Lumea musulmană a secolelor VIII şi XI nu este numai punctul de plecare al unei lungi istorii, cea a civilizaţiilor musulmane, ea este concomitent şi punctul de sosire – întins până în zilele noastre – al apogeului unei istorii încă şi mai lungi, cea a civilizaţiilor urbane ale Orientului antic, cele mai vechi civilizaţii cunoscute ale umanităţii, regrupate deja cândva în imperiul lui Alexandru…
Să aruncăm mai întâi o privire spre epoca cuceririlor arabe (mijlocul secolului VII – mijlocul secolului VIII). Atunci s-au construit principalele trăsături ale lumii musulmane.
La început aceste cuceriri au fost făcute de arabii din Arabia, beduini crescători de cămile care constituiră prima forţă militară a Islamului, sub conducerea şefilor de la Mekkah, ei înşişi comercianţi şi armatori de mari caravane. În afara deşertului şi a zonelor de păstorit ale peninsulei arabe, arabii se vor orienta spre ţările Semilunei fertile: Mesopotamia, Siria şi Egipt.
Cuceritorii arabi? O mână de călăreţi pe cămile primiţi ca eliberatori
Dar, alături de elementul arab, armatele islamului se vor deschide contingentelor ridicate din populaţiile subjugate, contingente care vor sta în prelungirea mişcării iniţiale. În acest fel iranienii vor continua marşul spre Asia Centrală, siriano-egiptenii spre Africa de Nord, berberii Africii de Nord, la rândul lor, spre Spania şi Sicilia.
Elementul arab s-a limitat deci spre un singur val de invadatori, plecaţi dintr-un deşert şi nu din ţinuturile împădurite, cu poieni cultivate (Europa centrală) sau din stepele că păşuni (Asia) care au constituit întotdeauna rezervorul invadatorilor barbari ale căror valuri succesive au venit să se instaleze într-un Occident rural, forestier şi puţin populat. Aici, o mână de cuceritori sunt imediat absorbiţi, se dizolvă în mulţimile urbane ale civilizaţiei superioare.
Cum se poate explica uşurinţa şi rapiditatea acestei cuceriri? Arabii aveau de fapt toate şansele să fie primiţi ca nişte eliberatori de către vechile populaţii ale lumii semitice din Siria şi din Mesopotamia, precum şi de către egipteni. Aceste popoare, în afara înrudirii etnice şi lingvistice care-i lega pe unii dintre ei cu arabii, erau supuse de mult timp Romei, apoi Bizanţului în vest, Imperiului persan sassanid în est. Erau în stare de revoltă permanentă împotriva administraţiilor de la Constantiopole şi de la Ctesifon – revoltă, ca întotdeauna în Orient, cu coloratură religioasă şi fond social. Domeniul bizantin este zguduit de erezii – mai cu seamă nestorianismul şi erezia monofizită se opun ortodoxiei dominante. În domeniul sassanid se dezvoltă maniheismul, iudaismul şi creştinismul, confesiuni îndreptate împotriva religiei oficiale, mazdeismul.
Or, tendinţele democratice, egalitare şi cosmopolite ale mesajului islamic răspundeau mişcărilor de revoltă socială şi religioasă. De unde, parţial cel puţin, uşurinţa cu care s-a făcut cucerirea.
Nevoia de ordine şi de pace împinge şi ea populaţiile citadine să se ralieze de partea cuceritorului, de la care aşteaptă o protecţie împotriva anarhiei şi a incursiunilor pentru pradă ale nomazilor. Singura rezistenţă încăpăţânată va veni în cele din urmă de la berberi care, aşa cum se răsculaseră cândva împotriva Cartaginei şi a Romei, şi cum se vor răscula mai târziu împotriva turcilor, vor rămâne întotdeauna, faţă de dominaţia musulmană, în stare de rezistenţă deschisă sau larvară.
Raporturile cu popoarele supuse au fost, în toate cazurile, facilitate de toleranţa invadatorilor, oameni destul de indiferenţi religios, chiar sceptici. Aşadar, nu există persecuţii, nici convertiri forţate. Singura exigenţă manifestată de cuceritori este de ordin fiscal: un tratat de capitulare semnat de ambele părţi, recunoscut de autorităţile religioase, garantează, în schimbul colectării unui impozit, libertatea cultului şi continuarea activităţilor economice.
Cucerirea a fost atât de rapidă încât nu a existat un hiatus, o ruptură, ci continuarea statului preexistent, în toate domeniile sale de activitate: instituţii, rotiţe şi personal administrativ, proceduri, birouri, impozite şi, în sfârşit, monedă.
Cucerirea nu se traduce nici prin distrugeri. N-au existat oraşe arse sau şterse de pe faţa pământului, singura excepţie notabilă fiind jefuirea palatelor sassanide bogate în aur. Deci, n-a fost nici o dezorganizare, populaţiile supuse vor furniza în continuare personalul necesar administraţiei, instrumentul mental al popoarelor cultivate. Noii convertiţi creştini, evrei sau persani, mawali (clienţi) aşa cum se numeau ei atunci, vor juca un rol decisiv în elaborarea civilizaţiei sincretice care este civilizaţia “musulmană”. Chiar şi în codificarea gramaticii arabe, chiar şi în stabilirea textului definitiv al Coranului, vor interveni non-arabi, fii ai vechilor popoare ale Orientului versate în tehnici intelectuale.
Orientul musulman, adică fostele teritorii sassanide (Mesopotamia şi Iranul) şi bizantine (Siria şi Egiptul), se comportă astfel ca creuzetul unei civilizaţii de sinteză care se va întinde apoi asupra întregului domeniu al Islamului: partea orientală, spre Asia centrală, partea occidentală, spre Ifriqiya (Tunisia şi estul algerian), Maghrib al-aqsa (Extremul Occident), Berberia, Spania şi Sicilia.
În realitate, cucerirea musulmană a salvat Occidentul de noaptea barbară în care era scufundat!
Contrariu tezei lui Henri Pirenne, Occidentul a reluat contactul cu civilizaţiile orientale şi, prin ele, cu marile curente mondiale ale comerţului şi ale culturii exact graţie cuceririi musulmane. În timp ce marile invazii barbare din secolele IV şi V antrenaseră regresiunea economică a Occidentului merovingian, apoi carolingian, crearea noului imperiul islamic antrenează, pentru acelaşi Occident, o uimitoare dezvoltare şi o relansare a civilizaţiei proprii.
Dacă luăm în considerare consecinţele profunde ale cuceririi, trei probleme trebuie să fie puse în mod clar şi separat: islamizarea, arabizarea şi semitizarea.
Islamizarea este convertirea vechilor populaţii la noua religie, Islam, convertire favorizată de avantajele fiscale care-i exceptau pe noii convertiţi: suprimarea impozitului jizya sau capitaţia.
Arabizarea trebuie să fie înţeleasă numai în sens lingvistic. Nu a exista o infuzie notabilă de sânge “arab”. Foarte puţine tradiţii propriu-zis “arabe” au fost implantate în ţările cucerite. Ceea ce este numit adesea în mod greşit arabizare, este de fapt semitizarea, orientalizarea, adică adoptarea unui ansamblu de concepte morale, de tabu-uri, de cosmogonii, de cadre mentale şi de practici, care este cel al popoarelor semitice (sau, mai bine zis, semitizate) ale Siriei-Mesopotamiei, şi mai ales a acelei părţi din aceste populaţii care este forţa motrice, pilot: populaţiile urbane, în cadrul cărora s-au acumulat straturile tuturor vechilor civilizaţii de la antichitatea cea mai depărtată încoace, civilizaţii care le-au comunicat fineţea şi rafinamentul, tehnicile intelectuale şi comerciale, nevoia unei ordini sociale stabilite solid, dar şi lipsa de “virtuţi războinice” – atât de răspândită printre populaţiile antichităţii timpurii – care necesită adoptarea mercenarilor.
Civilizaţia musulmană? Un creuzet în care s-au contopit arabi, creştini, evrei şi persani
Cuceririle musulmane sunt la început bătălii câştigate de beduinii Arabiei ieşiţi din deşerturi pe drumuri deja trasate clar şi care se aruncă asupra aglomeraţiilor citadine, ajutaţi de un cerc de fellahi a căror misiune ra aceea de a-i asista în treburile domestice. Mai apoi, vor fi opera berberilor, nomazi Sanhaja sau solizi munteni Kutâma, şi, mai târziu, ocupaţia turcilor, a kurzilor, a daylemiţilor. Islamul şi-a extras forţa militară din acest rezervor de războinici mercenari.
Semitizarea este cu totul altceva, ea este civilizaţia urbană a vechiului Orient sincretic – imperiul persan apoi regatele eleniste -, difuzată în afara domeniului semitic prin mai multe canale şi mai multe mijloace. Întâi de toate prin intermediul limbii arabe, limbă religioasă a Coranului, limbă a guvernării, limbă oficială şi de birou, limbă a marelui comerţ şi a schimburilor îndepărtate, limbă a civilizaţiei literare şi ştiinţifice. Gândirile greacă, iraniană, indiană, chineză, ne-au fost transmise în mare parte prin intermediul traducerilor în arabă, adică printr-un instrument semitic. Semitizarea a avut loc de asemenea prin rutele diasporei comerciale levantine, pornind de la regiunea istmurilor, graţie, în cele din urmă, dispersării, migraţiei de mici efective şi constituirii de comunităţi religioase în punctele strategice ale marelui comerţ. Micile grupuri de pionieri iau amploare încetul cu încetul graţie noilor sosiţi. În acelaşi timp, proliferează, înaintează, prospectează, stabilesc noi centre conservând în spate poziţii de repliere prin intermediul cărora menţin legături din ce în ce mai slabe, uneori rupte din cauza schismelor, uneori întărite de regrupări sau de reluarea legăturii cu acelaşi centru. Aşa iau naştere comunităţile evreieşti a căror limbă scrisă este ebraica sau aramaica, iar limba vorbită araba, comunităţile nestoriene a căror limbă scrisă este siriana, iar limba vorbită araba.
Prin poziţia sa centrală în inima Lumii Vechi, prin dominaţia asupra regiunii istmurilor între două mari domenii maritime – Oceanul Indian şi Mediterana -, prin posedarea marei rute continentale, ruta stepelor, a deşerturilor şi a oazelor care din Asia Centrală duce spre Africa Occidentală, lumea musulmană se afla atunci în raport direct cu alte mari centre urbane şi civilizate. Ea întreţine schimburi fructuoase, de la egal la egal, cu India, China şi Bizanţul. Dar se află de asemeni în raport direct cu lumile tinere – nomade sau forestier – încă barbare sau barbarizate: stepele turceşti, regiunile fluviilor ruseşti, lumea neagră, Occidentul creştin, asupra cărora îşi va face simţită strălucirea, împrumutându-le din forţele ei vii. Este o punte între lumi periferice.
De unde importanţa drumurilor de care depind înaintarea, progresul rapid sau lent, continuu sau întrerupt, influenţele în interiorul zonei de trecere privilegiate pe care o constituie lumea musulmană până în secolul XI. Sunt difuzate spre vest – Occidentul musulman şi dincolo de el – invenţiile şi descoperirile obţinute de vechile ţări ale Orientului, modificate şi îmbogăţite de confruntarea în interiorul unei aceleaşi arii spaţiale, noile influenţe vin pe rutele comerţului îndepărtat, din India, Asia centrală şi China.
De unde reiese şi mai bine importanţa reţelei urbane. Din oraş în oraş se ţes legături economice şi culturale. Drumul serveşte transportului influenţelor urbane. Armatura economică, socială, culturală a lumii musulmane o constituie reţeaua de metropole. Din secolul VIII şi până în secolul XI, punctele cele mai fierbinţi ale acestei mari axe sunt: Baghdad, Damasc, Cairo, Kairuan Fès, Palermo, tot atâtea puncte de popas pe marea rută care leagă Samarkand de Cordoba, mărturisind extraordinara unitate a unei civilizaţii sincretice, în cadrul căreia circulă oameni, mărfuri şi idei ce se suprapun vechiului fond regional rural sau nomad.
De unde, în cele din urmă, importanţa economiei monetare. Se bate din plin monedă datorită afluxului de aur din Africa de sud-est şi din Sudan, explodează creditul, care dublează circulaţia valorilor. În secolul IX, Ibn Khurdadhbeh notează că dezvoltarea bogăţiei şi a tranzacţiilor comerciale este atât de mare încât pot fi văzute monezi circulând în aşezările mici, acolo unde până atunci trocul fusese singura practică. Astfel, pe măsură ce zona de circulaţie monetară creşte, puterea oraşelor asupra ruralităţii creşte şi ea.
În secolul XI, criza economică (deja!) duce la explozia lumii musulmane. Timpul Europei venise…
Dar economia dinarului are nu numai forţa ei, ci şi slăbiciunile corespunzătoare. Ea depinde de comerţ. Supravieţuieşte prin menţinerea drumurilor, prin dominaţia asupra reţelei de relaţii îndepărtate graţie căreia lumea musulmană poate şi trebuie să-şi procure produsele care-i lipsesc şi care-i sunt indispensabile economiei şi civilizaţiei ei aflate în expansiune – aur, înainte de toate, lemn, metale şi arme, sclavi – economie şi civilizaţie obişnuite să cumpere totul în schimbul aurului şi de departe. Atunci când relaţiile îndepărtate încep să se estompeze, drumurile sunt deturnate sau întrerupte, aurul soseşte mai puţin regulat, iar tonusul general scade, crizele încep să se succeadă una alteia, se face simţit regresul oraşelor şi, din acel moment, imposibilitate rezistenţei în faţa poftelor Barbarilor, legată de introducerea mercenarilor în armate, ruperea completă a rutelor comerciale din cauza invaziilor, dislocarea ansamblului.
Şi, într-adevăr, în a doua jumătate a secolului XI, survin crizele, tulburările, invaziile şi, odată cu ele, declinul urban şi întreruperea curentelor economice. Cartiere întregi din Baghdad şi Cairo sunt în ruine, Kairuan este abandonat pentru Mahdiyya, Qal’a al Banu Hammad pentru Bugie, Fes cade sub stăpânirea Almoravizilor. Califatului dezmembrat de la Cordoba îi succed Reyes de Taifas. Rupturii rutelor îi corespunde fărâmiţarea lumii musulmane într-un islam turc, un islam egiptean, un islam maghrebin, un islam spaniol. Particularităţile subadiacente ies la suprafaţă şi vechile fonduri, preexistente cuceririi musulmane dar topite de aceasta, conduc la apariţia civilizaţiilor musulmane.
După secolul XI, centrul de gravitate a Lumii Vechi basculează. De acum, centrele motorii ale unei economii în expansiune continuă nu se mai află în Orient, în marile oraşe ale lumii islamice. Ele au emigrat în Occident şi s-au fixat în oraşele negustoreşti ale Italiei şi ale Flandrei şi, la jumătatea drumului care le leagă, în târgurile din Champagne, unde se schimbă produsele ţărilor nordice şi ale ţărilor mediteraneene. Cu sincope, întreruperi, perioade triumfale şi momente de depresie, puterea economică, forţa de expansiune materială, activitatea creatoare vor fi din acel moment – pentru secole – privilegiul Europei occidentale.
Totuşi, chiar în declinul ei economic, lumea musulmană va continua încă mult timp să strălucească intelectual prin ştiinţele şi filosofia ei. Mai cu seamă în medicină, va juca un rol important nu doar în mişcarea Renaşterii, ci până în secolul XIX.
Între China, India, Bizanţ şi barbarii medievali – turci, negri şi occidentali -, de la sfârşitul imperiilor antice şi până la naşterea statelor moderne, civilizaţia musulmană în prima sa grandoare va fi un creuzet cronologic şi geografic, un plan de intersecţie, o imensă conjunctură, o întâlnire fabuloasă.
Acest text a fost publicat în Le Temps stratégique, no 20, primăvara lui 1987.
Maurice Lombard (1904-1965) a predat istoria economică a Evului Mediu mediteranean la Şcoala Practică de Înalte Studii şi la Şcoala Normală Superioară (ENA) din Paris. Textul tradus aici este un extras din lucrarea sa postumă L’Islam dans sa première grandeur (Paris, Flammarion, 1971). Printre celelalte lucrări importante scrise de el vom nota Espaces et réseaux du haut Moyen Age (Paris, Mouton, 1972) şi Monnaie et Histoire d’Alexandre à Mahomet (Paris, Mouton, 1971).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu