Unul dintre primii sufiţi recunoscuţi atât la modul general, cât şi în cel literal, pentru că a purtat întreaga sa viaţă o manta din lână (suf). Fiu al unei sclave eliberate care îi aparţinuse lui Umm Salama (soţie a Profetului) şi al unui sclav eliberat al lui Zayd ibn Thabit (fiul vitreg al Profetului), acest ilustru imam din Basra, corifeu al sfinţilor şi învăţaţilor din vremea lui, era cunoscut pentru respectarea strictă şi în detaliu a Sunnei Profetului. A rămas vestit şi pentru extrem de vastele lui cunoştinţe, austeritatea şi ascetismul lui, pentru protestele lui neînfricate la adresa autorităţilor vremii, cât şi pentru charisma lui, manifestată prin discurs şi înfăţişare.
Ibn al-Jawzi a scris o carte de o sută de pagini despre viaţa şi caracterul lui, intitulată Adab al-Shaykh al-Hasan ibn Abi al-Hasan al-Basri. În capitolul despre al-Hasan din Sifat al-safwa, el menţionează o relatare conform căreia al-Hasan a lăsat în urma sa o manta albă (jubba) din lână pe care o purtase neîncetat în ultimii douăzeci de ani de viaţă, fie iarnă, fie vară şi care, în momentul morţii lui, se afla într-o stare de imaculată frumuseţe, curăţenie şi de o perfectă calitate.(1)
În cartea pe care a dedicat-o aforismelor şi faptelor sufiţilor, Rawdat al-muhibbin wa nuzhat al-mushtaqin (“Grădina îndrăgostiţilor şi călătoria nostalgicilor”), Ibn Qayyim relatează:
Un grup de femei au ieşit afară într-o zi de `Eid şi au început să privească oamenii. Cineva le-a întrebat: “Cine a fost persoana cea mai frumoasă pe care aţi văzut-o astăzi?” Au răspuns: “A fost un şeic care purta un turban negru.” Se refereau la Hasan al-Basri.(2)
Maestrul în hadith-uri Abu Nu`aym al-Isfanahi (d. 430 AH) aminteşte, în lucrarea sa despre biografiile sufiţilor intitulată Hilyat al-awliya’ (“Bijuteriile sfinţilor”), că discipolul lui al-Hasan, `Abd al-Wahid ibn Zayd (d. 177 AH), a fost primul care a ridicat o khaniqa sufită - o casă de oaspeţi şi şcoală - la Abadan, aflat în prezent la graniţa dintre Iran şi Irak.(3)
Datorită lui Hasan al-Basri şi a faimei de sufiţi a discipolilor săi, Ibn Taymiyya a afirmat, în eseul al-Sufiyya wa al-fuqara că: “Locul de origine al tasawwuf este Basra”.(4) Aceasta este o declaraţie la fel de eronată ca şi aceea prin care al-Hasan ar fi incriminat de inventarea sufismului. Basra este, mai degrabă, cel dintâi dintre locurile renumite pentru dezvoltarea oficială a şcolilor de purificare care au ajuns să fie cunoscute drept tasawwuf, dar ale căror principii nu sunt altele decât Qur’anul şi Sunna, aşa cum am demonstrat deja în mod repetat.
Ghazali redă cuvintele lui al-Hasan despre “Jihad al-nafs” în secţiunea operei lui, Ihya’, intitulată Kitab riyadat al-nafs wa tahdhib al- akhlaq wa mu`alajat amrad al-qalb (Cartea educării ego-ului şi disciplinarea comportamentului şi vindecarea maladiilor inimii):
Două gânduri dau târcoale sufletului, unul venind de la Allah, altul de la duşman. Allah îşi arată mizericordia faţă de supusul care se opreşte la gândul care vine de la El. Supusul îmbrăţişează gândul care vine de la Allah şi luptă împotriva celui care vine din partea duşmanului. Pentru a ilustra atracţia mutuală dintre aceste două forţe, Profetul a spus: “Inima credinciosului se află între două degete ale Milostivului”(5)… Degetele simbolizează tulburarea şi şovăirea din inimă… Dacă omul cedează impulsurilor mâniei şi lăcomiei, stăpânirea lui Satan se manifestă în el prin pasiuni nedemne (hawa), iar inima lui devine cuibul şi conţinătorul lui Satan, care se hrăneşte din aceste pasiuni. Dacă omul se luptă cu propriile pasiuni şi nu le lasă să-i domine nafs-ul, imitând în felul acesta atitudinea îngerilor, atunci inima lui devine locul de adăstare al acestora şi ei se aşează în acel loc.
O măsură a extinderii temerii manifestate de Hasan al-Basri faţă de Dumnezeu şi a imensei lui scrupulozităţi (wara’) este oferită de următoarea lui afirmaţie, citată şi de Ghazali:
“Uitarea şi speranţa sunt două mari binecuvântări de care au parte copiii lui Adam; dacă n-ar fi acestea, musulmanii n-ar mai trebui să păşească pe străzi.”(6)
Note: (1) Ibn al-Jawzi, Sifat al-safwa 2(4):10 (#570). (2) Ibn al-Qayyim, Rawdat al-muhibbin p. 225. (3) Abu Nu`aym, Hilyat al-awliya’ 6:155. (4) Ibn Taymiyya, al-Tasawwuf în Majmu`a al-fatawa al-kubra 11:16. (5) Relatat de Muslim, Ahmad, Tirmidhi şi Ibn Majah. (6) În Ghazali, trad. T.J. Winter, The remembrance of death p. 18.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu