În prima convorbire am vorbit despre nivelul cunoaşterii spirituale pe care l-au atins sufiţii marocani. Am văzut modul în care şcoala sufită marocană a excelat în descrierea esenţei Profetului (slaws), în inovaţiile pozitive în materie de religie cum ar fi reuniunile colective de dhikr, fiqh-ul practic care se bazează pe realităţile sociale marocane etc.
În această a doua parte vă propun să examinăm influenţa educaţiei spirituale sufite asupra tuturor formelor de creativitate din Maroc.
Aş dori, în introducere, să vă împărtăşesc constatările şi impresiile câtorva autori occidentali la primul lor contact cu societatea marocană. Fără să recurgem la Pierre Loti sau la alţii, relativ recent (în anii 1980), un scriitor şi jurnalist elveţian, Roger du Pasquier, într-o carte intitulată Marocul între tradiţie şi revoluţie, descrie primele sale impresii la descoperirea inimii culturii marocane. Astfel, el afirmă că islamul se manifestă pretutindeni în Maroc: în aerul pe care-l respirăm, în tradiţii, în limbă, în spirit, în mentalităţi.
Acest observator a perceput, deci, o realitate despre care aş dori să vă vorbesc în cele ce urmează, despre simţul sufit al acestei realităţi.
Specificitatea islamului în Maroc nu se rezumă la istorie, la cunoaşterea aspectelor religiei, la cunoaşterea spirituală, aşa cum le-am examinat cu prilejul primei convorbiri. Spiritualitatea marocană a impregant toate aspectele culturii marocane.
Să începem cu arhitectura. Majoritatea oraşelor marocane au fost ridicate pe o aluzie, pe un semn al unui sfânt al lui Dumnezeu. Este şi cazul oraşului Fes (a se vedea cartea lui Ibnou Abi Zar, Quirtass). Multe grădini publice au fost înfiinţate de diferite zawwiyah. Numeroase oraşe îşi datorează numele - sfinţilor lor fondatori: Sidi Kacem, Sidi Slimane, Sidi Allal Tazi, Oujda (sfânt al cărui nume este Sidi Yahia ibn Younes). Oraşul Casablanca a fost numit Sidi Belyout, după numele sfântului său fondator. Chiar şi cartierele acestui oraş modern poartă încă numele diferiţilor sfinţi care au trăit în locurile respective.
Călătorul care pătrunde în oraşele marocane poate aproape întotdeauna să observe cupola unui sfânt, semn al unei activităţi spirituale intense trecute sau/şi încă prezente.
Dacă pătrundem în profunzimea oraşului marocan, descoperim spiritul sufit al arhitecturii tradiţionale: moscheea care se ridică spre cer (în stil almoravid şi almohad) se poate compara cu moscheile din Orient; spaţiul interior şi fântâna cu apă care face aluzie la dimensiunea interioară a Islamului, la pacea interioară, la spiritul (al-ruh) etern, la viaţa sufletului.
În ceea ce priveşte casele tradiţionale, construcţia lor reflectă semnificaţii spirituale foarte puternice: pudoare şi protejarea intimităţii (spaţiu interior şi dispunerea încăperilor: încăperea destinată musafirilor este situată departe de dormitoare), spaţii destinate rugăciunii, hamam pentru purificare (marile şi micile abluţiuni), locuri destinate sacrificiilor rituale. Moscheea şi zawwiyah se află în apropiere, dacă nu sunt chiar învecinate.
În reprezentarea de către noi a cunoaşterii (şi aceasta este o moştenire antică a gândirii greceşti), există cei care posedă cunoaşterea (oamenii de litere, folosofii, teologii, istoricii etc.) şi cei care nu o posedă. Noi, datorită companionajului maestrului nostru, am fost învăţaţi că există forme ale cunoaşterii ireductibile la ştiinţa livrescă.
Este, într-o oarecare măsură, posibil să inventariem cunoaşterea celor dintâi prin repertorierea scrierilor lor sau a altor documente atestatoare. Putem, însă, să inventariem şi cunoaşterea “oamenilor de rând”, aşa cum numim uneori, la modul comun, cultura populară? Această cunoaştere este ascunsă în spatele proliferării artistice, în spatele tuturor acestor forme de creativitate, în tradiţia orală a triburilor berbere, în diferitele genuri de cântece: melhun, ayta, toqtoqa al-jabaliya, ahwach, abidat al-rahma, al-hassani.
Dacă ne-am apleca asupra ansamblului acestei creaţii orale, am descoperi semnificaţii spirituale subtile, o profundă înţelepciune sufită care laudă meritele Profetului (slaws) şi învăţăturile sfinţilor lui Dumnezeu.
Marocanii au trăit, deci, înconjuraţi de toate aceste semnificaţii în arhitectura lor, în cântecele lor, în îmbrăcămintea lor, în alimentaţia lor…
Toate acestea fac să se spună că islamul marocan este un Islam al ihsan-ului (al excelenţei), fiindcă totul aminteşte de Dumnezeu, tot ce ne înconjoară este o invitaţie la “a-l adora pe Dumnezeu ca şi când L-ai vedea, căci dacă tu nu-L vezi, El te vede”.
Cultura amazigă (berberă) găzduieşte o întreagă tradiţie orală de poezii şi cântece de slăvire a Profetului (slaws), de iubire faţă de sfântul Profet, despre rolul său de intermediar. Ayta este, de exemplu, un ansamblu de cuvinte pentru slăvirea sfinţilor; la fel şi în cazul cântecului andaluz (numit tarab adaloussi). Melhun-ul este un exemplu de cântec despre intermediere.
În ceea ce priveşte hrana şi aşezarea mesei, şi aici se întâlnesc semnificaţii sufite deosebit de subtile. Felul de mâncare din care servesc toţi simbolizează unicitatea din care se inspiră, dar şi sentimentul comunităţii, absenţa oricărui individualism (simbolizat de farfuriile şi porţiile individuale).
Există, de asemenea, un adab pentru începerea mesei: i se acordă prioritate fie celui mai vârstnic, fie celui mai cunoscător, fie musafirului. Tot astfel, carnea nu este împărţită (de către cel mai în vârstă sau de către cel mai înţelept) comesenilor decât după ce au fost consumate legumele şi cuscus-ul.
Semnificaţiile spirituale ale mesei devin limpezi: felul de mâncare din care servesc toţi uneşte (dhikr-ul ne unifică gândurile), în timp ce porţiile individuale ne îndepărtează unii de ceilalţi, ne separă, ne împrăştie…
În mod asemănător, îmbrăcămintea [tradiţională] marocană face aluzie la semnificaţii spirituale; covorul [de rugăciune], prin motivele sale, arcadele sale, formele sale grafice - sugerează unicitatea, Tronul, pe Dumnezeu. Chiar şi la noi acasă, covorul [de rugăciune] se află acolo pentru a ne aminti de actul adorării.
Până şi în cântecele evreilor marocani regăsim împrumuturi din poezia sufită.
Toate acestea au o origine comună: armonia care exista între evrei şi musulmani încă din timpul reconquistei, când evreii fugeau din faţa Inchiziţiei, refugiindu-se în Maroc. Această relaţie era de asemenea natură încât aflăm, de exemplu, din lucrarea lui Tadili (Tasawwuf), că evreii li se alăturau musulmanilor în timpul rugăciunilor istissqa’ (invocaţii pentru căderea ploii binefăcătoare) atunci când aceştia din urmă ieşeau în stradă, ridicând mâinile spre cer…
În încheiere, conferenţiarul s-a referit la rolul de comandor al credincioşilor [1], la originile acestuia, la beya (supunere) - tot atâtea specificităţi ale Islamului marocan.
Note:
[1] Comandor al credincioşilor, titlu purtat în trecut de califi, iar în zilele noastre de regele Marocului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu