('ilm al-khatt)
Caligrafia este una din mărcile cele mai vizibile ale culturii şi civilizaţiei arabo-persane. Născută odată cu Islamul scriptic, ea are o funcţie de mediere cu Universalul, în măsura în care rămâne suportul privilegiat al slăvirii lui Allah.
Datorită caligrafierii textului sacru, copiştii (kuttab) constituiau o clasă de învăţaţi deosebit de respectată, adesea având un rol important în menţinerea emblemelor şi simbolurilor imperiale. Reprezentanţii ei aveau avantaje echivalente rangului lor, legiferau natura Frumosului ce trebuia transmis şi articulau memoria vizuală a secolului lor privind patrimoniul grafic al Islamului clasic, prin toate ramurile: frize, epigrafii în Kufi, legături ale Coranului, litere plasate la începutul cărţii sau al unui poem în nukshi, în tuluth, în diwani turc sau în pahlavi, adică în persană (taliq), basmallah reluate peste tot în toate stilurile, decorarea moscheilor etc.
Începând cu dinastia Abbasizilor irakieni, în timpul căreia a luat fiinţă cea mai prestigioasă şcoală de caligrafie, până la Imperiul Otoman, Frumosul a constituit adesea o afacere de stat.
De asemenea, eleganţa liniilor (în stilurile tuluth şi naskhi, dar şi muhaqqaq, raihani şi taliq), semnificaţia ezoterică a literelor alfabetului arab şi a corespondenţelor lor numerologice fac din această artă un talisman propice pentru numeroase stări fizice şi o măsură de apărare magică împotriva Răului.
Dincolo de valoarea intrinsecă a componentelor sale (litere, forme geometrice, intenţia stilului etc.), caligrafia devine astfel unul din blazoanele Islamului, ocultând în parte emergenţa emblemelor, armoariilor, monogramelor, aşa cum se poate observa în culturile învecinate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu