Modesta călătorie a unui occidental spre Islam (de Roger Du Pasquier)

În ochii occidentalilor, a căror ignoranţă în privinţa lumii musulmane se combină în general cu enorme prejudecăţi, puţine lucruri sunt necesare pentru ca cineva să fie considerat un “expert” în Islam sau, mai grav, simpatizant şi chiar convertit. În urmă cu treizeci şi şase de ani un eveniment decisiv al vieţii mele profesionale m-a propulsat brusc în prezenţa umanităţii musulmane, apoi a altor popoare de tradiţie non-creştină.

O anume curiozitate, normală fără îndoială pentru meseria de jurnalist, mi-a adus încă de atunci nevoia extraordinară de a căuta să înţeleg natura veritabilă a ceea ce diferenţiază popoarele orientale de Occidentul modern. Aceasta m-a condus în mod natural la investigaţii asupra credinţelor lor religioase, faţă de care ei erau cu mult mai ataşaţi decât noi europenii.

De altminteri un om experimentat avertizase tânărul reporter care eram: “Dacă vreţi cu adevărat să înţelegeţi ceva despre Orient, trebuie neapărat să-i studiaţi religiile.” M-am străduit, şi am descoperit astfel orizonturi nebănuite şi adesea strălucitoare.

Asemenea descoperiri, care se s-au eşalonat de-a lungul mai multor ani, trebuiau evident să-şi exercite influenţa asupra a ceea ce scriam ca ziarist, înainte de a-mi furniza materia câtorva altor publicaţii, acestea din urmă privind în special Islamul. Simpatia şi înţelegerea pe care le-am mărturisit încă de atunci faţă de această religie au suscitat în mod clar uimiri, care mi-au adus deja întrebări mai mult sau mai puţin indiscrete asupra poziţiei mele faţă de ea şi faţă de ceea ce unii gândesc că a fost “convertirea” mea. Dar mi s-a părut întotdeauna inoportun să le răspund, în măsura în care n-ar fi fost vorba decât de consideraţii personale fără valoare generală. Totuşi, odată cu trecerea anilor şi pentru că solicitarea s-a făcut din nou, admit că poate exista un interes real în relatarea manierei în care unii intelectuali ieşiţi din universitate în perioada celui de-al doilea război mondial au ajuns să se desolidarizeze de modernitatea occidentală al cărei faliment cataclismic bulversa întreaga lume, şi să-şi caute certitudinile şi raţiunea de a trăi în doctrine şi valori tradiţionale care păreau să-şi fi găsit refugiul în Orient. În această privinţă datorez traseului neprevăzut al activităţii mele jurnalistice o experienţă poate semnificativă.

Războiul era încă departe de a fi fost terminat atunci când am fost trimis la Stockholm în calitate de corespondent al Agenţiei telegrafice suedeze şi a Tribunei Genevei. Suedia îmi inspira atunci un fel de entuziasm, părea în ochii mei o ţară model care, reconciliind progres şi tradiţie, propunea cele mai bune soluţii marilor probleme, mai ales cele sociale, care se pun în mare urgenţă în faţa unei lumi în reconstrucţie.

În timpul anilor mei suedezi am văzut statul-providenţă întărindu-se şi câştigând în eficacitate, în vreme ce condiţiile de viaţă şi puterea de cumpărare a populaţiei erau în plin progres. Totuşi, era imposibil să nu remarci în acelaşi timp că, pe un plan non cantitativ, viaţa însăşi nu părea să se amelioreze – s-ar fi spus, dimpotrivă, că tindea să-şi piardă savoarea. Satisfacţia revendicărilor muncitoreşti părea fără efect pozitiv asupra calităţii propriu-zis umane a celor care beneficiau de ele, le alimenta mai degrabă exigenţele materialiste închizându-i în rolul lor de producători-consumatori. În acelaşi timp începea să se manifeste o anume demoralizare care se combina în mod curios cu o libertate a moravurilor din ce în ce mai mare. Peste tot se vedeau feţe plictisite şi încruntate. Oricine se plângea de totul şi de orice, ba chiar primele raze ale soarelui de primăvară nu mai erau primite ca promisiuni ale fericirii, aşa cum fuseseră ele la ieşirea din iarna nordică.

Poate acestea erau semne premergătoare ale crizei civilizaţiei care, mai târziu, trebuiau să conducă la mai 68 şi la contestarea tumultoasă a “societăţii de consum”. Orice ar fi, credinţa mea în virtuţile “modelului suedez” era de acum puternic zguduită. Totuşi, am renunţat repede să caut soluţii, căci, asemeni noilor maîtres à penser, începusem şi eu să consider că suntem într-o lume “absurdă”. Era, într-adevăr, epoca de glorie a lui Sartre şi a lui Camus. Ei aveau un prestigiu şi o influenţă cărora un tânăr ziarist atent la modele intelectuale putea în mod dificil să scape.

Schimbând complet direcţia, am plecat să fac o serie de reportaje, la început în Indonezia iar apoi în alte regiuni ale Asiei, în principal în India, asupra căreia am fost însărcinat să să anchetez din a doua zi în care şi-a obţinut independenţa. După cinci ani de Scandinavia, nimic nu mă pregătea să abordez o lume atât de diferită, ceea ce nu mă împiedica de altminteri câtuşi de puţin să debarc acolo cu certitudinea de a reprezenta o civilizaţie poate absurdă, dar totuşi superioară şi mai avansată. Îmi părea dincolo de orice îndoială că aceste popoare încă împietrite în credinţele lor primitive şi superstiţiile lor trăiau în cea mai deplorabilă “arierare”.

Totuşi nu puteam să nu fiu sedus de căldura, farmecul, surâsul şi seninătatea acestei umanităţi orientale, chiar dacă ea trăia în sărăcie şi în ignoranţa progresului nostru. Mi-am găsit prieteni în Indonezia şi apoi în India şi am putut să compar mentalitatea lor cu a noastră. Am o avut în curând convingerea că ei posedau în general o trăsătură de spirit, poate înţelepciunea, pe care noi am pierdut-o şi care le dădea capacitatea de a suporta situaţii de “subdezvoltare”, cum se spune, care nouă ne-ar fi părut intolerabile. După Suedia, ţara cu nivelul de viaţă atunci cel mai ridicat din Europa dar unde oamenii se plângeau tot timpul, căzusem în regiunile unde acesta era printre cele mai joase din lume, dar unde, totuşi, nimeni nu părea să se îndoiască de faptul că viaţa este încă demnă de a fi trăită. E evident că, pentru claritate, schematizez puţin. Realitatea nu s-a prezentat probabil într-un mod atât de tranşant, dar trebuie luat în calcul că este vorba de o experienţă directă a acestei probleme majore a timpului nostru care este confruntarea dintre Orient şi Occident, între două tranşe de umanitate, una statică şi încă puternic fidelă valorilor trecutului, alta dinamică, îndreptată spre viitor şi dedicată achiziţiei bunăstării materiale, devenită singurul criteriu al progresului.

Într-o primă fază a reflecţiei, ideea nu mi-ar fi venit să mă desolidarizez de Occidentul căruia, în ciuda decepţiilor suedeze, nu-i puneam încă în dubiu superioritatea. Şi fără să vad vreo contradicţie cu ideile existenţialiste la care pretindeam că ader, persistam în a considera creştinismul preferabil religiilor orientale, inclusiv Islamul, pentru că mi se părea mai apt să aducă fericirea popoarelor, mai deschis progresului. Aceasta era de altminteri opinia aproape unanimă a mediilor europene despre aceste ţări orientale, chiar a celor mai distanţate de orice preocupare religioasă.


Deşi sceptic, am descoperit seninătatea acestui continent şi, la René Guénon, cheia unui atât de orbitor mister

Acestea erau dispoziţiile mele spirituale atunci când am plecat de la Delhi cu trenul spre Bénarès, oraşul sfânt al hinduismului, care merita un reportaj. Aveam atunci în bagajul meu, singura expresie a culturii occidentale, un exemplar al Mitului lui Sisif al lui Camus. Dar o altă carte, a cărei lectură îmi era rezervată de destin tocmai la malul Gangelui, avea să mă vindece în mod definitiv de gustul literaturii existenţialiste: Introducere generală la studiul doctrinelor hinduse, a lui René Guénon. A fost o iluminare şi ca o sfâşiere a unui voal în faţa unor orizonturi nelimitate.

Era fără îndoială vorba de hinduism în această lucrare decisivă pe care Alain Daniélou, care locuia pe atunci la Bénarès, mi-o pusese în mâini. Dar descopeream în ea mai mult decât simpla introducere anunţată prin titlu, o viziune asupra lumii şi a vieţii total diferită de cea a Europei occidentale care mă crescuse şi mă formase. Toată India, tot Orientul îmi apărură din acel moment sub o nouă lumină. Ceea ce considerasem până atunci drept arierare, superstiţie sau refuz al progresului căpăta, în lumina demonstraţiei strălucitoare a lui Guénon, o cu totul altă semnificaţie: era vorba mai degrabă de expresiile, chiar micşorate şi decadente, ale unei ordini a lucrurilor procedând din tradiţia universală, care, până la bulversările aduse de ceea ce numim Renaştere, fusese, sub diverse forme, inspiratoare a tuturor marilor civilizaţii, inclusiv cea a Evului Mediu creştin, şi le sacralizase. În ciuda evoluţiei cosmice descendente, de care hinduşii sunt deosebit de conştienţi de vreme ce desemnează perioada de timp în care ne aflăm cu numele de “Kali Yuga”, vârsta sumbră, Orientul rămăsese în general fidel acestei tradiţii, în timp ce Occidentul, ocupat cu revoluţii şi cu iluziile întreţinute de ideea de “progres”, îşi pierduse dimensiunea verticală a lumii şi a naturii umane pentru a dezvolta o civilizaţie orizontală, materială şi cantitativă, abolind valorile sacre în folosul unei totale secularizări.

De atunci, opera lui Guénon, dispărut în 1951, s-a răspândit considerabil într-un public foarte divers dar în general străin mediilor universitare a căror mentalitate o critică fără jumătăţi de măsură. Ea a suscitat desigur opoziţii puternice în Occident, ceea ce era inevitabil din momentul în care făcea procesul modernităţii, dar influenţa sa a contribuit totuşi la crearea unei apropieri mai binevoitoare faţă de Orient şi civilizaţiile sale. În ce mă priveşte m-am străduit să-mi completez cunoaşterea acestei opere, care aducea noi perspective asupra realităţii indiene, obiect al anchetelor mele. Hârtiile mele o mărturisesc, iar reacţiile lectorilor îmi arătară că apreciau noul ton şi atitudinea mai înţelegătoare. Nu se poate nega într-adevăr că Guénon, mai bine decât mulţi orientalişti recunoscuţi, furnizează “chei” pentru o înţelegere în profunzime a Orientului.

Totuşi, nu era vorba doar de aspectul profesional al lucrurilor. Purtam deja o vie recunoştinţă lui Guénon care mă vindecase cu promptitudine de nihilismul absurd al existenţialismului, denunţând agnosticismul modern ca pe o formă elaborată şi voit agresivă a ignoranţei. Dar el a insistat întotdeauna şi asupra faptului că teoria este puţin lucru dacă nu e însoţită de un angajament personal în cadrul unei tradiţii veritabile sau la învăţămintele unui maestru spiritual autentic. În consecinţă, şi cum mă găseam în India, ţară privilegiată în această privinţă, începui să caut un guru.

Investigaţiile mele fură interesante dar adesea la fel de uimitoare şi dezamăgitoare. Am putut, în diverse ashram-uri, să întâlnesc personalităţile remarcabile printre care cea mai eminentă a fost poate swami Sivananda, la Rishikesh, pe pantele Himalayei, dar am fost de mai multe ori dezgustat de graba exagerată cu care stăpânul locului şi discipolii săi o avea de a reţine vizitatorul european. Aşa a fost cazul în celebrul ashram de la Pondichery pe care l-am vizitat în compania soţiei mele, şi unde Shri Aurobindo îşi trăia ultimele luni ale existenţei terestre. “Mama”, celebră şi ea, care guverna comunitatea, ne acordă o lungă întrevedere în cursul căreia dezvoltă o vastă argumentaţie pentru a ne convinge să rămânem şi să ne alăturăm discipolilor. Dar mai multe puncte din discursul ei nu corespundeau criteriilor guénoniene şi reacţia noastră, fără îndoială bine inspirată, a fost să plecăm după saluturi politicoase.

La întoarecere în Elveţia, după o nouă serie de reportaje în regiuni ale Orientului la fel de extreme ca şi Coreea aflată pe atunci în război, nu găsisem nici cale spirituală nici guru. Atunci Jean Herbert, de care mă apropia un interes comun pentru India, îmi aduse la cunoştinţă că Guénon aderase la Islam de ani buni şi practica asiduu calea contemplativă a sufiţilor. Am fost cu atât mai surprins cu cât, la Bénarès, auzisem din gura unui cărturar indian foarte ortodox opinia că Guénon, dintre toţi autorii occidentali care scriseseră despre hinduism, era singurul care îi sesizase deplin sensul şi profunzimea. Mi s-a părut dificil la început să înţeleg cum de putuse să practice o altă religie.


Sobra sa disciplină, dacă îl ţine pe credincios departe de lumea modernă, îi dă cel puţin pacea sufletească

Câteva săptămâni mai târziu, de altminteri, parvenea de la Cairo noutatea că scriitorul francez tocmai murise. Primul purtător de cuvânt european a gândirii “tradiţionale” nu mai era, dar curentul intelectual căruia îi fusese iniţiator rămânea plin de viaţă şi tindea chiar să se amplifice. La editura Gallimard continua apariţia colecţiei intitulate “Tradiţia” în cadrul căreia, după Guénon, se afirmau doi autori încă necunoscuţi lectorilor de limbă franceză, Ananda Coomaraswamy, eminent critic de artă anglo-indian care era o autoritate în Statele Unite, şi Frithjof Schuon căruia îi apăreau primele titluri (Despre unitatea transcendentală a religiilor şi Ochiul inimii) dintr-o operă considerabilă. Continuau să apară la Paris Etudes traditionnelles, “publicaţie exclusiv consacrată doctrinelor metafizice şi esoterice ale Orientului şi Occidentului”, aşa cum se definea ea însăşi, şi căreia René Guénon îi fusese animator timp de mai mult de douăzeci de ani.

Revista publica articole, în general de ţinută bună, raportându-se în principiu la toate tradiţiile sacre şi tratând, de exemplu, atât şintoismul japonez cât şi cultul Marelui Spirit la Pieile Roşii din America. Islamul şi spiritualitatea sa nu păreau să ocupe un loc privilegiat, şi totuşi diverse studii asupra sufismului permiteau presimţirea că autorii lor vorbesc ca despre o realitate trăită.

Aşa cum au arătat-o într-adevăr multe exemple, opera lui Guénon i-a condus pe mulţi dintre cititorii ei la Islam şi la calea sufită în care el însuşi i-a precedat. Iar alţii, în mod sigur, îi datorează regăsirea credinţei în cadrul religiei în care s-au născut, mai ales creştinismul, dar uneori şi iudaismul sau chiar buddhismul. Şi această diversitate a căilor este importantă de notat pentru a situa curentul “tradiţional” în raport cu alte mişcări intelectuale, religioase şi spirituale ale timpului nostru. Este perfect evident că, prin universalismul său, el este la antipodul mentalităţii care prezidă fojgăiala sectelor.

Adeziunea la gândirea “tradiţională” ilustrată de Guénon, apoi de alţi autori ca Schuon, Titus Burckhardt sau Seyyed Hossein Nasr, a suscitat în general o dublă reacţie: prima, negativă, împinge la desolidarizarea de o modernitate apărând de acum ca revoltă împotriva oricărei ordini de sorginte divină, ca inamică a valorilor spiritului şi ca sursă a unor iluzii conducând umanitatea spre pierdere. A doua, pozitivă, impune urgenţa în a regăsi o cale autentică, deci tradiţională, a salvării şi a realizării spirituale. Or, în această privinţă, maeştrii acestui curent intelectual n-au scris niciodată ceva care, de aproape sau de departe, să fi putut semăna propagandei. Ceea ce ei proclamă este nu necesitatea de a reveni la cutare religie, ci la religie ca atare.

Cei care au urmat o asemenea cale n-au trecut prin ceea ce se numeşte în mod curent o cale. Ar fi mai just să li se aplice această formulă frecvent întâlnită în India: nu omul alege calea, ci calea alege omul.

Acum, dacă ei s-au îndreptat adesea spre Islam şi spiritualitatea sa, există diverse raţiuni pentru acest lucru. Întâi, în perspectiva universalistă a gândirii tradiţionale, islamul apare ca ceea ce este după propria sa doctrină: concluzia şi sinteza Revelaţiei universale. Aşadar, faptul de a adera la Islam nu implică ruptura ce s-ar putea crede cu religia în care omul s-a născut, al cărui adevăr fundamental nu este pus sub semnul întrebării. Vom vedea mai apoi că Islamul, a treia tradiţie de sorginte abrahamică după iudaism şi creştinism, aparţine aceluiaşi univers spiritual “monoteist”, astfel încât un occidental nu s-ar simţi înstrăinat în el.

În sfârşit, în ciuda tuturor aparenţelor contrarii, Islamul rămâne depozitarul unor imense comori de intelectualitate tradiţională şi de înţelepciune, iar moştenirea marilor maeştri spirituali ai trecutului, ca Junayd, Ghazâlî, Jîlânî, Ibn Arabî, Rûmî şi atâţia alţii, poartă în continuare fructe. Dar este vorba aici, la nivele diverse, de un esoterism care, prin definitie, scapă mai mult sau mai puţin privirilor exterioare. Se poate afirma totuşi că tradiţia sa se perpetuează în cadrul tasawwuf, sufismul, sau “mistica musulmană” cum se spune în mod curent, şi a confreriilor care emană din ea. Şi mai există încă, printre shaikh-ii care le dirijează, câtiva maestri autentici care se situează fără îndoială la nivelul celor mai eminenţi guru din India.

Acest aspect al Islamului nu corespunde cu sigurantă deloc imaginii ce o dă despre sine în lume. Dar poate acesta este un motiv în plus să-i semnalăm imaginea ascunsă.

Chiar în mediile cultivate, se concepe cu dificultate astăzi că europeni cu aparenţă aproape normală pot împinge extravaganţa până la a practica Islamul şi a-şi impune datoriile şi constrângerile sale. Occidentalii s-ar mira mai puţin fără îndoială dacă s-ar informa puţin mai mult asupra acestei religii care, în cele din urmă, nu este la fel de străină continentului nostru cum se consideră în mod obişnuit. Fără să vorbim de mulţimile de musulmani veniţi recent în Europa în urma prăbuşirii colonialismului, Spania, cândva, a fost pământ islamic timp de şapte secole. Şi Sicilia a fost, deşi mai puţin timp, iar la ora actuală milioane de musulmani trăiesc în Balkani unde, incontestabil, sunt la ei acasă.

Riturile islamice nu se pot cu siguranţă compara cu cele ale creştinismului şi totuşi nu prezintă nimic mai extraordinar, dimpotrivă, pentru că nu cer fidelului să creadă în “mistere” ci îî impun pur şi simplu o atitudine de adorare şi de supunere Dumnezeului unic. Diferenţa fundamentală între un occidental mediu şi un musulman practicant nu se situează probabil la nivelul moştenirilor culturale, ci corespund mai degrabă contradicţiei care opune inevitabil civilizaţiei secularizate actuale orice om ataşat unei tradiţii sacre. În această privinţă musulmanul fidel credinţei sale rămâne întotdeauna mai mult sau mai puţin străin lumii moderne.

O asemenea situaţie îi pune în mod clar probleme şi-l supune unei discipline foarte puţin conforme spiritului secolului, dar îi aduce multe compensaţii printre care cea mai mică nu este pacea sufletească. Pentru că, acceptând această disciplină, nu numai că are sentimentul de a se reconcilia cu Creatorul său, faţă de care face act de supunere în îndeplinirea fiecăreia dintre obligaţiile sale religioase, dar regăseşte şi o stare de armonie cu creaţia. Într-adevăr, riturile islamice au o legătură evidentă cu marile ritmuri cosmice, îndeosebi cu mişcarea soarelui care determină orele rugăciunilor cotidiane, la fel cu cea a lunii care rămâne baza calendarului musulman. Simbolismul lor aminteşte omului că el ocupă un loc central în universul în care a fost făcut “vicar al lui Dumnezeu”, ceea ce îl face solidar cu natura şi toată ordinea lucrurilor create, dar îl desolidarizează de o civilizaţie responsabilă de criza ecologică şi alte cataclisme ameninţătoare.

Poate trebui să adăugăm că practia islamului nu favorizează câtuşi de puţin exaltarea religioasă, ci este însoţită mai degrabă de sobrietate şi de seninătate. Căci credinţa care o motivează este făcută din certitudine şi înţelepciune, certitudine a Absolutului, a Realităţii divine, a înţelepciunii recunoscând că tot restul, tot ceea ce constituie nivelul lumii noastre, este relativ şi contingent, “divertisment şi joc” după termenii Coranului.

Este foarte evident că în epoca noastră toate religiile sunt mai mult sau mai puţin în declin sau în criză. Islamul nu scapă acestei reguli, dar în ciuda decadenţei sale, a turbulenţelor şi a exceselor nejustificabile comise în numele său, el este, în realitatea trăită de sute de milioane de credincioşi, foarte diferit de ceea ce actualitatea face să apară, şi rămâne un extraordinar rezervor de credinţă şi de rugăciune. Şi dacă este în continuare capabil să atragă occidentali în căutarea esenţialului, “singurul lucru necesar”, pe care li-l refuză propria lor civilizaţie, nu-l datorează evident khomeinismului nici altor forme mai mult sau mai puţin aberante de integrism şi de îngustime de spirit, ci spiritualităţii sale întotdeauna vii şi faptului fundamental că rămâne expresia directă a Adevărului transcendent, fără de care nu ar putea să existe o adevărată religie.

Acest text a apărut în Le Temps stratégique, no 22, toamna 1987.