Aniconism

('adm tajwid al-lah)

Tradiţiei islamice îi repugnă să-l prezinte pe Allah sub indiferent ce formă:
"În vremea lui Muhammad ca şi pe timpul lui Avraam, monoteismul se opune făţiş politeismului idolatru, astfel că imaginea plastică a divinităţii se prezintă pentru el după o "dialectică" în acelaşi timp istorică şi divină, ca marca erorii care "asociază" relativul la absolut, sau creatul la increat, reducându-l pe acesta la celălalt." (Burckhardt, Arta Islamului).

Această grijă de a menţine un văl peste antropomorfismul divin este extinsă la descrierea Profetului. Totuşi, interdicţia de a figura pe Allah şi pe Profetul său este compensată cu generozitate de extraordinara abundenţă de reprezentări geometrice şi abstracte care ocupă spaţiul sacru al moscheii şi al dependinţelor sale, ca şi de caligrafierea textului sfânt.
Există, însă, o excepţie importantă care reduce aniconismul la simplul respect al dogmei instituite de teologii din primele secole ale Islamului înaintea expansiunii sale ulterioare.
Această excepţie este clar percepută în alegorismul sufit, în miniaturile persane şi turceşti, ca şi în scrierile marilor comentatori ai Coranului, ca Tabari sau Ghazali.
În mod paradoxal, limitarea imaginilor şi a figurilor antropomorfe a devenit una din condiţiile incitatoare care dau mai multă anvergură şi densitate simbolurilor "abstracte", metaforelor lingvistice şi gândurilor, în detrimentul oricărui idol sau oricărei referinţe materiale imediate. Din acest punct de vedere, aniconismul a introdus o distanţă salutară care va avea consecinţe determinante asupra disciplinelor de cugetare şi meditaţie.