Teologiile islamice ale eliberării (partea a III-a) – de Muhammad Tahar Bensaada

Teologia lui Abdelhamid Ben Badis

Opera lui Muhammad Abdu va avea repercusiuni în ansamblul lumii arabe, inclusiv în Maghreb (nordul Africii – n. tr.). La unul dintre discipolii săi maghrebini teologia reformistă va constitui în mod incontestabil un puternic factor ideologic al mişcării naţionale. Este vorba despre algerianul Abdelhamid Ben Badis (1889-1940), care a fondat, în 1931, Asociaţia Ulemalelor. Aceasta din urmă a jucat un rol considerabil în informarea culturală şi ideologică a mişcării naţionale algeriene în timpul celor două decenii care au precedat insurecţia din noiembrie 1954, chiar dacă pe un plan strict politic a fost inferioară radicalismului Partidului Poporului Algerian (PPA), precursor istoric al Frontului Eliberării Naţionale (FEN).

Într-adevăr, dacă o parte din cadrele FEN au fost formate la şcoala celei de-a III-a Republici şi au obţinut din idealurile Revoluţiei franceze substratul ideologic care consolidează poziţia lor anti-colonialistă, s-a remarcat că în ceea ce priveşte cea mai mare parte a Armatei de Eliberare Naţională (AEN) algeriană, ieşită din mica burghezie rurală şi formată esenţialmente în limba arabă, ideile lui Ben Badis erau mai importante decât modelul republican francez la care doar o minoritate restrânsă a putut accede. De la Muhammad Abdu, Ben Badis va moşteni atât moderaţia politică cât şi accentul pe aspectele educative şi culturale în procesul de conştientizare şi de mobilizare sociale.

În această perspectivă, reforma musulmanilor trebuia să preceadă şi să condiţioneze procesul eliberării lor în raport cu o situaţie sociopolitică în raport cu care dominaţia colonială occidentală nu constitua decât expresia cea mai vizibilă. Nu e deci de mirare în aceste condiţii că problema independenţei politice în raport cu puterea colonială se vede neglijată în favoarea altei chestiuni aflate în raport cu promovarea socială, educativă şi culturală a colonizaţilor în specificitatea lor istorică şi în consecinţă în ceea ce îi diferenţiază fundamental de cultura şi de ideologia colonizatorilor.

Făcând distincţia dintre naţionalitate şi cetăţenie, Ben Badis nu numai că a pus accentul pe egalitatea juridică dintre francezi şi algerieni în cadrul istoric colonial, ceea ce era o revendicare tranzitorie şi mobilizatoare a mişcării naţionale algeriene, dar implicit a atras atenţia asupra fundamentelor culturale ale revendicării naţionale pe care radicalii din PPA o clamau pe plan politic.

Luată în contextul ei istoric, această dialectică între naţionalitate şi cetăţenie nu putea decât să conducă la separarea de metropola colonială, aşa cum bine a prevăzut Ben Badis: “Asemeni indivizilor, popoarele au caracteristicile lor proprii. Ca şi ei, ele nu pot exista sau trăi fără aceste caracteristici. Personalitatea naţională este ansamblul tuturor acestor caracteristici şi compozante care sunt limba prin care un popor se exprimă şi se educă, doctrina pe baza căreia îşi edifică viaţa, amintirile prin care trăieşti şi prin care îşi priveşte viitorul şi sentimentul de a partaja cu alte popoare aceste caracteristici. “Cetăţenia” constă, pentru un popor, să se bucure ca şi alt popor, de drepturile civice, sociale şi politice şi să împlinească aceleaşi datorii ca şi el în circumstanţe şi în interesul celor două popoare unite. Este posibil ca uniunea să poată dura între două popoare diferite la nivelul “personalităţii” dacă acţionează cu sinceritate, justiţie şi echitate unul faţă de celălalt în vederea unui scop politic făcut necesar prin circumstanţele şi interesul comun.” [1]

Fără să condamne explicit cadrul colonial, Ben Badis caută să facă din el o “uniune” politică în care cele două “naţionalităţi” se vor bucura de aceleaşi drepturi civice, sociale şi politice. În aceste condiţii, colonialismul n-ar mai fi colonialism. Avea Ben Badis asemenea iluzii sau se lăsa condus de un realism politic dictat de circumstanţele istorice pe care nu uita să le amintească? Urmarea articolului citat ne va informa asupra profunzimii analizei lui Ben Badis: “Dacă cele două popoare nu sunt unite politic, se vor găsi – mai devreme sau mai târziu – şi în mod necesar, în faţa acestei alternative: sau cel mai slab va fi asimilat de cel mai puternic despuindu-se de particularităţile sale şi va dispărea, sau poporul mai slab se va agăţa de personalitatea lui şi va ajunge în mod necesar la separaţie” [2]. Astfel, pentru Ben Badis, perpetuarea egalităţii inerente sistemului colonial nu poate decât să conducă poporul colonizat care refuză asimilarea la separaţie.

Dacă independenţa naţională nu este clar revendicată, aşa cum este în cazul PPA, nu e mai puţin clar că analiza lui Ben Badis face să derive la tendinţa de separare a poporului colonizat din doi factori istorici: inegalitatea sistemului colonial şi personalitatea proprie a poporului colonizat care refuză să se lase asimilat. În cazul poporului algerian, sentimentul lui Ben Badis nu lăsa nici un dubiu, pentru că scria în acelaşi articol: “În ceea ce priveşte Algeria, ea posedă această personalitate şi experienţa a arătat întotdeauna că noi, algerienii, suntem foarte geloşi şi că în timp ne încordăm şi ne legăm cu fermitate de ea. Este imposibil să ne diluăm identitatea şi cu atât mai mult să ne lăsăm asimilaţi de alţii, sau să dispărem” [3]. Reformismul lui Ben Badis conduce pe o cale subtilă la aceleaşi concluzii ca şi cele pe care fondatorii naţionalismului algerian le-au obţinut din experienţa politică a anilor ’20.

Dreptul la separare este conţinut atât în refuzul colonialismului de a admite egalitatea în drepturi cât şi în păstrarea de către poporul colonizat a personalităţii sale istorice proprii. Importanţa celui de-al doilea factor l-a condus pe Ben Badis la insistarea pe munca de educaţie şi de conştientizare pe baza unei lecturi reînnoite a tradiţiei religioase, mai conforme exigenţelor sociale ale epocii.

Teologia reformistă a jucat un rol de ferment ideologic pentru toată generaţia de militanţi formaţi în şcolile paralele fondate şi gestionate de Asociaţia Ulemalelor. Asemenea maeştrilor săi Abdu şi Redha, Ben Badis şi-a fondat opera teologică insistând pe importanţa libertăţii de spirit împotriva tendinţelor dogmatice care caracterizau cele mai multe dintre şcolile religioase din epocă.

În acest sens, Ben Badis scria: “Dacă reflecţia este indispensabilă în viaţă şi în înţelegerea lucrurilor pentru orice fiinţă omenească, ea este mai indispensabilă pentru student. Studentul trebuie să reflecteze la tot ceea ce este inteligibil şi la toate probele, într-un mod just, independent de reflecţia altora. Dacă ia contact cu gândirea altuia, este doar ca s-o ajute pe a sa. Îşi datorează reflecţia cu propria sa minte. Prin această activitate independentă, studentul parvine la tot ceea ce-i linişteşte inima şi care este numit, pe bună dreptate, cunoaştere... Reflecţia, reflecţia, o căutători ai cunoaşterii! Căci lectura fără reflecţie nu duce nicăieri. Ea îşi leagă, dimpotrivă, autorul de stânca apatiei şi a imitaţiei. Simplul ignorant este preferabil celui astfel legat.” [4]

Ben Badis avea în egală măsură o conştiinţă clară a faptului că reforma socială, morală şi religioasă a musulmanilor impunea şi o independenţă organică în raport cu puterea stabilită. Acest lucru la condus să-şi avertizeze studenţii împotriva pericolului funcţionarizării în termeni fără echivoc: “Orice musulman trebuie să fie util altora în măsura posibilului şi oricare ar fi situaţia lui. Funcţia pe care o ocupă nu-l împiedică deloc – dacă se respectă – să fie util în opera binelui. Dar funcţia a devenit în diverse regimuri şi la numeroase categorii de oameni, un lanţ în jurul gâtului şi altul în jurul încheieturilor mâinilor. Ştim că dacă reformismul religios în Egipt şi Tunisia n-a făcut progrese, este pentru că toţi cei care-şi asumă cunoaşterea erau funcţionari sau candidaţi la o funcţie publică, sau oameni care traficau posturi. Ceea ce i-a permis lui Raşid Redha să îndeplinească numeroase sarcini era exact îndepărtarea lui de funcţia publică. Noi considerăm în ceea ce ne priveşte că este necesar şi obligatoriu să te îndepărtezi de orice funcţie dacă te pregăteşti să intri în serviciul Islamului.” [5]

O anume lectură a poziţiilor politice ale lui Ben Badis nu putea decât să releveze caracterul moderat şi timorat în comparaţie cu poziţiile pro-independenţă radicale ale PPA. Într-adevăr, Ben Badis nu a revendicat niciodată în mod explicit independenţa naţională. Dar pe termen lung, munca lui nu putea decât să favorizeze puternic activitatea independentistă a naţionaliştilor algerieni ai PPA. Colonialismul nu s-a înşelat în această direcţie atunci când a persecutat Asociaţia Ulemalelor, în ciuda caracterului ei moderat politic.

Ca şi maestrul său Abdu, Ben Badis citează printre cauzele esenţiale ale decadenţei şi ale dependenţei musulmanilor despotismul politic şi fatalismul în care se complace misticismul popular (marabutismul) pe care colonialismul le-a instrumentalizat de altminteri în strategia sa de control social, mai ales în zonele rurale.

Lupta împotriva marabutismului a fost pentru Ben Badis ocazia de a relua vechea opoziţie a ortodoxiei musulmane care datează de la Ibn Taymia împotriva misticismului, nu fără o anume inflexiune teologică inadecvată în raport cu un fenomen social şi cultural care nu se pretează câtuşi de puţin unei lecturi unice.

Dacă numeroase confrerii marabutiste s-au compromis în relaţiile cu colonialismul, nu trebuie uitat că în secolul al XIX-lea unele dintre ele au fost în avantgarda rezistenţei faţă de invazia colonială, aşa cum oa testă experienţa lui Uled Sidi Şeikh în sudul algerian. Trebuie şi să ne amintim că alte experienţe istorice, care s-au derulat în Africa subsahariană, permit să se întrevadă într-un mod mult mai nuanţat raportul dintre ortodoxia musulmană şi misticismul popular.

Activitatea lui Ben Badis, centrată pe dimensiunile educative şi culturale, a permis o decantare radicală în raport cu ideologia colonială şi formarea unei generaţii de militanţi care, câştigaţi de ideea unei personalităţi istorice a poporului algerian fondată pe Islam, vor fi cu atât mai radical angajaţi într-o luptă anti-colonială atunci când Asociaţia Ulemalelor decide, în 1955, să se auto-dizolve şi să facă un apel la militanţii ei să se alăture FEN.

Paradoxal, cadrelor francofone ale PPA, care deşi erau radicali politic şi independantişti, nu erau mai puţin marcaţi de ideile republicane franceze, le va fi foarte greu în cele ce urmează să vadă în eliberarea naţională un proces social total. Într-adevăr, în acest proces, dimensiunea culturală nu putea fi neglijată nici denaturată fără să se compromită caracterul său popular în măsura în care excluderea zdrobitoarei majorităţi a poporului algerian, care definea sistemul colonial, dacă era de natură socio-politică, nu îmbrăca mai puţin un conţinut cultural esenţial, pentru că distanţa socială dominant/dominat trecea prin limbă şi religie.

În această privinţă, avatarurile unei subdezvoltări concepute în registrul occidentalizării, a cărei politică distributivă şi retorică socializantă nu puteau singure să contrabalanseze caracterul funciarmente birocratico-rentier şi dependent, explică în parte eşecul experienţei algeriene şi deriva sângeroasă a deceniului 90. Din acest punct de vedere, relectura critică a operei lui Ben Badis poate fi de un anume interes în măsura în care ea poate inspira la toţi cei care sunt sensibili la dimensiunea culturală a dezvoltării un demers intelectual novator.

Opunându-se mimetismului pro-dezvoltare al elitelor occidentalizate, acest demers nu respinge totuşi reflexele reacţionare şi excomunicatoare ale extremismului neo-salafist, ale cărui expresii deosebit de violente au afectat în mod dur societatea algeriană, alimentând mai cu seamă în mod dramatic cercul infernal terorism-represiune.

Note:

(1) Al-Chihab, februarie 1937.

(2) idem.

(3) idem.

(4) Al-Chihab, decembrie 1935.

(5) Al-Chihab, decembrie 1935.