Savantul şi doctorul în cunoaşterea legilor Ibn ‘Ashir este cunoscut în Maghreb pentru că a explicat fundamentele fiqh-ului (conform ritului malikit). În celebra sa lucrare Al-Murshid Al-Mu’în, Ibn ‘Ashir vorbeşte despre condiţiile care trebuie îndeplinite pentru rugăciune, post, căinţă (al-tawba), aceasta fiind o condiţie a evoluţiei spirituale, a căutării proximităţii divine (în cazul sufismului). Pentru cei mai mulţi dintre credincioşii care au citit şi au învăţat din cartea lui Ibn ‘Ashir, fundamentele demersului sufit sunt autentice. Cu toate acestea, chestiunea şeicului continuă să pună probleme. Ibn Ashir consacră un capitol în proză pentru a semnala aspirantului spre Dumnezeu necesitatea unui îndrumător spiritual care să-l poată ghida pe cale. Şeicul Zerrouq spune despre sufism că el: « înseamnă ihssan » (excelenţă). Abdrahman Ibn Khaldun afirmă că sufismul este calea urmată de companioni şi de cei care i-au urmat pe aceştia. Ibn ‘Ashir va aşterne aceste vorbe în capitolul său dedicat sufismului. Zice : «yashabu shaykhan ‘ârif al-masâlik, yaqîhi fi tarîqihi al-mahâlik…» « Să te alături unui maestru care este cunoscător şi care te fereşte de neajunsurile căii, care te face să-ţi aduci aminte de Dumnezeu atunci când îl vezi şi care-l face pe servitor să ajungă la Domnul său. » Această invitaţie adresată celui care aspiră la proximitatea divină, la companionajul unui maestru viu, are fundamentare în Coran şi Sunna.
Să analizăm acest vers. La ideea de neajunsuri (« [să te alături] unui maestru care este cunoscător şi care te fereşte de neajunsurile căii ») se face referire în versetul următor : « Nu vă îndreptaţi spre ceea ce vă face rău, spre ceea ce este dăunător pentru voi ». Maestrul este cel care cunoaşte aceste neajunsuri şi va şti să vă ajute să le evitaţi. Neajunsurile sunt nenumărate şi sufiţii s-au referit de multe ori la ele.
Ideea de maestru, de companion, de prieten spiritual care ne ia de mână, care cunoaşte drumul, are, la rândul ei, origini coranice certe. Următoarele două versete sunt explicite în acest sens:
« Spune : aceasta este calea mea. Eu îl chem pe Dumnezeu cu întreaga ştiinţă, eu şi cei care mă urmează. Mărire lui Dumnezeu ! Eu nu sunt dintre închinătorii la idoli. » (Cor 12, 108)
« Urmează calea celui ce către Mine se căieşte. Întoarcerea voastră va fi către Mine, iar Eu vă voi da de ştire ce aţi făptuit ». (Cor 31, 15) « O, voi cei ce credeţi ! Temeţi-vă de Dumnezeu şi rămâneţi cu cei care spun adevărul. » (Cor 9, 119)
În Sunna găsim aceeaşi referire: « Fiecare om urmează religia celui care-i este prieten, fie ca fiecare dintre voi să vadă al cui prieten este. » (relatat de Abu Dawud şi Tirmidhi). Această idee, a celui « care te face să-ţi aduci aminte de Dumnezeu atunci când îl vezi », se regăseşte în mai multe hadith-uri, printre care acesta : « Ibn Abbas, Dumnezeu să fie mulţumit de el şi de tatăl lui, relatează: « Cineva a întrebat : « O, Profetule, care este omul cel mai bun lângă care am putea să ne aşezăm ? » El răspunde : « Cel a cărui vedere vă aminteşte de Dumnezeu, ale cărui spuse vă sporesc cunoaşterea şi ale cărui fapte vă amintesc de lumea de dincolo » (relatat de Abu Ya’la). » »
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu