Zakât al-fitr (articol în limba franceză)

Zakât al fitr (aumône purificatrice de la fête de la fin du mois de Ramadan) 

(sursa: http://www.doctrine-malikite.fr/Zakat-al-fitr_a96.html )

Qui sont redevables?
Pourquoi donner cette Zakât?
Quand la donner et où?
A qui la donner?
Combien?
Est t-il possible de la donner en monnaie?
Parmi les recommandations avant d'aller à la prière sunna de la fête.

Qui sont redevables?

A la fin du mois de Ramadan, le musulman doit verser la Zakât al Fitr. Ibn ‘Umar (que Dieu l'agrée) a dit que le Messager d'Allah (paix et salut sur lui) a rendu obligatoire Zakât al Fitr comme suit : une mesure de datte (sâ') ou une mesure d'orge, pour l'esclave, le libre, le mâle, la femelle, le petit et le grand: parmi les musulmans; et il a ordonné de la donner avant que les gens sortent à la prière (de la fête). Rapporté par Al-Bukhârî 1503.

Cette Zakât doit être versée par chaque tuteur musulman (père de famille) pour lui et pour ceux (musulmans) qui sont à sa charge obligatoire (ses deux parents pauvres, ses enfants mâles qui n'ont pas d'argent jusqu’à ce qu’ils entrent en puberté et qu’ils puissent gagner leur vie, ses filles pauvres jusqu’à ce qu’elles se marient ou soient demandées au mariage, son(ses) épouse même s’il elle est riche, ses esclaves(domestiques) et l’(les)épouse de son père pauvre)...
Les jurisconsultes hanafites et malikites dispensent le père de famille de payer cette zakât pour ses enfants mâles majeurs(sauf s’ils sont handicapés), même s'ils ne disposent pas d'un revenu indépendant, car il n'est plus légalement responsable d'eux.
Les Shafi'ites et les Hanbalites exigent du père de famille de payer cette zakât pour tous les membres de la famille, y compris ceux qui sont majeurs, quand ils n'ont pas de revenu.

Le père doit payer cette zakât pour sa fille tant qu'elle n'est pas mariée.
Le mari doit payer cette zakât pour son épouse, même si elle est riche.
La femme riche donnera la zakât al-Fitr à la place de ses deux parents pauvres et son mari donnera la zakât pour elle (à condition que elle et ses deux parents soient musulmans).

Seuls les hanafites n'exigent pas de l'époux de payer cette aumône pour son épouse, car elle ne fait pas partie des dépenses obligatoires de l'époux (pour eux). Quand il le fait, c'est considéré (pour eux) comme un acte volontaire.

Chaque Musulman qui a les moyens[Cette zakât est en effet donnée sur ce qui reste de la nourriture de l’individu et de la nourriture de ceux qui sont à sa charge légalement pour le jour de la fête] est tenu de payer la Zakât al Fitr pour lui et pour ceux qui sont à sa charge comme précisé: homme ou femme, enfants ou adultes.

Celui qui n'a pas d'argent au moment de donner cette zakât mais qui peut avoir l'argent après, et peut emprunter : doit emprunter de l'argent pour la donner, à condition qu'il soit sûr de rendre l'argent emprunté.

Pourquoi cette zakât?

Le bien aimé Prophète – paix et salut sur lui – a institué Zakat Al Fitr afin de purifier le jeûneur des propos vains et indécents et comme nourriture aux pauvres (musulmans).
Cette aumône (zakât) sert ainsi à purifier le jeûne du fidèle de tout qu'il avait commis de petites fautes durant ce mois, à subvenir aux besoins du pauvre ce jour de fête et répandre la joie autour de nous...


Quand la donner et où?

Quand?
Le Messager de Dieu a ordonné que cette aumône soit versée avant que le Croyant ne se rende à la prière de l' ‘Id[1].
Selon certains juristes, cette aumône peut être versée avant la fin du mois de Ramadan.
Il y a deux versions chez les malikites : une qui l’impose dès l’aube du premier jour de Shawwâl et une autre qui l’impose dés le coucher du soleil du dernier jour du Ramadan…
Ibn ‘Abbâs rapporte que le Prophète (paix et salut sur lui) a dit : « …celui qui donne cette zakât (al-fitr) avant la prière (de la fête), elle sera une zakât agréée ; et celui qui la donne après la prière (de la fête) ce sera une aumône parmi les aumônes » rapporté entre autre par Abû Dâwud dans ses Sunan 1609.

Celui qui est redevable de cette zakât et retarde de la donner jusqu’au coucher du soleil du jour de la fête (ou plus) aura commis un péché. Mais il aura toujours le devoir de s'acquitter de cette zakât.
وقد أخرج البخاري ومسلم عن أبي سعيد: "كنا نخرج في عهد رسول الله -صلى الله عليه وسلم- يوم الفطر، صاعًا من طعام" وظاهره صحة الإخراج في اليوم كله، ولكن الشراح تأولوا بأول اليوم، وهو ما بين صلاة الصبح إلى صلاة العيد، كما في الفتح.
وحمل الشافعي التقييد بـ "قبل الصلاة" على الاستحباب، لقوله عليه الصلاة والسلام: "أغنوهم في هذا اليوم" و "اليوم" يصدق على جميع النهار (فتح الباري: 375/3).
ويرى جمهور الفقهاء أن تأخيرها عن الصلاة مكروه ؛ لأن المقصود الأول منها إغناء الفقير عن السؤال والطلب في هذا اليوم، فمتى أخرها، فات جزء من اليوم دون أن يتحقق هذا الإغناء (المغني: 67/3).
روى ابن عباس
أن النبي – صلى الله عليه وسلم – قال : من أداها قبل الصلاة فهي زكاة مقبولة ، ومن أداها بعد الصلاة فهي صدقة من الصدقات
وأما تأخيرها عن يوم العيد، فقال ابن رسلان: إنه حرام بالاتفاق

Important :
De préférence, dans notre école malikite,la zakât al-fitr est donnée le jour de l’'Îd (fête de la fin du jeûne) après l’aube et avant la prière de l’ 'Îd autour de nous pour propager la joie et le bonheur ce jour là et subvenir aux besoins du pauvre musulman ce jour de fête…
Mais elle peut être donnée aussi une journée ou deux jours avant l’‘Îd ou (l’Aïd) (la fête de la fin du mois de Ramadan) mais pas plus …

Où?
Elle est à donner dans l'endroit de résidence[En règle générale, on ne la transporte pas à la distance du Qasr ou plus]. Néanmoins, Il y a des exceptions quand il s'agit de verser cette zakât à un pays où les musulmans ont vraiment plus besoin d'aide et plus dans le besoin: là il est possible de l'envoyer à ces pauvres.
Chez les malikites l’absent ou le voyageur peut demander à quelqu’un d’autre de la donner à sa place…
في إخراج المسافر زكاة الفطر قلت
ما قول مالك فيمن هو من أهل إفريقية وهو بمصر يوم الفطر أين يؤدي زكاة الفطر
قال مالك :
حيث هو
وإن أدى عنه أهله بإفريقية أجزأه
Dans la Mudawwana : On demande à l’Imâm Mâlik celui qui est de Tunisie mais qui se trouve au moment de la fête du Fitr en Egypte : où est ce qu’il donne sa zakât Al-Fitr ? Il répondit : là où il est. Mais si sa famille donne pour lui en Tusinie là bas cela suffira (c’est valide).


A qui la donner?

Elle est donnée aux pauvres ou nécéssiteux (qui ne sont pas légalement à notre charge) et qui sont obligatoirement libres musulmans et ne faisant pas partie de la famille des Banî Hâshim. Elle est à donner dans l'endroit de résidence[3] (Il y a des exceptions quand il s'agit de verser cette zakât à un pays où les musulmans ont vraiment plus besoin d'aide et plus dans le besoin: là il est possible de l'envoyer à ces pauvres).
Certains savants comme Ibn Taymiyya disent : Si les proches qui la méritent (pauvres) habitent un autre pays, dans ce cas elle peut leur être envoyée.
Attention : ces proches pauvres ne doivent pas être légalement à notre charge: exemple: nos enfants (petits) et nos parents sont légalement à notre charge et donc ne peuvent pas recevoir cette zakât.
Le fait de la donner aux proches pauvres implique la double récompense: celle de renouer le lien de sang et celle de l'aumône.

مذهب القائلين بجواز نقلها، ومن هؤلاء مَن قال بالجواز مطلقًا، وهو قول عن الإمام مالك
مذهب القائلين بعدم جواز النقل على تفصيل بينهم في ذلك، فمذهب المالكية عدم جواز النقل لمسافة قصر الصلاة
إذا كان في محل الوجوب أو قربه مُسْتَحِقٌّ وأجازوا نقلها إلى مَن هو أشد حاجة ممَّن في محل الزكاة أو أكثر منهم فقرًا،


Combien?

Elle est donnée en nourriture majoritaire du pays, un Sâ' de la denrée majoritaire du pays (comme cité dans le Hadîth du début de cet article):
Un Sâ' = 4 Mudd et un Mudd = le contenu des deux mains moyennes jointes= environ 600 à 650 grammes…( à signaler la divergence autour de cette valeur entre les auteurs, notamment à cause de la considération de la nature/genre de la denrée).
Ainsi le Sâ' s'estime à environ 2Kg et 600 grammes, ceci dit cela peut être plus ou moins selon le genre de cette nourriture majoritaire en question (maïs, blé, riz...).
Chez les Hanafites (et même quelques malikites comme Al-Ash-hab et Ibn Al-qâsim) elle peut être donnée en argent…
A titre d'indication, pour la France, la somme à payer pour Zakât al Fitr du Siâm de l’année 2006, était de cinq Euro (5 Euros) par personne (pour une famille de 3 personnes par exemple : la somme à payer par le chef de famille était de 15 Euros pour Zakât al Fitr de l’année 2006).

La possibilité de donner Zakât Al-fitr en valeur monétaire:

C'est une question à divergence entre les savants et donc on se doit d'être souple et respectueux de l'avis divergeant dans les questions à divergence connue entre les savants.
L'mâm Abou Hanifa et ses compagnons, l'imâm Soufyân Ath-thawrî, ainsi que le cinquiéme Calife bien guidé Omar Ibn Abdelaziz (que Dieu l'agrée) ont autorisé de donner la valeur dans la zakât et dans zakât Al-fitr.
C'est l'avis aussi d'Ibn Al-qâsim et Ash-hab deux références de l'école malikite.
L'imâm An-nawawî dit à ce propos: c'est là l'avis apparent de l'imâm Al-bukhari dans son sahîh.
أبوحنيفة وأصحابه والحسن البصري، وسفيان الثوري، وخامس الراشدين عمر بن عبد العزيز - رضي الله عنه - أجازوا إخراج القيمة في الزكاة، ومنها زكاة الفطر،وهو قول الأشهب وابن القاسم عند المالكية.
قال النووي: وهو الظاهر من مذهب البخاري في صحيحه.

Les savants qui soutiennent cet avis se basent sur plusieurs preuves et actions des compagnons et sur le fait que le but de la zakât et son esprit est de pemettre au pauvre de subvenir à ses besoins et cela de nos jours se réalise mieux et plus facilement quand on donne la valeur monétaire.
كما يدل على جواز القيمة ما ذكره ابن المنذر : أن الصحابة أجازوا إخراج نصف الصاع من القمح؛ لأنهم رأوه معادلاً في القيمة للصاع من التمر أو الشعير، ولهذا قال معاوية: "إني لأرى مُدَّين من سمراء الشام تعدل صاعًا من التمر
Certains même soutiennent l'avis de la donner en denrée pour les gens de la campagne et en valeur monétaire pour la ville car c'est plus utile et plus facile pour le pauvre.

Parmi les convenances et recommandations avant d'aller à la prière sunna de la fête (le matin d'Al-Fitr):

Avant d'aller à la prière sunna de l'Aïd, il est recommandé de:
*Faire un Ghusl (lavage) (qui est Mandûb).
*Il est mandûb(préférable) de mettre des nouveaux habits, se parfumer(sauf pour les femmes quand elles sortent), se couper les ongles...
*Il est mandûb pour le Fitr de manger avant de partir à la prière (une datte ou 3 dattes...) alors que pour la fête du sacrifice il est Mandûb de manger après la prière.
*Il est mandûb d'invoquer Dieu abondamment par la formule 'Allahu Akbar' jusqu'à la prière ou jusqu'à l'arrivée de l'Imam. Beaucoup de fidèles utilisent aussi les formules:'Allahu Akbar, Allahu Akbar, Allahu Akbar, wa subhâna Allahi wa al-hamdu lillahi wa lâ hawla wa lâ quwwata illâ bi llâh; lâ ilâ ha Illa Allah'.
*Il est mandûb d'emprunter un chemin différent de celui de l'allée quand on retourne de cette prière.
*Il est mandûb de sourire et montrer la joie à tous les croyants qu'on rencontre.
...
Il est important de répandre et de montrer le bonheur et la joie pendant cette occasion de fête, et de visiter les proches et les amis.

Cet article est tiré notamment de :- « Ibn 'Ashir: L'essentiel de la religion musulmane: Tawhîd, Fiqh et spiritualité (Al-murshid Al-mu'în 'alâ Ad-Darûrî Min 'Ulûm ed-Dîn d'Ibn 'âshir)» , 2ème édition augmentée, éditions Iqra, Paris, année 2010.

Notes:
[1] Accomplir la prière de l’‘îd, qui se fait derrière l’Imâm, le matin de cette fête, est une sunna appuyée.

[2] Accomplir la prière de l’‘îd, qui se fait derrière l’Imâm, le matin de cette fête, est une sunna appuyée.

[3] En règle générale, on ne la transporte pas à la distance du Qasr ou plus.

Cum se procedează cu banii obţinuţi din dobânzile bancare? Ne revin nouă sau îi lăsăm băncii?

Întrebare:
Întrebarea mea se referă la dobânda bancară, sau riba. Cum ar trebui să procedez în privinţa dobânzii pe care o primesc de la băncile din India? Nu o folosesc în interes personal, dar mă sfătuiţi să o las la bancă sau o pot folosi în alte scopuri? În al doilea rând, pentru majoritatea lucrurilor de mai mare valoare, cum ar fi o locuinţă, o maşină sau o motocicletă, trebuie să apelăm la credite. Islamul permite lucrul acesta?

Răspuns:
Ca răspuns la întrebarea ta, Dr. Monzer Kahf, economist eminent şi expert în probleme financiare, precizează:

1. Conform Shari'ah, nu este permisă obţinerea de bani din dobânda bancară. Musulmanilor li se cere să-şi folosească banii, resursele şi proprietăţile de care dispun în afaceri şi investiţii compatibile cu Shari'ah islamică. Dobânda bancară nu devine proprietatea celui căruia îi este acordată deoarece un contract generator de dobândă nu constituie un mod halal de a câştiga bani. Altfel spus, dobânda bancară nu îţi aparţine şi, în principiu, ar trebui să o înapoiezi persoanei care ţi-a acordat-o.

2. Dacă, dintr-un motiv sau altul, un musulman se întâmplă să intre în posesia unei sume de bani provenind din dobândă bancară, trebuie să ia în considerare decizia de a o înapoia în limitele respectării stipulărilor Shari'ah, ca şi prin prisma particularităţilor evenimentului care a dus la obţinerea ei. Dobânda obţinută de o persoană care comercializează produse halal este cu totul diferită de dobânda obţinută de o persoană a cărei principală ocupaţie este să împrumute bani contra dobândă, şi se deosebeşte de dobânda bancară, ştiut fiind că activitatea de bază şi predominantă a băncilor este să le perceapă dobânzi clienţilor cu care lucrează.
Aşadar, retragerea dobânzii acordate de către o persoană (o bancă este considerată şi o persoană juridică) ce îşi realizează veniturile din acordarea de bani în schimbul dobânzii, invalidează însuşi motivul pentru care dobânda este interzisă şi duce la sporirea puterii şi veniturilor exact acelor persoane care contribuie activ la răspândirea maleficei dobânzi.

3. Astfel, la cea de-a doua Conferinţă Internaţională Islamică pe probleme bancare ţinută în Kuweit în 1987, la care au participat numeroşi specialişti în Shari'ah, s-a convenit că înapoierea dobânzii către bancheri - ca persoane fizice - nu era permisă, şi că la dobânda obţinută în felul acesta trebuia aplicată o altă reglementare a Shari'ah, care cere ca sumele de bani haram să fie dăruiţi actelor de caritate de factură generală care se întâmplă să se ivească în calea musulmanului (să nu uităm că banii din dobândă nu devin proprietatea sa, deci nu sunt ai săi). Este mai bine ca aceşti bani haram să nu fie dăruiţi moscheilor, pentru a le feri de banii murdari (obţinuţi din dobândă).

4. Nici cumpărarea de maşini, locuinţe sau alte bunuri nu este permisă de Shari'ah dacă urmează a fi finanţată din bani obţinuţi din dobândă; toţi musulmanii dintr-o regiune au obligaţia, rezultând din Shari'ah, să înfiinţeze instituţii financiare care să acorde finanţări în temeiul unor principii islamice admisibile. De fapt, această obligaţie este, în prezent, considerată a fi fard kifayah (obligaţie colectivă) din moment ce finanţarea a devenit o componentă necesară a vieţii contemporane.

În octombrie 1999, prima Conferinţă Internaţională de Fiqh din SUA a decis, în mod îndreptăţit, ca pentru obiective de maximă importanţă şi urgenţă, cum ar fi crearea de locuinţe pentru familiile care au stringentă nevoie de acestea, împrumuturile realizate care implică dobândă să fie, totuşi, tolerate, până la înfiinţarea, în regiune, a unor astfel de instituţii compatibile cu Shari'ah islamică.

Cum să ne menţinem concentrarea în timpul rugăciunii?

Întrebare: Mă rog de cinci ori pe zi dar nu mă pot concentra asupra rugăciunii. Mintea mea pare să rătăcească tot timpul, preocupată de diverse lucruri. Parcă Satan îmi dă târcoale chiar şi atunci când mă rog. Mi-aş dori foarte mult să rezolv această problemă. Credeţi că o soluţie ar fi să mă concentrez asupra înţelesului cuvintelor pe care le rostesc în timpul rugăciunii?

Răspuns: Ca răspuns la întrebarea ta, Dr. Muzzamil Siddiqi, fost preşedinte al Societăţii Islamice al Americii de Nord (ISNA), a emis următoarea Fatwa:

„Dumnezeu să te binecuvânteze pentru preocuparea ta faţă de săvârşirea rugăciunii. Cu toţii ar trebui să încercăm să fim atenţi când ne săvârşim rugăciunile, tot aşa cum ar fi bine să ne străduim să ne perfecţionăm şi să înfrumuseţăm actul rugăciunii. Unicul scop al rugăciunii este acela de a ne aminti astfel de Dumnezeu şi de a simţi prezenţa Sa în interiorul nostru. Într-un hadith celebru, Profetul (slaws) a spus: „Ihsan înseamnă a-l adora pe Dumnezeu ca şi cum l-ai vedea, căci chiar dacă tu nu Îl vezi, El te vede” (relatat de Al-Bukhari).

Cele ce urmează te vor ajuta, insha’Allah, să-ţi menţii concentrarea în timpul rugăciunii:

1. Intenţia de a te ruga trebuie să fie prezentă în inima ta. Ea este adevăratul sălaş al intenţiei. Propune-ţi să te rogi lui Dumnezeu Preaînaltul doar din iubire faţă de El. Concentrează-te asupra tipului de rugăciune pe care o săvârşeşti. Este una obligatorie sau una facultativă? Faci rugăciunea Fajr, Zuhr, `Asr, Maghrib, `Isha’ sau altă rugăciune? Câte unităţi de rugăciune (rak`ah) cuprinde ea? O săvârşeşti singur sau în comunitate? Cu cât intenţia ta va fi mai precisă, cu atât atenţia şi concentrarea ţi se vor îmbunătăţi.

2. Săvârşeşte rugăciunile la timpul lor, fără nicio tergiversare.

3. Săvârşeşte-ţi rugăciunea în conformitate cu sunnah Profetului (slaws).

4. Stai drept. Ţine ochii deschiţi şi îndreaptă-ţi privirea asupra locului prosternării sau al sujud-ului atunci când eşti în picioare. Când te apleci (ruku`) priveşte-ţi picioarele, când eşti în sujud priveşte în pământ, iar când eşti aşezat priveşte în poală sau uită-te la mâini.

5. Nu te juca cu degetele şi nu-ţi atinge faţa, corpul sau îmbrăcămintea cu mâinile. Fii cât se poate de liniştit.

6. Gândeşte că te afli în prezenţa lui Dumnezeu şi că El te vede.

7. Nu-ţi face rugăciunile în grabă. Fiecare parte a rugăciunii trebuie săvârşită cu atenţie şi în linişte interioară.

8. Recită cuvintele cu grijă şi fii atent la înţelesul celor rostite. Trebuie să cunoşti sensul diverselor suplicaţii sau du`a pe care le foloseşti în rugăciune.

9. Roagă-l pe Dumnezeu cu toată sinceritatea să te ajute în practica rugăciunii şi să-ţi accepte rugăciunile săvârşite. Profetul (slaws) obişnuia să spună: Allahumma a`inni `ala dhikrika wa shukrika wa husn `ibadatika (O, Doamne, ajută-mă să-mi amintesc de Tine, să-Ţi fiu recunoscător şi să Te slăvesc în cel mai bun mod cu putinţă.)

10. În final, aminteşte-ţi că alimentele haram, veniturile obţinute pe căi necinstite şi păcatele alungă bucuria şi concentrarea din rugăciune. Străduieşte-te să te păstrezi cât mai pur şi mai curat cu putinţă.

De ce creează Dumnezeu şi oameni nesănătoşi la minte?

Întrebare:
Musulmanul trebuie să creadă că Dumnezeu Preaînaltul este drept, dar nu-mi pot explica de ce El ia viaţa unor copii sau bebeluşi. Şi de ce creează Dumnezeu oameni nesănătoşi la minte?

Răspuns:
Musulmanul trebuie să creadă în înţelepciunea cu care Dumnezeu creează orice lucru din lumea aceasta. În Coran, El spune: „Socoteaţi că v-am creat în joacă şi că nu veţi fi întorşi la Noi?” (Credincioşii - sura 23:115)

Există, aşadar, o înţelepciune divină în spatele oricărui lucru săvârşit de Dumnezeu. Dumnezeu nu creează răul absolut. Pentru părinţi creează El copilul care se va confrunta cu experienţa bolii sau chiar a morţii; dacă părinţii trec prin această încercare cu răbdare şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu, El îi va răsplăti în lumea de dincolo. Experienţa aceasta poate avea loc şi în beneficiul copilului însuşi, fiindcă Dumnezeu Preaînaltul îl va răsplăti şi pe el pentru suferinţa îndurată.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul oamenilor care nu sunt zdraveni la minte. O imensă înţelepciune se află în spatele acestui fapt: când oamenii sănătoşi întâlnesc oameni cu mintea rătăcită, ei îşi dau seama de privilegiul de a fi fost dăruiţi de Dumnezeu cu o minte sănătoasă şi-I mulţumesc pentru aceasta. Raţiunea de a exista a oamenilor nesănătoşi la minte mai constă şi în aceea că ei constituie o încercare pentru rudele lor şi chiar pentru comunitatea din care fac parte: ce fel de comportament vor adopta acestea în raport cu astfel de persoane?

Trebuie, aşadar, să fim conştienţi că viaţa din lumea aceasta reprezintă un test. Dumnezeu creează bolile, moartea, alienarea mintală şi restul lucrurilor care pot apărea drept nişte nenorociri, dar toate acestea nu sunt decat încercări venite de la Dumnezeu prin care ne este pusă la încercare credinţa. În Coran, El spune: „Oamenii cred că vor fi lăsaţi să să spună: „Noi credem!”, fără să fie puşi la încercare?” (Păianjenul - sura 29, versetul 2)

Ca răspuns la întrebarea ta, Sheikh Salim `Abdus-Salam Ash-Shaykhi, da`i şi membru al Consiliului European pentru Fatwa şi Cercetare, afirmă:

„Suntem datori să acceptăm că ceea ce hotărăşte Dumnezeu Preaînaltul să se întâmple este favorabil şi în propriul nostru interes, indiferent dacă aceste evenimente ne apar, din perspectiva individuală, ca fiind pozitive sau negative. Nu putem cuprinde cu înţelegerea umană înţelepciunea divină, dar putem să credem în ea şi în faptul că, dacă această înţelepciune ne-ar fi dezvăluită, I-am fi recunoscători lui Dumnezeu şi I-am mulţumi pentru ceea ce face.

Oamenii au tendinţa să creadă că totul se rezumă la această viaţă; este o convingere absolut greşită fiindcă Lumea de dincolo este, de fapt, cea atotdăinuitoare. Important este că atunci când vom ajunge în faţa lui Dumnezeu şi vom percepe totul în adevărata lumină, Îi vom mulţumi pentru că a săvârşit ceea ce consideraserăm a fi o nenorocire pentru noi.”

Cum ar trebui utilizate sadaqah şi donaţiile?

Întrebare:
Am dori să ştim dacă sadaqah (milostenia) este considerată drept zakah sau ca o donaţie în general. Când musulmanii fac donaţii către centrul nostru islamic, specifică dacă sumele respective reprezintă sadaqah, zakah sau donaţie. Vrem să ştim cum trebuie să procedăm în cazul milosteniei care poartă denumirea de sadaqah.

Răspuns:
Ca răspuns la întrebarea anterioară, Dr. Monzer Kahf, eminent economist şi consilier în probleme financiare, precizează:

“Sadaqah şi donaţia trebuie tratate în acelaşi fel atunci când sunt primite de un centru islamic: ele pot fi utilizate pentru desfăşurarea activităţilor generale ale centrului. Doar ceea ce este specificat ca reprezentând zakah trebuie destinat exclusiv oricăreia dintre cele opt categorii la care se face referire în Coran: „Milosteniile sunt pentru cei săraci şi nevoiaşi, pentru cei care trudesc pentru ele, pentru cei ale căror inimi sunt zdrobite, pentru răscumpărarea înrobiţilor, pentru cei înglodaţi în datorii, pentru calea lui Dumnezeu şi pentru drumeţi. Aceasta este o îndatorire de la Dumnezeu. Dumnezeu este Ştiutor, Înţelept!” (Cor 9:60)”

Dr. Muzammil H. Siddiqi, ex-preşedinte al Societăţii Islamice din America de Nord, adaugă:

“Sadaqah este denumirea generică a oricărei fapte caritabile. Există diverse tipuri de sadaqah. Zakah este tot un fel de sadaqah, numai că, spre deosebire de cea din urmă, este un act obligatoriu. Are norme specifice cu privire la cine trebuie să ofere zakah, cât se oferă, la ce interval de timp şi cui anume.
Orice act de caritate nafl (voluntar) reprezintă tot o sadaqah şi poate fi folosit în beneficiul centrelor islamice.
În cazul în care, însă, se oferă o sadaqah pentru ispăşirea unui păcat (kaffarah), atunci aceasta nu trebuie utilizată pentru cheltuielile centrului. Kaffarah este destinată oamenilor săraci şi nevoiaşi şi trebuie să se facă uz de ea doar în acest scop. De asemenea, dacă cineva oferă o sadaqah pentru o promisiune solemnă (nadhr), atunci aceasta trebuie utilizată strict în scopul în care a fost oferită.
Milosteniile (sadaqah) voluntare având caracter general pot fi utilizate ca donaţii în vederea construirii de moschei şi centre islamice sau a desfăşurării activităţilor din cadrul acestora.
Centrele islamice se cade să-şi anunţe membrii că toate sadaqah destinate oamenilor săraci şi nevoiaşi trebuie să fie însoţite de această precizare. Restul milosteniilor (sadaqah) de ordin general pot fi tratate ca donaţii făcute centrului islamic.

Există sute de modalităţi de a face sadaqah: dăruirea de bani celor săraci şi nevoiaşi, oferirea unei donaţii pentru o cauză justă, rostirea unui cuvânt bun, întâmpinarea oamenilor cu un chip zâmbitor, mersul la moschee pentru participarea la rugăciune, înlăturarea obstacolelor de pe drum [pentru a preveni vătămarea trecătorilor] etc. Numeroase versete coranice şi sute de hadith-uri se referă la acest subiect.”

Săvârşirea rugăciunii în perioadele nerecomandabile

Întrebare:
Am pierdut multe rugăciuni un timp îndelungat, iar acum am început să le recuperez: astfel, săvârşeam una din rugăciunile Zhuhr pierdute după rugăciunea Zhuhr din ziua respectivă, una din rugăciunile `Asr pierdute după rugăciunea `Asr din ziua respectivă şi aşa mai departe. Apoi mi-am amintit că era interzis să ne rugăm după Fajr şi `Asr. Există şi alte opinii referitoare la acest lucru în islam? A te ruga după Fajr şi `Asr este interzis sau doar makruh [nerecomandabil, fără a fi interzis]?

Răspuns:
Nu este recomandabilă săvârşirea rugăciunilor opţionale după rugăciunile `Asr sau Fajr. Cu toate acestea, recuperarea rugăciunilor pierdute, rugăciunea de înmormântare şi alte câteva rugăciuni care au un motiv special sunt permise în aceste momente.

Ca răspuns la întrebarea ta, Dr. Main K. Al-Qudah, membru al AMJA - Comitetul Permanent de Fatwa, a opinat:

„Interdicţia privind săvârşirea rugăciunilor după Fajr şi `Asr se limitează la rugăciunile opţionale care nu au un motiv special; dacă, însă, acestea se săvârşesc cu un scop anume, ca în cazul tău, atunci este permis să te rogi şi după Fajr şi `Asr.

După o relatare autentică, însuşi Profetul (slaws) se ruga două rak`ah după `Asr. Când a fost întrebat de ce, a răspuns: „Recuperez rugăciunea obligatorie Zhuhr pe care nu am putut-o săvârşi din cauza unei alte îndatoriri pe care am avut-o în momentul respectiv.” (Al-Bukhari şi Muslim)

În temeiul celor de mai sus, continuă să recuperezi rugăciunile pierdute în trecut până când eşti sigur că le-ai săvârşit pe toate.”

La ce vârstă să-mi învăţ copilul Coranul?

Întrebare:
Care este vârsta cea mai indicată la care părinţii pot începe să-şi înveţe copiii să recite şi să memoreze Coranul? Din câte am auzit eu, până la şapte ani singura preocupare a copiilor ar trebui să fie joaca, dar după împlinirea acestei vârste părinţilor le revine sarcina de a-i învăţa să se roage şi altele asemenea. Este adevărat?

Răspuns:
Părinţilor le revine sarcina de a-i învăţa pe copii de la o vârstă fragedă sfântul Coran şi principiile de bază ale islamului fiindcă aceasta este perioada cea mai propice fixării eticii islamice. Această purcedere trebuie, însă, să aibă în vedere capacităţile individuale, care diferă de la un copil la altul, motiv pentru care se şi cer folosite metode diferite de predare a acestor cunoştinţe.

Ca răspuns la întrebarea ta, Muftiul Muhammad ibn Adam Al-Kawthari, care predă diverse ştiinţe tradiţionale islamice la Jami`at `Ulum Al-Qur’an din Leicester, este de părere că:

„Părinţii răspund de educaţia religioasă şi laică a copiilor lor; aceştia trebuie să înveţe Cartea lui Dumnezeu, respectiv atât modul de recitare a sa, cât şi aplicarea practică a preceptelor pe care le conţine. Ei trebuie, de asemenea, să cunoască fundamentele doctrinei islamice care includ: `aqidah - Unicitatea lui Dumnezeu şi atributele Sale, sirrah - viaţa binecuvântatului Mesager al lui Dumnezeu (slaws), informaţiile de bază cu privire la ceea ce este permis şi interzis în islam, precum şi câteva elemente de fiqh – prevederi din jurisprudenţa islamică referitoare la rugăciune, post şi aşa mai departe.

Din perspectiva islamică nu există o vârstă prestabilită înaintea căreia sau după atingerea căreia părinţii să-şi poată sau nu învăţa copiii Coranul sau oricare alte aspecte ce ţin de cunoaşterea islamului. Capacităţile mentale şi intelectuale ale copiilor diferă, unii se maturizează mai repede decât alţii, iar alteori se poate observa, la copii de aceeaşi vârstă, o diferenţă colosală în privinţa capacităţii de înţelegere.

De aceea, această decizie se cere luată de părinţii fiecărui copil în parte. Dacă un copil dă semne de excelenţă de timpuriu şi are o memorie remarcabilă, ar fi înţelept să înceapă să-l înveţe Coranul de la o vârstă fragedă, asta cu atât mai mult cu cât la vârstele mici memorarea este foarte performantă. Chiar se cunosc cazuri, în istoria islamului, când un copil mic cunoştea pe dinafară multe părţi din Coran, fără să-l fi învăţat cineva, pentru că mama sa îl recitase cu regularitate în timpul sarcinii.

Dacă, însă, aceasta s-ar putea repercuta negativ asupra copilului, părinţii ar trebui să înceapă să-l înveţe Coranul mai târziu, după ce va mai fi crescut. Unii copii pot fi mai înzestraţi în însuşirea altor lucruri - cum ar fi bunele obiceiuri, îndeplinirea sarcinilor casnice etc. -, mai degrabă decât a memorării. Aceştia ar fi de preferat să înceapă prin a-şi însuşi regulile de bună purtare în societate, lăsând aspectele fundamentale ale cunoaşterii pe mai târziu.

La modul general s-a constatat, totuşi, că memorarea cea mai eficientă are loc la vârste mici. Se cunosc numeroase exemple de copii care la şapte ani ştiau pe dinafară întregul Coran, iar asta nu a avut niciun efect negativ asupra lor. Eu însumi (nu spun asta ca să mă laud, ferească Dumnezeu, ci doar ca să ofer un exemplu din propria mea experienţă) am început memorarea Coranului la vârsta de şapte ani şi, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, la 9 ani îl reţinusem în întregime; de atunci, n-am regretat nicio clipă acest lucru.
În jurul acestor vârste procesul de memorare este stabil şi chiar dacă persoana în cauză neglijează repetarea Coranului, acesta tot nu se uită cu uşurinţă.”

Criza financiară: ca persoană fizică, pot declara falimentul?

Întrebare:
Urmare a crizei financiare din SUA, compania la care lucrez a pierdut multe afaceri iar eu nu îmi pot plăti proprii creditori fiindcă, la rândul meu, mi se datorează o sumă foarte mare de bani. Mai mult decât atât, consider că această situaţie trebuie pusă în seama crizei financiare şi nu a mea personal. Ce să fac în acest caz? Să declar falimentul ca persoană fizică? Atunci cum rămâne cu datoriile pe care le am la creditori?

Răspuns:
Din perspectiva Shari`ah, datoriile trebuie achitate creditorilor; individul trebuie să facă tot ce ţine de el ca să-şi plătească datoriile. Profetul (slaws) a spus: „Oricui se atinge de averea altcuiva cu intenţia de a înapoia ce a luat, Dumnezeu îi va uşura această plată şi oricui se atinge de averea altcuiva cu intenţia de a o nimici, Dumnezeu îl va nimici.” (Al-Bukhari)

Ca răspuns la întrebarea ta, Dr. Monzer Kahf, economist şi consilier financiar eminent, afirmă:

„Decizia de a te împrumuta îţi aparţine; când o persoană contractează datorii, ar trebui să aibă şi un plan pentru restituirea banilor împrumutaţi. Datoriile nu dispar de la sine, ele trebuie stinse. Aceasta este perspectiva Shari`ah asupra datoriilor: ele trebuie achitate.

Este adevărat că se pot ivi circumstanţe neprevăzute, cu o incidenţă mai crescută în cazul afacerilor decât al împrumuturilor ca persoană fizică, aşa cum pare să se fi întâmplat în ceea ce te priveşte. Aceste împrejurări necesită încheierea unor înţelegeri reciproce între creditori şi debitori, în lipsa lor putându-se ajunge până la faliment.
Cu toate că existenţa împrejurărilor de această natură este recunoscută de Shari`ah, ele îşi găsesc rareori aplicabilitatea în cazul datoriilor personale; acesta şi este motivul pentru care capitolele referitoare la faliment se regăsesc, în majoritatea legislaţiilor arabe, în codurile comerciale şi nu în cele civile.
Cunosc faptul că legile americane permit declararea falimentului de către persoanele fizice, numai că Shari`ah stipulează că o datorie trebuie obligatoriu achitată, cu excepţia unei singure situaţii: când se manifestă o incapacitate reală de achitare a ei atât în prezent, cât şi în viitorul previzibil. În acest caz, toate bunurile datornicului trebuie distribuite creditorilor direct proporţional cu sumele datorate fiecăruia dintre ei. Doar atunci sunt stinse toate datoriile existente.

În consecinţă, sfatul meu în ceea ce te priveşte este - dacă îţi este într-adevăr imposibil să te achiţi de datoriile pe care le ai în prezent - să porţi negocieri cu creditorii în vederea reeşalonării plăţilor şi apoi să începi să le achiţi conform noii scheme.
A te declara în faliment este o soluţie de ultimă instanţă la care, conform Shari'ah, se poate recurge doar în împrejurări excepţionale, aşa cum am amintit mai devreme.
Trebuie să-ţi mai spun că nu am apreciat atitudinea ta atunci când ai afirmat că situaţia în care te afli nu-ţi este în niciun fel imputabilă, fiindcă faptul că te afli în postura de a avea datorii a apărut doar din vina ta; trebuie să înveţi să trăieşti din resursele de care dispui, şi nu bazându-te pe sumele de bani pe care le poţi împrumuta!"

Achitarea de către musulmani a zakat-ului în luna Ramadan

Întrebare:
De ce musulmanii calculează şi plătesc zakat/zakah [dania] în luna Ramadan? Zakat trebuie plătit doar atunci, sau poate fi plătit în oricare altă lună a anului?

Răspuns:
Shari’ah stipulează că zakat-ul [dania] este unul dintre principalii stâlpi ai islamului şi se situează la acelaşi nivel de obligativitate cu cele cinci rugăciuni zilnice. Zakat-ul este obligatoriu pentru musulmanii - bărbaţi şi femei - care au atins nisab-ul (respectiv o sumă de bani în plus faţă de necesităţile curente - de care credinciosul continuă să dispună de la începutul până la sfârşitul unui an musulman - şi de care se poate dispensa).

Credinciosul musulman este obligat să plătească zakat din averea sa numai dacă îndeplineşte condiţiile aplicativităţii acestuia (dispune de nisab şi s-a scurs un an lunar de când deţine acest surplus de bani de care nu a avut stringentă nevoie). Data împlinirii acestui an poate să difere de la o persoană la alta, însă mulţi musulmani sunt dornici să-şi achite zakat-ul în luna Ramadan fiindcă răsplata pentru faptele lor bune (chiar dacă sunt obligatorii) este de două ori mai mare în decursul acestei luni binecuvântate.

Ca răspuns la întrebarea ta, dr. Monzer Kahf, economist şi consilier eminent, afirmă:

„Zakat este suma de bani pe care fiecare musulman/musulmană o datorează la împlinirea unui an lunar de când a atins nisab-ul pentru prima oară, cu condiţia ca acesta sau aceasta să deţină cel puţin aceeaşi sumă de bani (de care nu are stringentă nevoie) la începutul anului lunar ca şi la sfârşitul său, respectiv pe parcursul a 364 zile, şi, ulterior, după scurgerea fiecărui an lunar consecutiv.
Asta înseamnă că fiecare credincios musulman va avea propriul său „an fiscal” pentru plătirea zakat-ului şi doar în cazul unora dintre musulmani această dată va cădea în luna Ramadan.
Acesta este principiul general, însă cum ştim că răsplata dăruită de Dumnezeu Preaînaltul pentru faptele bune este mai abundentă în Ramadan decât în celelalte zile ale anului musulman (aşa cum ne-a arătat Profetul Muhammad (slaws)), numeroşi credincioşi preferă să facă să coincidă sfârşitul anului când au de plătit zakat-ul cu perioada lunii Ramadan, astfel încât Dumnezeu să-i binecuvânteze cu recompense mai numeroase. Această „ajustare” se realizează prin adăugarea unei sume suplimentare de bani, proporţională cu numărul de zile care au mai rămas până la Ramadan.”

Zakat-ul poate fi acordat şi nemusulmanilor?

Întrebare:
Se permite acordarea zakat-ului si nemusulmanilor?

Răspuns:
Zakat-ul se colectează de la musulmanii cu stare pentru a fi distribuit musulmanilor nevoiaşi. În principiu, nemusulmanilor nu li se pot oferi bani proveniţi din zakat dar ei pot, în schimb, să beneficieze de sadaqah (danie benevolă, neobligatorie). Excepţia de la regulă o constituie ivirea unei probleme de viaţă şi de moarte, situaţie aparte în care zakat-ul poate fi, totuşi, acordat nemusulmanilor. O parte din zakat poate fi oferit, de asemenea, nemusulmanilor a căror inimă înclină spre islam.

Ca răspuns la întrebarea ta, dr. Monzer Kahf afirmă:

„Ca regulă generală, după hadith-ul al cărui conţinut l-am redat mai sus, zakat-ul este oferit de către musulmanii avuţi, musulmanilor nevoiaşi; acest gest se referă, aşadar, la ansamblul comunităţii musulmane.
Zakat-ul este oferit credincioşilor musulmani, nu nemusulmanilor, cu o singură excepţie: atunci când un nemusulman are nevoie imediată de ajutor într-o chestiune de viaţă şi de moarte. Pe de altă parte, în prezent trăim vremuri în care numeroşi musulmani se zbat în sărăcie extremă şi nevoi crunte, ajungându-se până acolo încât dacă tot zakat-ul strâns s-ar folosi pentru ajutorarea familiilor musulmane afectate de foamete, tot n-ar fi destul pentru a le uşura suferinţa, pe când cei mai mulţi nemusulmani beneficiază si de alte resurse pentru obţinerea ajutorului de care au nevoie.”

Şeicul Ahmad Kutty, conferenţiar universitar şi specialist în ştiinţe islamice la Institutul Islamic din Toronto adaugă la cele de mai sus:

„Beneficiarii zakat-ului, spre deosebire de restul actelor uzuale de caritate din islam, sunt preponderent musulmanii; Dumnezeu Preaînaltul i-a menţionat în Coran pe cei care sunt îndreptăţiţi să primească zakat: Milosteniile sunt pentru cei săraci şi nevoiaşi, pentru cei care trudesc pentru ele, pentru cei ale căror inimi sunt zdrobite, pentru răscumpărarea înrobiţilor, pentru cei înglodaţi în datorii, pentru calea lui Dumnezeu şi pentru drumeţi. Aceasta este o îndatorire de la Dumnezeu. Dumnezeu este Ştiutor, Înţelept! (Căinţa 9:60).

Să mai adăugăm că o parte din zakat poate fi oferită şi celor a căror inimă înclină spre islam, adică nemusulmanilor pe cale să se convertească la islam. Altfel, zakat-ul nu poate fi oferit altcuiva, spre deosebire de milostenia obişnuită care poate fi destinată atât musulmanilor, cât şi nemusulmanilor.
Islamul îi învaţă, de asemenea, pe credincioşi şi să-i ajute fără discriminare pe cei sărmani, fie că sunt musulmani, fie că nu. Mai mult decât atât, islamul pune un accent deosebit pe stabilirea unor bune relaţii de vecinătate, indiferent dacă vecinii sunt musulmani sau nu: Fiţi buni cu părinţii voştri, cu rudele voastre, cu orfanii, cu sărmanii, cu vecinul care vă este apropiat şi cu cel care vă este străin, cu prietenul cel aproape de voi, cu drumeţul şi cu robii voştri. (Femeile 4:36)

Aşadar, chiar dacă zakat-ul se mărgineşte la comunitatea musulmanilor, islamul nu închide niciodată uşa milosteniei îndreptate spre nemusulmani.”

Fatwa diferite: pe care s-o urmez?

Întrebare:
M-aţi putea, vă rog, ajuta să înţeleg chestiunea aceasta cu perspectivele juridice diferite ale specialiştilor în jurisprudenţă islamică? Găsesc uneori fatwa diferite, chiar contradictorii, referitoare la una şi aceeaşi problemă. Cum ar trebui să procedez într-un asemenea caz?

Răspuns:
Înainte de orice, este bine de subliniat că fatwa ar trebui emisă numai de jurişti cu experienţă şi bine calificaţi. Mai trebuie menţionat şi că deosebirile de opinie ale juriştilor musulmani asupra anumitor aspecte sunt admisibile, acestea fiind considerate adevărate binefaceri dacă se bazează pe metoda judicioasă a ijtihad-ului (raţionamentul individual), pe înţelegerea scripturilor divine şi sunt în conformitate cu Legea. Dacă este vorba despre o chestiune ce stârneşte controverse printre jurişti iar opiniile contradictorii sunt emise cu bună credinţă de muftii calificaţi, atunci persoana aflată în căutarea unei lămuriri poate urma opinia pe care o consideră drept cea mai adecvată în cazul său.

Pe marginea acestui subiect, Dr. Sano Koutoub Moustapha, preşedinte adjunct al Academiei Internaţionale de Fiqh [drept canonic] şi profesor de fiqh şi principiile fiqh-ului la Universitatea Islamică Internaţională din Malaezia, afirmă:

„Este firesc ca, uneori, să se întâlnească răspunsuri diferite la o aceeaşi întrebare. Aceasta se întâmplă pentru că juriştii folosesc metode şi principii diferite în derivarea reglementărilor legale din scripturile divine.
Cu toate acestea, islamul admite existenţa diferenţelor şi nu ar trebui să existe niciun fel de constrângere cu privire la adoptarea unui anumit punct de vedere, atâta vreme cât chestiunea face obiectul alegerii şi al ijtihad-ului (raţionamentului individual).

Acestea fiind spuse, voi sublinia faptul că diferenţele de opinii trebuie să vină din partea unor jurişti de bună credinţă şi cu o temeinică pregătire. Cu alte cuvinte, deosebirea de opinii este acceptată numai între jurişti recunoscuţi, ceea ce înseamnă că nu are rost să vă pierdeţi timpul cu fatwa emise de jurişti necalificaţi.
Cu privire la ceea ce ar trebui să faceţi în cazul existenţei unor perspective diferite într-o anumită chestiune, aflaţi că vă este îngăduit să alegeţi opinia faţă de care manifestaţi afinitatea cea mai mare şi care, după propriul vostru raţionament, beneficiază de fundamentul cel mai solid."

Există ierarhie religioasă în islam?

Întrebare:
O trăsătură fundamentală a sistemului religios islamic o constituie aceea că în cadrul său nu există niciun echivalent al “bisericii” - respectiv o instituţie religioasă cu autoritate doctrinară sau legală -, preoţie hirotonită, dihotomie sacru/profan sau „adevăr oficial” amendat doctrinal.

În aceste condiţii, cum devine cineva imam, există cursuri, şcoli sau altceva în acest scop? Cum funcţionează sistemul religios în lipsa unei preoţii hirotonite şi care este natura conducerii religioase în islam? Care este rolul statului în chestiunile religioase; care sunt principalele consecinţe - politice şi sectare - ale absenţei hirotonirii şi consfinţirii preoţilor?
Consideraţi că piatra de încercare pentru un musulman veritabil nu este aceea ca el/ea să rămână consecvent(ă) unei „ortodoxii”, ci să fie loial(ă) comunităţii, o provocare socială mai mult decât una teologică?

Răspuns:
Islamul îi îndeamnă pe toţi cei care îl urmează să caute îndrumare în Qur’an şi Sunna şi să-şi folosească propria gândire pentru a reflecta asupra învăţăturilor acestora şi a cerceta comorile conţinute în ele. De aceea, căutarea cunoaşterii este recomandată în mod deosebit, chiar insistent, în islam.
Este evident că nu toţi musulmanii vor reuşi să ajungă erudiţi în ştiinţe religioase, virtuozi ai Shari`ah. Ca orice alt gen de cunoaştere, şi acesta necesită dedicare şi o înclinaţie aparte. La statutul de erudit, însă, poate aspira oricine, acesta nefiind limitat la un grup select de persoane sau la o rasă anume. Oricine îşi poate însuşi cunoaşterea Shari`ah [jurisprudenţei islamice] prin mijloace şi metode proprii poate deveni un erudit în această ştiinţă.
În lumea aceasta, dar şi în cealaltă, un musulman poate avansa doar în virtutea credinţei şi a cunoaşterii sale: „Dumnezeu îi va ridica pe trepte pe cei care cred şi au primit ştiinţa. Dumnezeu este Ştiutor a ceea ce făptuiţi”(Al-Mujadilah 58:11).

Învăţaţii în Shari`ah trebuie să-şi asume, în virtutea cunoaşterii lor, responsabilitatea călăuzirii Ummah [a comunităţii musulmane], poruncind binele şi oprind de la rău, fără să manifeste vulnerabilităţi în faţa influenţei celor aflaţi la putere. Pe de altă parte, laicii trebuie să le asculte opiniile şi să se raporteze la ei ca la nişte interpreţi ai călăuzirii divine, nu ca la persoane ce deţin cheile Raiului sau ale Iadului.
Ca răspuns la întrebarea ta, Şeicul Hatem Mohammad Al-Haj Aly - profesor de fiqh la Academia de Shari`ah din SUA, afirmă:

"Aşa cum ai remarcat chiar tu, învăţaţii musulmani nu se pretind a fi nişte receptori inspiraţi. Ei se folosesc de mărturiile revelate (în Qur’an - ultima Scriptură revelată de Dumnezeu şi în Sunna - tradiţiile celui din urmă dintre Profeţi) precum şi de argumente raţionale. Cel care îşi poate susţine cel mai bine aserţiunile cu dovezi este şi cel a cărui opinie li se cere musulmanilor s-o respecte. Consensul erudiţilor musulmani este, totuşi, considerat drept o evidenţă fiindcă Dumnezeu Atotputernicul a protejat în felul acesta comunitatea împotriva căderii în capcana falsităţii. Consensul este atins doar în chestiuni foarte clare, cum ar fi interzicerea consumului de vin şi a altor substanţe intoxicante.

Pentru a deveni imam, va trebui să fii un foarte bun cunoscător al religiei. Profetul (slaws) a spus: „Acela dintre voi care cunoaşte cel mai bine Cartea lui Dumnezeu să fie imam pentru oameni; dacă sunt mai mulţi care recită din ea la fel de bine, atunci să fie ales cel care cunoaşte cel mai bine Sunna; dacă ştiu la fel de bine şi Sunna, atunci să se aleagă cel care a emigrat mai întâi; şi dacă au emigrat în acelaşi timp, atunci cel mai vârstnic” (relatat de Muslim).

A fi imam, aşadar, este un statut care se dobândeşte prin învăţare şi dedicare. Există numeroase modalităţi de acumulare a acestei cunoaşteri. Se poate studia în mod tradiţional, sub îndrumarea unor profesori reputaţi, sau se pot frecventa cursurile unei universităţi islamice precum Al-Azhar din Cairo, Egipt, sau ale universităţilor islamice din Medina, Arabia Saudită, Islamabad, Pakistan, Malaezia etc.
După absolvirea cursurilor nu devii imam în deplinul înţeles al cuvântului decât atunci când comunitatea atestă că deţii cu adevărat calificarea necesară şi te alege să conduci rugăciunea. Numeroşi erudiţi musulmani nu sunt şi imami (conducătorii rugăciunii colective într-o moschee): unii, pentru că nu posedă acest talent, alţii, pentru că sunt ocupaţi cu alte însărcinări, inclusiv cu predarea cunoştinţelor despre religie.
În cadrul cultului islamic ajungi să câştigi recunoaştere din partea celorlalţi prin intermediul serviciilor prestate în cadrul comunităţii şi al materialelor pe teme religioase făcute publice; cu toate acestea, nu există niciun fel de ierarhizare. Există consilii religioase, denumite cel mai adesea adunări de fiqh, care dezbat probleme legale ce necesită efortul concertat al mai multor învăţaţi şi experţi în diferite domenii (dacă, de exemplu, tema este clonarea, sunt invitaţi să ia parte la discuţie fizicieni şi oameni de ştiinţă).
Statele islamice contemporane angajează frecvent erudiţi care să se ocupe de edictele legale (fatwa) importante. De-a lungul istoriei, cunoscătorii religiei islamice s-a întâmplat să adopte poziţii independente de cele ale conducătorilor lor, şi, în răstimpuri, chiar contrare acestora. În general, învăţaţii musulmani nu s-au aliat niciodată cu statul împotriva cetăţenilor sau a valorilor religioase. Ţinând însă cont de faptul că fiecare regulă admite măcar o excepţie, excepţiile, în cazul de faţă, ar putea fi considerate mai degrabă deviaţii individuale.

Inexistenţa unei preoţii hirotonite este un fapt eminamente pozitiv, chiar dacă uneori pare a avea urmări negative. Una dintre consecinţele pozitive este libertatea intelectuală pe care o permite, pentru că nimeni nu vorbeşte şi nici nu poate vorbi în numele lui Dumnezeu.
Mai mult decât atât, faptul că nu există preoţi hirotoniţi protejează religia de căderea sub controlul unui cler religios elitist şi restrâns ca număr. Astfel, dacă s-ar considera că „adevărul ultim” este deţinut de o „castă” superioară, ar creşte riscul exploatării clerului de către conducătorii momentului.
În islam, clerul nu este nicidecum imun în faţa criticismului şi a acuzaţiilor, aşa cum a fost - şi poate încă mai este -, cazul în alte religii. Acesta este ţinut răspunzător şi tras la răspundere de întreaga comunitate.
Oricare membru al comunităţii poate contesta opinia imamului; tot ce are de făcut este să prezinte argumente bazate pe Revelaţie sau/şi pe propriul raţionament. Se relatează, de altfel, că o femeie a luat atitudine în masjid, contestând opiniile lui Umar ibn Al-Khattab - cel de-al doilea dintre „califii bine călăuziţi” - în plină expunere a lor, în final califul neputând decât să accepte punctul ei de vedere şi revăzându-şi-l pe al său.

Faptul că în islam - unde se consideră că toţi îl slujesc pe Dumnezeu -, nu există nicio diferenţă între „oamenii lui Dumnezeu” şi oamenii obişnuiţi, a ferit religia să fie considerată de către public drept un apanaj al clerului.
Musulmanii se simt răspunzători faţă de o religie care le aparţine doar lor şi nu altcuiva. Acest lucru contribuie, totodată, la existenţa unei relaţii de egalitate şi la absenţa unei bariere între un aşa-zis cler şi masa credincioşilor obişnuiţi. Învăţaţii musulmani sunt, şi ei, parte integrantă din mulţimea de credincioşi care aspiră la dobândirea unei mai mari cunoaşteri religioase pentru a deveni, la rândul lor, învăţaţi.

Spiritul sectar se manifestă în toate religiile; cu toate acestea, rezultatele obţinute de musulmani în adresarea acestei probleme sunt mai remarcabile decât în alte cazuri. Diferite secte musulmane şi numeroase alte religii, de exemplu, au reuşit să convieţuiască paşnic în Orientul Mijlociu într-o perioadă în care în Franţa cruciaţii se mobilizau să nimicească ereticii. Războiul de Treizeci de Ani, la rândul său, a secerat vieţile a mii de europeni care purtau un război religios între două culte creştine, catolici şi protestanţi.
Toate acestea nu înseamnă că musulmanii nu au luptat niciodată unii împotriva altora, însă atunci când acest lucru s-a întâmplat a existat de cele mai multe ori o motivaţie de ordin politic. Chiar şi violenţele din prezent dintre sunniţi şi şiiţi au loc din considerente politice evidente.

Pe de altă parte, pentru evitarea haosului şi a interpretărilor greşite ale religiei, credincioşii musulmani trebuie să-şi respecte învăţaţii şi să le urmeze opiniile.
Din păcate, numeroasele decenii în care musulmanii s-au aflat sub ocupaţia unor entităţi imperiale străine au erodat într-o oarecare măsură - şi în principal prin acţiuni ale ocupatorilor - autoritatea învăţaţilor în multe areale din lumea musulmană, ducând la ceva foarte asemănător cu anarhia. Totuşi, aceasta nu este – cu voia lui Dumnezeu – decât o scurtă perioadă tranzitorie pe care trebuie să o parcurgă o naţiune înainte de a vedea emergenţa unui sistem mai bun, în care învăţaţii îşi vor păstra independenţa faţă de proprii conducători. Această independenţă este necesară pentru ca oamenii să capete încredere în aceştia (ceea ce nu înseamnă că în prezent nu există învăţaţi în ştiinţele religiei care să se bucure de încrederea musulmanilor) şi să ducă mai departe moştenirea libertăţii intelectuale şi a discursului pozitiv, în care autoritatea religioasă să aparţină evidenţei, nu clerului."

Cine a construit Ka`bah?

Întrebare:
Din câte am înţeles din Qur'an şi tafsir (termenul în limba arabă pentru “exegeza Qur'an-ului”), Profetul Ibrahim (as) şi fiul său, Isma`il (as) au scos la suprafaţă temeliile Ka`bah, care zăceau sub nisipuri. Aş dori să ştiu cine a construit-o iniţial: Profetul Adam (slaws)?

Răspuns:
Învăţaţii şi istoricii susţin că Ka`bah ar fi fost reconstruită între 5 şi 12 ori. După unii dintre aceştia, construcţia iniţială a Ka`bah a fost realizată de Profetul Adam (as), după care a fost reconstruită de Profetul Ibrahim (as) şi de Isma`il (as).

Ca răspuns la întrebarea ta, Şeicul Ahmad Kutty, conferenţiar şi specialist în islam la Institutul Islamic din Toronto, Ontario, Canada, a opinat:

„Nu avem dovezi clare în surse despre aceasta, deşi există câteva relatări care indică faptul că Ka`bah a fost ridicată de Profetul Adam (as) şi că era cunoscută drept loc de pelerinaj din timpuri străvechi; în această calitate, Ka`bah a fost vizitată de diverşi profeţi. Aceste relatări, totuşi, nu reuşesc să treacă de standardele riguroase ale verificării ştiinţifice stabilite de savanţii în Hadith-uri.

Se poate, desigur, deduce din Qur'an că numai Profetul Ibrahim (as) şi fiul său Isma`il (as) au reconstruit Ka`bah şi că Profetul Ibrahim (slaws) a fost condus pe cale subtilă până la sit. Hadith-urile arată că aceasta era în ruine şi îngropată sub mormane de nisip. În lipsa unor dovezi irefutabile în surse nu putem merge mai departe în elaborarea detaliilor.

Este mai bine să lăsăm chestiunea construirii Ka`bah în acest stadiu şi să renunţăm la orice speculaţie asupra acestor lucruri, lăsându-le în seama cunoaşterii lui Dumnezeu.”

Ceremonialul vizitării/găzduirii musulmanilor

Întrebare:
Îmi puteţi spune care sunt îndatoririle ce-mi revin şi care sunt regulile de politeţe aplicabile atunci când voi merge în vizită la prietena mea?

Răspuns:
Vizitarea unui musulman din dragoste pentru Dumnezeu este un act investit cu multă virtute în islam, fapt confirmat de numeroase hadith-uri. Iată două dintre ele:

1. Abu Huraira (raa) relatează că l-a auzit pe Trimisul lui Dumnezeu (slaws) spunând: „O persoană şi-a vizitat fratele în alt oraş şi Dumnezeu a trimis un Înger să-l aştepte în cale şi când omul a ajuns la el, Îngerul i-a zis: „Unde vrei să mergi?” El a răspuns: „Vreau să merg la fratele meu, în acest oraş.” Îngerul a spus: „I-ai făcut vreo favoare (pentru care ai de gând să ceri răsplată)?” Omul a zis: „Nu, decât că-l iubesc de dragul lui Dumnezeu, Cel Preaînalt şi Lăudat.” La care el a zis: „Sunt un trimis al lui Dumnezeu către tine (să te înştiinţez) că Dumnezeu te iubeşte aşa cum îl iubeşti tu pe fratele tău (de dragul Lui). (Sahih Muslim, 16/124)

2. Abu Huraira (raa) relatează că l-a auzit pe Trimisul lui Dumnezeu (slaws) spunând: „Oricui vizitează pe cineva suferind sau pe un frate al său ca să se facă plăcut lui Dumnezeu, muezinul îi strigă: "Să fii fericit, paşii tăi să fie binecuvântaţi şi să fii răsplătit cu un loc demn în Paradis"” (Sahih Al-Adab)

Există, într-adevăr, o anumită etichetă conform căreia se purcede la nobilul act al vizitării sau găzduirii musulmanilor. Aceasta a fost schiţată de Şeicul Hamed Al-`Ali, profesor la catedra de Patrimoniu Islamic din cadrul Facultăţii de Ştiinţe ale Educaţiei din Kuweit şi imam la Moscheea Dahiat As-Sabahiyya. El afirmă:

„Comportamentul politicos pe care ar trebui să-l observe o persoană care merge în vizită este următorul:

1. Vizitele se fac într-un moment convenabil, anterior convenit.
2. Se recomandă evitarea vizitării acelor persoane care preferă solitudinea sau care se află într-o perioadă de retragere spirituală, cu excepţia cazului în care vizita are loc într-un interval de timp pe care acestea l-au consacrat primirii vizitatorilor.
3. Este bine ca obiceiului de a cere de trei ori permisiunea înainte de a intra să i se acorde atenţia cuvenită.
4. Vizita nu trebuie prelungită peste limita cuvenită.
5. Abordarea unor subiecte care ar putea pune gazda în situaţii delicate este considerată nepoliticoasă.
6. Este de dorit ca musafirul să evite „conversaţiile prohibite”, respectiv bârfirea şi calomnierea altor persoane. Dialogul ar trebui, în schimb, să abunde în dhikr, în amintirea lui Dumnezeu.
7. Vizita nu trebuie prelungită până la instalarea plictiselii, a oboselii.
8. Uzanţa coborârii privirii trebuie respectată aşa cum se cuvine; vizitatorul este preferabil să evite să privească insistent lucrurile din jurul său.
9. Nu este recomandabil să scoateţi în evidenţă defecte sau să vă referiţi negativ la preparatele şi băuturile care vi se oferă; arătaţi, mai bine, recunoştinţă pentru ospitalitate şi rugaţi-L pe Dumnezeu să binecuvânteze gazda.

În ceea ce o priveşte pe aceasta din urmă, iată comportamentul care i se recomandă:

1. Întâmpinarea cu politeţe a musafirilor.
2. Întreţinerea musafirilor cu o conversaţie productivă, fiindcă şi aceasta este o formă de ospitalitate.
3. Servirea musafirilor cu hrană şi băutură în limita mijloacelor de care se dispune, fără a recurge la extreme pentru manifestarea ospitalităţii.
4. Sugerarea de sfaturi într-un mod politicos, mai ales în situaţiile în care musafirul ajunge să spună ceva necuvenit.
5. Încheierea vizitei cu aceeaşi curtoazie ca şi la întâmpinarea musafirului.”

Criza financiară mondială şi sistemul economic islamic

Întrebare:
V-aş ruga să enumeraţi, pe scurt, care sunt cauzele crizei financiare mondiale. A doua mea întrebare se referă la trăsăturile cele mai importante ale sistemului economic islamic.

Răspuns:
Lumea asistă în prezent la o criză financiară care ameninţă cu scăderea ratei de creştere economică în majoritatea ţărilor lumii, şi în special în cele dezvoltate. Ea ameninţă, de asemenea, cu adâncirea depresiunii economice şi creşterea inflaţiei, ca şi cu prăbuşirea sistemului capitalist. Numeroşi analişti şi economişti au început deja să privească sistemul financiar islamic ca pe o alternativă.

Economia islamică este o economie bazată pe legea islamică. Economia islamică se referă la aplicarea legii islamice la activitatea economică fie în spaţiul în care legea islamică este în vigoare, fie acolo unde nu este; cu alte cuvinte, ea se poate referi fie la crearea unui sistem economic islamic, fie la simpla respectare a legii islamice cu privire la cheltuirea, economisirea, investirea, dăruirea banilor ş,a.m.d. în spaţii în care statul nu guvernează după legea islamică.

Ca răspuns la întrebarea ta, Dr.Monzer Kahf, eminent economist şi consilier financiar, afirmă:

Cauzele principale ale crizei financiare mondiale sunt:
1. extinderea excesivă şi negarantată a acordării de împrumuturi
2. vinderea creanţelor de la o bancă la alta, ceea ce a provocat un efect de domino
3. schimbul de contracte false destinate exclusiv speculaţiilor
4. o pleiadă de tranzacţii/schimburi financiare având prea puţină tangenţă cu aspectul real al economiei
5. prea multe schimburi valutare redundante.


În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare pe care ai pus-o, am dori să precizăm că în sistemul islamic regulile principale ale activităţilor economice sunt următoarele:

1. Proprietatea privată este distinctă de proprietatea publică - ele coexistă, iar proprietatea privată este considerată cu mult respect
2. Libertatea economică - individul poate dispune de proprietatea sa aşa cum doreşte
3. Solicitarea de zakah [partea din venitul anual al unui musulman destinată nevoiaşilor] pentru a aduce continuu ajustările necesare ajutorării nevoiaşilor
4. Interzicerea riba [a dobânzii] pentru că aceasta aduce atingere posesiunilor altora, fără a crea niciun surplus
5. Interzicerea oricărui tip de îmbogăţire fără crearea de valoare adăugată pentru economie - aceasta include toate celelalte contracte interzise, inclusiv gharar (operaţiuni de vânzare care implică risc sau ambiguitate), vânzarea de bunuri nedeţinute şi aşa mai departe.
6. Aplicarea standardelor morale în tot ceea ce se produce (bunuri şi servicii), ca şi în modul de producere.

Islamul şi proprietatea intelectuală

Întrebare:
Islamul recunoaşte drepturile de proprietate intelectuală?

Răspuns:
Proprietatea intelectuală este o chestiune recentă care nu are un precedent în scrierile juriştilor timpurii. Aceasta nu înseamnă, totuşi, că islamul nu are o anumită poziţie în materie. Izvoarele legislaţiei şi stipulările de ordin general ale Shari`ah le vor oferi întotdeauna juriştilor musulmani temeiuri solide şi principii călăuzitoare pentru emiterea fatwei.
La cea de-a cincea sa întrunire (care a avut loc în Kuweit în Jumamada Al-Ula 1:6, 1409 A.H./10–15 Decembrie 1988), Academia Islamică Internaţională de Fiqh - afiliată la OIC [Organizaţia Conferinţei Islamice] -, a hotărât următoarele:

În urma studierii documentelor prezentate de membri şi experţi cu referire la „drepturile necorporale” şi în urma audierii dezbaterilor pe această temă, Academia adoptă următoarea hotărâre:

În primul rând: Denumirile comerciale, denumirile corporaţiilor, mărcile comerciale, producţiile literare, invenţiile sau descoperirile reprezintă drepturi ce aparţin deţinătorilor lor şi au, conform convenţiilor contemporane, o valoare financiară recunoscută. Aceste drepturi sunt recunoscute de Shari`ah şi, ca atare, ele nu trebuie încălcate.

În al doilea rând: Din moment ce acestea s-au transformat în drepturi financiare, este permis a se dispune de o denumire comercială, de denumirea unei corporaţii sau de o marcă comercială în schimbul unei contravalori, atât timp cât nu se săvârşeşte prin aceasta nicio fraudă, escrocherie sau contrafacere.

În al treilea rând: Drepturile de reproducere şi drepturile de brevet sunt protejate de Shari`ah; deţinătorii lor sunt (pe deplin) îndreptăţiţi să dispună de acestea şi, ca atare, ele nu trebuie încălcate.

Mai mult decât atât, profesorul dr. `Abdul-Karim Zaydan afirmă în cartea sa, Nazharat Fi Al-Shari`ah [„Revizuiri ale Shari`ah”], că:
„Opinia preponderentă a majorităţii juriştilor este aceea că bunurile utile se constituie în proprietate şi sunt considerate astfel ca urmare a argumentării lor şi în conformitate cu ceea ce se menţionează în hadithul autentic relatat de Imam Al-Bukhari în Sahih, preluat de la Sahl ibn Sa`d Al-Sa`id, care a relatat că Profetul (slaws) a întrebat un bărbat sărac care voia să se însoare: „Cât cunoşti din Qur'an (pe dinafară)?” Acesta i-a răspuns: „Ştiu sura cutare şi cutare” [denumind surele]. Profetul (slaws) i-a spus atunci: „Du-te! Poţi s-o iei în căsătorie pe femeie pentru atât cât ştii din Qur'an [ca mahr].”
Imam Al-Bukhari a clasificat acest hadith sub denumirea „Capitol despre unirea prin căsătorie pentru Qur'an [transmiterea versetelor din Qur'an], fără mahr [dotă obligatorie datorată de soţ, soţiei sale].””

La cele de mai sus se adaugă faptul că Ibn Hajar, comentând explicaţia lui Al-Bukhari, a afirmat: „Aceasta înseamnă (unirea prin căsătorie) în schimbul împărtăşirii învăţăturii coranice în loc de mahr/dotă bănească”. Apoi a citat acest hadith ca dovadă a permisiunii de a oferi lucruri folositoare drept mahr, inclusiv, în consecinţă, transmiterea învăţăturii cuprinse în Qur'an.

Acest hadith profetic, însoţit şi de alte argumente, este citat de învăţaţii Shafi`i, Zhahiri şi Zaydi ca dovadă a aserţiunii lor că lucrurile folositoare sunt purtătoare de valoare financiară. Aceasta este şi una dintre cele două opinii în domeniu ale Imamului Ahmad ibn Hanbal, care a citat drept dovadă tot hadithul profetic de mai sus.
În plus, din moment ce transmiterea întregului Qur'an-ului sau doar a unor sure este un lucru permis şi folositor, s-a îngăduit oferirea învăţăturilor sale drept mahr, la fel ca şi învăţarea unei femei (cerute în căsătorie) gramatică sau fiqh. Mai mult decât atât, cei care au apreciat că era permisă transmiterea Qur'an-ului ca mahr pentru soţie au declarat ca fiind permis şi ca aceasta să fie învăţată o anumită profesiune, fiqh, limba arabă, gramatică sau altele asemenea din shar`i (sau ştiinţele permise), ca mahr/dotă.

De aici a devenit obişnuinţă ca producţiile intelectuale, inclusiv scrisul şi compilaţia să fie privite ca lucruri utile, purtătoare de valoare financiară, în schimbul cărora autorului îi revin atât drepturi financiare cât şi drepturi necorporale asupra rezultatelor muncii sale: drepturile necorporale se concretizează prin atribuirea muncii propriei sale persoane şi prin dreptul exclusiv de publicare şi distribuire a rezultatului acestei munci, pe când drepturile financiare sunt reprezentate de capacitatea de a schimba un astfel de produs intelectual contra unei sume de bani. În acest caz, convenţia reprezintă o izvor valid de legislaţie atâta vreme cât nu contrazice vreo stipulare a shar`i sau vreun principiu al Shari`ah, ştiut fiind că în prezentul context nu sunt încălcate nici stipulări ale shar`i, nici principii islamice.
Mai degrabă, drepturile financiare ale autorului pentru lucrarea sa ar putea fi comparate cu recompensa bănească pe care o primeşte un profesor pentru predarea cunoştinţelor educative şi ştiinţifice, din moment ce singura diferenţă este aceea că profesorul ţine cursurile pe cale orală, în timp ce autorul aşază rodul material al muncii sale într-o lucrare scrisă şi tipărită care circulă apoi printre oameni. Prin urmare, autorul este mai îndreptăţit la obţinerea unei recompense băneşti decât profesorul.

Devine astfel limpede că dreptul de autor reprezintă o utilitate, iar aceasta, la rândul ei, se consideră a reprezenta bani, ştiindu-se că banii pot face obiectul unui schimb - lucru confirmat de faptul că oamenii fac tranzacţii prin intermediul lor, asimilându-i drepturilor financiare. Astfel, un autor poate încheia un contract cu un editor în vederea publicării lucrării sale, după care se pune de acord cu acesta în privinţa modului în care ar trebui tipărită, a numărului de exemplare şi a mărimii recompensei (preţului) care i se cuvine autorului.
De asemenea, îi este permis legiuitorului să stabilească legi reglementatoare pentru un astfel de drept şi modalităţi de protejare a sa, cunoscut fiind faptul că acest lucru nu contrazice în niciun fel Shari`ah islamică.

Cumpărarea de bunuri furate

Întrebare:
Doresc să ştiu dacă, din perspectiva islamică, este sau nu permisă cumpărarea de bunuri furate.

Răspuns:
Pentru început, este bine de ştiut că atunci când islamul interzice un lucru, el închide şi toate căile care duc la acesta. În acelaşi timp, islamul oferă alternative halal (permise) pentru a compensa ceea ce este haram (interzis).

Cu referire la întrebarea ta, Şeicul Yusuf Al-Qaradawi, eminentul învăţat musulman afirma, în binecunoscuta sa lucrare Permis şi interzis în islam:

„Pentru combaterea furtului şi limitarea cât mai mult posibil a acestei nelegiuiri, islamul a interzis musulmanilor să cumpere orice lucru despre care ştiu că a fost uzurpat, furat sau luat pe nedrept de la proprietarul său; oricine se dedă la aşa ceva se consideră că instigă la furt şi sprijină răufăcătorul. Profetul, pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa, zice: „Oricine cumpără cu bună ştiinţă un lucru furat, îşi asumă păcatul şi blamul furtului.” (Relatat de Al-Bayhaqi)

Scurgerea timpului nu face ca bunul furat sau deturnat să devină proprietate legitimă, pentru că în islam simpla trecere a timpului nu transformă ceva interzis (haram) în ceva permis (halal) şi nici nu anulează prin prescriere dreptul proprietarului iniţial.”

La acestea se adaugă afirmaţia dr. Muzammil H. Siddiqi, fost preşedinte al Societăţii islamice a Americii de Nord:

„Furtul este interzis în islam, aşadar cumpărarea, vinderea sau primirea drept cadou a unui lucru furat sunt de asemenea interzise (haram). Dacă ştiţi că un lucru a fost furat, atunci n-ar trebui nici să-l luaţi fără bani, nici să-l cumpăraţi.

Legea islamică statuează că un bun furat trebuie returnat proprietarului, iar hoţul – pedepsit. Găsirea unui bun furat trebuie anunţată autorităţilor. Dacă după scurgerea unui interval rezonabil de timp nu îl revendică nimeni, atunci bunul respectiv poate fi scos la licitaţie sau vândut, iar suma de bani astfel obţinută ar putea reveni trezoreriei statului sau ar putea fi utilizată în scopuri caritabile.”

Precizare

Întrebările cu răspuns despre islam îşi propun abordarea unor teme de interes din cele mai diverse sfere ale vieţii şi gândirii musulmanilor contemporani. Sunt întrebări reale ale unor fraţi şi surori din întreaga lume pe care aceştia le-au adresat specialiştilor în jurisprudenţă islamică sau în alte domenii reuniţi în jurul site-ului islamonline.net.
Apreciind în mod deosebit solida înrădăcinare în tradiţia profetică, ponderarea răspunsurilor şi, nu în ultimul rând, căldura umană care se degajă din ele, am considerat binevenită această înfăţişare lipsită de sofisticare a elucidării unor dileme umane.
Fiindcă suntem creaturile aceluiaşi Dumnezeu, este foarte posibil ca un răspuns sau altul din cele găzduite de Introducerea la islam să atingă coarde sensibile, să lămurească neclarităţi sau să aducă chiar un prinos de cunoaştere parcurgătorilor lor. Dumneavoastră sunteţi aceia care veţi decide.