(Forma redusă a sintagmei al-Ummat al-Islamiyya, "comunitatea credincioşilor")
Coranul defineşte comunitatea islamică drept o comunitate a "neamului de mijloc" (II, 143), "orientată spre qibla", excluzând alte direcţii spirituale (II, 143-145), propovăduind binele: "Poate va ieşi din voi o adunare care îi va chema pe oameni la bine" (III, 104) şi excluzând răul "porunciţi cuviinţa şi opriţi urâciunea" (III, 110).
Ei i s-a revelat sensul adevăratei religii (XIII, 30).
Această comunitate, percepută mai întâi de toate ca o "comunitate a lui Dumnezeu" (Ummat Allah), nu s-a născut în mod concret decât din momentul în care, emigrând cu ai săi, Profetul s-a putut stabili la Medina, unde a propovăduit o nouă ordine, cu legile ei de organizare (Carta/Constituţia de la Medina) şi orientarea sa politică şi militară.
Noua eră islamică debuta astfel printr-o eră socială novatoare.
În fine, pentru a se perfecţiona, dincolo de etica fundamentală, comunitatea islamică trebuia să ţină cont de câteva reguli de bază: să respecte sunnah, să practice shura (consultarea), să respecte ierarhia stabilită după cum se spune în Coran: "O, voi cei ce credeţi! Daţi ascultare lui Dumnezeu! Daţi ascultare trimisului şi celor dintre voi ce au porunca!" (IV, 59) şi, la nevoie, purtaţi lupta sfântă pentru a apăra islamul.
Expresie coranică adiacentă: "Credincioşii sunt fraţi. Împăcaţi-i pe fraţii voştri." (XLIX, 10).
Se afișează postările cu eticheta Simboluri musulmane. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Simboluri musulmane. Afișați toate postările
vineri, mai 28, 2010
joi, februarie 18, 2010
Onoarea
('irdh; sharaf; horma)
Onoarea este una din valorile fundamentale ale beduinului şi ale arabului în general. Legătură socială trainică, pact cu valoare juridică, jurământ, contract de prietenie şi asistenţă, încredere în cuvântul dat, curaj, fidelitate (wafa), sociologia onoarei la arabi şi în Islam a rămas mult timp dominată de caracteristica ei de "etică a partajului".
Onoarea are influenţă asupra inviolabilităţii căminului (harim) şi a patrimoniului (nassab). A contrario, nerespectarea regulilor de onoare - echivalentul unui cod al cavalerismului medieval - era sancţionată printr-o carantină severă a autorilor.
Onoarea este una din valorile fundamentale ale beduinului şi ale arabului în general. Legătură socială trainică, pact cu valoare juridică, jurământ, contract de prietenie şi asistenţă, încredere în cuvântul dat, curaj, fidelitate (wafa), sociologia onoarei la arabi şi în Islam a rămas mult timp dominată de caracteristica ei de "etică a partajului".
Onoarea are influenţă asupra inviolabilităţii căminului (harim) şi a patrimoniului (nassab). A contrario, nerespectarea regulilor de onoare - echivalentul unui cod al cavalerismului medieval - era sancţionată printr-o carantină severă a autorilor.
marți, ianuarie 26, 2010
Acoperământul pentru cap
Printre simbolurile vizibile de zi cu zi ale Islamului trebuie luat în considerare şi acoperământul pentru cap.
În secolul al XVIII-lea se spunea, despre europenii fascinaţi de fastul Sublimei Porţi care se converteau la islam, că "primeau turbanul".
Acoperământul pentru cap este un însemn social, o emblemă a clasei căreia îi aparţine cel care îl poartă. Aceasta se dezvăluie prin rafinament, plecând de la material, confecţie şi port.
Taguelmust-ul, vălul lung alb (înfăşurat în formă de turban) al maghrebienilor sau kaffiyah ţărănesc (mai apoi revoluţionar) al celor din Orientul Apropiat, scufa înaltă a dervişilor rotitori, calpacul (căciula de astrahan) din Turcia urbană, de origine tătară, sunt atât un acoperământ pentru cap - parte anatomică nobilă la musulmani -, cât şi un indiciu evident al originii.
În costumul tradiţional afro-arab al murizilor şi maurilor, calota albă a fost întotdeauna purtată de clasele elevate, fie de cler (asceţi musulmani, savanţi), fie de aristocraţia locului.
La mauritanii Trârza calota albă (arraqiya) era simbolul puterii în exerciţiu. Ea s-a extins în tot Maghrebul popular tradiţional.
Boneta roşie (turban, shashiya) sau, sub formele sale mai elaborate ale calpacului şi, mai ales, ale fesului, îndeplinea aproape aceeaşi funcţie, în special la demnitarii egipteni şi turci, ea făcând întotdeauna parte din costumul oficial.
Un proverb tuareg este mai mult decât limpede: "Un nobil se recunoaşte după taguelmust." Acest "aranjament", aşadar, funcţionează ca un indicator al clasei sociale.
În secolul al XVIII-lea se spunea, despre europenii fascinaţi de fastul Sublimei Porţi care se converteau la islam, că "primeau turbanul".
Acoperământul pentru cap este un însemn social, o emblemă a clasei căreia îi aparţine cel care îl poartă. Aceasta se dezvăluie prin rafinament, plecând de la material, confecţie şi port.
Taguelmust-ul, vălul lung alb (înfăşurat în formă de turban) al maghrebienilor sau kaffiyah ţărănesc (mai apoi revoluţionar) al celor din Orientul Apropiat, scufa înaltă a dervişilor rotitori, calpacul (căciula de astrahan) din Turcia urbană, de origine tătară, sunt atât un acoperământ pentru cap - parte anatomică nobilă la musulmani -, cât şi un indiciu evident al originii.
În costumul tradiţional afro-arab al murizilor şi maurilor, calota albă a fost întotdeauna purtată de clasele elevate, fie de cler (asceţi musulmani, savanţi), fie de aristocraţia locului.
La mauritanii Trârza calota albă (arraqiya) era simbolul puterii în exerciţiu. Ea s-a extins în tot Maghrebul popular tradiţional.
Boneta roşie (turban, shashiya) sau, sub formele sale mai elaborate ale calpacului şi, mai ales, ale fesului, îndeplinea aproape aceeaşi funcţie, în special la demnitarii egipteni şi turci, ea făcând întotdeauna parte din costumul oficial.
Un proverb tuareg este mai mult decât limpede: "Un nobil se recunoaşte după taguelmust." Acest "aranjament", aşadar, funcţionează ca un indicator al clasei sociale.
miercuri, decembrie 23, 2009
Pătratul magic
(wifq; djadual; khatene; murabba')
Este una din descoperirile pitagoreice cele mai uimitoare ale numerologiei universale. Este vorba despre o analiză bazată pe procedee gnomonice (tehnici folosite la calcularea şi construirea cadranelor solare) care demonstrează că primele nouă cifre ale tablei numerologice întreţin relaţii şi concordanţe logice. Atunci când sunt dispuse într-un pătrat, in grupe de trei cifre suprapuse, următoarele numere: 4, 9 şi 2; 3, 5 şi 7; 8, 1 şi 6, se obţine sistematic un total de 15, chiar şi dacă se încrucişează adunările între serii: 4,3 şi 8; 9, 5 şi 1; 2, 7şi 6 etc.
Al-Burî şi Ibn al-'Arabî erau adepţi notorii ai ştiinţei literelor (jafr), pe care o aplicau şi pătratelor magice (awfaq). În Discursul său, Ibn Khaldun notează că "fiecare grupă de litere are un pătrat magic specific care corespunde fie valorii numerice a figurii, fie celei a literelor [care îl compun]".
Printre grupurile de litere pe care vindecătorii le folosesc în terapiile lor trebuie semnalate unul dintre numele lui Dumnezeu (al-Musawwir; lit. "Dătătorul de chipuri", "Plăsmuitorul") şi numele lui Muhammad, Profetul său, atât unul cât şi celălalt generând nenumărate lucrări de numerologie.
În plan cosmologic, fiecare din cele şapte planete îşi avea pătratul ei magic (wifq).
Este una din descoperirile pitagoreice cele mai uimitoare ale numerologiei universale. Este vorba despre o analiză bazată pe procedee gnomonice (tehnici folosite la calcularea şi construirea cadranelor solare) care demonstrează că primele nouă cifre ale tablei numerologice întreţin relaţii şi concordanţe logice. Atunci când sunt dispuse într-un pătrat, in grupe de trei cifre suprapuse, următoarele numere: 4, 9 şi 2; 3, 5 şi 7; 8, 1 şi 6, se obţine sistematic un total de 15, chiar şi dacă se încrucişează adunările între serii: 4,3 şi 8; 9, 5 şi 1; 2, 7şi 6 etc.
Al-Burî şi Ibn al-'Arabî erau adepţi notorii ai ştiinţei literelor (jafr), pe care o aplicau şi pătratelor magice (awfaq). În Discursul său, Ibn Khaldun notează că "fiecare grupă de litere are un pătrat magic specific care corespunde fie valorii numerice a figurii, fie celei a literelor [care îl compun]".
Printre grupurile de litere pe care vindecătorii le folosesc în terapiile lor trebuie semnalate unul dintre numele lui Dumnezeu (al-Musawwir; lit. "Dătătorul de chipuri", "Plăsmuitorul") şi numele lui Muhammad, Profetul său, atât unul cât şi celălalt generând nenumărate lucrări de numerologie.
În plan cosmologic, fiecare din cele şapte planete îşi avea pătratul ei magic (wifq).
vineri, octombrie 23, 2009
Minbar
Este amvonul predicatorului din fiecare mare moschee, instituit chiar de Profet. Amplasarea şi orientarea sa nu răspund, totuşi, nici unei obligaţii specifice; doar cât să dea posibilitatea credincioşilor de a-l vedea cât mai bine pe imam. În schimb, treptele care îi permit predicatorului să urce la tribună sunt considerate drept echivalente simbolice ale înălţării spirituale a şeicului sau imamului. Minbar-ul sugerează, în acest caz, suprapunerea gradelor de cunoaştere, înălţarea spre Dumnezeu, scara celestă şi poate chiar mi'raj-ul.
luni, octombrie 12, 2009
In sha 'Allah/InshAllah
(lit. "Dacă este voia lui Dumnezeu")
În felul ei, această formulă este unul din semnele adeziunii şi supunerii musulmanilor în faţa Dumnezeului Atotputernic.
Nu i se cunoaşte originea; deranjat de întrebările pe care evreii i le puneau referitor la Cei şapte Adormiţi, Profetul ar fi promis să dea un răspuns în ziua următoare, fără a se prevala de voinţa divină (iradat Allah). Atunci, el a avut revelaţia versetului în care este oarecumva dojenit de Creatorul său: "Nu spune niciodată despre un lucru: "Îl voi face mâine", fără să adaugi: "De-o vrea Dumnezeu!"" (XVIII, 23-24) De atunci încolo nicio promisiune nu este făcută fără această formulă, insha'Allah, formulă de rezervă sau de condiţionare (istihnâ).
Totuşi, în Coran se folosesc şi alte formule apropiate. Voinţa virtuală a lui Dumnezeu este exprimată prin particularitatea law, echivalentă cu "dacă" (dacă Dumnezeu vrea...); toleranţa unui lucru este posibilă până în momentul în care Dumnezeu reacţionează. Ea este exprimată prin formula "illâ ma" (în măsura în care Dumnezeu vrea...).
În felul ei, această formulă este unul din semnele adeziunii şi supunerii musulmanilor în faţa Dumnezeului Atotputernic.
Nu i se cunoaşte originea; deranjat de întrebările pe care evreii i le puneau referitor la Cei şapte Adormiţi, Profetul ar fi promis să dea un răspuns în ziua următoare, fără a se prevala de voinţa divină (iradat Allah). Atunci, el a avut revelaţia versetului în care este oarecumva dojenit de Creatorul său: "Nu spune niciodată despre un lucru: "Îl voi face mâine", fără să adaugi: "De-o vrea Dumnezeu!"" (XVIII, 23-24) De atunci încolo nicio promisiune nu este făcută fără această formulă, insha'Allah, formulă de rezervă sau de condiţionare (istihnâ).
Totuşi, în Coran se folosesc şi alte formule apropiate. Voinţa virtuală a lui Dumnezeu este exprimată prin particularitatea law, echivalentă cu "dacă" (dacă Dumnezeu vrea...); toleranţa unui lucru este posibilă până în momentul în care Dumnezeu reacţionează. Ea este exprimată prin formula "illâ ma" (în măsura în care Dumnezeu vrea...).
duminică, septembrie 27, 2009
Punctul
(sg. "nuqta"; pl. "niqat")
Punctul este centrul oricarei figuri geometrice, axa sa principala, caci diametrul, diagonala, bisectoarea, pana si linia ii sunt supuse. La Ikhwan as-Safa (sec. al X-lea), punctul simbolizeaza pamantul si elementele lui componente.
Tot punctul este cel care organizeaza lucrurile nemateriale: "In suflet toate formele sunt adunate in acelasi punct: centrul (...). Cred ca punctul simbolizeaza in acelasi timp, in mod sugestiv, Sufletul uman universal (imaterial), de unde au provenit imamii, manifestarile lor corporale, care sunt diametrele" (Marquet).
Dupa ce a explicat ca, de fiecare data cand vorbim de Punct, intelegem prin el Misterul Prea Sfintei Esente, numita Unitatea Cunoasterii (wahdat al-shudud), Seicul Ahmed al-Alawi (1869-1934), dialogand cu discipolul sau, adauga: "Daca ai inteles cum toate literele sunt cuprinse in Punct, vei intelege cum toate cartile sunt cuprinse in litera, caci adevarat se spune: fara litera, niciun cuvant, si fara cuvant nicio carte. Ceea ce este distinctiv purcede din integral si totul este cuprins in Unitatea Cunoasterii, simbolizata de Punct." (Lings, "Un Saint...")
Traditita profetica a inglobat deja aceasta idee: "Tot ceea ce se afla in cartile revelate se afla in Coran, tot ceea ce este in Coran se gaseste in Fatiha, tot ce este in Fatiha este in Bismi' Llahi ar-Rahmani ar-Rahim si tot ceea ce este in Bismi' Llahi ar-Rahmani ar-Rahim se gaseste in litera Ba, la randul ei cuprinsa in punctul situat dedesubtul ei" (F. Skali, "La voie soufie").
Punctul ca si zero - sub aspect grafic identice in universul arab - se afla in centrul celor doua simbolisme paralele, cel al alfabetului arab si, deci, al Scripturii (intruchipata de Coran), ca si cel al cifrelor.
Punctul este centrul oricarei figuri geometrice, axa sa principala, caci diametrul, diagonala, bisectoarea, pana si linia ii sunt supuse. La Ikhwan as-Safa (sec. al X-lea), punctul simbolizeaza pamantul si elementele lui componente.
Tot punctul este cel care organizeaza lucrurile nemateriale: "In suflet toate formele sunt adunate in acelasi punct: centrul (...). Cred ca punctul simbolizeaza in acelasi timp, in mod sugestiv, Sufletul uman universal (imaterial), de unde au provenit imamii, manifestarile lor corporale, care sunt diametrele" (Marquet).
Dupa ce a explicat ca, de fiecare data cand vorbim de Punct, intelegem prin el Misterul Prea Sfintei Esente, numita Unitatea Cunoasterii (wahdat al-shudud), Seicul Ahmed al-Alawi (1869-1934), dialogand cu discipolul sau, adauga: "Daca ai inteles cum toate literele sunt cuprinse in Punct, vei intelege cum toate cartile sunt cuprinse in litera, caci adevarat se spune: fara litera, niciun cuvant, si fara cuvant nicio carte. Ceea ce este distinctiv purcede din integral si totul este cuprins in Unitatea Cunoasterii, simbolizata de Punct." (Lings, "Un Saint...")
Traditita profetica a inglobat deja aceasta idee: "Tot ceea ce se afla in cartile revelate se afla in Coran, tot ceea ce este in Coran se gaseste in Fatiha, tot ce este in Fatiha este in Bismi' Llahi ar-Rahmani ar-Rahim si tot ceea ce este in Bismi' Llahi ar-Rahmani ar-Rahim se gaseste in litera Ba, la randul ei cuprinsa in punctul situat dedesubtul ei" (F. Skali, "La voie soufie").
Punctul ca si zero - sub aspect grafic identice in universul arab - se afla in centrul celor doua simbolisme paralele, cel al alfabetului arab si, deci, al Scripturii (intruchipata de Coran), ca si cel al cifrelor.
Uleiul
("az-zait", "az-zaitun" = ulei de masline; "zait al-qafur" = ulei de in; "zait al-djuz" = ulei de nucã etc.)
Folosit la prepararea bucatelor, la masajul bebelusilor, in kinesiterapia adultilor si in parfumerie (in special pentru capacitatea de a capta mirosurile), uleiul este o materie oleaginoasa foarte apreciata in islam, la fel ca mierea, apa si laptele. Tehnicile de preparare a produsului au, in plus, o garantie secreta de binecuvantare a caminului caci, in mod conventional, este o ocupatie specific feminina.
Mai mult decat atat, din noiembrie pana in decembrie, atunci cand întregul sat este plecat sa scuture maslinele, uneori chiar si pe cele mici de pe munte, parca o reorganizare sociala traverseaza grupul. In aceasta perioada nu sunt bine vazute conflictele.
De ulei se leaga o intreaga simbolistica, stiut fiind faptul ca cele trei calitati exoterice ale sale sunt gustul, transparenta si parfumul.
In Tunisia, varsarea din neatentie pe propria persoana, pe altcineva sau pe pamant a unei mici cantitati de ulei este de bun augur. In Maroc uleiul evoca serenitatea si calmul. A fost o vreme cand la Rabat, la Sale si pe coasta Atlanticului, atunci cand vremea neprielnica impiedica ambarcatiunile sa iasa in larg, locuitorii obisnuiau sa arunce putin ulei in mare pentru a o linisti. In Orientul Apropiat, in schimb, uleiul nu este intotdeauna un semn bun.
Prin vechimea sa acest simbolism este, totusi, acela al intregii regiuni.
In Egiptul faraonic, cam inspre Regatul Mijlociu, cu 2000 de ani i.Hr., ar fi luat nastere o civilizatie care ar fi creat arta cosmeticelor si a parfumurilor, in care uleiurile si derivatele lor (garsimi, gume, ulei de ricin si de hrean, uleiul de moringa, de balanos, uleiul de in si uleiul virgin de masline) erau foarte utilizate.
Uleiul simbolizeaza mana domestica, transforma fortele raului in energie benefica si actioneaza in diverse situatii in care intunericul iese la lumina.
Parabola uleiului ca materie de Lumina (maddat an-nur) revine in fiecare tratat de mistica sufi.
Pentru Ibn Arabi, uleiul devine motivul unei principale ecuatii (laqo). In ceea ce-l priveste pe Ghazali, cu o jumatate de secol inaintea celui dintai, pune uleiul in stransa relatie cu ideea mistica de lumina iluminatoare si spirituala, caci acest produs este acela care, conform imaginii coranice, se afla in lampa asezata intr-o pestera.
Folosit la prepararea bucatelor, la masajul bebelusilor, in kinesiterapia adultilor si in parfumerie (in special pentru capacitatea de a capta mirosurile), uleiul este o materie oleaginoasa foarte apreciata in islam, la fel ca mierea, apa si laptele. Tehnicile de preparare a produsului au, in plus, o garantie secreta de binecuvantare a caminului caci, in mod conventional, este o ocupatie specific feminina.
Mai mult decat atat, din noiembrie pana in decembrie, atunci cand întregul sat este plecat sa scuture maslinele, uneori chiar si pe cele mici de pe munte, parca o reorganizare sociala traverseaza grupul. In aceasta perioada nu sunt bine vazute conflictele.
De ulei se leaga o intreaga simbolistica, stiut fiind faptul ca cele trei calitati exoterice ale sale sunt gustul, transparenta si parfumul.
In Tunisia, varsarea din neatentie pe propria persoana, pe altcineva sau pe pamant a unei mici cantitati de ulei este de bun augur. In Maroc uleiul evoca serenitatea si calmul. A fost o vreme cand la Rabat, la Sale si pe coasta Atlanticului, atunci cand vremea neprielnica impiedica ambarcatiunile sa iasa in larg, locuitorii obisnuiau sa arunce putin ulei in mare pentru a o linisti. In Orientul Apropiat, in schimb, uleiul nu este intotdeauna un semn bun.
Prin vechimea sa acest simbolism este, totusi, acela al intregii regiuni.
In Egiptul faraonic, cam inspre Regatul Mijlociu, cu 2000 de ani i.Hr., ar fi luat nastere o civilizatie care ar fi creat arta cosmeticelor si a parfumurilor, in care uleiurile si derivatele lor (garsimi, gume, ulei de ricin si de hrean, uleiul de moringa, de balanos, uleiul de in si uleiul virgin de masline) erau foarte utilizate.
Uleiul simbolizeaza mana domestica, transforma fortele raului in energie benefica si actioneaza in diverse situatii in care intunericul iese la lumina.
Parabola uleiului ca materie de Lumina (maddat an-nur) revine in fiecare tratat de mistica sufi.
Pentru Ibn Arabi, uleiul devine motivul unei principale ecuatii (laqo). In ceea ce-l priveste pe Ghazali, cu o jumatate de secol inaintea celui dintai, pune uleiul in stransa relatie cu ideea mistica de lumina iluminatoare si spirituala, caci acest produs este acela care, conform imaginii coranice, se afla in lampa asezata intr-o pestera.
marți, septembrie 15, 2009
Tilawati al-Qur'an
(Psalmodierea Coranului)
Psalmodierea se face în funcţie de modalităţi fonetice precise. Ortoepia Coranului trebuie să fie deosebită. Una este simpla lectură (qira'a, de unde probabil numele de Qur'an - "lectură"), alta este tilawa, cu sau fără modulaţie şi mai ales fără să se recurgă la vulgata şi altfel este chemarea la rugăciune (adhân).
Tajwid-ul este o declamare lentă şi melodioasă a surelor Coranului, recitarea fiind adesea afectată de variaţiuni melodice bogate care contrastează cu lungi momente de pauză (qifa).
În recitarea Coranului se disting mai multe ritmuri: tartil - recitare lentă, tadwir - recitare normală şi hadr - recitare rapidă, aşadar scandări mai tonice.
Şapte psalmodieri ale Coranului, al-qiraât as-sab' sunt preconizate şi admise de şcolile teologice tradiţionale. Mai mult chiar decât lecturile cu adevărat distincte, aceste diverse modalităţi de enunţare a textului sacru în public se diferenţiază prin conotaţia lor lingvistică sau fonetică:
I. fatha - o vocalizare a literei cu e sau a;
II. damma - o vocalizare a literei cu u;
III. khafid - coborârea vocii la pronunţarea unei consoane;
IV. sukun (lit. "linişte") - faptul de a nu pronunţa o consoană;
V. raum - a mima o vocală;
VI. ichman (lit. "acţiunea de a simţi un parfum, un miros") - se aplică unei pronunţări foarte uşoare a unei litere sau a unui grup de litere;
VII. tafkhim (lit. "a înfrumuseţa") - a scoate o treime sau un sfert din vocală.
Deşi cele şapte psalmodieri canonice ale Coranului sunt autentificate, numărul celor practicate realmente nu depăşeşte trei sau patru.
Psalmodierea se face în funcţie de modalităţi fonetice precise. Ortoepia Coranului trebuie să fie deosebită. Una este simpla lectură (qira'a, de unde probabil numele de Qur'an - "lectură"), alta este tilawa, cu sau fără modulaţie şi mai ales fără să se recurgă la vulgata şi altfel este chemarea la rugăciune (adhân).
Tajwid-ul este o declamare lentă şi melodioasă a surelor Coranului, recitarea fiind adesea afectată de variaţiuni melodice bogate care contrastează cu lungi momente de pauză (qifa).
În recitarea Coranului se disting mai multe ritmuri: tartil - recitare lentă, tadwir - recitare normală şi hadr - recitare rapidă, aşadar scandări mai tonice.
Şapte psalmodieri ale Coranului, al-qiraât as-sab' sunt preconizate şi admise de şcolile teologice tradiţionale. Mai mult chiar decât lecturile cu adevărat distincte, aceste diverse modalităţi de enunţare a textului sacru în public se diferenţiază prin conotaţia lor lingvistică sau fonetică:
I. fatha - o vocalizare a literei cu e sau a;
II. damma - o vocalizare a literei cu u;
III. khafid - coborârea vocii la pronunţarea unei consoane;
IV. sukun (lit. "linişte") - faptul de a nu pronunţa o consoană;
V. raum - a mima o vocală;
VI. ichman (lit. "acţiunea de a simţi un parfum, un miros") - se aplică unei pronunţări foarte uşoare a unei litere sau a unui grup de litere;
VII. tafkhim (lit. "a înfrumuseţa") - a scoate o treime sau un sfert din vocală.
Deşi cele şapte psalmodieri canonice ale Coranului sunt autentificate, numărul celor practicate realmente nu depăşeşte trei sau patru.
sâmbătă, august 15, 2009
Paradisul
(Janna; Firdaws; Na'îm: "Locul de graţie"; Zakhruf: "Grădina înfloritoare"; Aden: "Eden - grădina originară a Lumii"; Duam: "Locul veşniciei"; Sidrat al-Muntaha: "Paradisul extrem" [al misticilor]).
Loc fantastic prezentat de Coran şi tradiţia islamică ca o parte a Lumii de Dincolo unde se adună sufletele musulmanilor pioşi. Ei vor găsi aici tot felul de avantaje materiale şi imateriale: pace (VI, 127; X, 25), fericire (III, 15; LVII, 20; LXXXIX, 28), adevăr (LIV, 53), veşnicie (XXV, 15), grădini, râuri, izvoare, fructe, straturi înflorite, băuturi, fecioare frumoase, Hurii, tineri, adolescenţi, paturi şi alte scaune pentru odihnă, veşminte şi podoabe.
Toate aceste bunuri se opun, în mod evident, simbolic şi concret bunurilor perisabile de Aici, de jos. Aşadar, Paradisul este o promisiune escatologică ce străbate toate surele Coranului; el apare impregnat în toate versetele.
Deşi nu este localizat cu precizie (evocarea unui loc fizic fiind strict metaforică), Paradisul simbolizează în acelaşi timp Lumea de Dincolo, dar şi Originea. Sub acest aspect, el apare drept incomensurabil şi nelimitat.
Paradisul este locul celor aleşi. Pentru a-l defini, cronicarii folosesc o terminologie specifică, împrumutată când din vocabularul arhitecturii celeste, când din limbajul mistic. "Eden", "Nemurire", "Naim" ("Locul starii complete de Bine"), "Refugiu", "Veşnicie", "Firdaws" (XVIII, 107; XXIII, 11), "Delicii" sau chiar Sidrat al-Muntaha ("Lotusul extremei limite"), echivalentul cornaic al Paradisului Suprem - sunt termenii care revin cel mai des în indicarea sa.
Loc fantastic prezentat de Coran şi tradiţia islamică ca o parte a Lumii de Dincolo unde se adună sufletele musulmanilor pioşi. Ei vor găsi aici tot felul de avantaje materiale şi imateriale: pace (VI, 127; X, 25), fericire (III, 15; LVII, 20; LXXXIX, 28), adevăr (LIV, 53), veşnicie (XXV, 15), grădini, râuri, izvoare, fructe, straturi înflorite, băuturi, fecioare frumoase, Hurii, tineri, adolescenţi, paturi şi alte scaune pentru odihnă, veşminte şi podoabe.
Toate aceste bunuri se opun, în mod evident, simbolic şi concret bunurilor perisabile de Aici, de jos. Aşadar, Paradisul este o promisiune escatologică ce străbate toate surele Coranului; el apare impregnat în toate versetele.
Deşi nu este localizat cu precizie (evocarea unui loc fizic fiind strict metaforică), Paradisul simbolizează în acelaşi timp Lumea de Dincolo, dar şi Originea. Sub acest aspect, el apare drept incomensurabil şi nelimitat.
Paradisul este locul celor aleşi. Pentru a-l defini, cronicarii folosesc o terminologie specifică, împrumutată când din vocabularul arhitecturii celeste, când din limbajul mistic. "Eden", "Nemurire", "Naim" ("Locul starii complete de Bine"), "Refugiu", "Veşnicie", "Firdaws" (XVIII, 107; XXIII, 11), "Delicii" sau chiar Sidrat al-Muntaha ("Lotusul extremei limite"), echivalentul cornaic al Paradisului Suprem - sunt termenii care revin cel mai des în indicarea sa.
marți, iunie 02, 2009
Milă (Îndurare)
(rahma)
Unul dintre atributele lui Allah, Atotputernicul.
Cuvântul rahma provine de fapt din radicalul rahm, cu sensul de matrice. Unii mistici au văzut în el simbolul matriceal şi protector al lui Dumnezeu, în măsura în care este invocat la începutul fiecărei sure, într-atât este de important - rahman (Milostiv, Iertător) şi rahim (Îndurător, Binefăcător).
Atunci când termenul este folosit izolat, ar-rahman, ar-rahim, el trimite nemijlocit la Allah, al cărui nume şi este de altfel. Un grup de adjective substantivizate - toate în legătură cu divinitatea lui Allah - potenţează această primă calitate: Allah este, într-adevăr, Cel Atoateiertător (ghafur), care şterge păcatele şi fărădelegile şi se întoarce la cel care se pocăieşte etc.
Unul dintre atributele lui Allah, Atotputernicul.
Cuvântul rahma provine de fapt din radicalul rahm, cu sensul de matrice. Unii mistici au văzut în el simbolul matriceal şi protector al lui Dumnezeu, în măsura în care este invocat la începutul fiecărei sure, într-atât este de important - rahman (Milostiv, Iertător) şi rahim (Îndurător, Binefăcător).
Atunci când termenul este folosit izolat, ar-rahman, ar-rahim, el trimite nemijlocit la Allah, al cărui nume şi este de altfel. Un grup de adjective substantivizate - toate în legătură cu divinitatea lui Allah - potenţează această primă calitate: Allah este, într-adevăr, Cel Atoateiertător (ghafur), care şterge păcatele şi fărădelegile şi se întoarce la cel care se pocăieşte etc.
duminică, mai 31, 2009
Qalb - primul invelis al inimii
Inima apare in Coran sub denumirea de qalb, ca locul in care Dumnezeu le-a lasat oamenilor credinta:
"Dumnezeu le-a scris in inimi credinta si i-a intarit cu Duhul Sau" (Cor LVIII, 22);
si "Dumnezeu v-a facut sa iubiti credinta pe care a impodobit-o in inimile voastre" (Cor XLIX, 7).
Prin pozitia si rolul sau anatomic inima este centrul sensibil al fiintei, iar in plan spiritual este locul intuitiei, al viziunii si al trairilor spirituale.
Coranul subliniaza rolul ei in acceptarea credintei - daca inima nu este deschisa lui Dumnezeu, omul este orb caci rolul esential al inimii este acela de a vedea realitatile spirituale, de a-l vedea pe Dumnezeu asa cum apare in sura XXII, versetul 46: "nu ochii lor sunt orbi, ci inimile lor din piepturi sunt oarbe".
Tot inima este locul de unde izvoraste intentia, niyya, a carei importanta este capitala in islam; niciun act religios nu este considerat valabil daca nu exista intentia constienta si deplina de a-l savarsi.
Radacina araba a termenului qalb cuprinde, conform dictionarului Lisan al-'Arab, verbul qalaba, yaqlibu al carui sens este acela de "a intoarce pe toate partile, a face ca partea de sus sa devina partea de jos, iar partea interioara sa devina peratea exterioara".
Misticii musulmani extrag din sensul etimologic intelesul esoteric al termenului. Astfel, qalb este salasul sufletului impacat si inspirat de Dumnezeu atunci cand individul este calauzit pe calea spirituala spre a ajunge la cunoastere prin inspiratia divina, 'ilham, care invaluie inima.
In lucrarea lui al-Hakim at-Tirmidhi, qalb este cel ce-al doilea cerc concentric in reprezentarea inimii, corespunzand sediului luminii credintei, nur al-iman. Credinta reprezinta acceptarea adevarului revelatiilor divine si este legata de un anume fel de cunoastere a realitatii, al-haqiqa, pe care numai Dumnezeu o poate incredinta, fara insa a putea fi vazuta in mod direct.
Pentru a se referi la inima al-Hallaj foloseste termenul qalb, ce acopera semnificatiile sale coranice, corelandu-l mai ales cu temele credintei, cunoasterii si uniunii mistice.
Acest termen apare intr-o proportie destul de insemnata in Divanul sau si intretine o stransa relatie cu concepte cheie ale sufismului. Trebuie notat ca incidenta sa se ridica la o cincime din poeziile atribuite lui al-Hallaj, ceea ce ii confera un rol important in intelegerea misticii sale.
"Dumnezeu le-a scris in inimi credinta si i-a intarit cu Duhul Sau" (Cor LVIII, 22);
si "Dumnezeu v-a facut sa iubiti credinta pe care a impodobit-o in inimile voastre" (Cor XLIX, 7).
Prin pozitia si rolul sau anatomic inima este centrul sensibil al fiintei, iar in plan spiritual este locul intuitiei, al viziunii si al trairilor spirituale.
Coranul subliniaza rolul ei in acceptarea credintei - daca inima nu este deschisa lui Dumnezeu, omul este orb caci rolul esential al inimii este acela de a vedea realitatile spirituale, de a-l vedea pe Dumnezeu asa cum apare in sura XXII, versetul 46: "nu ochii lor sunt orbi, ci inimile lor din piepturi sunt oarbe".
Tot inima este locul de unde izvoraste intentia, niyya, a carei importanta este capitala in islam; niciun act religios nu este considerat valabil daca nu exista intentia constienta si deplina de a-l savarsi.
Radacina araba a termenului qalb cuprinde, conform dictionarului Lisan al-'Arab, verbul qalaba, yaqlibu al carui sens este acela de "a intoarce pe toate partile, a face ca partea de sus sa devina partea de jos, iar partea interioara sa devina peratea exterioara".
Misticii musulmani extrag din sensul etimologic intelesul esoteric al termenului. Astfel, qalb este salasul sufletului impacat si inspirat de Dumnezeu atunci cand individul este calauzit pe calea spirituala spre a ajunge la cunoastere prin inspiratia divina, 'ilham, care invaluie inima.
In lucrarea lui al-Hakim at-Tirmidhi, qalb este cel ce-al doilea cerc concentric in reprezentarea inimii, corespunzand sediului luminii credintei, nur al-iman. Credinta reprezinta acceptarea adevarului revelatiilor divine si este legata de un anume fel de cunoastere a realitatii, al-haqiqa, pe care numai Dumnezeu o poate incredinta, fara insa a putea fi vazuta in mod direct.
Pentru a se referi la inima al-Hallaj foloseste termenul qalb, ce acopera semnificatiile sale coranice, corelandu-l mai ales cu temele credintei, cunoasterii si uniunii mistice.
Acest termen apare intr-o proportie destul de insemnata in Divanul sau si intretine o stransa relatie cu concepte cheie ale sufismului. Trebuie notat ca incidenta sa se ridica la o cincime din poeziile atribuite lui al-Hallaj, ceea ce ii confera un rol important in intelegerea misticii sale.
marți, decembrie 23, 2008
Purificarea
(tahara; mutahhir [pur])
Purificarea este unul din conceptele cruciale ale teologiei islamice.
În Coran apare ca un leit-motiv, despărţind sinceritatea credinţei (taharatu, nadafatu) de inautenticitatea (najassatu) acesteia.
Fără curăţenia trupului şi a sufletului nu se poate pretinde atingerea perfecţiunii islamice, ceea ce conferă noţiunii de "purificare" o funcţie emblematică esenţială: aceea de a defini şi stabili graniţa dintre pur şi impur, dintre murdărie şi antonimul său.
Pentru ca această "perfecţiune" să se împlinească, sunt impuse zece condiţii: efectuarea abluţiunilor rituale, tăierea unghiilor, circumcizia, curăţirea bărbii şi întreţinerea mustăţii şi a părului de pe cap, consumarea cărnii înjunghiată ritualic (halal) şi evitarea în orice împrejurare a cărnii de porc ca şi a altor cărnuri prohibite (carne de vultur, cadavru etc.), abţinerea de la vin şi băuturi alcoolice, evitarea atingerii câinilor, evitarea tuturor felurilor de murdării sau secreţii corporale (sânge, spermă, urină, menstruaţie, materii fecale) şi, în sfârşit, prevenirea epuizării.
Aceste condiţii sunt încă şi mai exigente când este vorba despre sufi:
Cele patru obstacole existente în această lume, notează misticul iranian Shabistari (d. 1320), pot fi combătute prin patru purificări:
Prima este curăţarea murdăriei trupeşti;
A doua este cea a păcatului şi a răului, "Şoaptele ispititorului";
A treia, cea a relelor deprinderi
Care-l fac pe om să se asemene cu dobitoacele de pe câmp;
Cea de-a patra este purificarea străfundurilor inimii
Căci aici se încheie drumul pelerinului.
Purificarea este unul din conceptele cruciale ale teologiei islamice.
În Coran apare ca un leit-motiv, despărţind sinceritatea credinţei (taharatu, nadafatu) de inautenticitatea (najassatu) acesteia.
Fără curăţenia trupului şi a sufletului nu se poate pretinde atingerea perfecţiunii islamice, ceea ce conferă noţiunii de "purificare" o funcţie emblematică esenţială: aceea de a defini şi stabili graniţa dintre pur şi impur, dintre murdărie şi antonimul său.
Pentru ca această "perfecţiune" să se împlinească, sunt impuse zece condiţii: efectuarea abluţiunilor rituale, tăierea unghiilor, circumcizia, curăţirea bărbii şi întreţinerea mustăţii şi a părului de pe cap, consumarea cărnii înjunghiată ritualic (halal) şi evitarea în orice împrejurare a cărnii de porc ca şi a altor cărnuri prohibite (carne de vultur, cadavru etc.), abţinerea de la vin şi băuturi alcoolice, evitarea atingerii câinilor, evitarea tuturor felurilor de murdării sau secreţii corporale (sânge, spermă, urină, menstruaţie, materii fecale) şi, în sfârşit, prevenirea epuizării.
Aceste condiţii sunt încă şi mai exigente când este vorba despre sufi:
Cele patru obstacole existente în această lume, notează misticul iranian Shabistari (d. 1320), pot fi combătute prin patru purificări:
Prima este curăţarea murdăriei trupeşti;
A doua este cea a păcatului şi a răului, "Şoaptele ispititorului";
A treia, cea a relelor deprinderi
Care-l fac pe om să se asemene cu dobitoacele de pe câmp;
Cea de-a patra este purificarea străfundurilor inimii
Căci aici se încheie drumul pelerinului.
duminică, octombrie 05, 2008
Mâna
(yâd; aydin)
Dintre toate părţile corpului, mâna (împreună cu inima şi ochiul) este cea care drenează cel mai dens simbolism. Cuplu de nedespărţit, binomul ochi-mână pare astfel, el singur, să ofere tot imaginarul descântecului.
Mâna protecţiei trimite la origini: în Maghreb ea poartă numele de "mâna Fatmei" sau "mâna Fatimei" (fiica Profetului şi mama tuturor credincioşilor), ba chiar Keff Maryam (mâna Mariei).
A întinde palma mâinii deschise în faţa unui duşman sau a unui potenţial pericol este un gest de apărare cunoscut încă din Antichitate. Este întâlnit tot atât de bine în Palestina, cât şi la Neapole, în Italia, unde trebuie să îndepărteze ochhis-ul, deochiul, gândul rău aruncat asupra cuiva (al-ayn).
"Se pare, notează Probst-Biraben, că oamenii de altădată au strâns în acest pentacul uşor de trasat, o mare parte a ştiinţei şi magiei lor. Este simbolul superiorităţii oamenilor asupra animalelor şi al stăpânirii lor asupra naturii neînsufleţite prin industrie".
Mâna simbolizează persoana în sura coranică a lui Abu-Lahab (CXI,1): "Să-i piară mâinile lui Abu Lahab şi el însuşi să piară".
Dar echivalenţele metonimice ale mâinii sunt numeroase:
- Mâna "posedă", ca în expresia: "Tot ceea ce [mâinile] voastre drepte (aymanukum) au posedat (malakat)" - se subînţelege: robii din casa voastră.
- Mâna "se emoţionează", refuză, exprimă teama, regretul sau zgârcenia: "Şi îşi strâng (yaqbundunma) ei mâinile" (IX, 68) (Sabbagh)
- Mâna primeşte o semnificaţie distinctă. Mâna dreaptă este pozitivă şi benefică; mâna stângă este nefastă. Se spune în Coran: "Celui ce i se va da cartea sa [în care sunt transcrise toate faptele de aici, de jos] în mâna stângă va spune: "Vai mie! Ce bine ar fi fost de nu mi s-ar fi dat cartea şi nu mi-aş fi ştiut socoteala!"(LXIX, 25)". În schimb: "Cel care va primi Cartea Sa cu mâna dreaptă, va fi judecat cu blândeţe" (LXXXIV, 7-8).
Coranul evocă de asemenea "Mâna", "Cele două mâini ale lui Dumnezeu". Adesea mâna este corelată cu suveranitatea divină (mulk). Este şi Graţia, Harul lui Dumnezeu (fadl) ca în versetul (LVII, 29).
Când este folosită expresia "Cele două mâini", ca în acest verset: "Mărire Celui ce ţine în mâna Sa împărăţia fiecărui lucru! La El veţi fi întorşi!" (XXXVI, 83), este vorba numai despre Creatorul antropomorfizat.
Rene Guenon merge mai departe: "În ceea ce priveşte însuşi Numele lui Allah, el este format cu degetele în felul următor: degetul mic corespunde lui lam (literă dublă), iar degetul mare lui ha (care, cu regularitate, trebuie aşezat în forma lui "deschisă"), de unde originea divină a mâinii şi a cifrei 5, simboluri foarte răspândite în lumea islamică".
Ghazali semnalează că: "în cazul în care există deasupra celui ce gravează cunoştinţele Ceva care dispune de el, simbolul acesta este Mâna. Această prezenţă, în calitatea în care ea înglobează Mâna, Tabla, Calamul, Scriptura, conform unei ordini armonioase, se spune în mod simbolic că posedă o formă."
Dintre toate părţile corpului, mâna (împreună cu inima şi ochiul) este cea care drenează cel mai dens simbolism. Cuplu de nedespărţit, binomul ochi-mână pare astfel, el singur, să ofere tot imaginarul descântecului.
Mâna protecţiei trimite la origini: în Maghreb ea poartă numele de "mâna Fatmei" sau "mâna Fatimei" (fiica Profetului şi mama tuturor credincioşilor), ba chiar Keff Maryam (mâna Mariei).
A întinde palma mâinii deschise în faţa unui duşman sau a unui potenţial pericol este un gest de apărare cunoscut încă din Antichitate. Este întâlnit tot atât de bine în Palestina, cât şi la Neapole, în Italia, unde trebuie să îndepărteze ochhis-ul, deochiul, gândul rău aruncat asupra cuiva (al-ayn).
"Se pare, notează Probst-Biraben, că oamenii de altădată au strâns în acest pentacul uşor de trasat, o mare parte a ştiinţei şi magiei lor. Este simbolul superiorităţii oamenilor asupra animalelor şi al stăpânirii lor asupra naturii neînsufleţite prin industrie".
Mâna simbolizează persoana în sura coranică a lui Abu-Lahab (CXI,1): "Să-i piară mâinile lui Abu Lahab şi el însuşi să piară".
Dar echivalenţele metonimice ale mâinii sunt numeroase:
- Mâna "posedă", ca în expresia: "Tot ceea ce [mâinile] voastre drepte (aymanukum) au posedat (malakat)" - se subînţelege: robii din casa voastră.
- Mâna "se emoţionează", refuză, exprimă teama, regretul sau zgârcenia: "Şi îşi strâng (yaqbundunma) ei mâinile" (IX, 68) (Sabbagh)
- Mâna primeşte o semnificaţie distinctă. Mâna dreaptă este pozitivă şi benefică; mâna stângă este nefastă. Se spune în Coran: "Celui ce i se va da cartea sa [în care sunt transcrise toate faptele de aici, de jos] în mâna stângă va spune: "Vai mie! Ce bine ar fi fost de nu mi s-ar fi dat cartea şi nu mi-aş fi ştiut socoteala!"(LXIX, 25)". În schimb: "Cel care va primi Cartea Sa cu mâna dreaptă, va fi judecat cu blândeţe" (LXXXIV, 7-8).
Coranul evocă de asemenea "Mâna", "Cele două mâini ale lui Dumnezeu". Adesea mâna este corelată cu suveranitatea divină (mulk). Este şi Graţia, Harul lui Dumnezeu (fadl) ca în versetul (LVII, 29).
Când este folosită expresia "Cele două mâini", ca în acest verset: "Mărire Celui ce ţine în mâna Sa împărăţia fiecărui lucru! La El veţi fi întorşi!" (XXXVI, 83), este vorba numai despre Creatorul antropomorfizat.
Rene Guenon merge mai departe: "În ceea ce priveşte însuşi Numele lui Allah, el este format cu degetele în felul următor: degetul mic corespunde lui lam (literă dublă), iar degetul mare lui ha (care, cu regularitate, trebuie aşezat în forma lui "deschisă"), de unde originea divină a mâinii şi a cifrei 5, simboluri foarte răspândite în lumea islamică".
Ghazali semnalează că: "în cazul în care există deasupra celui ce gravează cunoştinţele Ceva care dispune de el, simbolul acesta este Mâna. Această prezenţă, în calitatea în care ea înglobează Mâna, Tabla, Calamul, Scriptura, conform unei ordini armonioase, se spune în mod simbolic că posedă o formă."
duminică, august 31, 2008
Postul
(siyam; saum; fitar = faptul de a întrerupe postul)
Postul legal, cel de-al patrulea "stâlp" al Islamului (rukn) trebuie ţinut timp de o lună din momentul în care cornul lunii devine vizibil cu ochiul liber.
Luna Ramadan, luna postului ritual, este cea de-a noua în calendarul islamic. Este luna sacră prin excelenţă, deoarece în acest răstimp a fost revelat Coranul Profetului şi, ca urmare, întregului univers [II, 185]. Aşadar, îndemnul de a ţine post apare de nenumărate ori în Cartea Sfântă. Pentru început ca saum, abţinere, se întâlneşte în versetele care instituie ritul în ansamblul lui:
"O, voi, cei ce credeţi! Şi vouă vă este scris postul, precum a fost scris şi leaturilor dinaintea voastră. Poate vă veţi teme!" [II, 183]
Acest post este, prin urmare, o obligaţie pentru orice musulman care este în măsură să şi-l asume.
Totuşi, sunt prevăzute şi anumite excepţii: femeile însărcinate, în travaliu sau care tocmai au născut, femeile aflate la menopauză, bătrânii care zac la pat, nebunii, bolnavii şi cei care călătoresc pot să nu postească:
"Acel dintre voi care este bolnav ori plecat în călătorie, va posti apoi un număr întocmai de zile." [II, 184]
În schimb, celor care pot posti şi întrerup postul li se atribuie măsuri compensatorii foarte riguroase. Postul nu va fi validat în totalitate decât atunci când credinciosul va face o milostenie simbolică, numită dania întreruperii postului (zakat al-fitr), celor nevoiaşi.
Lună sacră, Ramadan este respectată la toate nivelurile de organizare a Cetăţii islamice, în timpul ei adoptându-se un ritm diferit de cel al altor luni.
Limita temporală în care se instituie perioada de sacralizare durează de la răsăritul soarelui până la apusul lui.
În absenţa unei informări sonore colective, cel care ţine postul îl poate întrerupe în momentul în care nu mai distinge un fir de aţă albă de unul de aţă neagră.
Un tabu legat de post priveşte mai multe zile din an. Printre cele mai importante, Ziua Îndoielii (yawm ash-shak), când la sfârşitul lunii shaban, care precede în calendarul musulman luna de post, cornul lunii nu apare foarte clar, ca şi mai multe zile ale ciclului pelerinajului (ayam at-tachriq).
Postul legal, cel de-al patrulea "stâlp" al Islamului (rukn) trebuie ţinut timp de o lună din momentul în care cornul lunii devine vizibil cu ochiul liber.
Luna Ramadan, luna postului ritual, este cea de-a noua în calendarul islamic. Este luna sacră prin excelenţă, deoarece în acest răstimp a fost revelat Coranul Profetului şi, ca urmare, întregului univers [II, 185]. Aşadar, îndemnul de a ţine post apare de nenumărate ori în Cartea Sfântă. Pentru început ca saum, abţinere, se întâlneşte în versetele care instituie ritul în ansamblul lui:
"O, voi, cei ce credeţi! Şi vouă vă este scris postul, precum a fost scris şi leaturilor dinaintea voastră. Poate vă veţi teme!" [II, 183]
Acest post este, prin urmare, o obligaţie pentru orice musulman care este în măsură să şi-l asume.
Totuşi, sunt prevăzute şi anumite excepţii: femeile însărcinate, în travaliu sau care tocmai au născut, femeile aflate la menopauză, bătrânii care zac la pat, nebunii, bolnavii şi cei care călătoresc pot să nu postească:
"Acel dintre voi care este bolnav ori plecat în călătorie, va posti apoi un număr întocmai de zile." [II, 184]
În schimb, celor care pot posti şi întrerup postul li se atribuie măsuri compensatorii foarte riguroase. Postul nu va fi validat în totalitate decât atunci când credinciosul va face o milostenie simbolică, numită dania întreruperii postului (zakat al-fitr), celor nevoiaşi.
Lună sacră, Ramadan este respectată la toate nivelurile de organizare a Cetăţii islamice, în timpul ei adoptându-se un ritm diferit de cel al altor luni.
Limita temporală în care se instituie perioada de sacralizare durează de la răsăritul soarelui până la apusul lui.
În absenţa unei informări sonore colective, cel care ţine postul îl poate întrerupe în momentul în care nu mai distinge un fir de aţă albă de unul de aţă neagră.
Un tabu legat de post priveşte mai multe zile din an. Printre cele mai importante, Ziua Îndoielii (yawm ash-shak), când la sfârşitul lunii shaban, care precede în calendarul musulman luna de post, cornul lunii nu apare foarte clar, ca şi mai multe zile ale ciclului pelerinajului (ayam at-tachriq).
luni, august 11, 2008
Simboluri musulmane: Tesatura (kittane)
Se stie ca vesmantul pelerinului in stare de sacralizare trebuie sa fie alb, fara cusatura sau vreun obiect metalic, ac, fibula, brosa.
Aceasta haina care-l acopera pe barbat pana la mijloc si invaluie femeia aproape in intregime este un intermediar intre cele doua lumi, profana si sacra. Asadar, este vorba de un simbol de legatura, valabil si in cazul vesmantului unui mort.
In Islam, lintoliul este aproape identic cu vesmantul "ihram"-ului (pelerinului): in ambele cazuri, musulmanul, punandu-se la dispozitia Dumnezeului Atotputernic, se pregateste intr-un fel de plecare, de o migratie in Lumea Cealalata.
Aceasta conotatie puternica de mediere si legatura este confirmata de vesmantul adevaratului sufi, ce trebuie sa semene unui lintoliu. Discipolul isi primeste directivele din mainile maestrului sufi, cel ce spala mortii (ghusl) inainte de a se inalta in mod simbolic pe scara initiatica.
Aceasta haina care-l acopera pe barbat pana la mijloc si invaluie femeia aproape in intregime este un intermediar intre cele doua lumi, profana si sacra. Asadar, este vorba de un simbol de legatura, valabil si in cazul vesmantului unui mort.
In Islam, lintoliul este aproape identic cu vesmantul "ihram"-ului (pelerinului): in ambele cazuri, musulmanul, punandu-se la dispozitia Dumnezeului Atotputernic, se pregateste intr-un fel de plecare, de o migratie in Lumea Cealalata.
Aceasta conotatie puternica de mediere si legatura este confirmata de vesmantul adevaratului sufi, ce trebuie sa semene unui lintoliu. Discipolul isi primeste directivele din mainile maestrului sufi, cel ce spala mortii (ghusl) inainte de a se inalta in mod simbolic pe scara initiatica.
vineri, iulie 11, 2008
Mi'raj
(lit. "Înălţare" [la Cer])
Legendă hagiografică, dar transmisă în Coran, conform căreia Profetul ar fi efectuat, pe un cal fabulos numit al-Buraq, o ascensiune (mi'raj) la cel de-al şaptelea Cer, în anul 615, în ziua de 27 a lunii Rajab.
El ar fi plecat de la Mecca, unde se află Moscheea Sacră, s-ar fi oprit la Ierusalim, la cea mai îndepărtată moschee (poate Paradisul), după care ar fi atins Cerul.
Mi'raj are sensul de "înălţare" sau "scară" - simboluri ale urcuşului mitic.
Tradiţia afirmă că Îngerul Jibril s-a ocupat de pregătirile aşa-zisei călătorii, l-a uns pe Profet, i-a spălat viscerele şi inima în apa sfântă din Zamzam, pe urmă a închis pieptul celui care dormea, fără ca acesta să-şi dea seama.
Pe de altă parte, Sura 17 este intitulată "Călătoria în noapte", al-Isra şi prezintă prima parte a mi'rajului, cea care desparte Mecca de Moscheea Sacră (din Ierusalim):
"Mărire Celui ce l-a purtat în noapte pe robul Său de la Moscheea cea Sfântă* la Moscheea cea Îndepărtată**" (XVII, 1).
Această ascensiune simbolizează realizarea Profetului în sensul pe care îl înţelege Djalal ud-Din Rumi, un mi'raj conceput ca fiinţă a omului respiritualizat, în măsura în care această înălţare este în ea însăşi o interiorizare.
* Moscheea Sfântă (sau Interzisă, Intangibilă, datorită sacralităţii sale): Moscheea din Mecca.
** Moscheea Îndepărtată: după unii comentatori, ar fi vorba de o moschee cerească (aluzie la vizita Profetului Muhammad în ceruri - al-mi'raj), şi nu de moscheea omonimă de la Ierusalim - care a fost construită mult mai târziu.
Legendă hagiografică, dar transmisă în Coran, conform căreia Profetul ar fi efectuat, pe un cal fabulos numit al-Buraq, o ascensiune (mi'raj) la cel de-al şaptelea Cer, în anul 615, în ziua de 27 a lunii Rajab.
El ar fi plecat de la Mecca, unde se află Moscheea Sacră, s-ar fi oprit la Ierusalim, la cea mai îndepărtată moschee (poate Paradisul), după care ar fi atins Cerul.
Mi'raj are sensul de "înălţare" sau "scară" - simboluri ale urcuşului mitic.
Tradiţia afirmă că Îngerul Jibril s-a ocupat de pregătirile aşa-zisei călătorii, l-a uns pe Profet, i-a spălat viscerele şi inima în apa sfântă din Zamzam, pe urmă a închis pieptul celui care dormea, fără ca acesta să-şi dea seama.
Pe de altă parte, Sura 17 este intitulată "Călătoria în noapte", al-Isra şi prezintă prima parte a mi'rajului, cea care desparte Mecca de Moscheea Sacră (din Ierusalim):
"Mărire Celui ce l-a purtat în noapte pe robul Său de la Moscheea cea Sfântă* la Moscheea cea Îndepărtată**" (XVII, 1).
Această ascensiune simbolizează realizarea Profetului în sensul pe care îl înţelege Djalal ud-Din Rumi, un mi'raj conceput ca fiinţă a omului respiritualizat, în măsura în care această înălţare este în ea însăşi o interiorizare.
* Moscheea Sfântă (sau Interzisă, Intangibilă, datorită sacralităţii sale): Moscheea din Mecca.
** Moscheea Îndepărtată: după unii comentatori, ar fi vorba de o moschee cerească (aluzie la vizita Profetului Muhammad în ceruri - al-mi'raj), şi nu de moscheea omonimă de la Ierusalim - care a fost construită mult mai târziu.
joi, iunie 12, 2008
Simboluri musulmane: Ploaia
(matâr; hidhab; ghît/ghaît; shita)
Simbol coranic, ploaia reprezintă "binecuvântarea" pe care Dumnezeu, în îndurarea sa supremă, o acordă sau o refuă oamenilor. În măsura în care de ea depinde regenerarea regnului vegetal, ea este un dar al lui Dumnezeu, un dar confirmat de Coran: "Noi facem să cadă din cer o apă binecuvântată cu care facem să crească grădini şi grâne de secerat" (L, 9).
În acest fel, Coranul evocă ploaia de peste treizeci şi cinci de ori: "Dumnezeu! El este Cel ce a creat cerurile şi pământul şi trimite din cer apă cu care dă la iveală roade pentru traiul vostru" (XIV, 32).
O tradiţie islamică, fără îndoială apocrifă, consideră ploaia drept "lacrimile îngerilor" (...).
În rest, ca manifestare meteorologică evidentă, ploaia a servit adesea prezicerilor astromagice pentru numeroase acţiuni colective legate de viaţa comunităţii arabe.
Arabii se expun ploii ca unei binecuvântări divine, relevând în mod direct îndurarea (rahma, un alt termen pentru ploaie) lui Allah, întreaga generozitate a Creatorului. Apariţia norilor deasupra combatanţilor este un semn de bun augur; la înmormântarea unui om sfânt se menţionează cu plăcere că a plouat.
Una din primele manifestări păgâne, cea mai spectaculoasă fără îndoială, este procesiunea ploii urmată de o rugăciune publică numită "rugăciunea ploii" (salat al-istirka), a cărei origine ar fi abrahamică. Ulterior, în folclor, puterea de a aduce ploaia este conferită unor anume wali (sfinţi): o deschidere în cupola mormântului lor simbolizează această putere.
Acest fenomen se va dezvolta şi mai mult în Maghreb, unde supravieţuiesc, de altfel, la berberi, rituri păgâne care datează din cea mai îndepărtată antichitate. Accepţia maghrebiană a cuvântului ghaith (ploaie care cade după salat al-istirka, "Invocaţia ploii") corespunde, pe scurt, ideii puterii divine exprimată în versetul 28 din sura XLII: "El este Cel ce face să cadă ploaia când oamenii sunt deznădăjduiţi".
Simbol coranic, ploaia reprezintă "binecuvântarea" pe care Dumnezeu, în îndurarea sa supremă, o acordă sau o refuă oamenilor. În măsura în care de ea depinde regenerarea regnului vegetal, ea este un dar al lui Dumnezeu, un dar confirmat de Coran: "Noi facem să cadă din cer o apă binecuvântată cu care facem să crească grădini şi grâne de secerat" (L, 9).
În acest fel, Coranul evocă ploaia de peste treizeci şi cinci de ori: "Dumnezeu! El este Cel ce a creat cerurile şi pământul şi trimite din cer apă cu care dă la iveală roade pentru traiul vostru" (XIV, 32).
O tradiţie islamică, fără îndoială apocrifă, consideră ploaia drept "lacrimile îngerilor" (...).
În rest, ca manifestare meteorologică evidentă, ploaia a servit adesea prezicerilor astromagice pentru numeroase acţiuni colective legate de viaţa comunităţii arabe.
Arabii se expun ploii ca unei binecuvântări divine, relevând în mod direct îndurarea (rahma, un alt termen pentru ploaie) lui Allah, întreaga generozitate a Creatorului. Apariţia norilor deasupra combatanţilor este un semn de bun augur; la înmormântarea unui om sfânt se menţionează cu plăcere că a plouat.
Una din primele manifestări păgâne, cea mai spectaculoasă fără îndoială, este procesiunea ploii urmată de o rugăciune publică numită "rugăciunea ploii" (salat al-istirka), a cărei origine ar fi abrahamică. Ulterior, în folclor, puterea de a aduce ploaia este conferită unor anume wali (sfinţi): o deschidere în cupola mormântului lor simbolizează această putere.
Acest fenomen se va dezvolta şi mai mult în Maghreb, unde supravieţuiesc, de altfel, la berberi, rituri păgâne care datează din cea mai îndepărtată antichitate. Accepţia maghrebiană a cuvântului ghaith (ploaie care cade după salat al-istirka, "Invocaţia ploii") corespunde, pe scurt, ideii puterii divine exprimată în versetul 28 din sura XLII: "El este Cel ce face să cadă ploaia când oamenii sunt deznădăjduiţi".
miercuri, martie 19, 2008
Mawlid an-Nabi
Sărbătoare aniversară în care se celebrează naşterea Profetului Muhammad.
Ea se serbează în cea de-a treia lună după 'Ashura, în ziua de 12 a lunii Rabi 'al-awal [ziua care marchează debutul anului hegirian].
Se cunosc mai multe rituri alimentare în cadrul acestei sărbători foarte populare. În Maroc, unde este supranumită 'Id al-'assel ("Sărbătoarea mielului", "Sărbătoarea fină"), laptele - băutură benefică - este nelipsit.
Anul acesta, Mawlid an-Nabi începe mâine, 20 martie.
Ea se serbează în cea de-a treia lună după 'Ashura, în ziua de 12 a lunii Rabi 'al-awal [ziua care marchează debutul anului hegirian].
Se cunosc mai multe rituri alimentare în cadrul acestei sărbători foarte populare. În Maroc, unde este supranumită 'Id al-'assel ("Sărbătoarea mielului", "Sărbătoarea fină"), laptele - băutură benefică - este nelipsit.
Anul acesta, Mawlid an-Nabi începe mâine, 20 martie.
vineri, martie 07, 2008
Grădina
(riadh; bustan [din stan: grădină în persană]; prin extensie: golestan [grădină de trandafiri])
Grădina simbolizează, în miniatură şi prin aticipare, Grădina supremă "din Lumea Cealaltă", Firdaws, Paradisul.
Nu este de mirare, deci, ca musulmanii, oriunde au atins un anume nivel de rafinament, să dezvolte la maximum conceptul de grădină.
Grădinile se prezintă, astfel, ca o reprezentare centrifugă a lumii sacre, cea care se află în interiorul fiinţei noastre, în opoziţie cu universul profan, a ceea ce este exterior.
Ele se manifestă în jurul unui centru viu, fântâna (simbolul apei care le asigură subzistenţa), se desfăşoară de jur împrejur în regnul vegetal - o altă întruchipare a potenţialului nelimitat al Creaţiei divine, se afirmă în cele din urmă în toate celelalte manifestări.
În definitiv, grădina trebuie să pună în evidenţă semnele paradisiace în felul în care şi le imaginează musulmanul: linişte, frumuseţe, ambianţă frumos mirositoare, pomi fructiferi, loc de meditaţie, susur de ape, bucurie şi veselie în dispunerea florilor etc.
Grădina simbolizează, în miniatură şi prin aticipare, Grădina supremă "din Lumea Cealaltă", Firdaws, Paradisul.
Nu este de mirare, deci, ca musulmanii, oriunde au atins un anume nivel de rafinament, să dezvolte la maximum conceptul de grădină.
Grădinile se prezintă, astfel, ca o reprezentare centrifugă a lumii sacre, cea care se află în interiorul fiinţei noastre, în opoziţie cu universul profan, a ceea ce este exterior.
Ele se manifestă în jurul unui centru viu, fântâna (simbolul apei care le asigură subzistenţa), se desfăşoară de jur împrejur în regnul vegetal - o altă întruchipare a potenţialului nelimitat al Creaţiei divine, se afirmă în cele din urmă în toate celelalte manifestări.
În definitiv, grădina trebuie să pună în evidenţă semnele paradisiace în felul în care şi le imaginează musulmanul: linişte, frumuseţe, ambianţă frumos mirositoare, pomi fructiferi, loc de meditaţie, susur de ape, bucurie şi veselie în dispunerea florilor etc.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)