01. A fost odatã un dulgher pe nume Nazar ben Yusuf. Acesta îsi petrecuse toatã viata studiind în ceasurile sale libere cãrti de demult ce contineau multe cunostinte pe jumãtate uitate.
Dulgherul avea un slujitor credincios, cãruia într-o zi îi spuse:
“Am ajuns acum la o vârstã care, pentru a-mi asigura longevitatea, trebuie sã folosesc stiintele strãvechi. De aceea vreau ca tu sã mã ajuti sã duc la bun sfârsit un proces care îmi va reda tineretea si mã va face nemuritor.”
Când îi fu explicat în ce consta procesul, la început slujitorul nici n-a vrut sã audã. Treaba lui era sã-l taie pe Nazar în bucãti si sã vâre bucãtile într-un butoi urias, plin cu anumite lichide.
“Nu pot sã te ucid, stãpâne,” zise slujitorul.
“Ba da, trebuie, fiindcã în orice caz eu o sã mor, iar tu vei rãmâne singur pe lume. Ia sabia aceasta si pãzeste bine butoiul, fãrã sã spui nimãnui ce faci tu de fapt. Dupã douãzeci si opt de zile, deschide butoiul si scoate-mã afarã. Nu numai cã mã vei gãsi în viatã, dar îmi voi fi redobândit si tineretea.”
În cele din urmã, slujitorul se învoi, si procesul fu pornit.
Dupã vreo câteva zile însã, slujitorul, de urât, începu sã-si facã inimã rea, asaltat fiind de neliniste si de tot soiul de îndoieli. Mai pe urmã, începu sã se obisnuiascã cu acest nou rol, atât de ciudat. Oamenii veneau mereu pe la dulgher si întrebau de stãpânul casei, dar tot ce putea spune sluga era: “Nu e acasã chiar acum.”
În cele din urmã, iatã cã sosirã si reprezentantii autoritãtilor, suspectând o faptã necuratã. Bãnuind cã servitorul îsi lichidase stãpânul dispãrut, acestia îi ziserã: “Lasã-ne sã cãutãm prin casã. Dacã nu gãsim nimic, te punem la poprealã sub acuzatie de omor, si probabil cã te vom elibera doar când o sã-ti reaparã stãpânul.”
Slujitorul nu stia ce sã facã, fiindcã pânã la acea datã trecuserã numai douãzeci si una de zile de când pornise “procesul”. Luând totusi o hotãrâre, slujitorul zise:
“Lãsati-mã doar câteva minute singur cu acest butoi în cãmara asta, si dupã aceea voi fi gata sã merg cu voi.”
Intrã în camerã, si destupã butoiul.
Pe datã un omulet, arãtând mult mai tânãr dar întocmai ca stãpânul sãu, desi nu era mai înalt de-o palmã, sãri afarã din butoi si se puse pe alergat încoace si încolo, zicând într-una:
“A fost prea curând, a fost prea curând...”
Iar apoi, pe când bietul slujitor îl privea îngrozit, omuletul se fãcu nevãzut, topindu-se în aer.
Slujitorul iesi din cãmarã, iar jandarmii îl arestarã.
02. În vremuri de demult, trãia odatã o fatã nespus de frumoasã, fiica unui om cumsecade: femeie între femei, fãrã pereche la frumusete si la gingãsie. Când fata fu de mãritat, trei tineri îi cerurã mâna. Toti trei erau nu numai frumosi sau alesi în purtãri ci si înzestrati, cu cele mai alese daruri, promitând multe.
Vãzând cã toti trei erau egali în calitãti, tatãl fetei hotãrâ sã o lase pe ea sã-si aleagã sotul. Dar lunile treceau si fata nu se hotãra.
Într-o bunã zi, fata se îmbolnãvi rãu de tot si în câteva ceasuri muri. Cei trei tineri, uniti în durerea lor, îi duserã trupul la cimitir si, cu lacrimi tãcute si adâncã mâhnire, o îngroparã.
Primul tânãr rãmase la mormântul fetei, unde-si petrecea toate noptile, meditând cu inima plinã de durere, neputând da de capãt rosturilor soartei care o rãpise pe tânãra fatã.
Al doilea tânãr deveni un fachir pribeag si porni de unul singur prin lume, fãrã mijloace, cãutând stiintã.
Al treilea tânãr rãmase pe lângã bietul tatã, spre a-l mângâia.
Tânãrul care devenise fachir dãdu în peregrinãrile sale peste locul unde trãia un om renumit pentru pricereperea sa în lucruri neobisnuite. Dornic de stiintã, tânãrul bãtu la usa acestui om si fu poftit sã stea la masã cu stãpânul casei.
Gazda îl pofti sã mãnânce si tânãrul era pe cale sã înceapã, când un copil mic începu sã urle. Era nepotelul înteleptului. Acesta ridicã bãiatul si-l aruncã în foc.
Fachirul sãri ca ars si se repezi spre usã, strigând din rãsputeri: “Demoni infami! Am avut si eu parte de amãrãciunile acestei lumi, dar aceastã crimã întrece orice închipuire!”
“Nu face nimic,” îi zise stãpânul casei. “Cele mai simple lucruri par a fi altfel atunci când îti lipseste cunoasterea.”
Astfel zicând, maestrul recitã o formulã si fluturã o emblemã stranie, iar bãietelul pãsi afarã din foc, nevãtãmat.
Fachirul tinu minte cuvintele rostite si desenul emblemei. Chiar de a doua zi, porni înapoi spre cimitirul unde îi era îngropatã iubita.
Si, în mai putinã vreme decât se poate povesti, fecioara stãtu înaintea lui, vie si nevãtãmatã. Fata se întoarse la tatãl ei, iar tinerii începurã sã discute care din ei merita sã capete mâna fetei.
Primul spuse: “Am trãit în cimitir, am vegheat neîntrerupt la mormântul ei si m-am rugat pentru ea, pãstrând legãtura cu sufletul ei si pãstrând rãmãsitele din care a renãscut. A mea sã fie!”
Al doilea zise: “Amândoi uitati cã eu sunt cel care am cãlãtorit prin toatã lumea în cãutarea stiintei, si care am readus-o în cele din urmã la viatã. E clar cã a mea trebuie sã fie!”
În sfârsit al treilea spuse: “Am plâns-o si am bocit-o ca un sot, si am trãit alãturi de tatãl ei ca un ginere, mângâindu-l, sprijinindu-l si înlesnindu-i viata. A mea sã fie!”
În cele din urmã, fata fu chematã sã hotãrascã ea însãsi.
“Cel care a gãsit formula pentru a mã readuce la viatã a fost un om de omenie. Cel care s-a îngrijit de tatãl meu s-a purtat cu el ca un fiu. Dar cel care si-a fãcut culcus pe mormântul meu – acela s-a purtat ca un îndrãgostit. Pe el îl voi lua de bãrbat.”
03. Odatã, un sufi cunoscu prin clarviziune faptul cã un anumit oras avea sã fie în scurt timp atacat de dusmani. Îi spuse lucrul acesta vecinului sãu, care-si dãdu seama cã sufitul era un om putin umblat în lume, desi spunea adevãrul, si care îl sfãtui:
“Sunt sigur cã ai dreptate, iar tu ar trebui sã mergi sã-i dai de veste monarhului. Doar atât, dacã vrei sã-ti dea crezare, te rog spune cã ai aflat treaba asta nu prin întelepciune clarvãzãtoare, ci cu ajutorul astrologiei. Atunci monarhul va lua act, si orasul va putea fi salvat.”
Sufitul fãcu cum îl sfãtuise vecinul si orãsenii scãparã de urgie gratie precautilor corecte ce furã luate.
04. A-ti justifica greseala este mai rãu decât ce-ai fãcut când ai gresit.
05. Trei oameni cãutau sã fie admisi în cercul unui sufi, pentru a deprinde învãtãtura lui.
Primul s-a îndepãrtat chiar de la bun început, mâniat de purtarea inconsistentã a maestrului.
Al doilea auzi de la un alt discipol (pus de maestru sã-i vorbeascã astfel) cã maestrul ar fi un impostor. Curând dupã aceea, si acesta se retrease.
Al treilea fu lãsat sã vorbeascã, dar nu i se oferi nici o învãtãturã vreme atât de îndelungatã, încât aspirantul îsi pierdu interesul si plecã.
Dupã ce toti trei plecaserã, maestrul îsi instrui astfel cercul de ucenici:
“Primul a ilustrat principiul: ‘Nu judeca lucrurile la prima vedere.’ Al doilea a ilustrat porunca: ‘Nu judeca lucrurile dupã zvonuri.’ Al treilea a demonstrat maxima: ‘Nu judeca niciodatã dupã cuvântãri, sau dupã lipsa lor.’”
Întrebat de un discipol de ce aspirantii n-au putut fi instruiti despre aceste lucruri, maestrul rãspunse:
“Sunt aici pentru a vã împãrtãsi o cunoastere mai înaltã, nu pentru a vã învãta ceea ce oamenii pretind cã stiu de pe genunchii mamelor.”
06. Suhrawardi a spus: “Am fost sã vãd pe cineva. Stãteam de vorbã, când o cãmilã trecu greoaie prin fata noastrã. L-am întrebat pe acest om:
“La ce te face sã te gândesti cãmila asta?”
El zise:
“La mâncare.”
“Dar tu nu esti arab! De când e carnea de cãmilã de mâncare?”
“Nu, nu asa stau lucrurile,” rãspunse omul. “Vezi, orice mã face sã mã gândesc la mâncare.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu