relatiile cu ceilalti trebuie sã te porti ca si ei. Cazuistica shariei citeazã cazul lui al-Maliki, fondatorul scolii de sharia malikite, care ajuns într-un tinut în care rugãciunile se fãceau dupã ritul hanafit, s-a conformat întocmai. N-a vrut sã-i tulbure pe ceilalti, a explicat ulterior. Lumea islamicã practicã toleranta sub forma coexistentei celor patru scoli ritualice, asemeni hindusilor cu ale lor sase darshana.
Se mai citeazã si cazul unui om care, primind o fatwa de la un savant islamic, n-a fost câtusi de putin multumit de ea. Asa cã a purces sã caute un alt ulema, care sã-i o fatwa pe care s-o poatã respecta, dar dupã ce l-a gãsit n-a fost nici de data asta multumit. În cele din urmã a mai gãsit un al treilea, care i-a dat si el o fatwa, diferitã de primele douã. Deconcertant pentru gândirea dogmaticã a crestinilor, dar nimic mai firesc pentru un musulman. Acesta din urmã era în drept sã caute mai multe rãspunsuri la aceeasi întrebare, ba chiar si sã aleagã dintre ele pe acela care i se pãrea cel mai usor de practicat, în virtutea unui hadith al Profetului care spune clar cã “în religie trebuie cãutat drumul cel mai usor, pentru cã religia nu trebuie sã fie o povarã, ci o usurare”. Pentru omul cu intentia purã si cunoasterea minimã a bazelor, pericolul iesirii “in afara relgiei” în cãutarea “usorului” este neglijabil. Poate nu tocmai în mod evident, anecdota ne aratã un om care a parcurs un drum cu valente spirituale certe, într-un timp în care savantii islamici nu puteau fi contactati prin e-mail, rupându-se pentru un timp serios din universul lui obisnuit. Câti dintre contemporanii nostri si-ar lãsa baltã interesele pentru o vreme importantã, numai pentru a afla o pãrere religioasã importantã, fie ea si cea mai avantajoasã cu putintã? Pare deconcertant însã faptul cã aceeasi situatie poate primi mai multe solutii religioase, dar asta numai pentru cei care ignorã faptul cã în aceeasi broascã pot intra, pe rând, un numãr mare de chei. Cei care cunosc sharia spun cã este la fel de precisã ca si geometria, iar cei care cunosc geometrie stiu cã problemele care primesc mai multe demonstratii sunt departe de a fi rare. Anecdota citatã trece sub tãcere pe care dintre cele trei fatwa a ales-o cãutãtorul nostru. Nimic nu exclude ipoteza întoarcerii la prima decizie. Dar, oricare ar fi fost situatia, drumul a meritat, neîndoielnic…
Aminteam, la începutul acestor rânduri, de o fatwa din Arabia Sauditã care interzice fotbalul. În fapt, textul disuadeazã fotbalul ca manifestare de masã, sportul ca spectacol si nu ca sport. Nici n-ar avea cum, pentru cã sunt hadith-uri care ne spun cã Profetul încuraja practicarea sportului, în special trasul cu arcul (iubit altminteri si în anumite scoli zen) si cãlãritul. Deci nu sportul în sine este problema, ci dezlãntuirea infraumanã a pasiunilor pe care o prilejuieste circul de pe stadioane sau de la televizor. Cu greu ar putea cineva sã acorde comasãrilor din tribune scuza “socializãrii”, realitatea fiind mai degrabã o agregare, o condensare colectivã, o cristalizare a pasiunilor fãrã nimic înalt în ele. Împotriva acestor manifestãri cu care sportul a început sã se asocieze în epoca modernã s-a pronuntat fatwa ulemalelor saudite… Mai zicea relatarea din presã cã, la auzul textului shariei, trei fotbalisti au iesit fãrã discutii de pe teren. Ceilalti vor rãmas la meci, în asteptarea unor alte opinii islamice avizate, ba poate chiar anticipând si posibilitatea unei a treia… Desigur, asemenea argutii intelectuale nu se pot cere unor ziaristi europeni.
duminică, septembrie 17, 2006
Dumnezeu este frumos...
Am pe pereţi mai multe icoane creştine şi, fireşte, câteva tablouri cu caligrafia cufică islamică. Pe unul dintre ele este scris, complicat şi somptuos, numele lui Dumnezeu în arabă. De fiecare dată când cineva s-a aflat în faţa lui, am constatat surprins aceeaşi reacţie: "E frumos...".
Cei care au avut ocazia să-l privească ignorau complet semnificaţia, provenienţa şi valoarea (hm!) comercială a obiectului, iar atracţia pentru el era cu atât mai greu de explicat cu cât nu acordau aproape nici o importanţă unui verset coranic turnat în argint masiv, de exemplu, bine amplasat pe un alt perete. Ca şi cum criteriile curente de apreciere, banalele noastre repere ar fi amuţit...
Allah este frumos…, spune începutul unui hadith al Profetului.
Cei care au avut ocazia să-l privească ignorau complet semnificaţia, provenienţa şi valoarea (hm!) comercială a obiectului, iar atracţia pentru el era cu atât mai greu de explicat cu cât nu acordau aproape nici o importanţă unui verset coranic turnat în argint masiv, de exemplu, bine amplasat pe un alt perete. Ca şi cum criteriile curente de apreciere, banalele noastre repere ar fi amuţit...
Allah este frumos…, spune începutul unui hadith al Profetului.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)