Povestea omului care a cutreierat lumea

Povestea omului care fost savant, om de afaceri, mistic, razboinic. Omul care a fost inchis de catre sultani nebuni, casatorit de zece ori, avand nenumarate concubine, totul in timp ce a cutreierat lumea pe o distanta de trei ori mai mare decat a reusit sa strabata Marco Polo. Si totul s-a intamplat in lumea anilor 1300, cand o calatorie de acest fel era mai mult decat o aventura.

Nascut pe 24 februarie 1304, Abd Abdullah Muhammad Ibn Battuta, cunoscut si sub numele de Sams ad-Din, la varsta de 21 de ani, in 1325 isi paraseste orasul natal, Tanger, incepand o calatorie care avea sa dureze mai mult de 31 de ani.

A parcurs o distanta de trei ori mai mare decat a reusit sa strabata Marco Polo. Ibn Battuta a fost singurul calator medieval despre care se stie cu certitudine ca a vizitat pamanturile fiecarui sef politic musulman contemporan lui. A calatorit si in Ceylon (azi Sri Lanka), China, Bizant si Sudul Rusiei. A parcurs nu mai putin de 75.000 de mile terestre (117.000 km), un traseu care probabil ca nu a fost depasit inainte de inventarea motorului cu aburi. A cunoscut magicieni, oameni sfinti, inghititori de flacari, alti calatori de pe celelalte continente. A fost pe rand savant, om de afaceri, mistic, razboinic, a fost inchis de catre sultani nebuni, s-a casatorit de zece ori si a avut nenumarate concubine. Intors la Fez, Maroc, la curtea Sultanului Abu ‘Inan, si-a dictat povestea calatoriilor sale lui Ibn Juzay. Scrierile rezultate sunt cunoscute ca faimoasa opera Calatoriile (Rihala) lui Ibn Battuta si se pastreaza pana astazi. Sunt o atestare a lumii islamice de atunci, a obiceiurilor din diferite tari care, unele, se pastreaza pana astazi.

In cursul primei sale calatorii, Ibn Battuta a traversat Algeria, Tunisia, Egiptul, Palestina si Siria, ajungand pana la Makkah. Dupa ce a vizitat Iraqul, Sirazul si Mesopotamia, s-a intors din nou pentru a implini Hajj-ul la Makkah, unde a ramas timp de trei ani. Apoi calatorind spre Jeddah, a ajuns in Yemen pe mare, a vizitat Aden si apoi a plutit spre Mombasa, Estul Africii. Dupa ce a ajuns la Kulwa, s-a intors la Oman si a repetat pelerinajul la Makkah in 1332 d.H. prin Hormuz, Siraf, Bahrain si Yamama. Ulterior planuieste sa ajunga in India, dar odata ajuns la Jeddah, pare sa se razgandeasca (probabil din cauza lipsei unui vas care sa il duca acolo), si viziteaza a doua oara Cairo, Palestina si Siria, ajungand apoi la Aleya (in Asia Mica) pe apa si calatorind prin Anatolia si Sinope. Navigheaza pe Marea Neagra si dupa multe peripetii ajunge la Constantinopole prin Sudul Ukrainei.

La intoarcere, a vizitat Khurasanul prin Khawarism (Khiva) si cunoscand toate orasele importante ca Bukhara, Balkh, Herat, Tus, Mashad si Nisapur, traverseaza muntii Hindukus prin trecatoarea Khawak ajungand in Afghanistan, dupa care trece prin Ghani si Kabul pentru a intra in India.

Dupa ce viziteaza Lahri (langa orasul Karachi de astazi), Sukkur, Multan, Sirsa si Hansi, ajunge la Delhi. Timp de cativa ani Ibn Battuta se bucura de ocrotirea Sultanului Muhammad Tughlaq, unde traieste 8 ani. Sultanul era un om care avea tot ce isi dorea, insa obiceiul era ca atunci cand il intalnesti sa ii oferi un cadou. Ibn Battuta aflase insa ca, sultanul oferea in schimb un cadou de multe ori mai mare decat cel primit. Asa ca Battuta si-a dat seama ca merita sa investeasca cat mai mult in cadou, cumparandu-i cai, camile, sclavi. Ce-a primit in schimb? Doua sate si o functie ca unul dintre cei mai importanti judecatori din Delhi, cu un salariu de 200 de ori mai mare decat o familie normala din India acelei perioade. Daca la inceput era o idee buna sa fie unul dintre protejatii sultanului traind la curtea celui mai bogat om a lumii islamice, treptat si-a dat seama ca sultanul era un sadic psihopat.  Asa ca, singura modalitate a scapa de la curtea acestui om crud, caruia ii jurase credinta vesnica, era ca Battuta sa intre in serviciul religios. Astfel a devenit adept al unui cult religios ai carui credinciosi locuiau in pesteri sub pamant, renuntand la toate posesiile lumesti, rugandu-se si tinand post. Dupa 40 de zile este chemat de catre sultan care ii propune sa mearga ca ambasador in China, scapand astfel si de sultan, si de sihastrie.

Trecand prin India Centrala si Malwa, inchiriaza un vas din Kambay pana la Goa, si dupa ce viziteaza multe porturi infloritoare de-a lungul coastei Malabar ajunge in Insulele Maldive, de unde se indreapta spre Ceylon.  Ajunge in Maldive din voia sortii, deoarece in timpul unei furturi corabia sa se scufundase intr-unul din porturile de pe coasta Malabar. Odata cu corabia, au fost inghitite de ape si impresionantele comori pe care Battuta trebuia sa le duca in China drept cadou. Ramas fara corabie si pretioasele cadouri, nici nu se putea duce spre China, dar nici la sultanul din Delhi nu se putea intoarce. Asa ca a pornit spre Maldive. Continuandu-si calatoria, debarca pe coasta Ma’bar (Coromandal) si se intoarce din nou in Maldive, de unde se indreapta spre Bengal si viziteaza Kamrup, Sylhet si Sonargaon (langa Dhaka). Navigand de-a lungul coastei Arakan ajunge in Sumatra si mai tarziu ancoreaza la Canton dupa ce trecuse prin Malaya si Cambodgia. In China calatoreste spre nord pana la Pekin prin Hangsow. Reintorcandu-se pe propriile urme ajunge la Calicut si ia un vas pana la Dhafari si Muscat, de unde trecand prin Paris (Iran), Iraq, Syria, Palestina si Egipt implineste cel de-al saptelea si ultimul pelerinaj la Makkah in noiembrie 1348 d.H., dupa care se intoarce in Fez. Calatoriile sale nu se incheie aici – mai tarziu viziteaza Spania musulmana si pamanturile Nigerului, dincolo de Sahara.

Despre uimitoarea poveste a calatorului medieval, BBC Four a realizat un documentar interesant, presarat cu delatii picante. Pentru cei care vor sa-l vizioneze, il pot gasi aici, fiind impartit in trei parti.

sursa: http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_27425/Povestea-omului-care-a-cutreierat-lumea.html#ixzz1jbwkRzRH

La fête du sacrifice

Fiqh de la fête du Sacrifice
Histoire de la fête du Sacrifice

Fiqh de la fête du Sacrifice:

En Islam, il existe deux fêtes : la fête de la fin du mois de Ramadan, et la fête du sacrifice.

Il est interdit au musulman de jeûner le jour de la fête de la fin du mois de Ramadan.

Il est interdit au musulman de jeûner le jour de la fête du sacrifice ainsi que les deux jours qui suivent le jour de la fête du sacrifice. Il est détestable (makrûh) de jêuner le troisième jour après la fête du sacrifice.

La fête du sacrifice a lieu le dixième jour du mois sacré Dhul-hidjja (dernier mois du calendrier lunaire musulman).

Le sacrifice d’une bête (un mouton ou un caprin ou un bovin ou un camélidé) ce jour (ou pendant les deux jours qui suivent)[1] est une sunna prophétique appuyée pour ceux qui ont les moyens d’acheter la bête(qui n’ont pas besoin de l’argent de la bête pour une chose nécéssaire dans l’année).
Pour cette bête à sacrifier dite Ud-hiyya on préfére les ovins. On préfére toujours le mâle à la femelle et la bête plus en chair que les autres.
On n'a pas à s’endetter pour l’acheter[2].

Dans notre école malikite, on ne peut pas s'associer (cotiser) avec d'autres dans son prix(elle ne sera pas valide dans ce cas), mais la personne peut associer d'autres dans le mérite du sacrifice avant de le sacrifier à condition que ces autres soient des proches (comme son frère, son fils,son cousin, son épouse..) ET qu'ils soient dans sa charge (que cette charge soit obligatoire comme le père ou le fils pauvres, ou non obligatoire comme le frère ou le cousin) ET qu'ils habitent avec lui sous le même toit (la même maison). Si ces trois conditions sont réunies: les personnes associées dans le mérite du sacrifice seront exonérées du sacrifice.
في المنتقي للباجي وهومالكي
يجوز للإنسان أن يضحي عن نفسه وعن أهل بيته بالشاة الواحدة يعني بأهل بيته أهل نفقته قليلا كانوا أو كثيرا والأصل في ذلك حديث أبي أيوب كنا نضحي بالشاة الواحدة يذبحها الرجل عنه وعن أهل بيته زاد ابن المواز عن مالك وولديه الفقيرين قال ابن حبيب: وله أن يدخل في أضحيته من بلغ من ولده وإن كان غنيا إذا كان في نفقته وبيته وكذلك من ضم إلى نفقته من أخ أو ابن أخ قريب فأباح ذلك بثلاثة أسباب: أحدها: الإنفاق عليه والثاني المساكنة له والثالث القرابة

Au matin de la fête du sacrifice, le musulman fait un Ghusl/lavage rituelle (qui est sunna) et met ses nouveaux habits puis part pour accomplir une prière de deux Rak'at (qui est une sunna appuyée) à la mosquée derrière l’Imâm (appelée : prière de l’Aïd), il écoute le prêche de l’Imâm, puis après que l’Imâm sacrifie (égorge, immole) la bête (mouton ou autre), le musulman égorge sa bête (après avoir prononcé le Nom de Dieu) :
L’immolation doit avoir lieu donc après la prière de la Fête. Selon un hadîth, le Prophète - paix et bénédictions sur lui - dit : « Celui qui immole avant la prière de la Fête, n’aura fait qu’abattre un animal pour être consommé, mais celui qui immole après cette prière aura offert un sacrifice rituel. »[3]
روى عن البراء أن رسول الله صلى الله عليه وسلم قال: "من صلى صلاتنا، ونسك نسكنا، فقد أصاب النسك، ومن ذبح قبل أن يصلي فليعد مكانها أخرى"، وفي رواية أخرى: "إن أول نسكنا في يومنا هذا الصلاة ثم الذبح، فمن ذبح قبل الصلاة فتلك شاة لحم قدمها لأهله، ليس من النسك في شيء"

En France, il y a des endroits spéciaux pour égorger les bêtes, et il faut donc respecter les lois du pays et n’égorger sa bête que dans ces endroits.

On consommera la viande de la bête d'une part et il est préférable (mandûb) aussi d'en donner en aumône aux pauvres et aux nécessiteux musulmans et d'en offrir (en cadeau) aux amis et voisins.[4]
Dieu dit dans le Coran : « jamais ne parviendra à Dieu leur viande ni leur sang, mais ce qui Lui parvient de votre part c’est la piété »[5]

Il est recommandé pendant ce jour de fête et les deux jours qui le suivent de multiplier les invocations: entre autre dire "Allahu akbar" (3 fois après la fin de chaque prière pendant les trois jours) et invoquer la gloire et la louange du Seigneur...Ainsi il est méritoire le Takbîr (3 Allahu Akbar) après chaque fin de prière obligatoire durant les quatre jours de la fête : le dixième (à partir du Zuhr), le onzième, le douzième et après le Subh du treizième du dernier mois de l’hégire : à savoir que les dix premiers jours du mois sacré de Dhul-Hidja sont bénis et il convient de faire pendant ces jours plus d’actes méritoires et d’invocations.
Il est recommandé aussi de montrer les signes de la joie et du bonheur et de les partager avec la famille, les proches et les voisins… Les visites mutuelles pour augmenter l'amour et consolider les liens, sont aussi très recommandées pendant cette fête....

Parmi les convenances avant d'aller à la prière de la fête (Al-Fitr et al-Ad-hâ):
*Faire un Ghusl (lavage rituelle) (qui est Mandûb).
*Il est mandûb de mettre des nouvels habits, se parfumer(sauf pour les femmes quand elles sortent)...
*Il est mandûb pour le Fitr de manger avant de partir à la prière (une date ou 3 dates...) et pour la fête du sacrifice il est Mandûb de manger après la prière.
*Il est mandûb d'invoquer Dieu abondamment par la formule "Allahu Akbar" jusqu'à la prière ou jusqu'à l'arrivée de l'Imam. Beaucoup de fidèles utilisent aussi les formules:"Allahu Akbar, Allahu Akbar, Allahu Akbar, wa subhâna Allahi wa al-hamdu lillahi wa lâ hawla wa lâ quwwata illâ bi llâh; lâ ilâ ha Illa Allah".
*Il est mandûb d'emprunter un chemin différent de celui de l'allée quand on retourne de cette prière.
*Il est mandûb de sourir et montrer la joie à tous les croyants qu'on rencontre.
*Il est mandûb de faire des aumônes volontaires (selon la possibilité).

Pour le Fitr: donner la zakât al-Fitr après la prière de l'aube de ce jour et avant la prière de la fête.

Notes:

[1] Il faut le faire après que l’Imâm ait égorgé sa bête. Il faut prononcer le Nom de Dieu (Bismillah, Allahu Akbar) avant d’égorger la bête.Le temps du sacrifice commence ainsi après le sacrifice de l’Imâm le 10 et se termine au coucher du soleil du 12. Chez les malikites parmi les conditions de validité du sacrifice est qu’il doit être fait en journée et pas du tout la nuit ; et c’est le musulman qui doit égorger exclusivement(si le musulman fait egorger son sacrifice par un chrétien par exemple, son sacrifice n’est pas valide pour l’Aïd bien qu’il soit mangeable). . Al-Fiqh ‘alâ al-madhâhib al-arbaa tome I page 647 et 648.

[2] Il y a certaines personnes qui prennent même des micro-crédits avec des taux d’intérêts pour s’acheter la bête : ceci est interdit et constitue un pêché. Dieu veut la facilité pour nous…Le sacrifice de la bête se fait pour la face de Dieu et non par ostentation…

[3] Hadîth rapporté par Al-Bukhârî dans son Sahîh, n° 902.

[4]Abû Sa`îd rapporta que Qatâdah Ibn An-Nu`mân l’informa que le Prophète — paix et bénédictions sur lui — se leva (un jour) et dit : « Je vous avais interdit de manger la viande du sacrifice au-delà de trois jours. Je vous y autorise désormais ; mangez-en comme bon vous semble. Mais ne vendez pas les viandes de sacrifice (hady et udhiyah inclus). Mangez-en, donnez-en en aumône, profitez de leurs peaux mais ne les vendez pas. Et si l’on vous en propose quelque chose, mangez-en comme il vous plaît. » (Rapporté par Ahmad). Le Messager avait interdit à ses Compagnons de faire des réserves de viande, et leur avait dicté d’en donner une part aux nécessiteux qui se rendaient exprès à Médine pendant l’Aïd pour recevoir cette obole. Puis, il leur permit d’en manger et d’en mettre de côté pour leurs enfants. De nombreux hadiths, dont l’authenticité est unanimement reconnue, nous sont parvenus à ce sujet(voir : Nayl Al-Awtâr, volume 5, page 134). Par contre, on ne vendra rien de la bête sacrifiée ni peau ni autre.. (La Risâla d’Ibn abî Zayd Al-qirawânî, chapitre 29)

[5] Sourate 22, verset : 37.

Histoire de la fête du Sacrifice:

Ibrâhîm (Abraham) avait auparavant laissé son fils Ismâ‘îl avec sa mère Hâjar seuls dans le désert de l'Arabie sans moyens, ceci sous ordre divin....

Plus tard, les années passérent, Ibrâhîm (Abraham) vit dans le rêve qu'il sacrifie son fils Ismâ‘îl. Il s'agissait là d'une révélation divine et d'une grande épreuve pour ce Prophète patient et obéissant ...

Abraham s'adressa alors à son fils et avec tout l'amour et l'affection d'un père, il lui demanda son avis, le fils fort par sa certitude et sa croyance, répondit sans hésitation: "O mon cher père fait ce qu'on t'a ordonné, tu vas trouver en moi, par la volonté de Dieu, la patience et l'obéissance".

Dieu dit dans le Coran à ce propos : « Quand il (Ismâ‘îl ou Ismaël) fut en âge de marcher (dans la vie) à ses côtés, il (Abraham) dit : « Mon petit ! Je me vois en rêve en train de t’égorger. Il dit : « Père ! Fais ce qu’on t’ordonne et tu me trouveras, si Dieu veut, de ceux qui se montrent patients »[6].

Malgré les conditions très difficiles et les épreuves, cette famille avait un coeur orienté vers le Seigneur et soumis à Sa volonté, car le monde d'ici bas pour eux n'était qu'éphémère...
Satan a essayé de tenter Abaraham (et l'inciter à désobéir) trois fois mais en vain. Abraham lapida le tentateur trois fois (ce qui est à l’origine du rite de la lapidation des stèles qui fait partie intégrante du grand pèlerinage en Islam).
والجمهور: أن الشيطان تعرض له عند ذهابه لذبح ولده، ثلاث مرات، فرماه سبع حصات عند كل مرة، فبقيت سُنَّة في الرمي. ورُوي أنه لما ذبحه، قال جبريل: الله أكبر، فقال الذبيح: لا إله إلا الله، والله أكبر، فقال إبراهيم: الله أكبر ولله الحمد، فبقيت سُنَّة صبيحة العيد
Et la lame du couteau passa sous la gorge d' Ismâ‘îl...
Mais, miracle, le couteau par ordre divin perdit sa fonction de couper!
Et Dieu envoya un grand et beau mouton pour remplacer ce courageux jeune homme...Ce mouton était, dit -t-on, l'offrande d'Habel qui a été agréé par Dieu auparavant contre celle de son frère Caïn ingrat et rebelle...

Dieu dit dans le Coran à ce sujet : « Quand ils se soumirent à la volonté de Dieu[7] et qu’il le renversa sur le front. Nous l’appelâmes alors : « O Abraham ! » « Tu as effectivement cru à ce que tu as vu en rêve. C’est ainsi que Nous récompensons les gens de bien ». C’est là de toute évidence la mise à l’épreuve. Nous le rachetâmes par une énorme bête (mouton) à égorger. Nous lui laissâmes un bon renom dans les générations ultérieures. »[8]

Ainsi fut instauré une fois pour toute pour les musulmans la sunna du sacrifice en commémoration de cet événement, et c'est un grand jour de fête et de partage.

Notes:

[6] Sourate 37, verset : 102.

[7] Pour les commentateurs, l’obéissance d’Ibrâhîm pour sacrifier son fils unique, à un âge qui offrait peu d’espoir qu’il puisse en avoir un autre (il était déjà vieux), est la marque de la profondeur et de la grandeur de son allégeance à Dieu. La naissance de son second fils Isaac (Paix sur Lui) est perçue comme une récompense à Ibrâhîm pour sa soumission parfaite.

[8] Sourate 37, versets : 103 à 108.

sursa: http://www.doctrine-malikite.fr/La-fete-du-sacrifice_a50.html

Cine este "mama" revoluţiei din Yemen, care a primit Nobelul pentru Pace

Tawakkul Karman este prima femeie de origine arabă care primeşte Premiul Nobel pentru Pace. Comitetul i-a acordat distincţia pentru rolul pe care l-a jucat în protestele din Yemen.

Deşi a fost acuzată că s-a implicat în manifestaţiile din Sanaa urmărind să câştige puterea, Karman a spus că îşi doreşte ca Occidentul să nu perceapă mişcarea yemenită drept una islamică.

Acum, ne câştigăm libertatea şi demnitatea

"Sunt foarte fericită. Acest premiu este o victorie a revoluţiei noastre pacifiste. Este o victorie pentru semnificaţia, visurile şi eforturile pe care le-au făcut oamenii timp de opt luni. Este o victorie pentru poporul yemenit, pentru pacea din Yemen, pentru tinerii şi femeile din Yemen, pentru Primăvara arabă, pentru tinerii din Tunisia, Egipt, Libia, Siria. Este o victorie pentru toate revoluţiile arabe- în lupta împotriva dictaturii.
Pentru lume? Voi ştiţi cine sunt arabii şi cine sunt musulmanii. Voi ştiţi că ei se folosesc de pace în munca lor. Cine v-a dat mesajul greşit despre ei? Că sunt terorişti? N-a apărut decât zvonul despre dictatură. Acum, ne câştigăm libertatea şi demnitatea şi lucrăm la asta şi ne vom iubi unii pe alţii. Trebuie să vorbim unii cu alţii şi cu toţii trebuie să construim lumea, ca un popor unitar, aşa că fiţi cu noi şi şi noi vom fi cu voi. Ascultaţi-ne, oamenii sunt buni şi când vor scăpa de dictatură, vor fi liberi şi vor vrea democraţie şi îşi vor realiza visele, aşa cum este şi la voi. Sunt sigură că lumea va fi minunată", i-a spus Tawakkul Karman jurnalistului BBC, când a aflat că a câştigat Nobelul pentru Pace.

A primit Nobelul pentru că "a jucat un rol important înainte şi după Primăvara Arabă (...) un rol important în lupta pentru drepturile femeilor, pentru pace şi democraţie în Yemen", după cum şi-a motivat Comitetul alegerea.

Supranumită "mama revoluţiei", Tawakkul Karman este jurnalistă, activistă, politiciană, dar şi mamă a trei copii. Ea a devenit cunoscută pe plan internaţional după ce a fost scoasă din maşina ei şi întemniţată pentru că a participat la proteste, iar oamenii au mărşăluit pe străzi cerând eliberarea ei.

În 2005, a fondat organizaţia "Jurnaliste fără Lanţuri" şi, în ultimii şase ani, a luptat pentru apărarea drepturilor omului şi a militat pentru eliberarea deţinuţilor politici.

Fiica unui fost ministru al preşedintelui Saleh, Karman face parte şi din opoziţia politică din Yemen: este membră a partidului al-Islah, o mişcare religioasă conservatoare, care vrea să reformeze ţara în acord cu principiile Islamului.

Totuşi, relaţia lui Tawakkul cu al-Islah este una complicată, mai ales că unul din cei mai cunoscuţi membri ai lui, Abdul Majeed al-Zindani, a fost şi consilierul lui Osama bin Laden şi este considerat terorist de autorităţile americane, potrivit publicaţiei britanice The Guardian.

Ea a luptat pentru ca fetele să nu se mai poată căsători înainte să împlinească 17 ani. Atunci, declara că "extremiştii mă urăsc, vorbesc despre mine în moschei şi spun că sunt împotriva Islamului. Ei spun că încerc să scot femeile din case".

În aprilie 2011, când manifestanţii se aflau în piaţa centrală din Sanaa, cerând demisia preşedintelui Saleh, ea declara: "Nu mi-am imaginat niciodată asta. În Yemen, femeile nu mai ies din casă după ora şapte, iar acum dorm aici. Asta întrece orice vis pe care l-am avut, sunt aşa de mândră de femei".

Au fost voci care au acuzat-o că s-a implicat în mişcare doar ca să obţină mai târziu puterea. Totuşi, ea neagă aceste zvonuri şi spune că tot ce îşi doreşte este ca Occidentul să nu perceapă mişcarea din Yemen ca fiind una islamică.
A fost închisă de mai multe ori, iar, anul trecut, o asasină plătită a încercat să o omoare.

Nu suntem obişnuiţi să primim veşti bune zilele astea

"Am fost şocat şi nu mi-a venit să cred. Nu suntem obişnuiţi să primim veşti bune zilele astea", a declarat activistul şi bloggerul yemenit Atlaf Al-Wazir, potrivit The Guardian.

"Poate că acest premiu îi va impulsiona pe oameni să îşi dorească pacea şi se va împiedica un război civil în Yemen", a spus o protestatară din Sanaa, Rana Jarhum.

"Asta fixează Yemenul pe harta lumii şi nu pentru legăturile cu terorismul, ci pentru că promovează pacea",a arătat unul din liderii protestatarilor din Sanaa, Salem Ben Mubarak.

Controverse privind Nobelul pentru Pace

Mulţi văd premiul acordat lui Karman ca fiind o recunoaştere a faptului că femeile se implică în manifestaţiile din Yemen. Într-o ţară în care femeile sunt aproape invizibile, din ianuarie, sute au ieşit în stradă şi au scandat în Piaţa Centrală din Sanaa, iar, în martie, 10.000 au protestat împotriva preşedintelui, după ce Saleh le-a acuzat că "se amestecă cu bărbaţii".

"The Guardian" comenta, într-un articol publicat vineri, că este discutabilă decernarea Nobelului pentru pace exclusiv unor femei. 


Publicaţia britanică atrăgea atenţia că, în contextul în care în Liberia vor fi alegeri prezidenţiale, iar şefa de stat laureată- Ellen Johnson Sirleaf- va candida pentru un al doilea mandat, iar mai multe voci au comentat că se vrea transformarea ei într-o eroină, iar alegerile vor fi influenţate.


În ceea ce o priveşte pe a doua liberiană care a primit Nobelul pentru Pace, Lemyha Gbowee, The Guardian susţine că ea este mai populară în lume decât în ţara ei şi că comitetul Nobel a urmărit să recompenseze lupta femeilor în Liberia.

Despre Tawakkul Karman s-a comentat destul de puţin, deşi publicista Nesrine Malik atrage atenţia că Tawakkul este fiica unui fost ministru al preşedintelui şi că a fost răsplătită mai degrabă pentru lupta ei decât pentru reuşite, întrucât Saleh este încă la putere.


Primele proteste au început în Sanaa şi în oraşele din sudul Yemenului în 27 ianuarie. Oamenii îi cereau preşedintelui Ali Abdullah Saleh să demisioneze. În martie, 52 de oameni muriseră deja, iar Saleh declara stare de urgenţă. Atunci, mai multe cadre militare s-au alăturat protestatarilor.

În iunie, preşedintele era rănit de un şrapnel, când mai mulţi manifestanţi au pătruns în palatul lui din Sanaa şi pleca din ţară pentru tratament, iar forţele guvernamentale zdrobeau o parte din manifestanţi.
În 23 septembrie, Saleh s-a întors în Yemen, iar, sâmbătă, a declarat că este dispus să renunţe la putere "în următoarele zile". Ali Abdullah Saleh este la putere în Yemen de 33 de ani.

de FLAVIA DRAGAN
sursa: http://www.romanialibera.ro/cultura/oameni/cine-este-mama-revolutiei-din-yemen-care-a-primit-nobelul-pentru-pace-240497-pagina1.html#top_articol

George Grigore le-a adus românilor Coranul în limba lor

Profesorul universitar George Grigore este unul dintre cei doi români care au tradus, din limba arabă, cartea sacră a musulmanilor. A avut nevoie de zece ani pentru a reuşi.

Proiectul de traducere în care George Grigore, profesor doctor la secţia de arabă a Universităţii din Bucureşti, s-a înscris "cu naivitate" şi perseverenţă a durat 10 ani şi a început într-o zi de vară, la Bagdad, în anul 1990.

Activitatea intensă de traducător, susţinută de cei 13 ani de studiu al limbii arabe realizat în Romania, la Universitatea din Bucureşti, dar şi în străinătate, i-au dat încrederea că poate să traducă orice, aşa că a ales "nimic altceva decât Coranul", conform propriilor afirmaţii.

La 32 de ani, în Bagdad, George Grigore s-a aşezat în faţa maşinii de scris şi a început traducerea care avea să fie publicată în 2000, la editura Kriterion, devenind astfel al doilea traducător al Coranului din arabă în limba română. Prima traducere a fost realizată de Silvestru Octavian Isopescul, la începutul secolului XX.

"Încă de la primele versete m-am împotmolit"

Filologul român şi-a dat seama, încă de la primele rânduri, că intenţia sa de a traduce peste 6000 de versete nu va fi uşor de finalizat: "Când mă gândesc cum am început, îmi vine să şi râd de naivitatea mea. De la primele versete m-am împotmolit, dar nu m-am oprit. Am început să studiez, să citesc mai întâi despre Coran, despre islam, apoi comentarii coranice, traduceri ale Bibliei în limba română (pentru a-mi însuşi vocabularul religios), traduceri ale Coranului în alte limbi şi aşa mai departe", povesteşte filologul.

Traducerea celor 114 de capitole ale cărţii, cunoscute sub denumirea de "sure", a necesitat zile şi nopţi de muncă. Profesorul povesteşte cum ziua bătea textul la maşina de scris, "iar noaptea, pentru că nu-mi puteam deranja vecinii, căutam explicaţii în comentariile coranice pregătindu-mă astfel pentru a doua zi".

Demersul său părea unul solitar, o activitate care te izolează între patru pereţi. Totuşi, profesorul Grigore a menţinut contacte cu personalităţi ale vieţii religioase islamice de la Bagdad, Teheran şi Istanbul, dar şi din cadrul comunităţii islamice din România, pentru a discuta despre posibilităţile de interpretare a cuvintelor.

La revenirea în ţară, George Grigore şi-a susţinut, în 1997, doctoratul despre "Problematica traducerii Coranului în limba română" la Universitatea din Bucureşti, sub coordonarea Nadiei Anghelescu, lingvist reputat şi directoarea Centrului pentru Studii Arabe.

O carte cu interpretări diverse

Ca orice carte sfântă, Coranul poate primi diverse interpretări, dar profesorul consideră că acestea apar în funcţie de ce îşi doreşte fiecare de la text. El încurajeză apariţia a cât mai multor traduceri ale acestei cărţi sfinte în limba română, deoarece aşa vor fi dezvăluite cât mai multe dintre semnificaţiile sale.

In spaţiul musulman de cult, limba în care este recitat Coranul are un statut important. Traducerea pe care a realizat-o profesorul Grigore este una informativă, adică "de comunicare a sensurilor Coranului în alte limbi". Autorităţile religioase islamice nu permit folosirea, în lăcaşurile de cult, a traducerilor substitutive, adică de înlocuire a textului coranic arab cu traducerea acestuia într-o altă limbă. De aceea, în moschei, Coranul se citeşte numai în limba arabă, explică Grigore.

După publicare, traducerea a fost bine primită în spaţiul arab şi reeditată la Istanbul şi Teheran. Acasă, în Bucureşti, George Grigore încă mai păstrează Coranul după care a făcut traducerea, alături de alte zeci de exemplare, de la ediţii de lux la ediţii populare, precum şi traduceri ale acestuia în cele mai diverse limbi ale lumii.

Despre arderea Coranului în Statele Unite

Profesorul Grigore consideră că arderea Coranului, de către pastorul american Terry Jones, reprezintă un gest făcut cu premeditare şi destinat să jignească.

"Atât pentru un musulman, cât şi pentru un nemusulman, terfelirea simbolurilor religioase, indiferent ale cui sunt, reprezintă un afront adus umanităţii. Respectarea celuilalt se face în primul rând prin respectarea valorilor în care crede şi care-i modelează existenţa", explică profesorul.

"Dialogul interreligios creştino-islamic este din ce în ce mai necesar în zilele noastre."
George Grigore, prof. dr. Universitatea din Bucureşti

Ambasador al Alianţei Civilizaţiilor

George Grigore s-a născut pe 2 februarie 1958, în Grindu, judeţul Ialomiţa. A absolvit, în 1983, cursurile "Facultăţii de Limbi şi Literaturi Straine", specializarea arabă-chineză, la Universitatea din Bucureşti. În 1997 a obţinut titlul de doctor în filologie.

Domeniile sale de specializare şi cercetare ştiinţifică includ limba arabă literară, dialecte mesopotamiene, islamologie şi civilizaţie arabă, teme pe care le-a abordat în peste 30 de studii, publicate în reviste de specialitate româneşti şi străine.

A publicat singura monografie din România despre yazidiţii din nordul Irakului (o sectă musulmană) cu titlul "O mărturie tulburătoare despre yazidiţi; Cartea Neagră; Cartea Iluminării", apărută în 1994, la Editura Călin. În 2000, a fost numit membru de onoare al "Uniunii Scriitorilor Irakieni".

Din 2008 este ambasador al Alianţei Civilizaţiilor (organism ONU) în Romania, post care presupune promovarea unui dialog interreligios care să apropie lumea islamică de cea creştină. A fost invitat să ţină conferinţe pe teme legate de spaţiul islamic la universităţi din Bagdad, Casablanca, Tripoli, Doha şi Sharjah.

Autor:  Elena Pătrăţeanu

Sursa: Ialomiţeanul care le-a adus românilor Coranul în limba lor > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/ialomiteanul-care-le-a-adus-romanilor-coranul-in-limba-lor-936280.html#ixzz1aPVEj1WU

Mistica islamică

Sufismul si originea lui

În pofida accentului pus pe lege, islamului nu-i lipseste interesul puternic pentru viata spirituala profunda, exprimat printr-o traditie mistica foarte dezvoltata. Misticismul a început în islam chiar cu experienta spirituala a lui Mohammed însa la început nu a afectat vietile musulmanilor obisnuiti, în mare masura. Totusi, în sec. X d.Hr. a existat o miscare mistica de prima importanta care a crescut în influenta pâna când a dominat viata religioasa. Succesul ei în Evul Mediu se poate explica partial prin natura specializata a dreptului islamic si a teologiei Kalam. Amândoua aveau o terminologie greu de înteles si arida si nu ofereau hrana si sprijin spiritual, atât de necesare vietii religioase obisnuite. Fruntasii mistici s-au îngrijit de nevoile religioase pe care dreptul canonic si religia nu le satisfaceau iar cu timpul, chiar carturarii si învatatii au intrat în disciplina si devotiunea mistica.

Misticismul islamic se numeste sufism sau tasawwuf, foarte probabil de la cuvântul arab suf - lâna. Numele provine de la cel mai vechi obicei al misticilor de a purta robe aspre de lâna alba, simbolizând respingerea lumii de catre ei, cât si cucernicia lor deosebita.

S-a argumentat uneori ca sufismul ar fi introdus dinafara în sistemul religios islamic, fiind urmarea contactelor musulmane cu sihastrii si sfintii crestini sau cu forme mistice ale gândirii grecesti. Nu este necesara totusi ipoteza influentei externe pentru a explica puternica tendinta musulmana spre misticism. Lectura Koranului si viata lui Mohammed si a însotitorilor sai au putut oferi musulmanilor întregul material si toti stimulii pentru o experimentare divinului mai profunda si imediata. Numeroase versete din Koran asigura pe credincios de apropierea lui Allah, de ubicuitatea sa (însusirea de a fi pretutindeni în acelasi timp) de initiativa sa în cautarea oamenilor. Alte versete îndeamna pe oameni sa se apropie de Dumnezeu, sa-l iubeasca si sa-si aminteasca (Dhikr) de el mereu.

Koranul povesteste si calatoria nocturna (Mi –Raj) a lui Mohammed în urma careia a ajuns sa converseze cu Allah fata-n fata (Surah XVII). Acest incident a fost o resursa inepuizabila pentru speculatia sufita, ducând la o pietate (evlavie, cucernicie, devotiune) centrata pe imitarea profetului care a aratat calea spre viziunea fetei lui Allah. Ascetismul sufitilor este prefigurat si de vietile austere si umile ale lui Mohammed si succesorilor sai imediati.

Revelatia esoterica si „Cararea”. Lantul de sfinti

Obiectivul sufismului ca si al oricarui misticism este sa atinga unirea cu Dumnezeu. Misticismul cauta o experienta imediata a realitatii divine prin suprimarea eului propriu (lepadarea de sine). Metoda de a ajunge la aceasta experienta foarte ambitioasa necesita o introspectie într-un domeniu special si ascuns al cunoasterii.

Doctrina sufita pretinde ca, pe lânga regulile obisnuite pentru viata religioasa, expuse în revelatie si în Sunna profetica exista si un alt nivel mai adânc al sensurilor spirituale, pe care profetul l-a împartasit doar câtorva dintre tovarasii sai riguros selectionati. Astfel, revelatia are doua aspecte: unul deschis si evident celalalt vizibil doar pentru cei instruiti în secretele sale. Relatia dintre nivelele exoteric (destinat multimii din afara) si esoteric (destinat initiatilor dinauntru) ale cunoasterii este simbolica, fiecare porunca sau regula a Shariei tintind spre un nivel mai înalt care marcheaza unul din stadiile sau popasurile cararii (Tariqah) spre Allah.

Cunoasterea cararii Tariqah a fost transmisa de la profet, printr-un lant neîntrerupt Silsilah de sfinti (Walis), fiecare dintre ei alegându-si succesorul si instruindu-l în cunoasterea secreta a caii de uniune cu Allah. Pentru oamenii obisnuiti nu exista acces la binecuvântarea comuniunii divine imediate, afara de asocierea cu un sfânt si supunerea completa la disciplina ascetismului, meditatiei si cresterii spirituale, dupa cum îi dicteaza preceptorul sau.

Sufitii cred ca exista în orice moment o ierarhie de sfinti la lucru în lume, culminând într-o putere spirituala principala numita Qutb, polul sau pivotul universului. Acesti sfinti sunt mijlocitori neîntrerupti ai cunoasterii adevarului divin din univers, ferestrele prin care se revarsa lumina divina care da realitate tuturor lucrurilor. Fara sfinti, universul, fara exagerare, nu ar putea exista, fiindca ar fi lipsit de ordine si realitate. Astfel, doctrina sfintilor este o cosmologie si o metafizica, precum si stâlpul devotiunii mistice personale.

Cultul sfintilor

Se crede ca fiecare sfânt are puteri speciale, din cauza gradului înalt al cunostintelor lor spirituale. Se atribuie sfântului un fel de capacitate de a aduce binecuvântare numita Baraakah, ale carei beneficii discipolul sufit le poate obtine prin asociere cu persoana sfânta. De altfel, sfintii ar fi în stare sa suspende legile naturii si sa faca minuni (karamat). Totusi, sfântul nu trebuie sa-si dezvaluie puterile miraculoase, ci trebuie sa le tina secrete si sa le considere fara valoare. Credinta în aceste puteri speciale este raspunzatoare pentru unele din practicile sufismului din veacurile mai recente, de care s-au plâns foarte mult modernistii musulmani.

Printre oamenii simpli este obiceiul de a vizita mormintele sfintilor, de a le aduce ofrande, de a le oferi aproape orice în semn de închinare, totul în credinta ca puterea sfântului poate vindeca bolile sau ajuta în dificultatile vietii. Un asemenea cult al sfintilor poate degenera usor în simpla superstitie si din acest motiv reformatorii moderni i s-au opus viguros. Cu toate acestea, în fiecare an, sute de mii de pelerini viziteaza mormintele marilor sfinti, îndeosebi cu ocazia comemorarilor anuale numite Urs. Comemorarea lui Seic Muin-al Din Cisti la Ajmer în India, atrage de pilda uriase multimi de fanatici.

Stingerea extatica si existenta în Allah. Cele patru faze ale sufismului

Scopul calatoriei sufitului de-a lungul cararii Tariqah este realizarea Fanei sau stingerea personalitatii în realitatea divinului. Fana înseamna a întoarce spatele catre lume pentru a-l vedea numai pe Allah. Potrivit lui al Hujwiri, „sufitul este cel care n-are nimic în stapânirea lui, nici nu este stapânit de nimic. Aceasta indica esenta anihilarii”. Fana este o stare de ektasis (dilatare, lungire) în care însusirile omenesti sunt lasate la o parte si multora le aduce bucuria de a se îmbata de dragoste divina. Pentru altii, însa exista un stadiu chiar dincolo de anihilare. Ei cred ca pentru sufit valoarea cea mai mare este sa ajunga la existenta (Baqa) în Allah, subordonând astfel vointa si umanitatea fata de divin, încât trecând dincolo de extaz, persoana respectiva ar trai neîntrerupt în si prin Allah. Fana poate fi temporar o experienta culminanta de care cineva se poate bucura cel mult de câteva ori în cursul unei vieti omenesti, însa Baqa este o situatie durabila de locuire umana completa în Allah. Aceste obiective nu sunt atinse de toti cei care se straduiesc pe carare, însa pentru cei care le pot atinge ele tot ce poate da mai bun viata umana.

În cursul istoriei sale, sufismul a trecut prin câteva faze distincte. Manifestarea sa cea mai veche a fost o miscare ascetica punând mare pret pe mortificarea de sine (zuhd) ca un mijloc de a se pastra liber de stricaciunea lumeasca. Foarte curând s-a adaugat disciplinei ascetismului un element de iubire extatica fata de divinitate iar apoi a urmat faza elaborarii doctrinei sufite care a produs o mare varietate de opinii sectare. Culminarea acesteia a survenit dupa sec. XII d.Hr. prin întemeierea si organizarea fratiilor sufite.

Structura fratiilor sufite

La originea fiecarei fratii sta un mare sfânt care atrage discipolii prin pietatea si puterea sa spirituala. Fratia Gilani, de pilda, izvoraste din Seic al-Qadir Gilani iar fratia Suhrawardi din Abd al-Qadir Suhrawardi si Omar Suhrawardi. Sfântul este fondatorul disciplinei specifice si doctrinei ordinului, iar continuitatea de învatatura si viata spirituala este asigurata de o serie sau un lant (Silsilah) de succesori spirituali ai fondatorului. Aceste capetenii în viata ale ordinului sunt numite seici, piri, rahbari, muqaddami, etc.

Un grup de cautatori ai adevarului numiti murid sau shagird se supune puterii absolute a capeteniei în viata a ordinului. Trasatura caracteristica a fratiilor era viata comunitara a membrilor lor care presupunea adesea existenta unui sediu central Khanqah sau Tekke unde îsi avea resedinta seicul si îsi aduna discipolii pentru instruire. Când un murid atingea un nivel spiritual înalt, seicul îl socotea capabil sa învete pe altii cararea spirituala si îl trimitea adesea sa reprezinte ordinul într-un loc îndepartat si astfel sa-i raspandeasca învatatura. Astfel de sufiti , mai ales cersetorii ratacitori sunt uneori numiti dervisi.

Dintre discipolii sai, seicul alegea si pe unul socotit mai înaintat în întelegerea învataturii esoterice (de uz intern) a sufismului pentru a fi desemnat drept Khalifah (succesor) al seicului. În felul acesta, mostenirea spirituala a ordinului se mentinea intacta. Pe la sfârsitul evului mediu exista obiceiul ca fiecare membru musulman sa caute initierea într-unul din ordinele sufite iar uneori în mai multe deodata.

Reamintirea lui Allah: Dhikr

Fiecare fratie avea si propriul sau ceremonial de închinare sau meditatie spirituala numit Dhikr. Acesta era de obicei o formula din cuvinte care trebuia repetata mereu ca un mijloc de reamintire (dhikr) a lui Allah. Adesea consta din numele divin sau dintr-o însusire divina sau o combinatie de însusiri divine. Probabil, cel mai bine cunoscut dhikr sufit este acela al ordinului Mevlevi din Turcia (fondat de poetul mistic persan Halal al-Din al-Rum) care consta dintr-un dans specific cu învârtiri în sunetul instrumentelor muzicale. Sufitii mevlevi se deosebeau si printr-o uniforma formata din fusta larga, mâneci fâlfâitoare si o palarie tuguiata.

Pâna în sec. XIX, sufismul era prin toate intentiile si scopurile sale practice, întelesul real al islamului pentru majoritatea musulmanilor obisnuiti.  Chiar astazi, pentru milioane de oameni din interiorul Anatoliei (Turcia asiatica) si din satele tarilor arabe, Iranului, Indiei, Pakistanului si Bangladeshului, sufismul continua ca o forma vie a devotiunii centrata pe cultul sfintilor.

Publicat de Catalin Stanculescu la data: 26 - Iunie - 2011

sursa: http://www.descopera.org/mistica-islamica/

Le Coran du Khalif 'Othman Ibn 'Affan

Le Coran du Khalif 'Othman Ibn 'Affan de Bobby-Gold

The Life of Muhammad - documentar BBC