Fãt-Frumos era electrician

Nu-mi plac poveştile. De fapt, ce spun? Nu-mi place ce-au ajuns poveştile de azi, alea cu Betty ce-a urâtă care s-a măritat cu Jereu Ewing, pentru că doar el a fost capabil să vadă frumuseţea dinţilor ei opresaţi de măscăria aia metalică, a frunţii ei de bibilică din dosul bretonului şcolăresc stupid (semănătoare de acnee – efect garantat!) a… ş.a.m.d. Beurk! Ispirescu din fericire, n-a scris niciodată scenarii de tembeliziune. Nu, nu poveştile arhetipale îmi displac, ci povesteala de azi, aflatul în actul sacru ca musca în ţilindru şi rezultatul, scriptul, ca vai de capul ei.

De aici o crispare, de care nu pot scăpa şi pe care nu fac eforturi s-o ascund atunci când cineva încearcă să mă îmbie la povestea vieţii mele. Sintagma îmi aminteşte de un roman al lui George Sand, o pierdere de vreme fenomenală în capcana căreia am căzut în adolescenţă. Auzi acolo, să citeşti trei sute de pagini ca să afli că George era de fapt o femeie căreia îi plăcea la nebunie să poarte pantaloni! Jurnalul ca tentaţie a aburelii… “M-am născut în 6 octombrie 19…, pe o ploaie straşnică, într-o familie burgheză din orăşelul X.” Aşa începe, ieftin, abureala. De fapt, ţi s-a zis că te-ai născut în 6 octombrie 19…, pe atunci erai mult prea preocupat ca să te uiţi în calendar, şi chiar dacă biata maică-ta, cu toată burghezia ei, te-a fătat în ploaia aia straşnică, tot n-ai resurse să-ţi aminteşti pliciurile care ţi-au urat bun venit în lume. Căreia, fie vorba între noi, i se rupe că tu te tragi din orăşelul X sau cartierul Bronx, din sufragerie sau dintr-un şopron. Povestea vieţii mele e o aţă pe care sunt înşirate minciuni apologetice ca albiturile în bătaia soarelui.

Nu l-am auzit de la început, în caz c-a existat un început în sensul clasic, literaroid. O introducere, ceva. O scuza, uite, am să te bat la cap cu povestea mea, cum am devenit ceea ce sunt (ce mare şi mişto sunt!). Ceva. Nu. N-a fost nimic. Propoziţiile începuseră înainte să fiu atent, deşi eram la aceeaşi masă, împărţind aceeaşi sticlă de suc. Nici măcar scuza alcoolului nu era în noaptea aia, a vreunei dezlegări de limbi, a vreunei tirade shakespeariene declamate tembel, pentru a răscumpăra preemptiv voma dinspre ziuă. Nu. Doar aerul rece al nopţii nord-africane într-un sătuc marocan aflat într-o oază, undeva între mare şi munte.

Pleca de acasă. Asta am înţeles, îşi anunţase mama că pleacă, mamă, poate nu vei avea veşti de la mine vreo doi ani de zile, dar eu plec în deşert. Încerc să definesc cumva plecarea asta, să-i văd caracterul teatral, uşi trântite de pereţi de pe care cade imediat tencuiala, fond de dezamăgire existenţială, l’enfer c’est l’autre, şi alte abureli din care am mâncat cândva precum curcanul boabe înmuiate în lapte. Nimic declamatoriu. Dar nici firesc-firesc nu e - proba: mamă-sa plângea şi noi râdem milităreşte, ca la o amintire nostimă de cazarmă. Urcă în tren. Nu, n-a trântit uşa la plecare, a închis-o frumuşel. Pleca să afle sensul vieţii, şi nu se fac din astea când pleci să afli sensul vieţii. Coboară din tren. Nu, nu era o chestie din dragoste, era cu sensul vieţii, pe bune. Apoi urcă în vapor. Mediterana. Franţa rămăsese în urmă, sensul vieţii era în faţă, de unde deduc că Franţa e în urmă în privinţa sensului vieţii. Apoi din nou în tren, spre Sud. Spre deşert.

Problema e că staţia Sensul Vieţii nu figura pe hartă, aşa că a trebuit să se mulţumească cu Fes, punct terminus. Oraşul sfânt al Marocului. Oraşul toropit în Tradiţie, la porţile căruia modernitatea s-a oprit sfioasă, s-a îmbrăcat în djelaba şi a început să cheme disperată Numele Sacru pe-un şirag de boabe de măslin. Fireşte, el nu ştia asta, era doar un electrician care plecase în căutarea sensului vieţii. De fapt, cred că şi abureala asta cu “sensul vieţii” o bag din burtă de la mine, acum câd scriu textul ăsta, el spunea doar că aşa nu se mai poate…

Cine nu ştie că aşa nu se mai poate? Toţi ştim. Cei mai mulţi o şi zicem, unii de câteva ori pe zi. Numai că el luase decizia că ceva trebuie făcut, că nu-i suficient să-ţi dai seama că aşa nu se mai poate. De asta cobora el acuma din tren la Fes, decis să ajungă în deşert pe jos, la nevoie. Sau călare pe o cămilă, dacă nu e prea greu. Îi privesc obrajii plini, care nu şi-au pierdut “bursele nevinovăţiei” (în fapt, nişte pungi de grăsime care cică dacă se duc îs bun duse, fix ca nevinovăţia aia) şi mă întreb cum ar fi rezistat în deşert şi mai ales până unde. Dacă am aerul că anticipez, întrerup paragraful.

N-am idee dacă tocmai începuse să se întrebe ce l-a apucat, sau se umplea de veneraţie în faţa aerului decrepit al locului (asta e faza cu sacralitatea, nu arată întotdeauna ca scoasă din cutie, frezată şi parfumată), sau poate pur şi simplu se întreba dacă n-ar fi rău să repare pe undeva o instalaţie electrică bubuită, ca să nu se deprofesionalizeze până dă de sensul vieţii. Aici e o hibă, n-a zis ce gândea el exact în momentul ăla. Povestirea înregistrează o deficienţă la capitolul introspecţie psihologică a eroului principal, dar o să vedeţi că acţiunea palpitantă compensează din plin… şi nici n-avea cum să fie altfel, vorba lu’ ăla muşchiulosu’: ail bibac!

Deci, cum mergea electricianul nostru, mări mergea, dădu în drumul său de o librărie. Iar în acea librărie, fix în geam era o carte. Mă rog, erau mai mult, de bună seamă, doar că numai una era în franceză, restul în graiul locului, necunoscut voinicului nostru. Care nici una nici două, intră în librărie, întinde mâna în geam şi citeşte cartea. Bag seama că nu poţi, dacă eşti povestitor, sau chiar şi repovestitor, cum sunt eu, să reduci cititul unei cărţi la două cuvinte (şi aici mă autocitez pentru cei ai căror ochi au alunecat fără să cântărească faptele: “citeşte cartea” am încheiat citatul). Dar cam aşa fu treaba. La Voie Soufie. Calea sufită. Gallimard, sau Flammarion, sau mă rog, o editură care vorbeşte franţuzeşte. Şi citeşte, şi citeşte, şi citeşte (nu-i aşa că repetiţia e mult mai credibilă decât simpla afirmaţie fără efecte de stil? nu? ziceam şi eu aşa, trebuie să fiu atent cu cititorii mei, să-i conving prin învăluire cu verosimil, altfel se rupe relaţia, dacă cititorul renunţă la pactul narativ pe motiv că autorul e prea naiv ca să merite timpul pierdut atunci… atunci nimic). Şi pune cartea înapoi în vitrină (adică a terminat lectura, puteam să zic şi că “a terminat lectura”, dar e mult mai subtil să sugerezi asta printr-un gest exterior, în felul ăsta se simte şi cititorul solicitat şi sudează la pactul narativ, îl ţii aşa, nu-l mai scapi, puteţi să mă credeţi, dacă vă apucaţi vreodată de scris pot să vă învăţ câteva trucuri cu care îl umiliţi pe Cărtărescu la sigur, puşlamaua de Eco e mic copil…).

Ok. Deci avem un electrician care, constatând că aşa nu se mai poate, decide să vadă cum s-ar mai putea. Şi nu oriunde, ci în deşert. Nimereşte însă la Fes, unde citeşte o carte într-o librărie arabă. Cartea e însă în franceză, asta e, nu se poate învăţa araba numai pe tren, salaam alaikum, apoi pe vas, şi din nou pe tren, şukra. Recapitulez pentru cazul în care v-aţi plictisit sau, văzând că mă joc de-a digresiunile, v-a trecut cumva prin cap că sunt mult prea zăpăcit ca să mai ţin firul acţiunii.

După care a vrut să vorbească cu autorul cărţii. Nu ştiu vouă, dar mie mi-a dispărut greaţa pentru povestea vieţii mele. Aş vrea să spun că nu ştiu de ce, că o vrajă cu rază medie de acţiune m-a îmbârligat, şi alte chestii sensibile care dau bine la public, dar adevărul e că ştiu perfect de ce: pentru că nimic nu-i pare imposibil eroului meu. Asta e handicapul lui: îi lipseşte fibra neputinţei. E genul sublim care trebuie să treacă prin geam ca să-şi dea seama că a fost cândva un geam care-l împiedica să treacă dincolo. Lui i se opune tipul celălalt, care suflă în danone pentru că o rudă de-a şaptea de-a vărului prietenului lui s-a fript de la o ciorbă călduţă. Unde rămăsesem? După ce-şi face plăcerea cu cititul vrea să vorbească deci cu autorul. Din fericire nu-i căzuse în mână un volum din Ibn Arabi, ci unul al unui trăitor sub aceleaşi vremi ca şi noi, profesor cu misiuni grele pe la UNESCO şi conferinţe despre sufism mai multe decât propoziţii în textul meu.

Mărturisesc că în stupizenia mea complicată n-am vrut niciodată să vorbesc cu autorul niciunei cărţi. Şi nu ocaziile mi-au lipsit, am fost la vreo două conferinţe pentru care m-am pregătit citind nişte tomuri înainte. Ba chiar la una am vorbit cu scriitorul, ministru prin Belgia de ceva (parca industrie?) şi care scrisese nişte romane fabuloase despre viaţa cretină a funcţionarului într-o societate funcţionărească, şi l-am întrebat ceva despre Karl Marx, din confuzie, că de fapt era vorba despre Max Gallo. Dar întrebarea a fost foarte inteligentă de s-a bucurat toată lumea, inclusiv domnul ministru, numai că eu nu mai sunt capabil să-mi amintesc nimic despre ea, semn că în momentul de faţă am alunecat mult sub nivelul cerut de ea.

Aşa că pleacă electricianul nostru la poştă, să se uite în Pages Jaunes după adresa autorului despre care ştia că e în viaţă şi că locuieşte taman la Fes (unde altundeva?). Recunosc, aici povestea vieţii mele e în pericol. Să pleci de acasă ca să afli sensul vieţii pe coclauri e o pornire frumoasă şi nobilă, păcat s-o compromiţi apoi cu Pages Jaunes, dar să ne amintim că şi în Tinereţe fără bătrâneţe este unul care-o dă chics rău la final. Partea bună e că în Maroc nimănui nu i-a trecut prin cap vreodată să editeze o culegere de numere de telefon, aşa că povestirea revine pe linia de plutire, reintrăm din nou în atmosfera de basm pe care reuşisem cu chiu cu vai s-o instaurez la o vreme (sunt specialist în chestii din astea, am şi diplomă de studii ştiinţifice în literatură). Ok. La poştă discută cu un funcţionar, de fapt îi livrează un prim sampling al povestirii la care muncesc eu acum, succes total, deşi era o versiune lipsită de final, cam cât ştiţi şi voi în acest moment (eu ştiu şi partea finală, merită până la capăt, puteţi să mă credeţi pe cuvânt, dacă nu, opriţi lectura aici).

Înapoi la librărie, unde pe pagina din spate a cărţii scrie că autorul e profesor la o universitate din Fes. Merge si află că Profesorul va veni peste câteva ceasuri pentru un curs. Aşteaptă. Vine. Se întâlnesc. Subhan’allah! Electrianul nostru devine sufiyya, şi cu asta fac praf o doză puternică de povestire a vieţii mele. În trecere constat demolarea scepticismului meu clădit cu atâta trudă în anii de frecventare a literaturii exsanguinate. M-a cucerit Făt-Frumos cu firescul cu care a decis să plece în lume să-şi găsească norocul. Apoi m-a cucerit norocul cu firescul care a decis să-şi dea întâlnire cu Făt-Frumos la Fes, într-o librărie care nu vindea decât cărţi arăbeşti, şi în care Profesorul nu-şi mai văzuse cărţile până atunci, şi nici după aceea vreodată. Decid să râd de-aşa păţanie, pentru că hotărâsem să nu mai plâng de când m-am lăsat de filme indiene, de la doişpe ani.

- Şi ştii ceva? La vreo şapte ani de când am intrat în tariqah, am decis să recitesc La Voie Soufie. Am citit trei pagini cu chiu cu vai şi am lăsat-o. Asta nu-i o carte pentru mine, e pentru intelectuali…