O colectie de carti rare, salvate in timpul Razboiului din Bosnia, disponibila din nou publicului

Atunci cand Biblioteca Nationala a Bosniei a luau foc in 1992, in timpul asediului asupra orasului Sarajevo, bibliotecarul Mustafa Jahic a facut tot ce a putut pentru a salva colectia de carti rare a unei alte biblioteci din oras in care era angajat, potrivit Reuters. Impreuna cu alte cateva persoane, a mutat cartile dintr-un loc protejat in altul, ascunzandu-le in lazi de banane. Saptamana viitoare, cartile salvate vor fi accesibile publicului, odata cu deschiderea unei noi biblioteci care le va gazdui.

Mustafa Jahic a fost angajat al Bibliotecii Gazi Husrev Bey, institutie cu o vechime de aproape 500 de ani pozitionata in inima orasului Sarajevo, aflat sub asediu in timpul Razboiul din Bosnia si Hertegovina dintre 1992-1995.

"O carte unica ce este distrusa nu mai poate fi recuperata. Asa ca, pentru mine, actul de a salva o singura carte a devenit echivalent cu a salva o viata omeneasca. M-a indrumat in timpul razboiului ", a declarat pentru Reuters Mustafa Jahic, acum in varsta de 60 de ani.

In jur de 3 milioane de carti au disparut atunci cand Biblioteca Nationala a Bosniei si Institutul pentru Studii Orientale din Sarajevo au fost rase de pe fata pamantului intr-un bombardament al fortelor sarbo-bosniace.

Temandu-se ca cele 100.000 de volume ale Bibliotecii Gazi Husrev Bey ar putea fi si ele distruse, Jahic si o mica echipa formata din iubitori de carti au infruntat focurile trase de lunetisti pe strazile orasului pentru a scoate treptat din cladire cartile, ascunse in lazi de banane.

Cele mai valoroase volume au fost duse in seiful Bancii Centrale. Folosind echipamente aduse printr-un tunel sub aeroportul din oras, Jahic a trecut pe microfilm zeci de manuscrise arabe, persane, turce si bosniace, marturii nepretuite ale istoriei bogate si turbulente a Balcanilor.

Doua decenii mai tarziu, lucrarile sunt reunite sub acoperisul unei biblioteci moderne. Finantata printr-o donatie de 9 milioane de dolari facuta de guvernul Qatarului, biblioteca aduna 25.000 de mii de manuscrise din intreaga lume islamica.

Multe dintre ele, afisate sub sticla, sunt considerate capodopere ale caligrafiei, altele au fost tiparite pe prima tiparnita islamica din Istanbul, capitala Imperiului Otoman din care Bosnia a facut parte timp de 4 secole.

Cel mai vechi manuscris - "Renasterea stiintelor islamice", de Al-Ghazali, teolog si filosof de origine persana - dateaza din 1106.

Biblioteca detine si o arhiva vasta de publicatii periodice, cele mai vechi ziare si testamente bosniace, precum si arhiva vechiului tribunal Sharia din Sarajevo.

Vechea cladire a bibliotecii, aflata in cadrul scolii islamice din orasul vechi, a supravietuit razboiului insa a fost considerata prea mica pentru a continua sa gazduiasca lucrarile.

Conducerea bibilotecii intentioneaza sa creeze si un site prin care sa puna la dispozitie online manuscrisele.

Deschiderea bibliotecii marcheaza un pas inainte pentru viata culturala din Bosnia care, dupa razboi, a fost blocata de un politicianism etnic care incetinit refacerea si dezvoltarea tarii. Spre exemplu, la sfarsitul lui 2012, Muzeul National al Bosniei, vechi de 124 de ani si care a supravietuit razboiului etnic, si-a inchis portile din cauza unor dispute privind finantarea institutiei.

Libraria lui Jahic este numita dupa fondatorul ei, Gazi Husrev Bey, care a devenit guvernatorul otoman al Bosniei in 1521 si este considerat ca unul dintre dezvoltatorii orasului Sarajevo.

de I.C.     HotNews.ro
18 ianuarie 2014

Extremismul islamic ar putea salva civilizaţia occidentală (de Mark Glenn)

I-ar şoca şi probabil i-ar ofensa pe cei mai mulţi dintre americani să afle că motivul pentru care ei sunt acolo unde sunt, puterea, abundenţa de care se bucură şi poziţia lor în lume se datorează în mod direct religiei islamice şi culturii arabe. Este adevărat, chiar “barbarii” şi “hadj-ii” (aşa cum Limbaugh, Liddy şi alţii îi numesc adesea) cu care Statele Unite se luptă acum sunt responsabili în mod direct nu numai pentru preeminenţa şi puterea americană, ba chiar a întregii lumi occidentale în general.

Dincolo de faptul că civilizaţia apuseană a început în aria Semilunii Fertile, cunoscută şi sub numele de Mesopotamia (azi Iraq), este o certitudine istorică deasupra oricărei dispute că nivelul intelectual sofisticat al culturii arabe a fost condiţia multora dintre dezvoltările ştiinţifice care au transformat mai târziu Europa în leagănul ştiinţei, al învăţăturii şi al progresului. După instituţionalizarea religiei islamice în regiunea mediteraneană, prestigiul culturii arabe a fost atât de mare încât regii europeni, regi creştini, îşi trimiteau fiii şi fiicele să fie educaţi în centre musulmane ca Toledo şi Cordoba. Cruciaţii creştini care se întorceau din Orientul Apropiat vorbeau despre bogăţia culturii arabe, iscând dorinţa europenilor pentru mărfurile arabe, care a dus la edificarea rutelor comerciale între Europa şi Orientul Apropiat. Bogăţia creată din comerţul cu arabii a condus la emergenţa puterii statelor-oraşe europene ca Veneţia şi Florenţa, care vor deveni punctele unde va apărea Renaşterea în Europa. Progresele arabilor în navigaţie, de la astrolab la compas şi până la navele cunoscute sub numele de caravele, au făcut posibilă sosirea în Lumea Nouă a europenilor. Să nu uităm, Spania şi Portugalia, cele două puteri care au avut un monopol virtual al explorării Lumii Noi pentru o vreme, au fost, timp de 700 de ani, posesiuni arabe.

Ceea ce i-ar învenina pe americani şi mai mult, în special pe aceia dintre ei care se autonumesc creştini, este ideea conform căreia cultura arabă şi islamică nu este doar locul de naştere al civilizaţiei vestice, ci şi salvatorul ei.

Aşa cum se poate observa acum în ştirile difuzate noapte de noapte, un război e în plină derulare. La modul superficial, priveşte chestiuni ca “terorismul” şi “libertatea”. Unii mai fac un pas şi blamează interesele petroliere şi bancare, ca să nu mai vorbim despre lebensraum-ul (spaţiul vital) al Israelului. Şi pe când toate aceste lucruri cântăresc în compoziţia generală, unele mai mult ca altele, adevăratul război este între două viziuni asupra lumii.

În timpul dezbaterilor care au avut loc la Naţiunile Unite între cabala internaţionalistă condusă de Franţa, Germania, Rusia, Belgia şi China pe de o parte, şi de naţionaliştii conduşi de Statele Unite, Marea Britanie (şi în spatele scenei, Israelul), a fost un “ping-pong” de fraze în limbaj codat. Gaşca naţionalistă, reprezentată în dezbateri de Colin Powell, a vorbit despre “Bătrâna Europă” într-o încercare dojenitoare de a-i zugrăvi pe cei care se opun războiului împotriva Iraqului ca arieraţi în gândire, spre deosebire de cei din Lumea Nouă, care erau luminaţi şi se aflau acolo pentru a salva întrega umanitate de pericolul oamenilor dăunători şi a ideilor lor. Şi deşi ştim că motivele pentru care gaşca internaţionalistă se opunea războiului împotriva Iraqului aveau puţine în comun cu orice ieşea din cadrul protejării propriilor interese de afaceri şi a stăvilirii hegemoniei americane în lume, în schimbul unei hegemonii internaţionaliste, s-a văzut că există, cel puţin de partea “coaliţiei benevole”o dorinţă să se renunţe la ethosul Lumii Vechi (adică al Orientului Mijlociu) care se opune construirii Noii Ordini Mondiale pe care Bush Bătrânul a propovăduit-o în urmă cu mai mult de o decadă, chiar dacă este vorba ca Statele Unite să preia rolul de leader al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Pentru “Lumea Nouă”, şi în consecinţă în raport cu Noua Ordine Mondială, lumea arabă/islamică are valori înapoiate. Ea interzice avortul şi controlul naşterilor. Membrii ei au familii numeroase, în opoziţie cu Occidentul, ale căror familii au în medie doar doi copii. Interzice serviciile bancare de tip cămătăresc, cărora Occidentul le datorează propria sa superioritate economică. Societatea arabă/islamică este una de tip “închis” (a se citi: lipsită de sodomie, de pornografie, de mod de viaţă homosexual şi altele asemenea). Această societate este “crudă” (a se citi: nu au oameni care să-şi aştepte pedeapsa cu moartea timp de douăzeci de ani). Şi în celd din urmă, nu acceptă regulile impuse de piaţă, adică vor un preţ just pentru singura lor sursă de bogăţie, petrolul lor, în loc să-l dea Occidentului pentru o fracţiune din valoarea lui. Cu alte cuvinte, lumea islamică este acum ceea ce a fost cândva lumea creştină. Şi ceea ce ar trebui să fie.

Oricine poate auzi acum strigătele scoase de cei care nu s-au gândit la toate acestea într-un mod critic, mai ales ale guriştilor bine plătiţi de la TV şi de la radio care pozează grotesc în creştini. “Este cumva religia lui Muhammad mai bună decât religia lui Iisus Hristos?” Nu, mai degrabă ce vreau să spun este că religia Islamului seamănă cu Creştinismul mai mult decât o face creştinătatea occidentală din zilele noastre, pentru că creştinătatea Vestului de azi nu este creştinătate câtuşi de puţin, ci un amestec diluat de New Age cu anumite atribute spirituale care, deşi numite creştine, pot fi găsite în aproape fiecare religie cunoscută. De-a lungul decadelor de influenţă şi propagandă distructivă prin mass-media şi lumea universitară, creştinismul oficial al Occidentului a fost redus la o singură poruncă, vagă şi greu de precizat, care este “fii de treabă”.

Ca să punem punctul pe i, lăsând departe toate celelalte motive implicate în acest război care au fost enumerate la începutul acestui eseu, ceea ce există în Orientul Apropiat, sau în Lumea Veche, aşa cum o numesc unii, este o cultură încă devotată principiilor care privesc valorile morale de bază, valori care încă nu au fost copleşite de influenţa corupătoare a mass-mediei sau a banilor occidentali. În timpul ultimilor 50 de ani, fiecare cultură s-a prăbuşit în faţa puterii corupătoare care caută să reducă la dimensiunea de sclav fiecare om în aşa măsură încât fiecare individ este redus la valoarea a ceea ce produce şi a ceea ce consumă, iar aplicându-se această metodă, indivizii aflaţi în spatele acestui program au înlăturat în linişte dar în mod decisiv fiecare obstacol aflat în calea lor, fie că este vorba despre religie, cultură, morală, tradiţii sau paradigme, folosindu-se de mass-media, de academii, şi de finanţe. Toate, mai puţin cultura din lumea islamică/arabă.

Prin sintagma “arabă/islamică” nu ar trebui să se înţeleagă doar aspectul “musulman”. Cultura existentă în lumea arabă este creaţia atât a creştinilor cât şi a musulmanilor în egală măsură. Pe acest teritoriu, milioane de creştini au aceeaşi cultură ca şi egalii lor islamici, la fel cum cei mai mulţi dintre americani, indiferent de religia lor, au aceeaşi cultură. Atât creştinii cât şi musulmanii resping noţiunile “moderne” ca avortul, controlul naşterilor, sodomia, pornografia, cămătăria şi “valoarea de piaţă” a serviciilor şi a resurselor. Ei încă văd familia, familia de tip tradiţional, cu toate rolurile ei tradiţionale, ca fiind cea mai importantă piatră de temelie a societăţii lor, şi iau foarte în serios orice o ameninţă. Recunosc valoarea copiilor lor, şi cât de periculos a devenit relativismul moral al Occidentului, de natură să ameninţe în mod direct stabilitatea societăţii lor. Ei recunosc că dacă societatea ca un întreg şi copii lor sunt expuşi ideilor care promovează degenerarea morală pentru o perioadă întinsă de timp, atunci în cele din urmă şi fără îndoială decăderea lor naţională se va produce la rândul ei.

Oricine poate constata faptul că Noua Ordine Mondială şi-a utilizat şi-şi utilizează toate resursele şi influenţele pentru a castra şi a neutraliza orice opoziţie la agenda ei în lume. Biserica Romano-Catolică, în trecut o putere politică temută de preşedinţi şi de primi-miniştri din întreaga lume, a devenit vetustă. Prin intermediul purtătorilor de cuvânt ca Ioan-Paul II, Noua Ordine Mondială a fost îmbrăţişată în mod deschis, şi dacă din când în când Biserica îşi permite câteva mici exuberanţe şi iese din coloană, ei bine, gaşca Noii Ordini Mondiale difuzează câteva ştiri despre acuzaţii de pedofilie şi abuz. Degeaba grupurile protestante, conduse de oameni influenţi de televiziune şi de radio, vorbesc despre pericolele Noii Ordini Mondiale şi despre secularizarea Occidentului, ei nu se sfiesc să-l susţină în mod deschis pe Bush atunci când acesta ia iniţiative prin intermediul a diferite legi să ne jefuiască libertăţile sub umbrela protecţiei împotriva terorismului, la fel cum “uită” în mod convenabil cedările lui Bush în faţa lobby-ului pro-avort în diferite momente. Aşadar, cu excepţia câtorva insule de îndârjită rezistenţă, nu a mai rămas nimeni împotriva Noii Ordini Mondiale în afara lumii arabe/islamice.

Dacă printr-un nesperat miracol lumea arabă/islamică ar ieşi victorioasă împotriva actualului măcel, şi dacă influenţa seculară/atee a agendei Noii Ordini Mondiale ar fi reduse la un asemenea nivel încât să permită Occidentului creştin să-şi recapete fundamentul pe care a fost cândva construit, ar trebui ca religia lumii arabe să fie felicitată pentru că nu a cedat în faţa exterminării. Şi noi, creştinii occidentali şi civilizaţia vestică, am fi beneficiarii direcţi ai “extremismului islamic”.

Mark Glenn este american, fost profesor de liceu devenit scriitor/comentator. Articolul de mai sus a apărut în Media Monitors Network (MMN).

http://www.mediamonitors.net/markglenn1.html

Câtiva cercetãtori europeni despre Profetul Muhammad

01. “Istoria ne aratã clar cã legenda musulmanilor fanatici, mãturând lumea si impunând Islamul cu vârful sabiei raselor cucerite este unul dintre miturile cele mai absurde care au fost vreodatã construite de istorici.”

(De Lacy O’Leary, Islam At The Crossroad, Londres, 1923, p. 8)

02. “Profetul (Muhammad) stabilise un document care stipula printre altele: evreii si crestinii vor fi protejati împotriva tuturor insultelor sau vexatiilor, ei vor avea aceleasi drepturi ca si musulmanii la protectia si serviciile noastre, iar în plus, îsi vor practica religia la fel de liber ca si musulmanii.”

(Huston Smith, The World’s Religions, Ed. Harper Collins, 1991, p. 256)

03. “Dacã grandoarea scopului, nimicnicia mijloacelor, imensitatea rezultatului sunt cele trei mãsuri ale geniului omului, cine va îndrãzni sã compare la scarã umanã un mare om al istoriei moderne cu Muhammad? Cei mai faimosi n-au pus în miscare decât arme, legi, imperii; ei nu au fondat (atunci când au fondat ceva) decât puteri materiale nãruite adesea înaintea lor. Acesta a pus în miscare armate, legislatii, imperii, popoare, dinastii, milioane de oameni aflati pe o treime din globul locuit; dar a mai pus în miscare în plus si altare, zei, religii, idei, credinte, suflete,... mãrinimia sa în victorie, ambitia sa ideaticã, si câtusi de putin imperialã, rugãciunea sa fãrã sfârsit, conversatia sa cu Dumnezeu, moartea si triumful de dupã mormânt atestã mai mult decât o imposturã, o convingere. Aceastã convingere a fost ceea ce i-a dat puterea de a restaura o dogmã. Aceastã dogmã era dublã, unicitatea lui Dumnezeu pe de o parte, faptul cã nimic nu e în afara acestei unicitãti pe de altã parte; prima rãstoarnã cu sabia pe zeii mincinosi, cealaltã inaugureazã cu cuvântul o idee! Filosof, orator, apostol, legislator, rãzboinic, cuceritor al ideilor, restaurator al dogmelor rationale, a unui cult fãrã imagini, fondator a douãzeci de imperii terestre si a unui imperiu spiritual, iatã-l pe Muhammad! Dupã toate scãrile cu care se mãsoarã grandoarea umanã, care om a fost mai mare?”

(Alphonse de Lamartine, Histoire de la Turquie, Paris, 1854, Tome 1 si Livre 1, p.280)

04. “Nu propagarea, ci permanenta religiei sale meritã uimirea noastrã: aceeasi impresie, purã si perfectã, pe care a lãsat-o la Mecca si la Medina, se regãseste, douãsprezece secole mai târziu, la indienii, africanii si turcii, prozeliti ai Coranului... Musulmanii au stiut sã reziste, uniform, tentatiei de a reduce obiectul credintei si al devotiunii lor la nivelul simturilor si a imaginatiei omului. “Cred într-un singur Dumnezeu si în Muhammad, profetul Sãu” – aceastã afirmatie cuprinde profesiunea de credintã a Islamului, într-un mod simplu si invariabil. Imaginea intelectualã a Divinitãtii nu s-a vãzut niciodatã degradatã printr-un idol oarecare, omagiile aduse profetului nu au depãsit niciodatã mãsura unei virtuti umane, iar preceptele sale vii au restrâns recunostinta discipolilor sãi în limitele ratiunii si ale religiei.”

(Edward Gibbon si Simon Ocklay, History of the Saracen Empire)

05. “Era Cezar si Papã reuniti în unul singur; dar era Papã fãrã a avea pretentiile unui Papã, si Cezar fãrã a avea legiunile unui Cezar: fãrã arme, fãrã gardã de corp, fãrã palat, fãrã venit fix; dacã a existat un om care sã aibã dreptul de a spune cã domneste prin vointa divinã, acesta a fost Muhammad, pentru cã a avut toatã puterea fãrã sã fi avut nici instrumentele, nici suportul ei.”

(Bosworth Smith, Mohammad and Mohammadanism, Londres, 1874, p. 92)

06. “Este imposibil, pentru cineva care studiazã viata si caracterul marelui Profet al Arabiei, pentru cineva care stie cum a predicat si cum a trãit, sã aibã alt sentiment decât de respect pentru acest profet prodigios, unul dintre marii mesageri ai Fiintei Supreme. Si chiar dacã discursurile mele contine destule lucruri care sunt familiare multora dintre voi, de fiecare datã când eu însumi le recitesc, simt crescând în mine un nou val de admiratie, o nouã reverentã sfântã pentru acest prodigios maestru arab.”

(Annie Besant, The Life and Teachings of Muhammad, Madras, 1932, p. 4)

07. “Modul în care acceptã persecutiile datorate credintelor sale, înalta moralitate a oamenilor care trãirã alãturi de el si care îl luarã drept ghid, grandoarea operei sale, toate acestea nu fac decât sã demonstreze integritatea sa fundamentalã. Supozitia conform cãreia Muhammad ar fi un impostor ridicã mai multe probleme decât rezolvã. Totusi, nici una dintre marile figuri ale istoriei nu este atât de putin apreciatã în Occident ca Profetul Muhammad.”

(W. Montgomery, Mohammad at Mecca, Oxford, 1953, p. 52)

08. “Om de afaceri prosper încã de la vârsta de douãzeci de ani, avea sã devinã în curând seful unei caravane de cãmile apartinând unei vãduve bogate. Aceasta, recunoscându-i meritele, îi propuse sã-i devinã sotie. Desi fu cu paisprezece ani mai în vârstã ca el, o luã de nevastã si fu un sot devotat pânã la moartea ei. Asa ca si cei mai multi dintre marii profeti care îl precedarã, Muhammad cãutã sã evite onoarea de a transmite cuvântul divin, considerându-se nedemn pentru a duce la bun sfârsit aceastã sarcinã. Dar îngerul îi comandã: “Citeste!”. Din ceea ce cunoastem despre viata sa, stim cã Muhammad nu stia nici sã citeascã, nici sã scrie, dar începu sã recite cuvintele cu care era inspirat, si care aveau în curând sã transforme o mare parte a globului prin versetul: “nu existã decât Un singur Dumnezeu!”. Pe toate planurile, Muhammad a fost un spirit eminamente practic. Atunci când fiul sãu iubit, Ibrahim, muri, avu loc o eclipsã, si anumite zvonuri spuserã cã Dumnezeu i-a exprimat personal condoleantele Sale. Or, se spune cã Muhammad însusi afirmã cã o eclipsã fiind un fenomen natural, era lipsit de sens sã i se atribuie acestui gen de fenomen o legãturã oarecare cu nasterea sau moartea unei fiinte umane. La moartea sa, unii voirã sã-l transforme într-un zeu, dar succesorul sãu administrativ [Abu Bakr] puse capãt valului de isterie prin unele din cele mai frumoase cuvinte din istoria religiei: “Dacã unul dintre voi îi va face un cult lui Muhammad, el este mort. Dar dacã îi va face un cult lui Dumnezeu, va trãi vesnic.”

(James A. Michener, Islam : The Misunderstood Religion, în Reader’s Digest (editia americanã), numãrul din mai 1955, p. 68-70)

09. “Unii lectori vor fi poate surprinsi sã mã vadã plasându-l pe Muhammad în fruntea personalitãtilor care au exersat cea mai mare influentã în lume, iar altii vor contesta probabil alegerea mea. Totusi, Muhammad este singurul om din lume care a reusit prin excelentã pe douã planuri: secular si religios.”

(Michael H. Hart, The 100 : A Ranking of the Most Influential Persons in History, New York : Hart Publishing Company, Inc. 1978, p. 33).

Modesta călătorie a unui occidental spre Islam (de Roger Du Pasquier)

În ochii occidentalilor, a căror ignoranţă în privinţa lumii musulmane se combină în general cu enorme prejudecăţi, puţine lucruri sunt necesare pentru ca cineva să fie considerat un “expert” în Islam sau, mai grav, simpatizant şi chiar convertit. În urmă cu treizeci şi şase de ani un eveniment decisiv al vieţii mele profesionale m-a propulsat brusc în prezenţa umanităţii musulmane, apoi a altor popoare de tradiţie non-creştină.

O anume curiozitate, normală fără îndoială pentru meseria de jurnalist, mi-a adus încă de atunci nevoia extraordinară de a căuta să înţeleg natura veritabilă a ceea ce diferenţiază popoarele orientale de Occidentul modern. Aceasta m-a condus în mod natural la investigaţii asupra credinţelor lor religioase, faţă de care ei erau cu mult mai ataşaţi decât noi europenii.

De altminteri un om experimentat avertizase tânărul reporter care eram: “Dacă vreţi cu adevărat să înţelegeţi ceva despre Orient, trebuie neapărat să-i studiaţi religiile.” M-am străduit, şi am descoperit astfel orizonturi nebănuite şi adesea strălucitoare.

Asemenea descoperiri, care se s-au eşalonat de-a lungul mai multor ani, trebuiau evident să-şi exercite influenţa asupra a ceea ce scriam ca ziarist, înainte de a-mi furniza materia câtorva altor publicaţii, acestea din urmă privind în special Islamul. Simpatia şi înţelegerea pe care le-am mărturisit încă de atunci faţă de această religie au suscitat în mod clar uimiri, care mi-au adus deja întrebări mai mult sau mai puţin indiscrete asupra poziţiei mele faţă de ea şi faţă de ceea ce unii gândesc că a fost “convertirea” mea. Dar mi s-a părut întotdeauna inoportun să le răspund, în măsura în care n-ar fi fost vorba decât de consideraţii personale fără valoare generală. Totuşi, odată cu trecerea anilor şi pentru că solicitarea s-a făcut din nou, admit că poate exista un interes real în relatarea manierei în care unii intelectuali ieşiţi din universitate în perioada celui de-al doilea război mondial au ajuns să se desolidarizeze de modernitatea occidentală al cărei faliment cataclismic bulversa întreaga lume, şi să-şi caute certitudinile şi raţiunea de a trăi în doctrine şi valori tradiţionale care păreau să-şi fi găsit refugiul în Orient. În această privinţă datorez traseului neprevăzut al activităţii mele jurnalistice o experienţă poate semnificativă.

Războiul era încă departe de a fi fost terminat atunci când am fost trimis la Stockholm în calitate de corespondent al Agenţiei telegrafice suedeze şi a Tribunei Genevei. Suedia îmi inspira atunci un fel de entuziasm, părea în ochii mei o ţară model care, reconciliind progres şi tradiţie, propunea cele mai bune soluţii marilor probleme, mai ales cele sociale, care se pun în mare urgenţă în faţa unei lumi în reconstrucţie.

În timpul anilor mei suedezi am văzut statul-providenţă întărindu-se şi câştigând în eficacitate, în vreme ce condiţiile de viaţă şi puterea de cumpărare a populaţiei erau în plin progres. Totuşi, era imposibil să nu remarci în acelaşi timp că, pe un plan non cantitativ, viaţa însăşi nu părea să se amelioreze – s-ar fi spus, dimpotrivă, că tindea să-şi piardă savoarea. Satisfacţia revendicărilor muncitoreşti părea fără efect pozitiv asupra calităţii propriu-zis umane a celor care beneficiau de ele, le alimenta mai degrabă exigenţele materialiste închizându-i în rolul lor de producători-consumatori. În acelaşi timp începea să se manifeste o anume demoralizare care se combina în mod curios cu o libertate a moravurilor din ce în ce mai mare. Peste tot se vedeau feţe plictisite şi încruntate. Oricine se plângea de totul şi de orice, ba chiar primele raze ale soarelui de primăvară nu mai erau primite ca promisiuni ale fericirii, aşa cum fuseseră ele la ieşirea din iarna nordică.

Poate acestea erau semne premergătoare ale crizei civilizaţiei care, mai târziu, trebuiau să conducă la mai 68 şi la contestarea tumultoasă a “societăţii de consum”. Orice ar fi, credinţa mea în virtuţile “modelului suedez” era de acum puternic zguduită. Totuşi, am renunţat repede să caut soluţii, căci, asemeni noilor maîtres à penser, începusem şi eu să consider că suntem într-o lume “absurdă”. Era, într-adevăr, epoca de glorie a lui Sartre şi a lui Camus. Ei aveau un prestigiu şi o influenţă cărora un tânăr ziarist atent la modele intelectuale putea în mod dificil să scape.

Schimbând complet direcţia, am plecat să fac o serie de reportaje, la început în Indonezia iar apoi în alte regiuni ale Asiei, în principal în India, asupra căreia am fost însărcinat să să anchetez din a doua zi în care şi-a obţinut independenţa. După cinci ani de Scandinavia, nimic nu mă pregătea să abordez o lume atât de diferită, ceea ce nu mă împiedica de altminteri câtuşi de puţin să debarc acolo cu certitudinea de a reprezenta o civilizaţie poate absurdă, dar totuşi superioară şi mai avansată. Îmi părea dincolo de orice îndoială că aceste popoare încă împietrite în credinţele lor primitive şi superstiţiile lor trăiau în cea mai deplorabilă “arierare”.

Totuşi nu puteam să nu fiu sedus de căldura, farmecul, surâsul şi seninătatea acestei umanităţi orientale, chiar dacă ea trăia în sărăcie şi în ignoranţa progresului nostru. Mi-am găsit prieteni în Indonezia şi apoi în India şi am putut să compar mentalitatea lor cu a noastră. Am o avut în curând convingerea că ei posedau în general o trăsătură de spirit, poate înţelepciunea, pe care noi am pierdut-o şi care le dădea capacitatea de a suporta situaţii de “subdezvoltare”, cum se spune, care nouă ne-ar fi părut intolerabile. După Suedia, ţara cu nivelul de viaţă atunci cel mai ridicat din Europa dar unde oamenii se plângeau tot timpul, căzusem în regiunile unde acesta era printre cele mai joase din lume, dar unde, totuşi, nimeni nu părea să se îndoiască de faptul că viaţa este încă demnă de a fi trăită. E evident că, pentru claritate, schematizez puţin. Realitatea nu s-a prezentat probabil într-un mod atât de tranşant, dar trebuie luat în calcul că este vorba de o experienţă directă a acestei probleme majore a timpului nostru care este confruntarea dintre Orient şi Occident, între două tranşe de umanitate, una statică şi încă puternic fidelă valorilor trecutului, alta dinamică, îndreptată spre viitor şi dedicată achiziţiei bunăstării materiale, devenită singurul criteriu al progresului.

Într-o primă fază a reflecţiei, ideea nu mi-ar fi venit să mă desolidarizez de Occidentul căruia, în ciuda decepţiilor suedeze, nu-i puneam încă în dubiu superioritatea. Şi fără să vad vreo contradicţie cu ideile existenţialiste la care pretindeam că ader, persistam în a considera creştinismul preferabil religiilor orientale, inclusiv Islamul, pentru că mi se părea mai apt să aducă fericirea popoarelor, mai deschis progresului. Aceasta era de altminteri opinia aproape unanimă a mediilor europene despre aceste ţări orientale, chiar a celor mai distanţate de orice preocupare religioasă.


Deşi sceptic, am descoperit seninătatea acestui continent şi, la René Guénon, cheia unui atât de orbitor mister

Acestea erau dispoziţiile mele spirituale atunci când am plecat de la Delhi cu trenul spre Bénarès, oraşul sfânt al hinduismului, care merita un reportaj. Aveam atunci în bagajul meu, singura expresie a culturii occidentale, un exemplar al Mitului lui Sisif al lui Camus. Dar o altă carte, a cărei lectură îmi era rezervată de destin tocmai la malul Gangelui, avea să mă vindece în mod definitiv de gustul literaturii existenţialiste: Introducere generală la studiul doctrinelor hinduse, a lui René Guénon. A fost o iluminare şi ca o sfâşiere a unui voal în faţa unor orizonturi nelimitate.

Era fără îndoială vorba de hinduism în această lucrare decisivă pe care Alain Daniélou, care locuia pe atunci la Bénarès, mi-o pusese în mâini. Dar descopeream în ea mai mult decât simpla introducere anunţată prin titlu, o viziune asupra lumii şi a vieţii total diferită de cea a Europei occidentale care mă crescuse şi mă formase. Toată India, tot Orientul îmi apărură din acel moment sub o nouă lumină. Ceea ce considerasem până atunci drept arierare, superstiţie sau refuz al progresului căpăta, în lumina demonstraţiei strălucitoare a lui Guénon, o cu totul altă semnificaţie: era vorba mai degrabă de expresiile, chiar micşorate şi decadente, ale unei ordini a lucrurilor procedând din tradiţia universală, care, până la bulversările aduse de ceea ce numim Renaştere, fusese, sub diverse forme, inspiratoare a tuturor marilor civilizaţii, inclusiv cea a Evului Mediu creştin, şi le sacralizase. În ciuda evoluţiei cosmice descendente, de care hinduşii sunt deosebit de conştienţi de vreme ce desemnează perioada de timp în care ne aflăm cu numele de “Kali Yuga”, vârsta sumbră, Orientul rămăsese în general fidel acestei tradiţii, în timp ce Occidentul, ocupat cu revoluţii şi cu iluziile întreţinute de ideea de “progres”, îşi pierduse dimensiunea verticală a lumii şi a naturii umane pentru a dezvolta o civilizaţie orizontală, materială şi cantitativă, abolind valorile sacre în folosul unei totale secularizări.

De atunci, opera lui Guénon, dispărut în 1951, s-a răspândit considerabil într-un public foarte divers dar în general străin mediilor universitare a căror mentalitate o critică fără jumătăţi de măsură. Ea a suscitat desigur opoziţii puternice în Occident, ceea ce era inevitabil din momentul în care făcea procesul modernităţii, dar influenţa sa a contribuit totuşi la crearea unei apropieri mai binevoitoare faţă de Orient şi civilizaţiile sale. În ce mă priveşte m-am străduit să-mi completez cunoaşterea acestei opere, care aducea noi perspective asupra realităţii indiene, obiect al anchetelor mele. Hârtiile mele o mărturisesc, iar reacţiile lectorilor îmi arătară că apreciau noul ton şi atitudinea mai înţelegătoare. Nu se poate nega într-adevăr că Guénon, mai bine decât mulţi orientalişti recunoscuţi, furnizează “chei” pentru o înţelegere în profunzime a Orientului.

Totuşi, nu era vorba doar de aspectul profesional al lucrurilor. Purtam deja o vie recunoştinţă lui Guénon care mă vindecase cu promptitudine de nihilismul absurd al existenţialismului, denunţând agnosticismul modern ca pe o formă elaborată şi voit agresivă a ignoranţei. Dar el a insistat întotdeauna şi asupra faptului că teoria este puţin lucru dacă nu e însoţită de un angajament personal în cadrul unei tradiţii veritabile sau la învăţămintele unui maestru spiritual autentic. În consecinţă, şi cum mă găseam în India, ţară privilegiată în această privinţă, începui să caut un guru.

Investigaţiile mele fură interesante dar adesea la fel de uimitoare şi dezamăgitoare. Am putut, în diverse ashram-uri, să întâlnesc personalităţile remarcabile printre care cea mai eminentă a fost poate swami Sivananda, la Rishikesh, pe pantele Himalayei, dar am fost de mai multe ori dezgustat de graba exagerată cu care stăpânul locului şi discipolii săi o avea de a reţine vizitatorul european. Aşa a fost cazul în celebrul ashram de la Pondichery pe care l-am vizitat în compania soţiei mele, şi unde Shri Aurobindo îşi trăia ultimele luni ale existenţei terestre. “Mama”, celebră şi ea, care guverna comunitatea, ne acordă o lungă întrevedere în cursul căreia dezvoltă o vastă argumentaţie pentru a ne convinge să rămânem şi să ne alăturăm discipolilor. Dar mai multe puncte din discursul ei nu corespundeau criteriilor guénoniene şi reacţia noastră, fără îndoială bine inspirată, a fost să plecăm după saluturi politicoase.

La întoarecere în Elveţia, după o nouă serie de reportaje în regiuni ale Orientului la fel de extreme ca şi Coreea aflată pe atunci în război, nu găsisem nici cale spirituală nici guru. Atunci Jean Herbert, de care mă apropia un interes comun pentru India, îmi aduse la cunoştinţă că Guénon aderase la Islam de ani buni şi practica asiduu calea contemplativă a sufiţilor. Am fost cu atât mai surprins cu cât, la Bénarès, auzisem din gura unui cărturar indian foarte ortodox opinia că Guénon, dintre toţi autorii occidentali care scriseseră despre hinduism, era singurul care îi sesizase deplin sensul şi profunzimea. Mi s-a părut dificil la început să înţeleg cum de putuse să practice o altă religie.


Sobra sa disciplină, dacă îl ţine pe credincios departe de lumea modernă, îi dă cel puţin pacea sufletească

Câteva săptămâni mai târziu, de altminteri, parvenea de la Cairo noutatea că scriitorul francez tocmai murise. Primul purtător de cuvânt european a gândirii “tradiţionale” nu mai era, dar curentul intelectual căruia îi fusese iniţiator rămânea plin de viaţă şi tindea chiar să se amplifice. La editura Gallimard continua apariţia colecţiei intitulate “Tradiţia” în cadrul căreia, după Guénon, se afirmau doi autori încă necunoscuţi lectorilor de limbă franceză, Ananda Coomaraswamy, eminent critic de artă anglo-indian care era o autoritate în Statele Unite, şi Frithjof Schuon căruia îi apăreau primele titluri (Despre unitatea transcendentală a religiilor şi Ochiul inimii) dintr-o operă considerabilă. Continuau să apară la Paris Etudes traditionnelles, “publicaţie exclusiv consacrată doctrinelor metafizice şi esoterice ale Orientului şi Occidentului”, aşa cum se definea ea însăşi, şi căreia René Guénon îi fusese animator timp de mai mult de douăzeci de ani.

Revista publica articole, în general de ţinută bună, raportându-se în principiu la toate tradiţiile sacre şi tratând, de exemplu, atât şintoismul japonez cât şi cultul Marelui Spirit la Pieile Roşii din America. Islamul şi spiritualitatea sa nu păreau să ocupe un loc privilegiat, şi totuşi diverse studii asupra sufismului permiteau presimţirea că autorii lor vorbesc ca despre o realitate trăită.

Aşa cum au arătat-o într-adevăr multe exemple, opera lui Guénon i-a condus pe mulţi dintre cititorii ei la Islam şi la calea sufită în care el însuşi i-a precedat. Iar alţii, în mod sigur, îi datorează regăsirea credinţei în cadrul religiei în care s-au născut, mai ales creştinismul, dar uneori şi iudaismul sau chiar buddhismul. Şi această diversitate a căilor este importantă de notat pentru a situa curentul “tradiţional” în raport cu alte mişcări intelectuale, religioase şi spirituale ale timpului nostru. Este perfect evident că, prin universalismul său, el este la antipodul mentalităţii care prezidă fojgăiala sectelor.

Adeziunea la gândirea “tradiţională” ilustrată de Guénon, apoi de alţi autori ca Schuon, Titus Burckhardt sau Seyyed Hossein Nasr, a suscitat în general o dublă reacţie: prima, negativă, împinge la desolidarizarea de o modernitate apărând de acum ca revoltă împotriva oricărei ordini de sorginte divină, ca inamică a valorilor spiritului şi ca sursă a unor iluzii conducând umanitatea spre pierdere. A doua, pozitivă, impune urgenţa în a regăsi o cale autentică, deci tradiţională, a salvării şi a realizării spirituale. Or, în această privinţă, maeştrii acestui curent intelectual n-au scris niciodată ceva care, de aproape sau de departe, să fi putut semăna propagandei. Ceea ce ei proclamă este nu necesitatea de a reveni la cutare religie, ci la religie ca atare.

Cei care au urmat o asemenea cale n-au trecut prin ceea ce se numeşte în mod curent o cale. Ar fi mai just să li se aplice această formulă frecvent întâlnită în India: nu omul alege calea, ci calea alege omul.

Acum, dacă ei s-au îndreptat adesea spre Islam şi spiritualitatea sa, există diverse raţiuni pentru acest lucru. Întâi, în perspectiva universalistă a gândirii tradiţionale, islamul apare ca ceea ce este după propria sa doctrină: concluzia şi sinteza Revelaţiei universale. Aşadar, faptul de a adera la Islam nu implică ruptura ce s-ar putea crede cu religia în care omul s-a născut, al cărui adevăr fundamental nu este pus sub semnul întrebării. Vom vedea mai apoi că Islamul, a treia tradiţie de sorginte abrahamică după iudaism şi creştinism, aparţine aceluiaşi univers spiritual “monoteist”, astfel încât un occidental nu s-ar simţi înstrăinat în el.

În sfârşit, în ciuda tuturor aparenţelor contrarii, Islamul rămâne depozitarul unor imense comori de intelectualitate tradiţională şi de înţelepciune, iar moştenirea marilor maeştri spirituali ai trecutului, ca Junayd, Ghazâlî, Jîlânî, Ibn Arabî, Rûmî şi atâţia alţii, poartă în continuare fructe. Dar este vorba aici, la nivele diverse, de un esoterism care, prin definitie, scapă mai mult sau mai puţin privirilor exterioare. Se poate afirma totuşi că tradiţia sa se perpetuează în cadrul tasawwuf, sufismul, sau “mistica musulmană” cum se spune în mod curent, şi a confreriilor care emană din ea. Şi mai există încă, printre shaikh-ii care le dirijează, câtiva maestri autentici care se situează fără îndoială la nivelul celor mai eminenţi guru din India.

Acest aspect al Islamului nu corespunde cu sigurantă deloc imaginii ce o dă despre sine în lume. Dar poate acesta este un motiv în plus să-i semnalăm imaginea ascunsă.

Chiar în mediile cultivate, se concepe cu dificultate astăzi că europeni cu aparenţă aproape normală pot împinge extravaganţa până la a practica Islamul şi a-şi impune datoriile şi constrângerile sale. Occidentalii s-ar mira mai puţin fără îndoială dacă s-ar informa puţin mai mult asupra acestei religii care, în cele din urmă, nu este la fel de străină continentului nostru cum se consideră în mod obişnuit. Fără să vorbim de mulţimile de musulmani veniţi recent în Europa în urma prăbuşirii colonialismului, Spania, cândva, a fost pământ islamic timp de şapte secole. Şi Sicilia a fost, deşi mai puţin timp, iar la ora actuală milioane de musulmani trăiesc în Balkani unde, incontestabil, sunt la ei acasă.

Riturile islamice nu se pot cu siguranţă compara cu cele ale creştinismului şi totuşi nu prezintă nimic mai extraordinar, dimpotrivă, pentru că nu cer fidelului să creadă în “mistere” ci îî impun pur şi simplu o atitudine de adorare şi de supunere Dumnezeului unic. Diferenţa fundamentală între un occidental mediu şi un musulman practicant nu se situează probabil la nivelul moştenirilor culturale, ci corespund mai degrabă contradicţiei care opune inevitabil civilizaţiei secularizate actuale orice om ataşat unei tradiţii sacre. În această privinţă musulmanul fidel credinţei sale rămâne întotdeauna mai mult sau mai puţin străin lumii moderne.

O asemenea situaţie îi pune în mod clar probleme şi-l supune unei discipline foarte puţin conforme spiritului secolului, dar îi aduce multe compensaţii printre care cea mai mică nu este pacea sufletească. Pentru că, acceptând această disciplină, nu numai că are sentimentul de a se reconcilia cu Creatorul său, faţă de care face act de supunere în îndeplinirea fiecăreia dintre obligaţiile sale religioase, dar regăseşte şi o stare de armonie cu creaţia. Într-adevăr, riturile islamice au o legătură evidentă cu marile ritmuri cosmice, îndeosebi cu mişcarea soarelui care determină orele rugăciunilor cotidiane, la fel cu cea a lunii care rămâne baza calendarului musulman. Simbolismul lor aminteşte omului că el ocupă un loc central în universul în care a fost făcut “vicar al lui Dumnezeu”, ceea ce îl face solidar cu natura şi toată ordinea lucrurilor create, dar îl desolidarizează de o civilizaţie responsabilă de criza ecologică şi alte cataclisme ameninţătoare.

Poate trebui să adăugăm că practia islamului nu favorizează câtuşi de puţin exaltarea religioasă, ci este însoţită mai degrabă de sobrietate şi de seninătate. Căci credinţa care o motivează este făcută din certitudine şi înţelepciune, certitudine a Absolutului, a Realităţii divine, a înţelepciunii recunoscând că tot restul, tot ceea ce constituie nivelul lumii noastre, este relativ şi contingent, “divertisment şi joc” după termenii Coranului.

Este foarte evident că în epoca noastră toate religiile sunt mai mult sau mai puţin în declin sau în criză. Islamul nu scapă acestei reguli, dar în ciuda decadenţei sale, a turbulenţelor şi a exceselor nejustificabile comise în numele său, el este, în realitatea trăită de sute de milioane de credincioşi, foarte diferit de ceea ce actualitatea face să apară, şi rămâne un extraordinar rezervor de credinţă şi de rugăciune. Şi dacă este în continuare capabil să atragă occidentali în căutarea esenţialului, “singurul lucru necesar”, pe care li-l refuză propria lor civilizaţie, nu-l datorează evident khomeinismului nici altor forme mai mult sau mai puţin aberante de integrism şi de îngustime de spirit, ci spiritualităţii sale întotdeauna vii şi faptului fundamental că rămâne expresia directă a Adevărului transcendent, fără de care nu ar putea să existe o adevărată religie.

Acest text a apărut în Le Temps stratégique, no 22, toamna 1987.

Noi trăiam în nişte luminişuri, Islamul strălucea ca soarele… (de Maurice Lombard)

Lumea musulmană a secolelor VIII şi XI nu este numai punctul de plecare al unei lungi istorii, cea a civilizaţiilor musulmane, ea este concomitent şi punctul de sosire – întins până în zilele noastre – al apogeului unei istorii încă şi mai lungi, cea a civilizaţiilor urbane ale Orientului antic, cele mai vechi civilizaţii cunoscute ale umanităţii, regrupate deja cândva în imperiul lui Alexandru…

Să aruncăm mai întâi o privire spre epoca cuceririlor arabe (mijlocul secolului VII – mijlocul secolului VIII). Atunci s-au construit principalele trăsături ale lumii musulmane.

La început aceste cuceriri au fost făcute de arabii din Arabia, beduini crescători de cămile care constituiră prima forţă militară a Islamului, sub conducerea şefilor de la Mekkah, ei înşişi comercianţi şi armatori de mari caravane. În afara deşertului şi a zonelor de păstorit ale peninsulei arabe, arabii se vor orienta spre ţările Semilunei fertile: Mesopotamia, Siria şi Egipt.


Cuceritorii arabi? O mână de călăreţi pe cămile primiţi ca eliberatori

Dar, alături de elementul arab, armatele islamului se vor deschide contingentelor ridicate din populaţiile subjugate, contingente care vor sta în prelungirea mişcării iniţiale. În acest fel iranienii vor continua marşul spre Asia Centrală, siriano-egiptenii spre Africa de Nord, berberii Africii de Nord, la rândul lor, spre Spania şi Sicilia.

Elementul arab s-a limitat deci spre un singur val de invadatori, plecaţi dintr-un deşert şi nu din ţinuturile împădurite, cu poieni cultivate (Europa centrală) sau din stepele că păşuni (Asia) care au constituit întotdeauna rezervorul invadatorilor barbari ale căror valuri succesive au venit să se instaleze într-un Occident rural, forestier şi puţin populat. Aici, o mână de cuceritori sunt imediat absorbiţi, se dizolvă în mulţimile urbane ale civilizaţiei superioare.

Cum se poate explica uşurinţa şi rapiditatea acestei cuceriri? Arabii aveau de fapt toate şansele să fie primiţi ca nişte eliberatori de către vechile populaţii ale lumii semitice din Siria şi din Mesopotamia, precum şi de către egipteni. Aceste popoare, în afara înrudirii etnice şi lingvistice care-i lega pe unii dintre ei cu arabii, erau supuse de mult timp Romei, apoi Bizanţului în vest, Imperiului persan sassanid în est. Erau în stare de revoltă permanentă împotriva administraţiilor de la Constantiopole şi de la Ctesifon – revoltă, ca întotdeauna în Orient, cu coloratură religioasă şi fond social. Domeniul bizantin este zguduit de erezii – mai cu seamă nestorianismul şi erezia monofizită se opun ortodoxiei dominante. În domeniul sassanid se dezvoltă maniheismul, iudaismul şi creştinismul, confesiuni îndreptate împotriva religiei oficiale, mazdeismul.

Or, tendinţele democratice, egalitare şi cosmopolite ale mesajului islamic răspundeau mişcărilor de revoltă socială şi religioasă. De unde, parţial cel puţin, uşurinţa cu care s-a făcut cucerirea.

Nevoia de ordine şi de pace împinge şi ea populaţiile citadine să se ralieze de partea cuceritorului, de la care aşteaptă o protecţie împotriva anarhiei şi a incursiunilor pentru pradă ale nomazilor. Singura rezistenţă încăpăţânată va veni în cele din urmă de la berberi care, aşa cum se răsculaseră cândva împotriva Cartaginei şi a Romei, şi cum se vor răscula mai târziu împotriva turcilor, vor rămâne întotdeauna, faţă de dominaţia musulmană, în stare de rezistenţă deschisă sau larvară.

Raporturile cu popoarele supuse au fost, în toate cazurile, facilitate de toleranţa invadatorilor, oameni destul de indiferenţi religios, chiar sceptici. Aşadar, nu există persecuţii, nici convertiri forţate. Singura exigenţă manifestată de cuceritori este de ordin fiscal: un tratat de capitulare semnat de ambele părţi, recunoscut de autorităţile religioase, garantează, în schimbul colectării unui impozit, libertatea cultului şi continuarea activităţilor economice.

Cucerirea a fost atât de rapidă încât nu a existat un hiatus, o ruptură, ci continuarea statului preexistent, în toate domeniile sale de activitate: instituţii, rotiţe şi personal administrativ, proceduri, birouri, impozite şi, în sfârşit, monedă.

Cucerirea nu se traduce nici prin distrugeri. N-au existat oraşe arse sau şterse de pe faţa pământului, singura excepţie notabilă fiind jefuirea palatelor sassanide bogate în aur. Deci, n-a fost nici o dezorganizare, populaţiile supuse vor furniza în continuare personalul necesar administraţiei, instrumentul mental al popoarelor cultivate. Noii convertiţi creştini, evrei sau persani, mawali (clienţi) aşa cum se numeau ei atunci, vor juca un rol decisiv în elaborarea civilizaţiei sincretice care este civilizaţia “musulmană”. Chiar şi în codificarea gramaticii arabe, chiar şi în stabilirea textului definitiv al Coranului, vor interveni non-arabi, fii ai vechilor popoare ale Orientului versate în tehnici intelectuale.

Orientul musulman, adică fostele teritorii sassanide (Mesopotamia şi Iranul) şi bizantine (Siria şi Egiptul), se comportă astfel ca creuzetul unei civilizaţii de sinteză care se va întinde apoi asupra întregului domeniu al Islamului: partea orientală, spre Asia centrală, partea occidentală, spre Ifriqiya (Tunisia şi estul algerian), Maghrib al-aqsa (Extremul Occident), Berberia, Spania şi Sicilia.


În realitate, cucerirea musulmană a salvat Occidentul de noaptea barbară în care era scufundat!

Contrariu tezei lui Henri Pirenne, Occidentul a reluat contactul cu civilizaţiile orientale şi, prin ele, cu marile curente mondiale ale comerţului şi ale culturii exact graţie cuceririi musulmane. În timp ce marile invazii barbare din secolele IV şi V antrenaseră regresiunea economică a Occidentului merovingian, apoi carolingian, crearea noului imperiul islamic antrenează, pentru acelaşi Occident, o uimitoare dezvoltare şi o relansare a civilizaţiei proprii.

Dacă luăm în considerare consecinţele profunde ale cuceririi, trei probleme trebuie să fie puse în mod clar şi separat: islamizarea, arabizarea şi semitizarea.

Islamizarea este convertirea vechilor populaţii la noua religie, Islam, convertire favorizată de avantajele fiscale care-i exceptau pe noii convertiţi: suprimarea impozitului jizya sau capitaţia.

Arabizarea trebuie să fie înţeleasă numai în sens lingvistic. Nu a exista o infuzie notabilă de sânge “arab”. Foarte puţine tradiţii propriu-zis “arabe” au fost implantate în ţările cucerite. Ceea ce este numit adesea în mod greşit arabizare, este de fapt semitizarea, orientalizarea, adică adoptarea unui ansamblu de concepte morale, de tabu-uri, de cosmogonii, de cadre mentale şi de practici, care este cel al popoarelor semitice (sau, mai bine zis, semitizate) ale Siriei-Mesopotamiei, şi mai ales a acelei părţi din aceste populaţii care este forţa motrice, pilot: populaţiile urbane, în cadrul cărora s-au acumulat straturile tuturor vechilor civilizaţii de la antichitatea cea mai depărtată încoace, civilizaţii care le-au comunicat fineţea şi rafinamentul, tehnicile intelectuale şi comerciale, nevoia unei ordini sociale stabilite solid, dar şi lipsa de “virtuţi războinice” – atât de răspândită printre populaţiile antichităţii timpurii – care necesită adoptarea mercenarilor.


Civilizaţia musulmană? Un creuzet în care s-au contopit arabi, creştini, evrei şi persani

Cuceririle musulmane sunt la început bătălii câştigate de beduinii Arabiei ieşiţi din deşerturi pe drumuri deja trasate clar şi care se aruncă asupra aglomeraţiilor citadine, ajutaţi de un cerc de fellahi a căror misiune ra aceea de a-i asista în treburile domestice. Mai apoi, vor fi opera berberilor, nomazi Sanhaja sau solizi munteni Kutâma, şi, mai târziu, ocupaţia turcilor, a kurzilor, a daylemiţilor. Islamul şi-a extras forţa militară din acest rezervor de războinici mercenari.

Semitizarea este cu totul altceva, ea este civilizaţia urbană a vechiului Orient sincretic – imperiul persan apoi regatele eleniste -, difuzată în afara domeniului semitic prin mai multe canale şi mai multe mijloace. Întâi de toate prin intermediul limbii arabe, limbă religioasă a Coranului, limbă a guvernării, limbă oficială şi de birou, limbă a marelui comerţ şi a schimburilor îndepărtate, limbă a civilizaţiei literare şi ştiinţifice. Gândirile greacă, iraniană, indiană, chineză, ne-au fost transmise în mare parte prin intermediul traducerilor în arabă, adică printr-un instrument semitic. Semitizarea a avut loc de asemenea prin rutele diasporei comerciale levantine, pornind de la regiunea istmurilor, graţie, în cele din urmă, dispersării, migraţiei de mici efective şi constituirii de comunităţi religioase în punctele strategice ale marelui comerţ. Micile grupuri de pionieri iau amploare încetul cu încetul graţie noilor sosiţi. În acelaşi timp, proliferează, înaintează, prospectează, stabilesc noi centre conservând în spate poziţii de repliere prin intermediul cărora menţin legături din ce în ce mai slabe, uneori rupte din cauza schismelor, uneori întărite de regrupări sau de reluarea legăturii cu acelaşi centru. Aşa iau naştere comunităţile evreieşti a căror limbă scrisă este ebraica sau aramaica, iar limba vorbită araba, comunităţile nestoriene a căror limbă scrisă este siriana, iar limba vorbită araba.

Prin poziţia sa centrală în inima Lumii Vechi, prin dominaţia asupra regiunii istmurilor între două mari domenii maritime – Oceanul Indian şi Mediterana -, prin posedarea marei rute continentale, ruta stepelor, a deşerturilor şi a oazelor care din Asia Centrală duce spre Africa Occidentală, lumea musulmană se afla atunci în raport direct cu alte mari centre urbane şi civilizate. Ea întreţine schimburi fructuoase, de la egal la egal, cu India, China şi Bizanţul. Dar se află de asemeni în raport direct cu lumile tinere – nomade sau forestier – încă barbare sau barbarizate: stepele turceşti, regiunile fluviilor ruseşti, lumea neagră, Occidentul creştin, asupra cărora îşi va face simţită strălucirea, împrumutându-le din forţele ei vii. Este o punte între lumi periferice.

De unde importanţa drumurilor de care depind înaintarea, progresul rapid sau lent, continuu sau întrerupt, influenţele în interiorul zonei de trecere privilegiate pe care o constituie lumea musulmană până în secolul XI. Sunt difuzate spre vest – Occidentul musulman şi dincolo de el – invenţiile şi descoperirile obţinute de vechile ţări ale Orientului, modificate şi îmbogăţite de confruntarea în interiorul unei aceleaşi arii spaţiale, noile influenţe vin pe rutele comerţului îndepărtat, din India, Asia centrală şi China.

De unde reiese şi mai bine importanţa reţelei urbane. Din oraş în oraş se ţes legături economice şi culturale. Drumul serveşte transportului influenţelor urbane. Armatura economică, socială, culturală a lumii musulmane o constituie reţeaua de metropole. Din secolul VIII şi până în secolul XI, punctele cele mai fierbinţi ale acestei mari axe sunt: Baghdad, Damasc, Cairo, Kairuan Fès, Palermo, tot atâtea puncte de popas pe marea rută care leagă Samarkand de Cordoba, mărturisind extraordinara unitate a unei civilizaţii sincretice, în cadrul căreia circulă oameni, mărfuri şi idei ce se suprapun vechiului fond regional rural sau nomad.

De unde, în cele din urmă, importanţa economiei monetare. Se bate din plin monedă datorită afluxului de aur din Africa de sud-est şi din Sudan, explodează creditul, care dublează circulaţia valorilor. În secolul IX, Ibn Khurdadhbeh notează că dezvoltarea bogăţiei şi a tranzacţiilor comerciale este atât de mare încât pot fi văzute monezi circulând în aşezările mici, acolo unde până atunci trocul fusese singura practică. Astfel, pe măsură ce zona de circulaţie monetară creşte, puterea oraşelor asupra ruralităţii creşte şi ea.


În secolul XI, criza economică (deja!) duce la explozia lumii musulmane. Timpul Europei venise…

Dar economia dinarului are nu numai forţa ei, ci şi slăbiciunile corespunzătoare. Ea depinde de comerţ. Supravieţuieşte prin menţinerea drumurilor, prin dominaţia asupra reţelei de relaţii îndepărtate graţie căreia lumea musulmană poate şi trebuie să-şi procure produsele care-i lipsesc şi care-i sunt indispensabile economiei şi civilizaţiei ei aflate în expansiune – aur, înainte de toate, lemn, metale şi arme, sclavi – economie şi civilizaţie obişnuite să cumpere totul în schimbul aurului şi de departe. Atunci când relaţiile îndepărtate încep să se estompeze, drumurile sunt deturnate sau întrerupte, aurul soseşte mai puţin regulat, iar tonusul general scade, crizele încep să se succeadă una alteia, se face simţit regresul oraşelor şi, din acel moment, imposibilitate rezistenţei în faţa poftelor Barbarilor, legată de introducerea mercenarilor în armate, ruperea completă a rutelor comerciale din cauza invaziilor, dislocarea ansamblului.

Şi, într-adevăr, în a doua jumătate a secolului XI, survin crizele, tulburările, invaziile şi, odată cu ele, declinul urban şi întreruperea curentelor economice. Cartiere întregi din Baghdad şi Cairo sunt în ruine, Kairuan este abandonat pentru Mahdiyya, Qal’a al Banu Hammad pentru Bugie, Fes cade sub stăpânirea Almoravizilor. Califatului dezmembrat de la Cordoba îi succed Reyes de Taifas. Rupturii rutelor îi corespunde fărâmiţarea lumii musulmane într-un islam turc, un islam egiptean, un islam maghrebin, un islam spaniol. Particularităţile subadiacente ies la suprafaţă şi vechile fonduri, preexistente cuceririi musulmane dar topite de aceasta, conduc la apariţia civilizaţiilor musulmane.

După secolul XI, centrul de gravitate a Lumii Vechi basculează. De acum, centrele motorii ale unei economii în expansiune continuă nu se mai află în Orient, în marile oraşe ale lumii islamice. Ele au emigrat în Occident şi s-au fixat în oraşele negustoreşti ale Italiei şi ale Flandrei şi, la jumătatea drumului care le leagă, în târgurile din Champagne, unde se schimbă produsele ţărilor nordice şi ale ţărilor mediteraneene. Cu sincope, întreruperi, perioade triumfale şi momente de depresie, puterea economică, forţa de expansiune materială, activitatea creatoare vor fi din acel moment – pentru secole – privilegiul Europei occidentale.

Totuşi, chiar în declinul ei economic, lumea musulmană va continua încă mult timp să strălucească intelectual prin ştiinţele şi filosofia ei. Mai cu seamă în medicină, va juca un rol important nu doar în mişcarea Renaşterii, ci până în secolul XIX.

Între China, India, Bizanţ şi barbarii medievali – turci, negri şi occidentali -, de la sfârşitul imperiilor antice şi până la naşterea statelor moderne, civilizaţia musulmană în prima sa grandoare va fi un creuzet cronologic şi geografic, un plan de intersecţie, o imensă conjunctură, o întâlnire fabuloasă.

Acest text a fost publicat în Le Temps stratégique, no 20, primăvara lui 1987.

Maurice Lombard (1904-1965) a predat istoria economică a Evului Mediu mediteranean la Şcoala Practică de Înalte Studii şi la Şcoala Normală Superioară (ENA) din Paris. Textul tradus aici este un extras din lucrarea sa postumă L’Islam dans sa première grandeur (Paris, Flammarion, 1971). Printre celelalte lucrări importante scrise de el vom nota Espaces et réseaux du haut Moyen Age (Paris, Mouton, 1972) şi Monnaie et Histoire d’Alexandre à Mahomet (Paris, Mouton, 1971).