duminică, august 21, 2016

Un monarh arab condamnă terorismul - regele Marocului le cere imigranţilor din Europa să se îndepărteze de discursul jihadist

Regele Marocului, Mohamed al VI-lea, le-a cerut sâmbătă imigranţilor marocani aflaţi în Europa să respecte valorile tolerante ale islamului şi să se îndepărteze de discursul jihadist, potrivit Agerpres, citat de B1TV. 

„În faţa proliferării obscurantismelor răspândite în numele religiei, toţi, musulmani, creştini şi evrei, trebuie să facă un front comun pentru a contracara fanatismul, ura şi izolarea sub toate formele”, a indicat suveranul marocan.

Regele Marocului i-a „invitat” pe cei cinci milioane de marocani ce trăiesc în Europa şi în restul lumii să „rămână ataşaţi valorilor religiei lor şi tradiţiilor lor seculare în faţa acestui fenomen care le este străin”.

Mohamed al VI-lea a mai făcut un apel la cetățeni „să-şi păstreze buna reputaţie pentru care sunt renumiţi, să se înarmeze cu răbdare în faţa acestei conjuncturi dificile, să fie uniţi şi mereu în prima linie printre apărătorii păcii, ai concordiei şi convieţuirii” în ţările unde s-au stabilit.

Reacția regelui vine în urma valului de atacuri teroriste din vestul Europei.

„Condamnăm viguros uciderea inocenţilor”, iar uciderea unui preot „în incinta unei biserici este o nebunie impardonabilă”, a subliniat suveranul Marocului.

Acesta a făcut referire la atacul terorist petrecut pe 26 iulie într-o biserică din nordul Franţei, unde doi jihadişti i-au tăiat gâtul unui preot. 

Suveranul Marocului cănsideră că teroriştii profită de faptul că unii tineri musulmani din Europa 'nu cunosc limba arabă şi adevăratul islam' şi reuşesc astfel să-i convingă să li se alăture.
 

marți, decembrie 22, 2015

O “Bibliotecă arabă” de prestigiu în Baia Mare

Au trecut doar cinci ani de când editura băimăreană “Proema” inaugura colecţia “Biblioteca arabă” (Al-Maktaba Al-Arabiya), cu scopul mărturisit de a întinde o punte de reciprocă cunoaştere şi diseminare a relaţionării culturale, de civilizaţie, istorie şi identitar-culturală între România şi lumea arabo-islamică a Orientului Mijlociu. Într-un fel, se poate afirma că, parafrazând celebrul îndemn al profetului Muhammad “Căutaţi cunoaşterea, chiar de ar fi să o căutaţi şi în China”, echipa de cărturari şi meşteşugari de carte de la „Proema” a dat urmare unei chemări lăuntrice a cărei cale a urmat-o fără abatere şi care poate fi exprimată prin îndemnul, urmat de ei însişi şi adresat celor iubitori ai literei tipărite: “Căutaţi cunoaşterea, chiar de ar fi s-o aflaţi în … Arabia”.

Spicuiri dintr-un bilanţ generos

 

Acestei statornicii i se datortează şi respectabilul bilanţ cu care Editura Proema şi colecţia “Biblioteca Arabă” (Al-Maktaba Al-Arabiya) îşi încheie cinci ani de susţinută şi competentă activitate, bilanţ pe al cărui răboj stau înscrise deja 20 de titluri, între care ultimele două titluri au fost lansate, în continuarea unei prezenţe intrate deja în tradiţie, la ediţia din noiembrie 2015 a Târgului Internaţional de Carte “Gaudeamus” din Bucureşti. Şi este vorba de volumul “Poeme fără frontiere. Selecţie de versuri din lirica română şi iordaniană contemporană”, carte care, beneficiind de auspiciile Ministerului Afacerilor Externe şi de colaborarea Ambasadei Regatului Hashemit al Iordaniei, a fost lansată în contextul împlinirii unei jumătăţi de veac de la stabilirea relaţiilor diplomatice româno-iordaniene, precum şi de volumul intitulat “Da’ish sau jihadul de lângă noi”, ambele lansări beneficiind de prezenţa şefilor de misiuni diplomatice arabe acreditate la Bucureşti, a reprezentanţilor Ministerului Afacerilor Externe, a Ministrului pentru relaţiile cu Românii de Pretutindeni, a presei audio-vizuale şi scrise, a unui generos număr de iubitori ai cărţii şi ai lumii Orientului Mijlociu.
Ed.Proema_logoO retrospectivă fragmentară şi aleatorie a titlurilor care, publicate în această ultimă jumătate de deceniu, în colecţia “Biblioteca Arabă” (Al-Maktaba Al-Arabiya), şi-au găsit locul pe care cu prisosinţă îl merită în bibliotecile şi în sufletele cititorilor, este grăitoare prin ea însăşi cât priveşte înalta severitate selectivă şi calitatea documentară, informativă, estetică a cărţilor care au făcut ca editura Proema să fie respectată, căutată şi îndrăgită: “Punte între sentimente. Selecţie de versuri din lirica română şi irakiană contemporană” – 2012, “Confluenţe poetice. Selecţie de versuri din lirica română şi kuweitiană contemporană” – 2013, “Acolada poeţilor. Selecţie de versuri din lirica română şi libaneză contemporană” – 2014, “Ascultând cum râde Dumnezeu. Din lirica mistică a Islamului” – 2013, “Nebun din dor de Layla. Din Lirica arabă de dragoste” – 2013, “Integrala Gibran Khalil Gibran”, vol. I-II – 2014 şi enumerarea ar putea continua. Aşa cum, cu aceeaşi acribie, va continua şi strădania laborioasă şi respectabilă a Editurii Proema şi a colecţiei “Biblioteca Arabă” pe care aceasta o îngrijeşte.

Privind în perspectiva noului an 2016

 

Aşadar, pentru noul an, în “laboratorul” editurii Proema se află în pregătire nu mai puţin de patru lucrări care dovedesc, încă o dată, statornicia acestei “case a cărţii” în selectarea riguroasă a ofertei cultural-editoriale pe care o face cititorilor săi.
Microsoft Word - Islamul politic {153x236_corectat.docEste vorba, în primul rând, de monumentala lucrare “Al-Muqaddima sau Prolegomene la filosofia şi sociologia istoriei universale” a învăţatului maghrebian tunisian Ibn Khaldun Al-Hadrami (1332-1406), care, tradusă după manuscrisul arab, va apărea pentru prima oară în versiune românească. Istoricii occidentali au ajuns târziu la concluzia că Ibn Khaldūn este un premergător, dacă nu chiar un părinte, al concepţiei moderne şi contemporane pe care studiul istoriei le ridică, fapt pentru care a fost plasat, din perspectiva abordării sale novatoare a istoriei şi, în general, a ştiinţelor a căror problematică a abordat-o în lucrările sale, pe acelaşi plan în care astăzi se situează un Arnold Toynbee, Max Weber, Jaspers sau Spengler, de care, peste veacuri, istoricul şi filosoful arab se apropie printr-un sumum de similitudini metodologice şi conceptuale. 

Al-Muqaddima, menit a prezenta esenţa definitorie a noii ştiinţe – filosofia şi sociologia istorică – este primul tom (segmentat, la rândul său, în trei volume) al Istoriei Universale pe care Ibn Khaldun a lăsat-o posterităţii. Lucrarea rămâne o capodoperă nu doar a istoriografiei universale, ci şi a lungului drum al umanităţii către cunoaştere, progres şi civilizaţie, la care spiritualitatea arabă şi islamică a avut un aport pe care doar graba sau emotivitatea abordărilor l-ar putea contesta, fără însă a-l anula.

O altă lucrare aflată în pregătire la editura Proema se intitulează “Lexicon. Islamul în simboluri, mituri, legende, valori” şi vine să completeze repertoarul deja bogat pe care colecţia “Biblioteca Arabă (Al-Maktaba Al-Arabiya)” l-a dedicat cunoaşterii în ţara noastră a religiei islamice, apariţie cu atât mai importantă cu cât va apărea într-un context în care dialogul intercultural şi interconfesional dintre Occidentul creştin şi Orientul islamic este perturbat de tensiuni, distorsionări şi pusee emoţionale generate de ascensiunea revivalismului radical extremist care, interpretând în mod trunchiat şi tendenţios scriptura şi tradiţia musulmană, afectează nu numai fondul intim, dogmatic şi valoric al acestei religii pe care o deformează în modul cel mai nefericit cu putinţă, ci şi comunicarea constructivă şi schimburile de patrimoniu civilizatoriu al celor două mari arii de spiritualitate şi civilizaţie care sunt creştinismul şi islamul.

“Antologia magna – Nizar Qabbani” este titlul celei de-a treia lucrări aflate în curs de elaborare şi care va oferi, între coperţile sale, o generoasă selecţie de poeme, în versiune românească, a marelui poet, diplomat, eseist şi jurnalist militant sirian care a fost Nizar Qabbani (1923-1998), considerat un reprezentant original şi irepetabil al iubirii şi erotismului, dar şi al abordării critice a bigotismului religios şi al naţionalismului arab, exprimate cu o simplitate, eleganţă şi originalitate stilistică proprie care i-au conferit aprecierea de a fi unul dintre cei mai proeminenţi reprezentanţi ai poeziei arabe moderne şi contemporane.

Este vorba, în sfârşit, de o amplă lucrare de analiză politică, geopolitică şi sociologică a fenomenului “primăverii arabe”. Intitulată “Nestinsele incendii ale Orientului Mijlociu”, cartea este într-un fel încheierea unui mai lung periplu investigator şi analitic al fenomenului în discuţie desfăşurat în volumele apărute deja în colecţia “Biblioteca Arabă” cu titlurile: “Primăvara arabă sau chipurile lui Janus”, “Noul Orient Mijlociu. Între primăvara arabă şi haosul constructiv”, “Jihad. Între islamul politic şi Califatul universal” şi “Da’ish sau Jihadul de lângă noi”.

Având privilegiul de a însoţi, ca autor şi traducător, apariţia şi traiectoria de până acum a acestei inedite şi respectabile colecţii, am convingerea că ea se află, graţie animatorilor săi, sub cele mai bune auspicii şi că va deveni o prezenţă tot mai solicitată în bibliotecile publice şi instituţionale.
 
Ambasador Dumitru CHICAN


sâmbătă, octombrie 17, 2015

Zidurile nu sunt mântuitoare

Probabil cel mai frecvent argument împotriva construirii moscheii din București este acela al deteriorării identităţii naţionale românești. E, ca să zic așa, argumentul de suflet, cel mai rarefiat, de aceea atotcuprinzător, cel mai greu de respins. Prezenţa unei alte religii decât magnifica noastră ortodoxie ar însemna o insultă adusă memoriei voevozilor. Culori ale pielii diferite de cele dacice (blonzi cu ochi albaștri, sau hai, cu titlu de compromis, bruneţi cu ochi căprui, dar musai cu tenul alb ca laptele) ar constitui un atac la fiinţa intimă a poporului nostru. Cât valorează aceste temeri ? Nimic. Romantisme de feisbuc. Forme intelectuale ale ignoranţei și ale absenţei celor mai mici rudimente de discernământ.

Dacă dorim să ne păstrăm în limitele rezonabile ale bunului simţ, identitatea acestui popor s-a construit dintotdeauna din sedimentarea diverselor aluviuni etnice. Ştiu c-au sărit în sus puriștii atunci când istoricul Neagu Djuvara afirma, preluând și dezvoltând o sugestie a lui Iorga, că Neagoe Basarab ar fi fost cuman. Trebuie să fie jignitoare o sugestie modelată folcloric : pecenegul, frate cu românul. Nu voi dezvolta, nefiind mai mult decât un diletant în ale istoriei. Ştiu doar că într-una din întânirile vieţii mele am dat peste un student la Cluj, venit din Kașmirul indian, care mi-a mărturisit cât de șocat a fost să descopere că înţelegea limba română în proporţie de peste 40%, înaintea cursurilor universitare de aici. Când l-am dus la Muzeul Satului din Cluj-Napoca mi-a zis că arhitectura de acolo este foarte asemănătoare cu cea de la poalele Himalayei, de unde venea el. În magma popoarelor indo-europene avem afinităţi și înrudiri dintre cele mai neașteptate.

Ce-ar fi Ardealul fără diversitatea neamurilor și a confesiunilor ce convieţuiesc aici pașnic de sute de ani ? Luterani, calviniști, unitarieni, catolici, ortodocși, neoprotestanţi de multe feluri. Cum aș putea să-i exclud de la identitatea românească pe cei care nu împărtășesc ritualurile Bisericii Ortodoxe? Când merg la Sighișoara, cetate construită de sași, sunt altundeva decât în fiinţa neamului românesc ? Mă înstrăinez cumva intrând în biserica Mănăstirii Curtea de Argeș, decorată în exterior cu frumoasele arabescuri islamice ? Mergând pe alte tărâmuri, e mai puţin spaniolă cultura creată în Peninsula Iberică de amestecul celor trei religii : creștină, islamică și evreiască ? Ce-ar fi Spania de azi fără palatul Alhambra ? Peste tot unde lumi diferite își dau întâlnire, eu vad bogăţie, nu distrugeri identitare.

Puritatea românească absolută, formată din români verzi, care descind direct din Mioriţa (nici măcar din toată balada, strict din baciul moldovean, ceilalţi doi sunt câh), recită Eminescu îmbrăcaţi în costume populare, la fum de cădelniţe și-n umbră de locuinţe demne de muzeul satului există într-un singur loc pe lumea asta : reţelele de socializare. De fapt, Mioriţa n-are doar 1000 de versiuni românești, ci și o vastă circulaţie balcanică. Basmele lui Creangă, alt reper sacru al identităţii noastre, au și ele o circulaţie universală, Capra cu trei iezi găsindu-se și în India. Cam toată gastronomia românească este de fapt cadou de la turci. Mai puţin mielul fript haiducește, pe care nimeni nu-l mai gătește, pentru că oricum sarmalele (sarmalî, în turcește) sunt mult mai ușor de preparat. Plus că românii detestă implicit carnea de oaie, altfel nu s-ar da oile cu 3 lei per kilogram în viu prin iarmaroace.
 
Las la urmă groaza groazelor și spaima spaimelor : islamizarea poporului român. Azi o moschee, mâine un salam alaikum, pe nesimţite hipsterul autohton se dă pe narghilea, cocalarul își pune turban iar piţipoanca dispare tragic după o burka neagră. Visul dansurilor de buric în alcovuri riguros protejate de tapiserii persane se lasă peste România. La urma urmei, vorbim despre religia cu cea mai mare rată de creștere din zilele noastre, nu ? Şi totuși, nimic mai nefondat ca teama islamizării pornind de la o moschee.

Nici creștinismul, nici islamul nu s-au răspândit pe cale arhitectonică. Dacă bine ne amintim din cărţile de istorie, pe meleagurile noastre creștinismul a fost adus de Sfântul Apostol Andrei.  Acolo unde nu s-a convertit câte un popor întreg la ordinul regelui, cam așa s-a răspândit creștinismul : prin oameni sfinţi. În mai puţin de 100 de ani, o mână de călăreţi plecaţi din Peninsula Arabică a cucerit un imperiu de la Pirinei și până la Gange, mai întins decât Imperiul Roman. Călăreţi desăvârșiţi, n-au avut vreme să ridice vreo moschee. Au trezit în schimb dorinţa de a fi urmaţi de mii și mii de oameni.

În anul 636 după Hristos, califul Omar cucerește Ierusalimul. Urmând modelul Profetului, musulmanii ocupă Cetatea Sfântă fără nici un jaf, fără nici o crimă. Evreii și creștinii din cetate au în continuare dreptul să-și păstreze religia, ceea ce și vor face. În 1096, la porţile Ierusalimului ajung soldaţii primei cruciade creștine. Sfârșitul asediului duce la un masacru intrat în legendă, căreia îi cad victime peste 70.000 de oameni : musulmani, evrei, creștini ortodocși, atât bărbaţi cât și femei și copii. În 1187, liderul musulman Saladin recucerește Ierusalimul, dar nu repetă gestul occidentalilor de a masacra populaţia civilă. Acei dintre creștini care vor să părăsească orașul o pot face, împreună cu toată averea mobilă. Într-un elan de admiraţie, mulţi dintre ei au preferat să se convertească la islam. De altfel, poezia cavalerească medievală exaltă virtuţile călăreţilor arabi, la fel cum poezia curtenească europeană își are rădăcinile adânci în lirica erotică de la Baghdad.

Istoria ne arată cu vârf și îndesat că religiile se răspândesc prin oameni, nu prin clădiri. Iisus trimite în lume doisprezece oameni sfinţi, nu doisprezece echipe de constructori. Dacă islamul s-ar răspândi în Europa prin construirea de moschei, atunci totul s-ar reduce la o problemă de buget. Or, nici acum, nici vreodată nu s-a pus problema în acest fel. În mod ironic mai degrabă putem fi de acord că islamul s-a impus cu sabia. Cu sabia băgată în teacă exact atunci când trebuie. Adevărul este că în Europa de azi, ca și în Africa subsahariană în urmă cu sute de ani, nu se află nici o armată islamică. Există însă sufiţii, practicanţii înţelepţi ai religiei, șlefuiţi în ceasuri de rugăciune arzătoare. Omul sfânt, transfigurat de rostirea neîncetată a Numelui, este cea mai formidabilă armă pe care o religie a avut-o vreodată.
 
Spiritual vorbind, Vestul a murit demult. După ce s-au bătut catolicii cu protestanţii, dar mai ales după ce s-au împăcat, după ce au abandonat mesa în latină, dar mai ales după ce au autorizat paradele gay, creștinii de acolo și-au pierdut gustul și interesul pentru religie. Bisericile le-au transformat în săli de concerte, în baruri, în depozite de cereale, atunci când nu le-au demolat pur și simplu. Azi ei nu mai pot întreţine ceea ce înaintașii lor au putut construi. România are patru milioane de ortodocși peste graniţă. De ce nu se îndreaptă vagabonzii spirituali ai Occidentului către Ortodoxie, preferând în schimb să se convertească la Islam ? Pentru că, dincolo de mass-media, musulmanii sunt mai atractivi decât ortodocșii. 

Continuăm să avem rugători în mănăstiri, pustnici în neștiute locuri, slujitori smeriţi ai altarului. Dar creștinul în blugi, plătitorul de taxe, e prea des cu sfert de normă. E prea modern ca să reprezinte o seducţie sacră pentru modernii occidentali care simt că viaţa e mai mult decât simpla satisfacere necondiţionată a plăcerilor. În termeni militari, trupele noastre de elită sunt bine ţinute în cazarmă. Batalioanele contemplativilor islamici sunt exact acolo unde trebuie să fie. Poate că aceasta este cea mai bună explicaţie pentru care se vorbește azi despre islamizarea Occidentului, și nu despre un Occident ortodox.
 
Chestie de organizare, noi căutăm sfinţenia la adăpost de ispitele lumii (dar în plină încleștare cu demonii), ei consideră că sfânt trebuie să fii în plină lume. 

Ca și în urma cu 2000 de ani, în cazul creștinismului, ca și în urmă cu 1300 de ani, în cazul islamului, oamenii, și nu zidurile, convertesc. Nici marea moschee din București nu va aduce pe cineva în islam, la fel cum nici Catedrala Mântuirii Neamului nu va mântui neamul românesc. Efortul ridicării lor s-ar putea să conteze când îngerul ne va cântări faptele, dar zidurile, ca atare, sunt simple acumulări minerale. Coranul spune undeva că, dacă ar fi vrut, Dumnezeu ne-ar fi făcut pe toţi o singură comunitate/religie, dar a preferat să fie mai multe, ca să ne întrecem în fapte bune. Dacă islamul se extinde înaintea ortodoxiei (și toate semnele par să indice că nu vorbim despre o probabilitate, ci despre un fapt), înseamnă doar că ei sunt mai demni de religia lor decât noi de a noastră. Şi realitatea spirituală profundă din spatele faptelor ar trebui să ne pună pe gânduri.
 
scrisă de Radu Iliescu
sursa: activenews.ro

sâmbătă, august 08, 2015

Din ruine în mahalale: Familiile de refugiaţi sirieni au găsit adăpost în cartierele sărace din Istanbul

Istanbulul a devenit a doua casă pentru sute de mii de sirieni. Din cartierele mărginaşe şi până în inima metropolei, familii întregi îşi duc existenţa de azi pe mâine. Dar aici sunt feriţi de bombe, de rafalele de mitralieră, aici cunosc libertatea, cu bune şi cu rele. Sunt cazuri fericite, în care sirieni cu educaţie au luat-o de la zero şi au reuşit în Turcia. Dar cele mai multe poveşti sunt despre oameni care au fugit doar cu hainele de pe ei, terorizaţi de luptele permanente şi îngroziţi că nu vor mai apuca ziua de mâine.

Când cobori spre cartierul Tarlabaşî, primul sunet pe care îl auzi e cel al picamerelor care demolează clădirile vechi pentru a face loc altora noi. Dincolo de zidurile abandonate, care îşi aşteaptă sfârşitul, şi-au găsit refugiu temporar zeci de familii siriene. Pe străduţele înguste care şerpuiesc printre clădiri, primii care îţi ies în cale sunt copiii.

Salah are 39 de ani şi a fugit din Alep cu toată familia după ce casa i-a fost bombardată în timpul războiului civil. Nu a reuşit să-şi găsească de lucru la Istanbul, aşa că îşi petrece zilele având grijă de copiii săi. Universul lor se rezumă la o cameră de doar câţiva metri pătraţi. Acolo dorm şi mănâncă.

Responsabilitatea întreţinerii familiei stă pe umerii unui singur om, fiul cel mare al lui Salah. Un copil.

Am un băiat de 12 ani care vinde apă în centru. În afară de asta nu mai avem nicio sursă de venit”, spune Salah Jemil Battal, refugiat sirian.

Pentru camera în care stau opt persoane, Salah plăteşte lunar 500 de lire turceşti, adică aproape 170 de euro. Băiatul cel mare primeşte două lire pentru fiecare sticlă de apă vândută pe străzile Istanbulului. De el depinde dacă, la finalul zilei, familia sa are ce să mănânce. Viaţa în Siria, în vremea în care ţara nu era măcinată de război, rămâne doar o amintire îndepărtată.

Dacă situaţia se îmbunătăţeşte în Siria, mi-ar plăcea să mă întorc”, spune Salah.

În Istanbul găseşti sirieni la tot pasul. Mulţi îşi petrec zilele în piaţa Taksim, unde imploră mila localnicilor şi a turiştilor. Trăiesc de pe o zi pe alta. Cei mai mulţi dintre turci sunt sătui de imaginea sărăciei şi întorc privirea.

„Cel mai tare ne deranjează copiii, pentru că s-au obişnuit să ne oprească pe stradă şi să ne ceară bani”, spune o femeie turcoaică.

În cartierul Balat, la fiecare trei-patru case, locuieşte o familie de sirieni. Se feresc să vorbească, să spună ce fac şi cum se descurcă. Oficial, sunt 300.000 în Istanbul. Neoficial - mai bine de jumătate de milion.

„De cel puţin doi ani sunt câteva familii stabilite în zona asta, care primesc şi ajutoare. Dacă vă duceţi puţin mai sus o să vedeţi un spaţiu viran. Lângă spaţiul viran este o clădire abandonată în care, într-o singură cameră, locuiesc 15 persoane”, mai spune turcoaica.

Statul turc a decis, după începerea războiului în Siria, să nu îi mai expulzeze, aşa că zeci de mii de sirieni trec graniţa, unii doar cu hainele de pe ei. E suficient să declare că au pierdut totul în urma bombardamentelor şi primesc o hârtie de la poliţie care le permite să rămână în Turcia. Nimeni nu le verifică povestea.

„Din punctul meu de vedere, politica de stat este eronată. Îi salvăm din situaţia catastrofală creată de război şi îi aducem aici, unde se confruntă tot cu o situaţie dificilă”, spune o localnica din Istanbul.

Cei mai mulţi refugiaţi au început să vină acum trei ani. Abou Anas era patronul unui magazin de haine din Damasc. După izbucnirea războiului a venit singur la Istanbul. O jumătate de an mai târziu l-a urmat şi familia. De aproape şapte luni şi-a deschis propriul restaurant, foarte aproape de Istiklal, cea mai cunoscută zonă comercială a oraşului. Aşa le-a oferit de lucru conaţionalilor, căci aproape toţi cei 60 de angajaţi sunt sirieni. 

„Încerc să mă adaptez, mi-a fost şi îmi este şi acum destul de greu. Indiferent ce se întâmplă, cel mai bine trăieşti în ţara ta. Şi familia mea, şi angajaţii mei, şi eu, toţi, aşteptăm momentul în care vom putea să ne întoarcem în Siria”, spune Abou Anas.

Abou s-ar întoarce fără să clipească în Siria dacă războiul s-ar opri. Sau dacă nu ar mai exista teroriştii Statului Islamic. A văzut cum ţara sa e distrusă bucată cu bucată. Şi crede că poartă şi el o parte din vină.

„Cred că suntem un popor foarte sensibil şi sentimental, noi suntem de vină. Ne doream libertate, dar nu ştiam ce este libertatea cu adevărat”, mai spune el.

În cartierele din jurul Pieţei Taksim întâlneşti deopotrivă cerşetori, măturători de stradă, muncitorii în şaormerii sau mici afacerişti sirieni. Doar 10 la sută dintre imigranţi au avut norocul să ducă un trai mai bun ca înainte. Iar aceştia sunt sirienii care aveau un standard ridicat şi înainte de război.

Abdullah Sabbagh trăieşte departe de sărăcia din Tarlabaşî şi Balat. În Başakşehir, un cartier ridicat la ordinul preşedintelui Recep Tayyp Erdogan, macaralele nu contenesc o clipă. Acum zece ani a început construcţia unui nou cartier rezidenţial. Aici lucrează şi el. E unul dintre puţinii norocoşi, e director de marketing la una dintre cele mai importante firme de construcţii din Istanbul. Şi el e sirian, şi el a fugit acum trei ani din Alep, de teama bombardamentelor.

„Am venit aici singur, apoi, după şase - şapte luni, mi-am adus şi familia. Toată familia. Şi pe părinţii mei. Le-am explicat tot ce ţine de locul acesta, cum vom face afaceri, cum vom munci, le-am spus că trebuie să înveţe limba pentru a-şi găsi o slujbă bună. I-am sfătuit să nu accepte orice slujbă, să nu accepte unele prost plătite pentru că îi afectează şi pe ceilalţi sirieni”, spune Abdullah Sabbagh.

Pentru Abdullah, viitorul apropiat înseamnă Turcia. Vrea să strângă suficienţi bani ca să îşi deschidă propria firmă de construcţii. E convins că în Siria nu ar avea nicio şansă şi spune că ţara lui natală ar avea nevoie de cel puţin 10 ani să îşi revină. Nu va mai fi, însă, niciodată ca înainte de război.

„Pentru cei care încă trăiesc acum în Alep situaţia este foarte dificilă. Nu au altă soluţie. Poate doar să plece, dar cei care au vrut asta, au plecat deja. În oraş nu ai nici cele mai mici mijloace de subzistenţă. Jumătate din oraş este distrusă. Nu poţi face afaceri acolo, sunt în continuare lupte şi nu ştim când se vor sfârşi toate astea”, mai spune sirianul.

Opt mii de sirienii trec graniţa în Turcia în fiecare săptămână. În cei patru ani de la începerea conflictului din Siria, aproape patru milioane de refugiaţi au ajuns în ţările vecine. În urma lor rămân familii dezbinate, oraşe făcute una cu pământul şi o imensă teroare.Teroare la tot pasul. Iar aceasta va fi următoarea lor luptă, spun sirienii care au reuşit să scape: să uite ororile trăite. Speranţa acestei naţiuni stă acum în copiii săi. Nu înţeleg miza acestui război, care le-a răpit copilăria şi le-a năruit prezentul, dar ei sunt viitorul Siriei.

sursa + video: digi24.ro 

vineri, iunie 26, 2015

Mina, oraşul corturilor


Mina1
Mina este un oraş mic, situat în interiorul unei văi joase din provincia Makkh, în vestul Arabiei Saudite, la aproximativ 8 km la est de oraşul sfânt Mecca.
Mina2
Pe suprafaţa de 20 de kilometri pătraţi a văii, corturile acoperă fiecare spaţiu deschis, cât vezi cu ochii, frumos aranjate, rânduri, rânduri. În aceste corturi înnoptează pelerinii în timpul celor cinci zile ale fiecărui sezon de pelerinaj la Mecca. În restul anului, Mina rămâne mai mult pustiu.
Mina3
În Mina există mai mult de 100.000 de corturi cu aer condiţionat, oferind cazare temporară pentru 3 milioane de pelerini. Corturile măsoară 8 metri pe 8 metri şi sunt construite din fibră de sticlă acoperită cu teflon, pentru a asigura rezistenţă mare la foc. Iniţial, pelerini veneau cu propriile lor corturile, pe care le montau în câmpiile din Mina.
Mina5
Mina4
După ce perioada pelerinajului se termina, corturile erau demontate, ambalate şi a luate înapoi. Apoi, prin anii 1990, guvernul saudit a instalat corturi permanente de bumbac, pentru a-i uşura pe pelerini de povara de a transporta propriul echipament de camping.
Mina6
Dar, după un incendiu masiv, care a cuprins oraşul de corturi, în 1997, şi a provocat moartea a circa 350 de pelerini, oraşul a fost dotat cu corturi permanente, rezistente la foc.
Mina7
Corturile sunt organizate în mai multe tabere, fiecare dintre acestea are proprii săi pereţi exteriori; fiecare tabără este legată de celelalte prin alei pietonale. Fiecare tabără este echipată cu o bucătărie, baie şi paturi curate.
Mina8
Fiecare cort este colorat diferit, în funcţie de ţara pentru care este alocat, şi este numerotat. Toţi pelerinii trebuie să poarte insigne cu culoarea şi numărul cortului, în cazul în care se rătăcesc.
Mina9
În ultimii ani, oraşul a suferit o schimbare masivă, după ce guvernul a investit miliarde de riyali în mai multe proiecte de infrastructură, pentru a uşura ritualurile descurajatoare şi solicitante fizic ale pelerinajului anual.
Mina10
O reţea de prevenire a incendiilor, formată din detectoare de căldură şi instalaţii de stingere a focului cu apă, a fost legată la un sistem de alarmă, pentru a preveni repetarea tragediei din 1997.(Text: dozadebine.ro, Foto: panoramio.com, abcnet.au, projects.thestar.com,thenational.ae, alnor.no, flickr.com)

sursa: financiarul.ro

miercuri, iunie 17, 2015

Cea mai mare moschee din Europa va fi construită la București. Guvernul a donat terenul

Image result for allahGuvernul a aprobat, la finalul lunii mai, o hotărâre prin care se cedează gratuit un teren pentru construcţia unei moschei de către Muftiatul Cultului Musulman din România.

Potrivit hotărârii, Guvernul a aprobat darea în folosinţă gratuită, pe o perioadă de 49 de ani, a imobilului-teren situat Bd. Expoziţiei nr. 22-30 din Sectorul 1 către Muftiatul Cultului Musulman din România, în vederea edificării unui complex de clădiri de interes public. Terenul are o suprafaţă de 11.295 mp şi o valoare de inventar de 17.212.608,63 lei.

Prima moschee din Bucureşti a fost construită de Carol I cu ocazia „Expoziţiei jubiliare din 1906", la 25 de ani de la proclamarea Regatului României. Moscheea urma să deservească minoritatea turco-tătară din Bucureşti. Moscheea a fost mutată din Parcul Carol lângă Cimitirul Bellu în 1960. Conform imamului Azis B. Osman, moscheea are o capacitate de 250 de credincioşi.

Prima moschee din Bucureşti construită după 1989 este Ar Rahman din Crângaşi, iar conform imamului Ahmed Mazhar Nakechbandi, preşedintele Centrului Cultural Islamic Semiluna, aceasta a fost inaugurată în 1995, iar construcţia a fost terminată în 2002.


"Investiţia trebuie demarată în 3 ani pentru a păstra terenul atribuit în folosinţă gratuită pe o perioadă de 49 ani. Fondurile vor fi asigurate de statul turc, care va acoperi costurile estimate a ajunge la 3 milioane euro. „Sprijinul financiar al Turciei este nepreţuit şi facem un apel către ambasadele islamice să susţină activităţile derulate de Muftiatul Cultului Musulman. România este un spaţiu al păcii, iar musulmanii din România sunt buni cetăţeni români şi europeni", asigură muftiul Iusuf Murat.

Va fi cea mai mare moschee din Europa.
 
„Vom construi cea mai mare moschee dintr-o capitală europeană. Faptul că terenul ne-a fost atribuit nouă, comunităţii musulmane, de către Guvern, vorbeşte de la sine despre respectul şi înţelegerea etnică din România", afirmă muftiul Iusuf Murat, liderul spiritual al musulmanilor.
 
sursa: activenews.ro 
sursa foto: pinterest.com

sâmbătă, ianuarie 24, 2015

Islamismul în Banat. Viaţa mistică şi culturală, credinţa islamică ortodoxă şi credinţă populară în vilayetul Timişoara


Islamismul în Banat. Viaţa mistică şi culturală, credinţa islamică ortodoxă şi credinţă populară în vilayetul Timişoara

În perioada 1552-1716, Timişoara şi Banatul a căzut în mâinile Imperiului Otoman. A urmat 164 de ani de administraţie islamică.

Lucrarea Cristinei Feneşan, singurul istoric din România care cunoaşte limba turcă otomană, a realizat o vastă cercetare asupra vilayetului Timişoara, din perioada 1552-1716. Feneşan aduce noutăţi fundamentale în cunoaşterea evoluţiei Banatului în perioada dominaţiei otomane.  Astăzi, în Timişoara trăieşte o comunitate de aproximativ 4.000 de musulmani. Există o moschee ridicată de oamenii de afaceri la începutul anilor 90, unde arabii se aduncă pentru rugăciuni. A fost însă o vreme în care Banatul era provincie islamică timp 164 de ani.

Instaurarea stăpânirii otomane asupra Banatului a început prin schimbarea structurii etnice şi religioase a oraşului Timişoara, acţiune care nu a dus la eliminarea deplină deplină a populaţiei locale. În rândul locuitorilor s-au aflat funcţionari, slujitori ai bisericilor, musulmani şi militari de origine balcanică, din Bosnia şi Serbia, precum şi din Ungaria. Aceasta a fost calea prin care s-a implantat o cultură diferită şi opusă prin ideologia sa religioasă şi politică în mediul multicultural, caracteristic Timişoarei înainte de cucerirea otomană. Introducerea admonistraţiei otomane a impus ca limbă oficială cea turco-osmană, dar în vilayetul Timişoara s-a vorbit în mod curent limbile sârbă, română, maghiară, pesană, dar şi araba Coranului.

Osman Aga, unul dintre cei mai renumiţi scriitori din Timişoara otomană, scria în memoriile sale că la data luării în captivitate de austrieci, el ştia sârbeşte şi ungureşte, înţelegând şi româneşte.

Vilayetul de Timişoara în 1683

În Banat, Islamul a fost impus de trupele şi autorităţile otomane odată cu improvizarea primului lăcaş de cult musulman şi cu cântarea ezanului (chemarea la slujba de vineri şi la cele cinci rugăciuni zilnice). Aceasta a fost calea clasică şi simplă de implementare a islamuului.  “Islamul nu este doar un cult în care credinţa în Divinitate (Allah) şi sentimentul religios s-au manifestat prin rugăciuni şi acte rituale, ci însumează o concepţie despre lume, o mentalitate şi cultură universală, rezultatul unei evoluţii îndelungate. În Imperiul Otoman însă, Islamul a devenit o parte indisolubilă a identităţii statului, a legitimităţii şi a aspectelor politicii sale, exprimând totodată un raport de subordonare faţă de interesele acestui stat”, susţine Cristina Feneşan.

Între credinţa islamică ortodoxă (sunna) şi cea heterodoxă (refiza) 

Palierele fundamentale ale lumii otomane în care s-au adus interpretări islamului, diversificndu-l în egală măsură, au fost reprezentate de statul sau cârmuirea centrală otomană, de şcoli medii şi superioare sau de clasa învăţaţilor teologi, de ordine mistice împreună cu aşezământe religioase şi de mulţimea oamenilor de rând, păstrătorii culturii tradiţionale.   Acesta din urmă a îngemânat o serie de elemente mitologice şi culturale, provenite dintr-un spaţiu vast, care s-a întins din Asia Centrală şi până în Peninsula Balcanică.

“Toate elementele au adâncit deosebirile existente între credinţa islamică ortodoxă (sunna) şi cea heterodoxă (refiza), fără a înlătura unele aspecte comune, printre care s-a aflat şi culturl sfinţilor. Atât suniţii, membri ordinului de dervişi Alevi-Bektaşii, cât şi unele cercuri mistice au împărtăşit credinţe şi practici foarte asemănătoare ale cultului sfinţilor, pe care ulemalele le-au condamnat public, fiind considerate cauze ale necredinţei şi apoi în conflict cu credinţa islamică ortodoxă, au stârnit neîncrederea, impunând un control strict din partea autorităţilor statului otoman, a cărui ideologie s-a întemeiat pe Islamul sunnit”, explică Feneşan.



Autoritatea centrală otomană a trecut la represiune sângeroasă atunci când conceptele şi ideile susţinute de o serie de cercuri şi ordine mistice au declanşat mişcări cu caracter social şi politic.

Islamul sunnit în Banat 

În cursul procesului de încorporare a teritoriilor cucerite în Banat în anii 1551-1552 şi 1658, statul otoman a asigurat cadrul politic, instituţional şi administrativ impunerii Islamului ca parte indisolubilă şi reprezentativă a identităţii sale. Pe măsura extinderii teritoriale a statului otoman, ulemalele au propagat interpretările Islamului coranic, dezvoltând Islamul sunnit în Banat.

“Învăţaţii otomani nu au avut doar datoria de a dezvolta ştiinţele Islamului. Menirea lor estenţială a constat în apărarea ordinii împotriva declinului propriu, în îndeplinirea aspiraţiilor religioase ale musulmanilor şi în cârmuirea treburilor obşteşti ale statului otoman. Aveau rolul hotărâtor de a menţine credinţa oamenilor de rând în Islamul sunnit, prin condamnarea teologică şi juridică a mişcărilor îndreptate împotriva sunnismului”, a mai scris Cristina Feneşan.



Armata otomană, negostorii şi funcţionarii însoţiţi de familiile lor reprezentau o parte a personalului şi instituţiilor angrenate în acest proces de Islamizare formală. Membri ordinelor de dervişi Bektaşi, Bektaşi-Alevi şi Halveti, care au însoţit armata otomană sau au ajuns mai târziu în Banat, au contribuit la răspândirea unui Islam mistic, profund umanizat.

Cercetătoarea afirmă că este vorba de un Islam care s-a dezvoltat la Timişoara şi la Lipova, în jurul aşezămintelor de tip “tekke”. “În cadrul acestui Islam mistic numit şi Islamul tekkeului, Sufismul, mod deosebit de gândire şi viaţă,  a deschis calea de străpungere a vidul creat de ortodoxia islamică între om şi divinitate. Dervişii au umplut acest vid şi în vilayetul Timişoara, oferind îndrumarea spirituală musulmanilor aflaţi în căutarea trăirii mistice menite să compenseze legalismul rece al doctrinei propovăduite de ulemale şi modul auster de oficiere a cultului islamic. Acest islam mistic a urmat aceleaşi direcţii de dezvoltare: cea sunnită (ortodoxă) şi cea heterodoxă. Islamul tekke-ului a dobândit acea putere de a înrâuri aproape toate păturile sociale din Imperiul Otoman, de la umilul negustor şi până la cel mai înalt dregător al statului, uneori până la sultan însuşi”, afirmă Cristina Feneşan, autoarea cărţii “Vilayetul Timişoara 1552-1716″.

Islamul popular în vilayetul Timişoara  

În ceea ce priveşte Islamul popular din vilayetul Timişoara, acesta nu a avut în întregime un caracter mistic, deşi a plasat în centrul credinţelor sale cultul sfinţilor preluat din Sufism. El s-a deosebit de modul organizat şi mistic al Islamului impus în aşezămintele dervişi (tekke).


Vilayetul Timişoara în secolul al 17-lea

Pierderea tritoriilor otomane din Europa Centrală ca urmare a ofensivei armatei imperiale de după despresurizarea Vienei din 1683 a dus la refugiul la Timişoara al unor învăţaţi şi reprezentanţi de frunte ai ordinelor devişi din Ungaria. S-a creat, astfel, un nucleu mai puternic şi o concentrare mai mare de sufii şi învăţaţi.

“În ciuda acestor condiţii, care au stimulat funcţionarea instituţiilor islamice şi au întreţinut ambianţa musulmană, Islamul nu a prins rădăcini la Timişoara şi în Banat, aşa cum el nu s-a putut menţine nici într-o serie de regiuni europene: Spania, Creta şi Sicilia, aflate pentru o vreme sub ocupaţie arabă. În cazul Banatului, Islamul nu a putut pătrunde în viaţa populaţiei locale creştine din pricina supravieţuirii instituţiilor sale religioase şi a unor instituţii administrative, precum şi datorită Reformei din veacul al XVI-lea şi a Contrareformei din secolul următor”, mai susţine Feneşan.

Lăcaşurile de cult musulman: moschee, djami   

Locul sacru, unde se celebrează islamul, se numeşte în Europa, încă de la mijlocul veacului al XVI-lea, moschee, iar în Turcia, djami.

Potrivit cerinţelor religiei islamice, fiecare musulman liber şi major avea datoria să-şi facă rugăciunea vineri în moscee, pentru a-şi dovedi astfel solidaritatea faţă de comunitatea islamică. În toate aşezările islamice a fost înălţată o moschee principală, deosebit de încăpătoare, numită moscheea cea mare.

După cucerirea otomană, impunerea djamiei sau moscheei în interiorul unei aşezări a fost, pretutindeni în Banat, o acţiune simplă de construcţie, constând din transformrea bisericilor în lăcaşuri funcţionale de cult islamic. Cele mai de seamă biserici din Timişoara au fost adaptate cerinţelor cultului islamic după cucerirea cetăţii, la 26 iulie 1552.

Clopotele au fost aruncate din turnuri, s-au distrus crucile şi obiectelor de cult creştin şi s-a început citirea ezanului. În comparaţie cu zidirea unui lăcaş de cult nou, adaptarea bisericii la cerinţele cultului islamic reprezenta o acţiune simplă şi rapidă, necesară impunerii stăpânirii otomane.

Transformarea clopotniţelor în minaret la Timişoara le-a conferit fostelor biserici aspectul tipic noului lăcaş de cult islamic. În Timişoara, după lista întocmită de Lajos Fekete, existau cinci djamii şi patru tekke (mănăstiri de dervişi).


Timişoara în 1656

Numărul total de lăcaşuri de cult din oraşul şi suburbiile Timişoarei otomane cuprinde uncoeficient de eroare.   În opinia Klarei Hegyi în fiecare cartier a existat la mijlocul veacului al XVII-lea câte o djamie. Djamiile nu erau simple lăcaşuri de închinare, ci ele au avut scopul de a face educaţia religioasă şi morală a locuitorilor musulmani şi de a fi centrul de învăţământ.

În şcolile coranice din Timişoara, metoda de învăţământ a constat, în primul rând, din memorarea mecanică a unor pasaje lungi, dacă nu chiar a întregului Coran.    În 1552, Timişoara, fosta reşedinţă a comitatului Timiş, a devenit centru administrativ-militar, judiciar şi fiscal al noului vilayet cârmuit de Kasim paşa.

În Timişoara au fost colonizată populaţie turcă dislocate mai ales din ţinuturile învecinate, militari, meşteşugari, negustori, precum şi învăţaţi. Vilayetul Timişoara este integrat Rumeliei (zona europeană a Turciei contemporane). Vilayetul va cuprinde sangeacurile Timişoara, Becicherecu, Ciacova, Panciova, Lipova, Moldova Nouă şi Orşova.  Muftiul – ocnducătorul justiţiei, avea reşedinţa la Timişoara.

Turcii au construit foarte puţine clădiri, chiar şi lăcaşele de cult fiind transformate în geamii şi moschei. Cel mai cunoscut este Moscheea Mare din Piaţa Sf.Gheorghe. Au existat patru băi publice, una dintre ele fiind în actuala Piaţa Libertăţii. Sediul administrativ este castelul din Cetate. Există şi două suburbii: Palanca Mare şi Palanca Mică.

http://adevarul.ro/