Fatwa, sau repetabila împãcare a shariei cu lumea

Fatwa trece, în perceptia comunã occidentalã, drept un edict arbitrar dat de imamii bãrbosi care “nu stiu decât de islam si de nimic altceva”. Iar cum islamul însusi trece drept superstitie, fatwa este, pe cale de consecintã, obscurantism si arierare. Din vreme în vreme, presa raporteazã la rubrica fapte foarte diverse astfel ceea ce pentru occidentali se înfãtiseazã ca niste decizii de neînteles si socante.

Îmi amintesc anul trecut o fatwa enuntatã în Arabia Sauditã care interzicea fotbalul. Oroare, au strigat uniti în cuget ziaristii si publicul oripilati. Islamul este împotriva sportului! Deci împotriva sãnãtãtii (mã rog, greu de înteles cum contribuie galopul a vreo douãzeci de flãcãi la sãnãtatea a un milion de suporteri)! Barbarie! Conflictul dintre civilizatii! Bla-bla!...

În urmã cu câtãva vreme am avut ocazia sã fiu în preajma unor oameni calificati sã pronunte judecãtile cunoscute sub hulitul nume de fatwa. Erau doi. Unul ceva mai corpolent (în raport cu celãlalt, care era de-a dreptul de o slãbiciune asceticã, altfel dimensiunile lui ar trece drept bine proportionate), cu fatã bonomã de tãran. Sau de prãvãlias. Complet bãrbierit, fãrã mãcar cu umbra unei mustãti. Ascultã întrebãrile celor interesati de chestiuni importante privind sharia si rãspunde într-o francezã bolovãnoasã dar foarte corectã. Nu se tulburã când anumite probleme sunt evident periferice, rãspunde calm, privind în pãmânt pentru a se concentra mai bine, fãrã ca zâmbetul sã-i disparã de pe buze. Nu-l intereseazã efectul pe care concluziile sale le are asupra interlocutorilor, se simte cã referentul discutiei este non-uman, în tomurile de hadith-uri si exegeza secularã islamicã. Este amabil, fãrã dorinta de a place – bonomia lui n-are nimic negustoresc în ea.

Celãlalt e slab, tras la fatã, dar fãrã nimic exaltat sau bolnãvicios în aparitie. Poartã o barbã scurtã, care ocoperã partea inferioarã a figurii cãrunte. De fiecare datã când terminã de vorbit adaugã: “Îmi cer scuze.” Totusi, este mai informat despre ce vorbeste decât aproape toti cei care-l ascultã. Franceza lui e ceva mai aproximativã (nu foloseste niciodatã subjonctivul), dar ideile sunt clare, exprimate cu ajutorul unui vocabular vast. A publicat mai multe studii pe internet. Nu, internetul nu este împotriva islamului, cel putin nu în principiu.
Cei doi sunt lipsiti de farmecul conversatiilor de salon, spumoase si goale. Vorbesc însã dupã eforturi de reflectie autenticã, pornind de la cunoasterea interiorizatã a principiilor shariei si a unei cazuistici impresionante. Le lipseste ceea ce numim, în mod fals, “creativitate” – în fapt, o continuã improvizatie gãunoasã, simptom al bãgãrii nãroade în seamã. Europenii sunt educati sã aibã rãspuns pentru orice, sã se priceapã la orice, pânã într-acolo încât nu mai fac distinctia sãnãtoasã dintre competentã si aflat în treabã. Cei doi posedã disciplina, rarã în vremurile noastre, de a se opri în fata a ceea ce nu stiu si de a spune simplu: “Acest lucru mã depãseste.”

Ce este o fatwa? O decizie prin care traditia se armonizeazã cu mersul descendent al spiralei cosmice. Profetul si companionii sãi se deplasau cãlare pe cãmile. Trebuie sã împingem fidelitatea fatã de modelul fondator pânã acolo încât sã refuzãm trenurile, vapoarele, masinile, si sã ne cumpãrãm si noi patrupedele vremurilor legendare? Sharia distinge între intentia ce precedã fapta si instrumentele ei: este cu mult mai valoroasã intentia Profetului de a întreprinde hegira, sau dimpotrivã de a se întoarce la Makka decât cãmila Djamila care l-a purtat în spate în aceste douã situatii. Asadar, trebuie sã ne concentrãm asupra intentiilor ce ne îndeamnã la drum, lãsând vremurilor grija mijloacelor de transport. Pe de altã parte, strict în enuntarea unei cazuistici posibile, cel care posedã o cãmilã si o omoarã supunând-o la efort, comite un pãcatul grav al cruzimii fatã de animalele fãrã apãrare, deci si mijloacele cu care ne realizãm actiunile trebuie sã fie în acord cu puritatea intentiilor noastre. Exterior si interior. Semnificant si semnificat. Sharia islamicã nu este închisoarea credinciosului, ci strãdanie a reflectiei continue care precedã practica, pe mãsura dinamismului sfârsitului de ciclu pe care îl trãim.
Unul dintre cei doi este presedintele consiliului ulemalelor dintr-un oras important al tãrii sale. Functia este onorabilã, dar si onorificã, în ciuda rãspunderii spirituale cât se poate de concrete. Altfel spus, nu aduce bani, în virtutea versetului coranic care spune cã nu trebuie vândute cuvintele lui Dumnezeu pe bani putini. Si ce sumã de arginti ar putea avea pretentia sã rivalizeze cu o singurã silabã divinã, cu o singurã litera? Islamul nu este o afacere rentabilã. Studiile celor care emit fatwa aduc o calificare recunoscutã în lumea islamicã, dar fãrã echivalent financiar.

Înainte ca o fatwa sã existe, ea este precedatã de o problemã. În anumite situatii exceptionale, poate fi chiar a unui singur musulman. În Europa s-a dat recent o astfel de solutie care permite pe perioada verii cumularea ritualurilor rugãciunii asfintitului cu rugãciunea de searã. Calcule astronomice a cãror bazã îmi scapã au arãtat cã în emisfera nordicã a globului, dat fiind faptul cã în lunile iulie-august apusul are loc pe la 9-10 seara, momentul rugãciunii de searã se apropie prea mult de cel al rugãciunii de dimineata, nelãsând între ele decât 2-3 ore de somn. O bunã parte dintre ulemalele aflate la Londra au ajuns la concluzia cã este mai bine sã se facã o abatere de la exigentele valabile în tinuturile africano-asiatice ale Islamului. S-a votat, si apoi fatwa a fost fãcutã publicã. Da, este frustrant sã aflãm cã aceste decizii se supun votului într-un consiliu, în scopul obtinerii unui consens, dar realitatea tristã este cã democratia nu e inventie europeanã, poate doar în forma ei degeneratã, în care intrã automat votul lui Ion, pentru cã si el e om. Forma ei elitistã îsi are baza coranicã în Sura sfatului (ash-Shura). Este adevãrat cã cel care nu a fost dispus sã sacrifice ani din viata lui pentru a învãta în ce constã sharia este exclus de la acest vot, dar încã nu s-a inventat pânã acum, în nici o civilizatie cunoscutã, o altã metodã de a tine habarnistii deoparte decât discriminarea.

Orice fatwa se voteazã si se adoptã cu majoritatea simplã. Unii, în mod clar, voteazã împotrivã, sau se abtin. Totusi, odatã adoptatã si fãcutã public, o fatwa trebuie respectatã de cãtre toatã lumea. Dictatura majoritãtii? Opresarea individului într-o societate totalitarã? Nu. Adab, adicã politete. Trebuie sã respecti si sã urmezi în public ceva cu care nu este total de acord, din respect pentru ceilalti. “Schisma este mai rea decât moartea”. În intimitate poti continua sã faci ceea ce crezi cã este mai bun, cãutând din rãsputeri excelenta spiritualã, dar în relatiile cu ceilalti trebuie sã te porti ca si ei. Cazuistica shariei citeazã cazul lui al-Maliki, fondatorul scolii de sharia malikite, care ajuns într-un tinut în care rugãciunile se fãceau dupã ritul hanafit, s-a conformat întocmai. N-a vrut sã-i tulbure pe ceilalti, a explicat ulterior. Lumea islamicã practicã toleranta sub forma coexistentei celor patru scoli ritualice, asemeni hindusilor cu ale lor sase darshana.

Se mai citeazã si cazul unui om care, primind o fatwa de la un savant islamic, n-a fost câtusi de putin multumit de ea. Asa cã a purces sã caute un alt ulema, care sã-i o fatwa pe care s-o poatã respecta, dar dupã ce l-a gãsit n-a fost nici de data asta multumit. În cele din urmã a mai gãsit un al treilea, care i-a dat si el o fatwa, diferitã de primele douã. Deconcertant pentru gândirea dogmaticã a crestinilor, dar nimic mai firesc pentru un musulman. Acesta din urmã era în drept sã caute mai multe rãspunsuri la aceeasi întrebare, ba chiar si sã aleagã dintre ele pe acela care i se pãrea cel mai usor de practicat, în virtutea unui hadith al Profetului care spune clar cã “în religie trebuie cãutat drumul cel mai usor, pentru cã religia nu trebuie sã fie o povarã, ci o usurare”. Pentru omul cu intentia purã si cunoasterea minimã a bazelor, pericolul iesirii “in afara relgiei” în cãutarea “usorului” este neglijabil. Poate nu tocmai în mod evident, anecdota ne aratã un om care a parcurs un drum cu valente spirituale certe, într-un timp în care savantii islamici nu puteau fi contactati prin e-mail, rupându-se pentru un timp serios din universul lui obisnuit. Câti dintre contemporanii nostri si-ar lãsa baltã interesele pentru o vreme importantã, numai pentru a afla o pãrere religioasã importantã, fie ea si cea mai avantajoasã cu putintã? Pare deconcertant însã faptul cã aceeasi situatie poate primi mai multe solutii religioase, dar asta numai pentru cei care ignorã faptul cã în aceeasi broascã pot intra, pe rând, un numãr mare de chei. Cei care cunosc sharia spun cã este la fel de precisã ca si geometria, iar cei care cunosc geometrie stiu cã problemele care primesc mai multe demonstratii sunt departe de a fi rare. Anecdota citatã trece sub tãcere pe care dintre cele trei fatwa a ales-o cãutãtorul nostru. Nimic nu exclude ipoteza întoarcerii la prima decizie. Dar, oricare ar fi fost situatia, drumul a meritat, neîndoielnic…

Aminteam, la începutul acestor rânduri, de o fatwa din Arabia Sauditã care interzice fotbalul. În fapt, textul disuadeazã fotbalul ca manifestare de masã, sportul ca spectacol si nu ca sport. Nici n-ar avea cum, pentru cã sunt hadith-uri care ne spun cã Profetul încuraja practicarea sportului, în special trasul cu arcul (iubit altminteri si în anumite scoli zen) si cãlãritul. Deci nu sportul în sine este problema, ci dezlãntuirea infraumanã a pasiunilor pe care o prilejuieste circul de pe stadioane sau de la televizor. Cu greu ar putea cineva sã acorde comasãrilor din tribune scuza “socializãrii”, realitatea fiind mai degrabã o agregare, o condensare colectivã, o cristalizare a pasiunilor fãrã nimic înalt în ele. Împotriva acestor manifestãri cu care sportul a început sã se asocieze în epoca modernã s-a pronuntat fatwa ulemalelor saudite… Mai zicea relatarea din presã cã, la auzul textului shariei, trei fotbalisti au iesit fãrã discutii de pe teren. Ceilalti vor rãmas la meci, în asteptarea unor alte opinii islamice avizate, ba poate chiar anticipând si posibilitatea unei a treia… Desigur, asemenea argutii intelectuale nu se pot cere unor ziaristi europeni.