Se relatează în Sahih [Muslim] că Profetul (slaws) a spus: „ Acela dintre voi care constată un rău, să i se opună prin forţă (literalmente: „cu mâna sa”); dacă nu poate, să i se opună cu vorba; iar dacă nu poate nici aşa, să i se opună cu inima – acesta este minimul pe care-l necesită credinţa.” [1]
Sultanului şi celor care deţin autoritatea - care au fost instituiţi exact în acest scop – le revine să se opună răului prin forţă.
Opunerea cu vorba este apanajul doctorilor Legii a căror ştiinţă este recunoscută şi care o manifestă pe aceasta în mod public.
Opunerea cu inima este, în fine, ceea ce convine majorităţii credincioşilor din momentul în care ştiu să recunoască răul, iar aceasta constă din reprobarea în forul interior a actelor sau a intenţiilor pe care religia le interzice. Acest gen de opunere, pentru credinciosul obişnuit, face parte din credinţa sa, în relevarea muhammadiană.
Cât despre cel care nu aparţine nici uneia dintre aceste categorii, adică cel care [în fiecare act] contemplă doar Agentul veritabil, această obligaţie nu-i revine şi lui. Opunerea la rău prin forţă din partea celor care deţin autoritatea, sau cu vorba – din partea specialiştilor în jurisprudenţă, comportă un profit pentru comunitate şi pentru cel care comite răul. Opunerea la rău cu inima, în ceea ce o priveşte, nu-i este folositoare decât credinciosului obişnuit, prin aceea că îi întăreşte credinţa prin convingerea că răul este interzis şi previne, astfel, orice predispunere la săvârşirea sa.
Însă faptul de a nu se opune în propria inimă la rău nu antrenează, ipso facto, nerespectarea unuia dintre stâlpii Legii sacre şi nu are drept consecinţă a face să devină licit ceea ce este ilicit.
Imamul gnosticilor, şeicul Muhyi l-Din, a spus, despre secretul numerelor: „Atunci când omul se luptă cu propriile sale pasiuni, să acorde întâietate numărului par asupra numărului impar” – adică: să privilegieze contemplarea simultană a Domnului şi a servitorului, în faţa „imparului”, care înseamnă contemplarea Domnului singur – „iar atunci când se luptă cu pasiunile altora, autoritatea imparului să prevaleze asupra aceleia a parului” – adică: să privilegieze contemplarea Domnului singur, atestând astfel Unicitatea divină. [2]
Unul dintre gnostici a mai spus şi că: „Acela care priveşte păcătoşii cu privirea Legii, îi urăşte; cel care îi priveşte cu ochiul Adevărului esenţial, le găseşte scuze.”
Cel care ajunge la cunoaşterea veritabilă a Unicităţii divine şi ştie înţelesul spuselor:
Sultanului şi celor care deţin autoritatea - care au fost instituiţi exact în acest scop – le revine să se opună răului prin forţă.
Opunerea cu vorba este apanajul doctorilor Legii a căror ştiinţă este recunoscută şi care o manifestă pe aceasta în mod public.
Opunerea cu inima este, în fine, ceea ce convine majorităţii credincioşilor din momentul în care ştiu să recunoască răul, iar aceasta constă din reprobarea în forul interior a actelor sau a intenţiilor pe care religia le interzice. Acest gen de opunere, pentru credinciosul obişnuit, face parte din credinţa sa, în relevarea muhammadiană.
Cât despre cel care nu aparţine nici uneia dintre aceste categorii, adică cel care [în fiecare act] contemplă doar Agentul veritabil, această obligaţie nu-i revine şi lui. Opunerea la rău prin forţă din partea celor care deţin autoritatea, sau cu vorba – din partea specialiştilor în jurisprudenţă, comportă un profit pentru comunitate şi pentru cel care comite răul. Opunerea la rău cu inima, în ceea ce o priveşte, nu-i este folositoare decât credinciosului obişnuit, prin aceea că îi întăreşte credinţa prin convingerea că răul este interzis şi previne, astfel, orice predispunere la săvârşirea sa.
Însă faptul de a nu se opune în propria inimă la rău nu antrenează, ipso facto, nerespectarea unuia dintre stâlpii Legii sacre şi nu are drept consecinţă a face să devină licit ceea ce este ilicit.
Imamul gnosticilor, şeicul Muhyi l-Din, a spus, despre secretul numerelor: „Atunci când omul se luptă cu propriile sale pasiuni, să acorde întâietate numărului par asupra numărului impar” – adică: să privilegieze contemplarea simultană a Domnului şi a servitorului, în faţa „imparului”, care înseamnă contemplarea Domnului singur – „iar atunci când se luptă cu pasiunile altora, autoritatea imparului să prevaleze asupra aceleia a parului” – adică: să privilegieze contemplarea Domnului singur, atestând astfel Unicitatea divină. [2]
Unul dintre gnostici a mai spus şi că: „Acela care priveşte păcătoşii cu privirea Legii, îi urăşte; cel care îi priveşte cu ochiul Adevărului esenţial, le găseşte scuze.”
Cel care ajunge la cunoaşterea veritabilă a Unicităţii divine şi ştie înţelesul spuselor:
„iar Dumnezeu v-a creat pe voi şi ceea ce faceţi” (Cor 37, 96);
„Ei nu stăpânesc nimic din ceea ce au agonisit” (Cor 2, 264);
„Pe ei, nu voi i-aţi ucis, ci Dumnezeu i-a ucis” (Cor 8, 17);
„voi nu voiţi decât ceea ce Dumnezeu voieşte” (Cor 76, 30);
„Nu ale Lui sunt Facerea şi Porunca?” (Cor 7, 54);
„Spune: „Totul este de la Dumnezeu!” ” (Cor 4, 78)
precum şi al altor versete care arată că Dumnezeu singur este Cel care acţionează – acela, deci, care ştie acest lucru printr-o cunoaştere fundamentată pe experienţă spirituală (dhawq) şi pe viziune nemijlocită (shuhud), nu pe imaginaţie şi conjunctură, acela ştie că creaturile nu sunt altceva decât receptacole ale actelor, spuselor şi intenţiilor pe care Dumnezeu le creează în ele şi faţă de care creaturile nu au nici o putere chiar dacă, pe de altă parte, Dumnezeu le interpelează, le impune obligaţii, le dă porunci.
În aceste condiţii, nu i se cuvine omului să apere cu gelozie drepturile lui Dumnezeu sau ale lui, proprii, decât dacă nu se numără printre cei care deţin puterea şi autoritatea, sau printre savanţii exoterici care se fac cunoscuţi pe ei înşişi în mod public ca atare, sau, încă, dacă nu face parte dintre credincioşii obişnuiţi: în aceste situaţii, el se va strădui să se opună răului prin conformare şi supunere în faţa ordinelor Legislatorului, în virtutea beneficiului pe care acesta din urmă a afirmat că s-ar găsi în aceasta.
Dacă, însă, nu aparţine uneia dintre aceste trei categorii, a se opune răului echivalează pentru el asocierii lui Dumnezeu a altceva în afara Sa şi negării Unicităţii divine. Unicitatea divină exclude, într-adevăr, opunerea în faţa răului cu inima, din moment ce exclude atribuirea actului - agentului său [aparent]. Nu există fiinţă care să se poată „opune”, din moment ce o singură şi aceeaşi Realitate este unicul Agent al tuturor actelor care sunt atribuite creaturilor. Dacă ar exista un alt agent în afară de Dumnezeu, n-ar mai exista Unicitate divină. Ceea ce produce opoziţia în faţa răului cu inima este existenţa actului, ori [acel act] nu are alt Agent decât Dumnezeu.
Această chestiune este una dintre cele pe care iniţiaţii le consideră printre cele mai dificile. Dar gnosticul care deţine cunoaşterea convenienţelor spirituale ştie să deosebească locurile şi circumstanţele şi ceea ce fiecare dintre acestea impune ca act obligatoriu: şi fiecărui loc, şi fiecărui timp, el îi aduce ceea ce i se cuvine.
Mawqif 133
[1] Această injoncţiune este o aplicaţie a unei porunci de ordin mai general, aceea de a porunci binele şi de a interzice răul (al-amr bi-l-ma’ruf wa l-nahy 'ani l-munkar). Cuvintele pe care le traducem, de obicei, prin „bine” (ma’ruf) şi „rău” (munkar) trimit respectiv, conform semnificaţiei rădăcinilor ’ARF şi NKR, la noţiunile de „cunoaştere” şi „ignoranţă” şi se pretează, prin urmare, la dezvoltări doctrinare ale căror interpretări printr-o moralitate îngustă nu reţin decât aspectele cele mai contingente. Verbul redat aici prin „a se opune” înseamnă, propriu-zis, „a transforma”, „a schimba”, „a modifica”: această transformare a răului în bine, dincolo de sensul literal care-şi păstrează, bineînţeles, întreaga putere, este, în forma sa cea mai înaltă, o „transmutare” – pe care doar cunoaşterea metafizică o poate opera – care separă ceea ce este pur negativ, deci iluzoriu în „rău”, de ceea ce este necesarmente pozitiv (şi în lipsa căruia răul n-ar deţine nici un fel de realitate).
[2] Extincţia în Unicitatea divină suprimă Legea, care, constituind o relaţie, presupune în mod necesar dualitatea. Pentru aspirant (murid), a-L vedea pe Dumnezeu ca Agent al actelor celorlalţi este totodată o condiţie necesară a realizării spirituale şi fundamentul doctrinal al eticii celei mai exigente: a-L vedea pe Dumnezeu ca singur Agent al propriilor acte – deşi este vorba şi într-un caz, şi în celălalt, de o aceeaşi evidenţă metafizică – riscă, dimpotrivă, să conducă la antinomianism (ibaha).
În aceste condiţii, nu i se cuvine omului să apere cu gelozie drepturile lui Dumnezeu sau ale lui, proprii, decât dacă nu se numără printre cei care deţin puterea şi autoritatea, sau printre savanţii exoterici care se fac cunoscuţi pe ei înşişi în mod public ca atare, sau, încă, dacă nu face parte dintre credincioşii obişnuiţi: în aceste situaţii, el se va strădui să se opună răului prin conformare şi supunere în faţa ordinelor Legislatorului, în virtutea beneficiului pe care acesta din urmă a afirmat că s-ar găsi în aceasta.
Dacă, însă, nu aparţine uneia dintre aceste trei categorii, a se opune răului echivalează pentru el asocierii lui Dumnezeu a altceva în afara Sa şi negării Unicităţii divine. Unicitatea divină exclude, într-adevăr, opunerea în faţa răului cu inima, din moment ce exclude atribuirea actului - agentului său [aparent]. Nu există fiinţă care să se poată „opune”, din moment ce o singură şi aceeaşi Realitate este unicul Agent al tuturor actelor care sunt atribuite creaturilor. Dacă ar exista un alt agent în afară de Dumnezeu, n-ar mai exista Unicitate divină. Ceea ce produce opoziţia în faţa răului cu inima este existenţa actului, ori [acel act] nu are alt Agent decât Dumnezeu.
Această chestiune este una dintre cele pe care iniţiaţii le consideră printre cele mai dificile. Dar gnosticul care deţine cunoaşterea convenienţelor spirituale ştie să deosebească locurile şi circumstanţele şi ceea ce fiecare dintre acestea impune ca act obligatoriu: şi fiecărui loc, şi fiecărui timp, el îi aduce ceea ce i se cuvine.
Mawqif 133
[1] Această injoncţiune este o aplicaţie a unei porunci de ordin mai general, aceea de a porunci binele şi de a interzice răul (al-amr bi-l-ma’ruf wa l-nahy 'ani l-munkar). Cuvintele pe care le traducem, de obicei, prin „bine” (ma’ruf) şi „rău” (munkar) trimit respectiv, conform semnificaţiei rădăcinilor ’ARF şi NKR, la noţiunile de „cunoaştere” şi „ignoranţă” şi se pretează, prin urmare, la dezvoltări doctrinare ale căror interpretări printr-o moralitate îngustă nu reţin decât aspectele cele mai contingente. Verbul redat aici prin „a se opune” înseamnă, propriu-zis, „a transforma”, „a schimba”, „a modifica”: această transformare a răului în bine, dincolo de sensul literal care-şi păstrează, bineînţeles, întreaga putere, este, în forma sa cea mai înaltă, o „transmutare” – pe care doar cunoaşterea metafizică o poate opera – care separă ceea ce este pur negativ, deci iluzoriu în „rău”, de ceea ce este necesarmente pozitiv (şi în lipsa căruia răul n-ar deţine nici un fel de realitate).
[2] Extincţia în Unicitatea divină suprimă Legea, care, constituind o relaţie, presupune în mod necesar dualitatea. Pentru aspirant (murid), a-L vedea pe Dumnezeu ca Agent al actelor celorlalţi este totodată o condiţie necesară a realizării spirituale şi fundamentul doctrinal al eticii celei mai exigente: a-L vedea pe Dumnezeu ca singur Agent al propriilor acte – deşi este vorba şi într-un caz, şi în celălalt, de o aceeaşi evidenţă metafizică – riscă, dimpotrivă, să conducă la antinomianism (ibaha).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu