Sufism şi dezvoltare umană (de Lahcen Sbai – Rabat)

Rezumat

Conferenţiarul a precizat mai întâi diferenţa existentă între creştere şi dezvoltare, aceasta din urmă nelimitându-se doar la sporirea bogăţiilor materiale.

Prin anii 1990 a apărut conceptul de dezvoltare umană, atât de la modă în prezent în ţările în curs de dezvoltare. Aceasta este definită de 4 indicatori : speranţa de viaţă la naştere, procentul de şcolarizare a populaţiei adulte, procentul de şcolarizare şi produsul naţional brut. Anumiţi economişti - cum ar fi deţinătorul Premiului Nobel, indianul Armatya Sen - au insistat, începând cu anii 1990, asupra libertăţii şi a eticii ca factori indispensabili pentru instaurarea unei economii sănătoase.

Această chestiune de etică este luată în considerare de către economiştii contemporani: ideea oportunismului în teoria instituţionalistă, economia încrederii, produsele etice în domeniul financiar etc. Economiştii vor dezvolta o întreagă serie de acţiuni vizând defensiva împotriva acestei lipse de etică ce aduce prejudicii activităţii economice: contracte detaliate, legi, proceduri juridice complexe etc. Deja de la începutul sec. XX, sociologul Max Weber reflecta asupra relaţiei dintre etica protestantă şi dezvoltarea capitalismului, cu accent pe ţările anglo-saxone.

Islamul se bazează în întregime pe etică, o etică transcendentă. Dumnezeu îi spune Profetului său : « tu ai, într-adevăr, un nobil caracter » (are o nobleţe de caracter excepţională). Nu-i spune : « eşti puternic, eşti un învăţat, eşti inteligent ». Această insistenţă asupra valorilor, asupra eticii, asupra excelenţei comportamentelor arată în mod clar scopul, finalitatea Islamului, ale oricărui demers spiritual. Esenţialul se află aici şi nicăieri în altă parte.

Atunci când această dimensiune etică a Islamului era activă, civilizaţia islamică atinsese apogeul în domeniul gândirii creatoare. Era momentul în care Islamul manifesta deschidere faţă de alte culturi şi era dispus la un rodnic schimb reciproc în toate domeniile. Se înţelege mai bine acest lucru din versetul care urmează : « V-am făcut popoare şi triburi ca voi să vă cunoaşteţi unii pe alţii. Cel mai cinstit dintre voi înaintea lui Dumnezeu este cel mai evlavios. » (Cor 49, 13) (cel care respectă valorile, cel care are purtarea cea mai elevată.)

Când suntem nobili prin etica « muhammadiană », suntem în ascultare, în cunoaştere, în iubirea celorlalţi şi, prin urmare, receptivi la orice influenţă pozitivă, dispuşi la orice împrumut rodnic… Atunci când această dimensiune etică era activă, Islamul fascina. Ajunge să analizăm dezvoltarea Islamului în regiunile din Extremul Orient sau în Africa neagră. Comercianţii - care erau, în marea lor majoritate, sufiţi -, preţuiau foarte mult valorile Islamului. Datorită excelenţei în comportament (prin valorile muhammadiene), numeroase alte popoare au cunoscut şi au iubit religia lui Dumnezeu.

Atunci când această dimensiune etică a fost dezactivată, adormită (din motive istorico-religioase), Islamul s-a rupt de restul lumii, s-a încovoiat, fără să poată răspunde aspiraţiilor spirituale a milioane de persoane aflate în căutarea sensului vieţii lor.

Reactivarea acestei dimensiuni esenţiale a Islamului care este etica, sufismul, înseamnă întâlnirea maestrului viu, a reînsufleţitorului, a celui care ne face să regăsim sensul profund al religiei. Dezvoltarea umană, despre care se face atâta vorbire, are nevoie de acest sens etic pe care i-l poate oferi sufismul, de această vigilenţă de toate clipele pe care companionajul ne ajută să o realizăm.

Una dintre modalităţile prin care oamenii – actori ai dezvoltării umane – ar reuşi să fie ajutaţi să guste din semnificaţiile sale poate fi, într-o primă etapă, şcoala. Programele educative ar putea îngloba etica, dar într-un spirit sufit, prin intermediul recitirii biografiei Profetului şi a companionilor acestuia, a vieţii marilor sfinţi ai Orientului şi ai Maghrebului etc. Aceste cunoscute deziderate etice pe care le găsim, astăzi, la organizaţiile de tot felul ar avea un impact real, un sens practic, fiindcă s-ar întemeia pe o bază obiectivă : roadele educaţiei spirituale şi reflecţia asupra vieţii marilor sufiţi.