Abu al-Wafa’ Ibn `Aqil al-Hanbali (d. 513)

Asemenea lui al-Harawi al-Ansari, a fost hafiz şi faqih al şcolii hanbalite, care era o defendentă ardentă a Sunnei şi a tasawwuf. Este considerat drept un revificator al şcolii Imamului Ahmad, deşi aici predau şi câţiva învăţători ai altor şcoli.

Ca şi alţi sufi din şcoala sa, precum Ibn Qudama (d. 620) şi al-Tufi (d. 715), Ibn `Aqil îl considera pe al-Hallaj un wali (sfânt) şi nu avea nici un dubiu cu privire la sinceritatea şi la legitimitatea sa.
Ibn al-Jawzi a relatat că el însuşi se afla în posesia copiei cu autograf a tratatului lui Ibn `Aqil, pe care acesta îl scrisese în cinstea lui al-Hallaj, intitulat Juz’ fi nasr karamat al-Hallaj („Opuscul în cinstea harurilor lui al-Hallaj”).

Ibn `Aqil a fost un polimat, iar despre lucrarea sa, Kitab al-funun, s-a relatat în repetate rânduri că număra în jur de opt sute de volume, din care până în zilele noastre nu s-a mai păstrat decât unul. (1)

Note:
(1) Vezi articolul lui George Makdisi în Encyclopedia of Islam, ed. a II-a, s.v. ‘Ibn `Akil.’

Hujjat al-Islam Imam al-Ghazali (d. 505)

Abu Hamid al-Tusi al-Ghazali, supranumit “Mărturia Islamului”, însufleţitor al celui de-al cincilea secol al Islamului, savant în usul al-fiqh şi autor al cunoscutei opere, Ihya’ `ulum al-din („Reînvierea ştiinţelor religioase”).

În autobiografia sa, al-Munqidh min al-dalal („Eliberarea de eroare”), el afirmă:
Calea sufită constă în curăţirea inimii de orice este altceva în afară de Allah… Am ajuns la concluzia că sufi sunt căutătorii pe Calea lui Allah, că cea mai exemplară comportare este comportarea lor, că cea mai bună metodă este metoda lor şi că felul lor de a acţiona este cel mai sfânt. Ei şi-au curăţit inimile de orice este altceva în afară de Allah şi au făcut din ele albii în care să curgă râurile ce poartă cunoaşterea lui Allah. [1]

Aşa cum menţionează Ibn `Ajiba în opera sa Iqaz al- himam, al-Ghazali a declarat că tasawwuf [sufismul] era fard `ayn, adică o obligaţie individuală care-i incumbă oricărui musulman - bărbat sau femeie - legal responsabil, deoarece, cu excepţia Profeţilor, nimeni nu este lipsit de defecte şi de maladii interne. [2]

[1] al-Ghazali, al Munqidh min al dalal, p. 131.
[2] Ibn `Ajiba, Iqaz al-himam , p. 8.

Abu al-Wafa’ Ibn `Aqil al-Hanbali (d. 513)

La fel ca şi al-Harawi al-Ansari, al-Hanbali a fost un hafiz şi un faqih al şcolii hanbalite, un apărător fervent al Sunnei şi al tasawwuf.

Este considerat un reînvietor al şcolii Imamului Ahmad, deşi a studiat sub îndrumarea unor învăţători din diferite alte şcoli.

Asemenea altor sufi ai şcolii sale, precum Ibn Qudama (d. 620) şi al-Tufi (d. 715), Ibn `Aqil l-a considerat pe al-Hallaj un wali (sfânt) şi nu s-a îndoit de sinceritatea acestuia şi de faptul că avea dreptate.

Ibn al-Jawzi a relatat că se afla în posesia copiei autorizate a tratatului pe care Ibn `Aqil îl scrisese ca un elogiu adus lui al-Hallaj, intitulat Juz’ fi nasr karamat al-Hallaj ("Opuscul – elogiu al harurilor lui al-Hallaj").

Ibn `Aqil a fost un spirit universal, iar despre opera sa Kitab al-funun se spune că număra cca. 800 de volume; în zilele noastre s-a mai păstrat din ea un singur volum. (1)

Note :
(1) Vezi articolul lui George Makdisi în Encyclopedia of Islam, a 2-a ed., "Ibn `Akil".

Abû Mâlik ‘Abdul Al-Wâhid Ibn Ahmad Ibn ‘Ali Ibn ‘Âshir Al-Ansârî

De origine medineză, s-a născut în 990 AH (1582), a trăit la Fes şi s-a stins din viaţă în 1040 AH (1631).

A fost specialist în jurisprudenţă islamică, savant pios şi plin de virtute, a învăţat Coranul de la Imâm Abî Al-‘Abbâs Ahmad, fiul specialistului în jurisprudenţă Sidi ‘Uthmân Al-Lamtî, a învăţat cele şapte predici (al-qirââtu) cu Imâm Abî Al-‘abbâs Ahmad Al-Kafîf, apoi cu Imâmul şi savantul Abî ‘Abdillah Muhammad As-Sharîf Al-Marrî at-Tilimsânî.

A învăţat gramatica de la câţiva mari cunoscători ai vremii, cum ar fi: Muftiul Fesului - Abû ‘Abdillah Ibn Al-Qâsim Al-Qassâr Al-Qaysî şi Imam Ibn Al-Qâdî.

Şi-a însuşit ştiinţele hadîthelor de la Imâm Al-Qassâr, Imâm Ibn ‘Azîz, Imâm Ibn Al-Qâdî, Imâm Safiyy Ed-dîn Muhammad Ibn Yahyâ Al-‘Izzî Al-Shâfi‘î în Orient (cu ocazia pelerinajului său din anul 1008 al hegirei) şi de la numeroşi alţi învăţaţi.

Studiază „Muwatta’ " Imâmului Mâlik cu Imam Sidi Abî ‘Abdillah Muhammad Al-Jinân, si „Shamâil At-Tirmithî” cu Imâmul şi Şeicul Sidi Abû Al-Hasan ‘Ali Al-Btîwî.

Stăpânea ştiinţele Coranului, cunoştea gramatica, interpretarea Coranului, logica, matematica, Usûl-ul şi numeroase alte discipline.

Printre discipolii şi elevii săi cei mai cunoscuţi se numără: Abû ‘Abdillah Muhammad Ibn Ahmad Mayyâra (autorul Mudawanna care comentează şi explică „Matn” al lui Ibn ‘Âshir), Şeicul ‘Abdelqâdir Al-Fâsî, Abu Al-‘Abbâs Ahmad Ibn ‘Ali As-Sûsî.

A fost un ascet, un mudjahid şi un sufi pios.

Printre operele sale se numără:
- Matn: Al-murshidu al-mu‘înu ‘alâ ad-darûrî min ‘ulûmi ed-dîn: care a avut un succes semnificativ atât în Maghreb, cât şi în Africa sub-Sahariană, unde a fost - şi este încă - învăţat şi recitat la reuniunile sufite şi în moschei;
- Tanbîhu al-khillâni fî ‘ilmi rasmi al-Qur-ân;
- ’Ilmu ar-rub‘i al-majîdi;
- Shifâu al-qalbi al-jarîhi fî sharhi burdati al-madîhi ş.a.

Hujjat al-Islam Imam Ghazali (d. 505)

“Mărturie a Islamului”, Abu Hamid al-Tusi al-Ghazali, cel care a reînviat cel de-al cincilea secol islamic, savant în usul al-fiqh şi autor al celei mai cunoscute dintre lucrările sale, Ihya’ `ulum al-din (“Reînvierea ştiinţelor religioase”).

Aminteşte în autobiografia sa, al-Munqidh min al-dalal (“Eliberarea de eroare”):
“Calea sufită constă în purificarea inimii de tot ceea ce este altceva decât Allah… Am conchis că sufiţii sunt căutătorii pe Calea lui Allah şi comportamentul lor este comportamentul cel mai bun, calea lor este calea cea mai potrivită, iar modul lor de a trăi este cel mai sfânt. Ei şi-au purificat inimile de tot ceea ce este altceva decât Allah şi le-au transformat în albii pentru curgerea râurilor, care duc cu ele cunoaşterea lui Allah.” [1]

Aşa cum menţiona Ibn `Ajiba în lucrarea sa Iqaz al- himam, al-Ghazali a declarat tasawwuf ca fiind fard `ayn, adică o obligaţie individuală a fiecărui musulman - bărbat sau femeie - responsabil legal de faptele sale “fiindcă nimeni, cu excepţia Profetului, nu este lipsit de defecte şi de slăbiciuni interioare.” [2]

Note:
[1] al-Ghazali, al Munqidh min al dalal, p. 131.
[2] Ibn `Ajiba, Iqaz al-himam p. 8.

Şeic Abu Isma`il `Abd Allah al-Harawi al-Ansari (d. 481)

Şeic sufit, specialist în hadith-uri (hafiz) şi exeget al Qur’an-ului (mufassir) din şcoala Hanbalită, unul dintre cei mai aprigi adversari ai inovaţiilor şi discipol al lui Khwaja Abu al-Hasan al- Kharqani (d. 425), marele şeic al căii sufite timpurii Naqshbandi.

Este menţionat de Dhahabi în Tarikh al-islam şi Siyar a`lam al-nubala’, de Ibn Rajab în Dhayl tabaqat al-hanabila şi de Jami, în cartea sa în persană, Manaqib-i Shaykh al-Islam Ansari.

A fost un autor prolific de tratate sufite, printre care se numără:
* Manazil al-sa’irin, despre care Ibn Qayyim a scris un comentariu intitulat Madarij al-salikin;
* Tabaqat al-sufiyya ("Referinţe biografice ale maeştrilor sufiţi"), care este versiunea extinsă a lucrării anterioare a lui Abu `Abd al-Rahman al-Sulami (d. 411) cu acelaşi titlu;
* Kitab `ilal al-maqamat (“Cartea capcanelor staţiunilor spirituale”) în care descria, pentru discipoli şi maeştri ai căii sufite, caracteristicile stărilor spirituale;
* Kitab sad maydan (în persană, “Cartea celor o sută de câmpuri”), un comentariu despre înţelesurile iubirii în versetul: “De-L iubiţi pe Dumnezeu, urmaţi-mă, căci Dumnezeu vă va iubi” (3:31). Această carte înmănunchează predicile lui al-Harawi din anii 447-448 ţinute la Marea Moschee din Herat (Afganistanul de astăzi), în care acesta prezintă, în cea mai elocventă expunere a sa, necesitatea urmării căii sufite.
* Kashf al-asrar wa `uddat al-abrar (în persană, “Dezvăluirea secretelor şi a indeletnicirilor celor drepţi”), în zece volume, de al-Maybudi, conţinând comentariul Qur’anic al lui al-Harawi.

Imam Abu al-Qasim al-Qushayri (d. 465)

Un muhaddith* care a transmis mii de hadithuri învăţăceilor săi în Naysabur, unde i-a combătut pe Mu`taziliţi până ce a trebuit să fugă la Mecca pentru a-şi salva viaţa, al-Qushayri a fost discipolul marelui şeic sufit Abu `Ali al-Daqqaq.

A fost, de asemenea, un mufassir** care a scris o exegeză completă a Qur’an-ului intitulată Lata’if al-isharat bi tafsir al-Qur’an (“Subtilităţi şi aluzii în comentarea Qur’an-ului”).

Lucrarea sa cea mai cunoscută rămâne, totuşi, Risala ila al-sufiyya sau "Epistola către Sufiţi", unul dintre primele manuale complete despre ştiinţa sufită, care se adaugă operelor lui:
Abu Nasr al-Sarraj (d. 378) - Kitab al-luma` (“Cartea luminilor”); Abu Talib al-Makki (d. 386) -Qut al-qulub fi mu`amalat al-mahbub wa wasf tariq al-murid ila maqam al-tawhid (“Hrana inimilor în relaţia cu Mult-Iubitul şi descrierea parcursului căutătorului până la staţiunea afirmării unităţii”); Abu Bakr al-Kalabadhi (d. 391) - al-Ta`arruf li madhhab ahl al-tasawwuf (“Definirea învăţăturii Oamenilor Purificării de Sine”); şi Abd al-Rahman al-Sulami (d. 411) -Tabaqat al-sufiyya (“Referinţe biografice ale sufiţilor”)

Note
* Titlu islamic conferit cuiva care cunoaşte în profunzime şi relatează la perfecţiune hadith-urile, lanţul naratorilor lor (sanid), precum şi naratorii originari şi cei mai cunoscuţi ai acestor hadith-uri.
** Cel care scrie un tafsir - o exegeză sau un comentariu în limba arabă, (de obicei) a Qur’an-ului.

Imam Abu Mansur `Abd al-Qahir al-Baghdadi (d. 429)

Unul dintre cei care deţineau o cunoaştere cuprinzătoare a perspectivelor şi convingerilor diverse ale musulmanilor şi nemusulmanilor. Scrie el în lucrarea Farq bayn al-firaq:

"Află că Ahl al-Sunna wa al-Jama`a sunt împărţiţi în opt categorii de oameni (…), cea de-a şasea categorie fiind asceţii sufiţi (al-zuhhad al-sufiyya), care au văzut lucrurile aşa cum sunt şi, ca urmare, s-au abţinut, care au cunoscut prin experienţă [directă] şi, ca urmare, au luat observarea fenomenelor în serios, care au acceptat ce le-a oferit Allah şi s-au mulţumit cu ceea ce aveau la îndemână.

Ei au înţeles că auzul, văzul şi gândirea sunt, toate, responsabile pentru binele lor şi pentru răul lor, şi că nu cântăresc nici cât un atom. Prin urmare, ei s-au înhămat cu hamul cel mai bun la pregătirea Zilei întoarcerii. Vorba lor a urmat cele două căi - a preceptelor şi a aluziilor subtile – după exemplul Oamenilor Hadith-urilor-, însă fără să urmărească ţinerea de discursuri inutile.
Ei n-au căutat să se pună în valoare făcând binele, nici n-au renunţat la facerea de bine din sfială.

Religia lor este mărturisirea unicităţii şi tăgăduirea existenţei asociaţilor. Învăţătura lor constă în încredinţarea tuturor lucrurilor lui Allah, în bizuirea pe El, în supunerea în faţa poruncilor Sale, în a se mulţumi cu ceea ce au primit de la El şi în evitarea emiterii oricărei obiecţii faţă de El. “Acesta este harul lui Dumnezeu pe care El îl dăruieşte cui voieşte. Dumnezeu este Stăpânul Harului cel Mare!” "(57:21).(1)

Imam `Abd al-Qahir al-Baghdadi scrie în Usul al-din:

"Lucrarea Tarikh al-sufiyya (“Istoria sufiţilor”, mai cunoscută ca Tabaqat al-sufiyya sau “Nivelele sufiţilor”) de Abu `Abd al-Rahman Sulami conţine biografiile a aproape o mie de şeici sufiţi, nici unul dintre aceştia neaparţinând vreunei secte eretice şi toţi aparţinând comunităţii sunnite, cu excepţia a doar trei dintre ei: Abu Hilman din Damasc, care pretindea că este sufit dar care credea, de fapt, în reîncarnare (hulul); Husayn ibn Mansur al-Hallaj, al cărui caz rămâne problematic deşi Ibn `Ata’ Allah, Ibn Khafif şi Abu al-Qasim al-Nasir Abadi erau de acord cu el [la fel ca şi hanbaliţii Ibn `Aqil, Ibn Qudama şi al-Tufi]; şi al-Qannad, pe care sufiţii l-au acuzat că era un Mu`tazilit şi l-au respins, fiindcă cei buni nu-i acceptă pe cei vicleni."(2)


Note:
(1) `Abd al-Qahir al-Baghdadi, al-Farq bayn al-firaq (Beirut: dar al-kutub al-`ilmiyya, n.d.) 242-243.
(2) `Abd al-Qahir al-Baghdadi, Usul al-din p. 315-16.

Al-Hakim al-Tirmidhi (d. 320)

Abu `Abd Allah Muhammad ibn `Ali al-Hakim al-Tirmidhi al-Hanafi, faqih¹ şi muhaddith² din Khorasan şi unul dintre cei mai mari scriitori timpurii despre tasawwuf pe care Ibn `Arabi îl citează cu predilecţie [a nu se confunda cu celebrul cunoscător al hadith-urilor, maestrul Abu `Isa al-Tirmidhi].

A scris numeroase cărţi, dintre care au fost publicate următoarele:

* al-Masa’il al-maknuna: Lucrurile ascunse;
* Adab al-nafs: Disciplina ego-ului;
* Adab al-muridin: Etica celor care îl caută pe Allah sau Etica discipolilor sufiţi;
* al-Amthal min al-kitab wa al-sunna: Pilde din Qur’an şi Sunna;
* Asrar mujahadat al-nafs: Secretele luptei duse împotriva ego-ului;
* `Ilm al-awliya’: Ştiinţa sfinţilor;
* Khatm al-wilaya: Pecetea sfinţeniei;
* Shifa’ al-`ilal: Vindecarea defectelor;
* Kitab manazil al-`ibad min al-`ibadah, aw, Manazil al-qasidin ila Allah: Cartea situării adoratorilor faţă de adorare sau Situarea călătorilor pe drumul spre Allah;
* Kitab ma`rifat al-asrar: Cartea ştiinţei secretelor;
* Kitaba al-A`da’ wa-al-nafs; wa al-`aql wa al-hawa: Cartea duşmanilor, a ego-ului, a minţii şi a dorinţelor deşarte;
* al-Manhiyyat: Interdicţiile;
* Nawadir al-usul fi ma`rifat ahadith al- Rasul: Rarele surse religioase despre ştiinţa spuselor Profetului;
* Taba’i` al-nufus : wa-huwa al-kitab al- musamma bi al-akyas wa al-mughtarrin: Diferitele particularităţi ale sufletelor sau Cartea celor înţelepţi şi a celor induşi în eroare;
* al-Kalam `ala ma`na la ilaha illa Allah: Discurs despre semnificaţia lui: “Nu există altă divinitate în afara lui Allah”.


Note:
¹ Specialist în jurisprudenţă islamică (n.t.)

² Titlu islamic conferit cuiva care cunoaşte în profunzime şi relatează la perfecţiune hadith-urile, lanţul naratorilor acestora (sanid) precum şi naratorii originari şi celebri ai acestora (n.t.)

Imam al-Junayd al-Baghdadi (d. 297)

Imamul lumii în vremea sa, al-Junayd al-Baghdadi a spus, definind un sufi:

al-sufi man labisa al-sufa `ala al-safa wa ittaba`a tariq al-mustafa wa athaqa al-jasada ta`m al-jafa wa kanat al-dunya minhu `ala qafa

Sufitul este cel care-şi poartă haina din lână deasupra purităţii, urmează calea Profetului, îndură vicisitudini trupeşti - dedicându-şi viaţa pioşeniei şi retrăgându-se din faţa plăcerilor -, [este cel care] a lăsat în urma sa tot ceea ce ţine de lume. (1)

Lucrarea lui al-Junayd, Kitab dawa’ al-arwah (“Cartea vindecării sufletelor”) a fost redactată în arabă şi tradusă în limba engleză de eruditul A. J. Arberry.(2)


Note:
(1) În `Afif al-Din Abu Muhammad `Abd Allah Ibn As`ad al-Yafi`i (d. 768), Nashr al- mahasin al-ghaliya fi fadl mashayikh al- sufiyya (Beirut : Dar Sadir, 1975).
(2) al-Junayd, Kitab dawa’ al-arwah, ed. & trad. A.J. Arberry în “Journal of the Royal Asiatic Society” (1937).

Al-Qasim ibn `Uthman al-Ju`i (d. 248)

Unul dintre marii sfinţi din Damasc care au cules hadith-uri de la Sufyan ibn `Uyayna.

Ibn al-Jawzi relatează în Sifat al-safwa că al-Ju`i i-a explicat că fusese denumit al-Ju`i (“al foamei”) fiindcă Allah îl întărise împotriva foamei resimţite de trup, prin intermediul foamei spirituale. El afirma:
“Chiar dacă aş fi lăsat o lună de zile fără hrană, nu mi-ar păsa. O, Allah, ai făcut aceasta cu mine: atunci poartă-mă până la capăt!” (1)

Al-Dhahabi scrie despre al-Ju`i în Siyar a`lam al-nubala’:
“Al-`Abdi, cunoscut şi drept Qasim al- Ju`i: Imamul, cel care poate fi luat drept exemplu, sfântul, Muhaddith-ul… Şeic al Sufiţilor şi prieten al lui Ahmad ibn al-Hawari” (al-imam al-qudwa al-wali al-muhaddith Abu `Abd Al-Malik Al-Qasim ibn ‘Uthman al-`Abdi al- Dimashqi, Shaykh as-sufiyya wa rafiq Ahmad ibn al-Hawari,’urifa bi al- Ju’i).

Ibn al-Jawzi relatează, de asemenea, că Ibn Abu Hatim al-Razi a mărturisit:
“Am fost la Damasc ca să-i cunosc pe cei care transcriau hadith-urile. Am frecventat şi cercul lui Qasim al-Ju`i şi am văzut o mulţime de oameni stând împrejurul lui, în timp ce el vorbea. M-am apropiat şi l-am auzit spunând:

«Descurcaţi-vă de unii singuri în viaţă în cinci împrejurări:
- Dacă vă aflaţi printre alţii, nu vă faceţi simţită prezenţa;
- Dacă nu sunteţi prezenţi, să nu vi se simtă lipsa;
- Când ştiţi ceva, iar sfatul vostru este nesolicitat;
- Când spuneţi ceva, iar spusele voastre sunt respinse;
- Când faceţi ceva şi nu vi se recunoaşte nici un merit pentru asta.
Şi vă mai dau încă cinci sfaturi:
- Dacă vi se face o nedreptate, nu întoarceţi nedreptatea;
- Dacă sunteţi lăudaţi, nu vă bucuraţi;
- Dacă sunteţi învinovăţiţi, nu vă pierdeţi cu firea;
- Dacă sunteţi făcuţi mincinoşi, nu vă mâniaţi;
- Dacă sunteţi trădaţi, nu trădaţi la rândul vostru.»”

Ibn Abu Hatim a zis: “Am considerat aceste vorbe ca fiind lucrul cel mai de preţ pe care l-am obţinut vizitând Damascul.”(2)


Note
(1) Ibn al-Jawzi, Sifat al-safwa 2(2):200 (#763). (2) Ibid.

Al-Harith al-Muhasibi (d. 243)

A fost unul dintre primii autori de tratate despre sufism şi profesorul lui al-Junayd.

`Abd al-Qahir al-Baghdadi, Taj al-Din al-Subki şi Jamal al-Din al-Isnawi au întărit, cu toţii, această afirmaţie:
“Pe lucrările lui al-Harith ibn Asad al- Muhasibi despre kalam, fiqh şi hadith se bazează aceia dintre noi care sunt mutakallim (teologi), faqih (jurişti) şi sufiţi.”(1)

Lucrările lui al-Muhasibi care s-au păstrat până în zilele noastre sunt:
* Kitab al-ri`aya li huquq Allah (“Cartea respectării drepturilor lui Allah”); Shaykh al-Islam al-`Izz ibn `Abd al- Salam a conceput un rezumat al acesteia. (2)
* Kitab al-tawahhum (“Cartea imaginaţiei”), o descriere a Zilei Judecăţii;
* Kitab al-khalwa (“Cartea izolării”);
* Risalat al-mustarshidin (“Tratat pentru cei care caută călăuzire”);
* Kitab al-ri`aya li-huquq Allah (“Cartea respectării drepturilor lui Allah”);
* Kitab fahm al-Qur’an (“Carte pentru înţelegerea Coranului”);
* Kitab mahiyyat al-`aql wa ma`nahu wa ikhtilaf al-nas fihi (“Cartea despre natura şi înţelesul minţii şi deosebirile existente între oameni în funcţie de aceasta”);
* al-Masa’il fi a`mal al-qulub wa al-jawarih wa al-`aql (“Întrebările privind actele inimii, membrelor şi minţii”);
* Kitab al-`azama (“Cartea măreţiei”);
* al-Wasaya wa al-nasa’ih al-diniyya wa al-nafahat al- qudsiyya li naf`i jami` al-bariyya (“Moştenirile spirituale şi sfaturile şi harurile sfinţite spre beneficiul tuturor creaturilor”).


Note:
(1)`Abd al-Qahir al-Baghdadi, Kitab Usul al-Din p. 308- 309; Taj al-Din Subki, Tabaqat al-shafi`iyya 2:275; Jamal al-Din al-Isnawi, Tabaqat al-Shafi`iyya 1:(#9)26-27.
(2)al-Subki face trimitere la ea în Tabaqat al-shafi`iyya. O copie a sa se găseşte la Chester Beatty Library, ms. 3184 (2).

Imam Ahmad bin Hanbal (d. 241)

Muhammad ibn Ahmad al-Saffarini al- Hanbali (d. 1188) îl citează în lucrarea sa Ghidha’ al-albab li-sharh manzumat al-adab pe Ibrahim ibn `Abd Allah al-Qalanasi, care relatează că Imam Ahmad a spus despre sufiţi:
“Nu cunosc oameni mai buni decât ei.”
Cineva i-a zis: “Dar ei ascultă muzică şi ajung la stări de extaz.”
A răspuns: “Vrei să-i împiedici să se bucure să petreacă un răstimp cu Allah?” (1)

Admiraţia Imamului Ahmad faţă de sufiţi este dovedită de relatările veneraţiei respectuoase pe care i-o purta lui al-Harith al-Muhasibi, cu toate că a atras atenţia asupra dificultăţilor căii sufite pentru cei care nu sunt pregătiţi s-o urmeze, fiindcă nu tuturor le este dat să urmeze calea celor despre care Allah i-a dezvăluit Profetului Său: “Rămâi cu cei care, dimineaţa şi seara, Îl cheamă pe Domnul lor, căutând Faţa Sa.” (Cor 18,28)


Note:
(1) al-Saffarini, Ghidha’ al-albab li-sharh manzumat al-adab (Cairo: Matba`at al- Najah, 1324/1906) 1:120.

Imam Shafi`i (d. 204)

Al-Hafiz al-Suyuti relatează în Ta’yid al-haqiqa al-`aliyya că Imam al-Shafi`i a spus:

"M-am aflat în compania sufiţilor şi am primit de la ei trei învăţături: afirmaţia că timpul este o sabie: dacă nu o distrugi tu pe ea, te distruge ea pe tine. Afirmaţia că dacă nu-ţi menţii ego-ul preocupat de adevăr, te va menţine el pe tine preocupat de falsitate. Afirmaţia lor că lipsa de protecţie înseamnă imunitate."(1)

Muhaddith al-`Ajluni relatează de asemenea în cartea sa Kashf al khafa wa muzil al albas că Imam Shafi`i a zis:

"Am ajuns să iubesc trei lucruri în lumea asta: evitarea unei atitudini afectate, tratarea oamenilor cu blândeţe şi urmarea căii sufite."(2)

Note:
(1)Suyuti, Ta’yid al-haqiqa al-`aliyya p. 15. (2)al-`Ajluni, Kashf al-khafa wa muzil al-albas 1:341 (#1089).

Imam Malik (d. 179)

Învăţat din Medina cunoscut pentru adânca lui pioşenie şi iubire faţă de Profet (slaws), pentru care nutrea atâta veneraţie şi un asemenea respect încât nu mergea călare în incinta Medinei dintr-o stimă profundă pentru pământul care conţinea trupul Profetului (slaws), şi nici nu reda vreun hadith înainte de a-şi face întâi abluţiunea.

Ibn al-Jawzi relatează, în capitolul intitulat “Al şaselea nivel al oamenilor din Medina” din cartea sa, Sifat al-safwa:

Abu Mus`ab a zis: “M-am dus să-l văd pe Malik ibn Anas, iar el mi-a spus: «Uită-te în locul în care-mi fac rugăciunea, sub covoraşul meu de rugăciune şi vezi ce-i acolo.» M-am uitat şi am găsit ceva scris. El mi-a spus: «Citeşte.» [Am văzut că] acolo era [descris] un vis pe care-l avusese unul dintre fraţii lui şi care-l privea pe el însuşi. A zis [redând ce era scris]: «L-am văzut în vis pe Profet. Se afla în moscheea lui, erau oameni strânşi în jurul lui, iar el spunea: “Am ascuns de voi, sub amvonul meu (minbar, în arabă, în orig.) ceva de preţ - sau: Cunoaştere - şi i-am poruncit lui Malik s-o răspândească oamenilor”» Apoi Malik a început să plângă, aşa că m-am ridicat şi l-am lăsat.” (1)

La fel cum Abu Hanifa şi Sufyan al-Thawri au afirmat implicit necesitatea urmării Căii Sufite pentru atingerea desăvârşirii, Imam-ul Malik a prescris explicit, în afirmaţia lui, tasawwuf ca pe o îndatorire care le revenea învăţaţilor:

“Cel care practică Tasawwuf fără să cunoască Legea Sfântă îşi prejudiciază credinţa, pe când cel care învaţă Legea Sfântă fără să practice Tasawwuf se prejudiciază pe sine. Numai cel care le îmbină pe amândouă procedează corect.”
Relatat de muhaddith Ahmad Zarruq (d. 899), de hafiz `Ali al-Qari al-Harawi (d. 1014), de muhaddith `Ali ibn Ahmad al `Adawi (d. 1190), de muhaddith Ibn `Ajiba (d. 1224) şi alţii. (2)

Ibn `Ajiba aduce lămuriri:
Şeicul Ahmad Zarruq a spus: “Tasawwuf are mai bine de două mii de definiţii, toate trimiţând la sinceritatea propriei orientări către Allah… Definiţia fiecăruia corespunde stării atinse, nivelului experienţei, cunoaşterii şi gustului dobândite, pe care îşi va întemeia el însuşi maxima: «Tasawwuf este aşa-şi-pe-dincolo.»”

Aşa se face că fiecare dintre sfinţii citaţi (în lucrarea lui Abu Nu`aym, Hilyat al-awliya’) care manifestă o orientare sinceră (sidq tawajjuh) are un loc în tasawwuf, iar tasawwuf-ul fiecăruia constă într-o orientare sinceră. De regulă, orientarea sinceră este o cerinţă a religiei, din moment ce ea se regăseşte atât în forma cât şi în conţinutul actelor pe care Allah le acceptă. Forma şi conţinutul nu sunt valabile decât dacă se manifestă sinceritatea orientării. “(…) Dumnezeu (…) nu este mulţumit de robii Săi tăgăduitori, însă dacă îi mulţumiţi, este mulţumit de voi” (Cor 39,7).

Prin urmare, Islamul presupune fapte şi nu se poate vorbi despre auto-purificare (tasawwuf) fără cunoaşterea Legii (fiqh), fiindcă reglementările exterioare ale lui Allah nu sunt cunoscute decât prin cunoaşterea Legii; şi nu există cunoaştere a Legii fără auto-purificare, la fel cum nu există nici faptă fără o orientare sinceră şi nici una dintre acestea nu poate exista fără credinţă. Aşadar Legea, prin definiţie, le revendică pe toate, tot aşa cum trupul şi sufletul au nevoie unul de celălalt, sau tot aşa cum un individ nu poate să fiinţeze ori să fie împlinit pe lume decât în conjuncţie cu un altul. Acesta este sensul spusei de la început a lui Malik: “Cel care practică Tasawwuf fără să cunoască Legea Sfântă…” (3)

Note:
(1)Ibn al-Jawzi, Sifat al-safwa 1(2):120. (2)`Ali al-Qari, Sharh `ayn al-`ilm wa-zayn al-hilm (Cairo: Maktabat al-Thaqafa al-Diniyya, 1989) 1:33; Ahmad Zarruq, Qawa`id al-tasawwuf (Cairo, 1310); `Ali al `Adawi, Hashiyat al `Adawi `ala sharh Abi al Hasan li risalat Ibn Abi Zayd al musammat kifayat al talib al rabbani li risalat Ibn Abi Zayd al Qayrawani fi madhhab Maalik (Beirut?: Dar Ihya’ al Kutub al `Arabiyah, ) 2:195; Ibn `Ajiba, Iqaz al himam fi sharh al hikam (Cairo: Halabi, 1392/1972) p. 5 6. (3)Ibn `Ajiba, Iqaz al-himam 5-6.

Sufyan al-Thawri (d. 161)

Ibn Qayyim al-Jawziyya relatează în Madarij al-salikin, iar Ibn al-Jawzi în capitolul intitulat ‘Abu Hashim al-Zahid’ din lucrarea sa Sifat al-safwa, după maestrul timpuriu în hadithuri Abu Nu`aym în lucrarea sa Hilyat al-awliya’, că Sufyan al-Thawri a afirmat:

“Dacă n-ar fi existat Abu Hashim al-Sufi (d. 115), n-aş fi sesizat niciodată prezenţa celor mai subtile forme de ipocrizie ale ego-ului… Printre oamenii cei mai valoroşi se numără Sufiţii specialişti în jurisprudenţă islamică.” (1)

Ibn al-Jawzi relatează, la rândul lui, următoarele:

Abu Hashim al-Zahid a zis: “Allah a prescris înstrăinarea de lume pentru ca întovărăşirea prietenoasă a muridin (căutătorilor) să constea doar în a fi cu El, nu cu lumea, şi pentru ca cei care I se supun să vină la El prin intermediul evitării lumii. Oamenii Cunoaşterii lui Allah (ahl al-ma`rifa billah) sunt nişte străini pentru lumea aceasta şi tânjesc după lumea cealaltă.” (2)


(1) Ibn Qayyim, Madarij al-salikin; Ibn al-Jawzi, Sifat al-safwa (Beirut: dar al-kutub al-`ilmiyya, 1403/1989) 1 (2):203 (#254); Abu Nu`aym, Hilyat al-awliya, s.v. ‘Abu Hashim al-Sufi.’ (2) Ibn al-Jawzi, op. cit.

Imam Abu Hanifa (d. 150 AH)

Ibn `Abidin relatează în lucrarea lui al Durr al mukhtar că Imam Abu Hanifa a spus: “Dacă n-ar fi existat anumiţi doi ani, eu aş fi pierit.”

Ibn `Abidin comentează această afirmaţie astfel:

Timp de doi ani [Abu Hanifa] l-a însoţit pe Sayyidina Ja`far al-Sadiq şi a dobândit cunoaşterea spirituală care a făcut din el un gnostic al Căii…

Abu `Ali Daqqaq (Şeicul Imamului Qushayri) a primit pactul de la Abu al-Qasim al-Nasirabadi, care l-a primit de la al Shibli, care l-a primit de la Sari al-Saqati care l-a primit de la al Ma`ruf al Karkhi, care l-a primit de la Dawud at Ta’i, care a dobândit cunoaşterea, atât exterioară cât şi interioară, de la Imam Abi Hanifa.(1)

Nota: (1) Ibn `Abidin, Hashiyat radd al-muhtar `ala al-durr al-mukhtar 1:43.

Al-Hasan al-Basri (d. 110 AH)

Unul dintre primii sufiţi recunoscuţi atât la modul general, cât şi în cel literal, pentru că a purtat întreaga sa viaţă o manta din lână (suf). Fiu al unei sclave eliberate care îi aparţinuse lui Umm Salama (soţie a Profetului) şi al unui sclav eliberat al lui Zayd ibn Thabit (fiul vitreg al Profetului), acest ilustru imam din Basra, corifeu al sfinţilor şi învăţaţilor din vremea lui, era cunoscut pentru respectarea strictă şi în detaliu a Sunnei Profetului. A rămas vestit şi pentru extrem de vastele lui cunoştinţe, austeritatea şi ascetismul lui, pentru protestele lui neînfricate la adresa autorităţilor vremii, cât şi pentru charisma lui, manifestată prin discurs şi înfăţişare.

Ibn al-Jawzi a scris o carte de o sută de pagini despre viaţa şi caracterul lui, intitulată Adab al-Shaykh al-Hasan ibn Abi al-Hasan al-Basri. În capitolul despre al-Hasan din Sifat al-safwa, el menţionează o relatare conform căreia al-Hasan a lăsat în urma sa o manta albă (jubba) din lână pe care o purtase neîncetat în ultimii douăzeci de ani de viaţă, fie iarnă, fie vară şi care, în momentul morţii lui, se afla într-o stare de imaculată frumuseţe, curăţenie şi de o perfectă calitate.(1)

În cartea pe care a dedicat-o aforismelor şi faptelor sufiţilor, Rawdat al-muhibbin wa nuzhat al-mushtaqin (“Grădina îndrăgostiţilor şi călătoria nostalgicilor”), Ibn Qayyim relatează:

Un grup de femei au ieşit afară într-o zi de `Eid şi au început să privească oamenii. Cineva le-a întrebat: “Cine a fost persoana cea mai frumoasă pe care aţi văzut-o astăzi?” Au răspuns: “A fost un şeic care purta un turban negru.” Se refereau la Hasan al-Basri.(2)

Maestrul în hadith-uri Abu Nu`aym al-Isfanahi (d. 430 AH) aminteşte, în lucrarea sa despre biografiile sufiţilor intitulată Hilyat al-awliya’ (“Bijuteriile sfinţilor”), că discipolul lui al-Hasan, `Abd al-Wahid ibn Zayd (d. 177 AH), a fost primul care a ridicat o khaniqa sufită - o casă de oaspeţi şi şcoală - la Abadan, aflat în prezent la graniţa dintre Iran şi Irak.(3)

Datorită lui Hasan al-Basri şi a faimei de sufiţi a discipolilor săi, Ibn Taymiyya a afirmat, în eseul al-Sufiyya wa al-fuqara că: “Locul de origine al tasawwuf este Basra”.(4) Aceasta este o declaraţie la fel de eronată ca şi aceea prin care al-Hasan ar fi incriminat de inventarea sufismului. Basra este, mai degrabă, cel dintâi dintre locurile renumite pentru dezvoltarea oficială a şcolilor de purificare care au ajuns să fie cunoscute drept tasawwuf, dar ale căror principii nu sunt altele decât Qur’anul şi Sunna, aşa cum am demonstrat deja în mod repetat.

Ghazali redă cuvintele lui al-Hasan despre “Jihad al-nafs” în secţiunea operei lui, Ihya’, intitulată Kitab riyadat al-nafs wa tahdhib al- akhlaq wa mu`alajat amrad al-qalb (Cartea educării ego-ului şi disciplinarea comportamentului şi vindecarea maladiilor inimii):

Două gânduri dau târcoale sufletului, unul venind de la Allah, altul de la duşman. Allah îşi arată mizericordia faţă de supusul care se opreşte la gândul care vine de la El. Supusul îmbrăţişează gândul care vine de la Allah şi luptă împotriva celui care vine din partea duşmanului. Pentru a ilustra atracţia mutuală dintre aceste două forţe, Profetul a spus: “Inima credinciosului se află între două degete ale Milostivului”(5)… Degetele simbolizează tulburarea şi şovăirea din inimă… Dacă omul cedează impulsurilor mâniei şi lăcomiei, stăpânirea lui Satan se manifestă în el prin pasiuni nedemne (hawa), iar inima lui devine cuibul şi conţinătorul lui Satan, care se hrăneşte din aceste pasiuni. Dacă omul se luptă cu propriile pasiuni şi nu le lasă să-i domine nafs-ul, imitând în felul acesta atitudinea îngerilor, atunci inima lui devine locul de adăstare al acestora şi ei se aşează în acel loc.

O măsură a extinderii temerii manifestate de Hasan al-Basri faţă de Dumnezeu şi a imensei lui scrupulozităţi (wara’) este oferită de următoarea lui afirmaţie, citată şi de Ghazali:

“Uitarea şi speranţa sunt două mari binecuvântări de care au parte copiii lui Adam; dacă n-ar fi acestea, musulmanii n-ar mai trebui să păşească pe străzi.”(6)


Note: (1) Ibn al-Jawzi, Sifat al-safwa 2(4):10 (#570). (2) Ibn al-Qayyim, Rawdat al-muhibbin p. 225. (3) Abu Nu`aym, Hilyat al-awliya’ 6:155. (4) Ibn Taymiyya, al-Tasawwuf în Majmu`a al-fatawa al-kubra 11:16. (5) Relatat de Muslim, Ahmad, Tirmidhi şi Ibn Majah. (6) În Ghazali, trad. T.J. Winter, The remembrance of death p. 18.