Funcţiunea spirituală a civilizaţiei (de Abû Bakr Sirâj ad-Dîn)

Traducere de A.I.

(O disertaţie în limba arabă susţinută la Universitatea al-Azhar din Cairo cu ocazia Conferinţei islamice din 1964).


Am auzit de numeroase ori, pe parcursul acestei conferinţe, cuvintele “dezvoltare” [1]. (tatawwur), “progres” (taqaddum), “reînnoire” (tajdîd) şi “renaştere” (nahdah) şi poate că n-ar fi o pierdere de timp dacă ne-am opri asupra semnificaţiilor lor.

„Dezvoltarea” înseamnă îndepărtarea de principii; cu toate că este necesar să luăm o oarecare distanţă faţă de principii pentru a le putea pune în aplicare, este de o vitală importanţă să rămânem suficient de aproape de principii pentru ca contactul cu ele să fie pe deplin eficient. Dezvoltarea trebuie, prin urmare, să nu depăşească niciodată un anumit punct. Strămoşii noştri au fost acut conştienţi de faptul că acest punct-limită periculos fusese atins de Islam încă de acum câteva sute de ani: pentru noi, care suntem încă şi mai departe în timp decât au fost ei de comunitatea ideală a Profetului şi a companionilor săi, primejdia este cu atât mai mare. Cum, atunci, să nu fim circumspecţi? Cum să nu trăim cu teama de a ne spori distanţarea de principii până într-acolo încât dezvoltarea se va transforma în degenerare? Ba chiar putem prea bine să ne întrebăm, privitor la cea mai mare parte din ceea ce numim astăzi, cu mândrie, dezvoltare, dacă nu cumva este, de fapt, vorba despre degenerare.

În ceea ce priveşte „progresul”, fiecare dintre noi ar trebui să spere să progreseze, aceasta fiind şi semnificaţia rugii noastre Călăuzeşte-ne pe Calea cea Dreaptă. [Cor I, 5] [2] Cuvântul „dezvoltare” s-ar putea referi, în acelaşi sens pozitiv, şi la indivizi. Comunităţile, însă, nu progresează; dacă ar face-o, care dintre ele ar fi fost mai calificată să progreseze, dacă nu prima comunitate islamică, cu toată impetuozitatea tinereţii sale? Şi, cu toate acestea, Profetul a spus: „Cei mai buni din Ummah (comunitatea) mea sunt cei din generaţia mea, apoi cei care au venit după ei, apoi cei care le-au urmat.” (Sahih Bukhari, Volume 3, Book 48, Number 819 and/or 820), iar din Coran trebuie să conchidem că, odată cu trecerea veacurilor, o împietrire generală a inimilor este inevitabilă, fiindcă despre o comunitate se afirmă că vreme îndelungată a trecut peste ei, inimile li s-au împietrit (Cor 57, 16). Acelaşi adevăr se subînţelege şi din ceea ce Coranul susţine despre cei aleşi, şi anume că aceştia sunt numeroşi în generaţiile anterioare şi puţin numeroşi în generaţiile ulterioare.

Speranţa comunităţilor trebuie să sălăşuiască nu în „progres”, nu în „dezvoltare”, ci în „reînnoire”, adică în restaurare. Cuvântul „reînnoire” a fost utilizat până acum, pe parcursul acestei conferinţe, în principal ca un sinonim mai degrabă vag al „dezvoltării”; în sensul său tradiţional, apostolic, reînnoirea este, însă, exact opusul dezvoltării, deoarece semnifică o restaurare a ceva din forţa primordială a Islamului, fiind, în acest sens, o mişcare de reîntoarcere. Adică o mişcare spre înapoi, mai degrabă decât una spre înainte. Reînnoirea a avut loc din când în când, adesea mai mult sau mai puţin brusc, atunci când un novator a fost trimis în mod providenţial să frâneze dezvoltarea şi să aducă, odată în plus, comunitatea în contact mai strâns cu principiile.

În ceea ce priveşte „renaşterea”, aceasta ar putea fi utilizată cu acelaşi înţeles ca şi „reînnoirea”, numai că acest cuvânt creează unele asocieri foarte nepotrivite, din moment ce mişcarea denumită Renaştere europeană nu a fost altceva decât – dacă o studiem cu atenţie – o reeditare a păgânismului Greciei şi Romei antice; aceeaşi „renaştere” a marcat, totodată, sfârşitul civilizaţiei tradiţionale creştine şi începutul actualei civilizaţii materialiste moderne. Să fie „renaşterea”, despre care auzim în prezent că ar avea loc în statele arabe, diferită de aceasta, sau una asemănătoare?

Nu există nici măcar unul dintre noi, arab sau ne-arab, care să nu se bucure de independenţa statelor arabe şi a ţărilor islamice în general şi ar fi fost de sperat ca această independenţă să aducă după sine o revenire a nobilei civilizaţii a Islamului. În schimb, ce constatăm? Observăm că uşile se deschid larg în faţa a tot ceea ce vine din Europa şi din America, fără urmă de discriminare.

Mai trebuie remarcat faptul că termenii mandûb (călduros recomandat) [3] şi makrûh (insistent descurajat) şi-au modificat înţelesul. Astfel, în ochii promotorilor acestei „renaşteri” de care se presupune că ne bucurăm în prezent, ceea ce ar trebui „puternic descurajat” este tot ce a mai rămas din civilizaţia islamică în materie de datini [4] precum purtarea turbanului şi lăsarea bărbii, fiind în acelaşi timp „călduros recomandat” tot ce vine din Occident.

Ar putea fi foarte puţini cei care merg până într-acolo încât să spună că un lucru sau altul ar trebui descurajat fiindcă aparţine civilizaţiei pioşilor noştri predecesori sau că ceva anume ar trebui recomandat fiindcă vine din Occident, dar judecând după fapte ne-am putea închipui că aceste cuvinte stau pe limba oricui, că aceste gânduri se află în mintea tuturor. Cu ce consecinţe? Cu acelea că generaţia actuală este mai necunoscătoare în privinţa practicilor Mesagerului lui Dumnezeu şi mai desprinsă de acestea decât oricare altă generaţie care a existat încă din zorii Islamului. Cum, atunci, să fie situaţia din prezent una de bun augur? Şi cum să nu ne crispăm în faţa cuvântului „renaştere” ca în faţa unei rele prevestiri?

Toate acestea au fost prevăzute de Profet, care a spus: „Veţi urma pas cu pas căile celor dinaintea voastră, până într-acolo încât dacă aceştia s-a vârî în cuibul unui şarpe veninos, îi veţi urma şi voi înăuntru [5]” (Bukhari: Vol 009, Book 092, Hadith 422) Această decădere are loc chiar în momentul în care vorbim şi este numită „dezvoltare”, „progres”.

Mai mulţi participanţi au menţionat, pe parcursul acestei conferinţe, că Islamul cuprinde întreaga viaţă; nimeni nu se îndoieşte de acest lucru. Dar ce se întâmplă în prezent în multe, dacă nu în majoritatea ţărilor islamice, este faptul că viaţa îmbrăţişează Islamul – de fapt nu îl îmbrăţişează, fiindcă este mai mult o sugrumare decât o îmbrăţişare! Viaţa strâmtorează religia, împingând-o într-un colţişor şi înăbuşind-o din ce în ce mai mult, încât aceasta abia dacă mai reuşeşte să respire.
Există vreun remediu?

Pentru a răspunde la această întrebare, haideţi să ne amintim anumite aspecte exterioare ale civilizaţiei noastre – şi aici mă refer la civilizaţia islamică – aspecte a căror funcţie era, şi ar putea fi din nou, să acţioneze ca un înveliş protector pentru miez, adică pentru religia însăşi.

Ţesătura civilizaţiei noastre este constituită din exemplul statornicit de Profet; foarte semnificativ în acest sens este faptul că locuinţa sa era o prelungire a moscheii. Astfel, vreme de o mie două sute de ani - şi în numeroase ţări islamice chiar mai mulţi -, locuinţele seminţiilor sale erau prelungiri ale moscheilor. Musulmanul se descălţa când intra la el în casă, la fel cum proceda şi când intra în moschee; la el acasă şedea în acelaşi fel în care şedea şi în moschee; îşi împodobea pereţii locuinţei în acelaşi stil în care erau împodobiţi pereţii moscheii şi nu ar fi adus în casă vreun ornament care să nu fi fost potrivit şi pentru moschee.

Astfel, era permanent înconjurat de memento-urile demnităţii şi responsabilităţilor spirituale care-i reveneau omului, ba se şi îmbrăca respectând aceleaşi principii. Hainele sale erau în armonie cu demnitatea funcţiei omului de reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ; ele îi facilitau, totodată, săvârşirea abluţiunii şi erau în perfectă concordanţă cu gesturile din timpul rugăciunii. Mai mult decât atât, hainele islamice înfrumuseţau rugăciunea, spre deosebire de hainele europene moderne care le răpesc gesturilor din timpul rugăciunii întreaga frumuseţe şi care le îngreunează, tot aşa cum acţionează ca o barieră între trup şi abluţiune.

Tot ceea ce am menţionat anterior este de natură exterioară: exteriorul, însă, acţionează asupra interiorului şi îmbrăcămintea unui om, locuinţa sa, sunt lucrurile cele mai apropiate de sufletul său, iar influenţa lor asupra acestuia este perpetuă, aşadar incalculabil de puternică. Nu poate exista nici o îndoială asupra faptului că aceste lucruri exterioare au fost unul din secretele profunzimii pietăţii musulmanilor vreme de o mie două sute de ani, iar aceasta ne aduce iarăşi înapoi la afirmaţia că Islamul cuprinde întreaga existenţă. Datorită aspectelor externe ale civilizaţiei islamice, întreaga existenţă a fost, de fapt, pătrunsă de religie şi nu văd nici un alt remediu pentru impasul nostru religios actual în afara unei reveniri la acea nobilă civilizaţie a cărei funcţiune este cea de a crea un cadru demn pentru spiritul religiei, un cadru care face relativ uşoară îndeplinirea obligaţiilor noastre rituale. Nici comunitatea nu se poate dispensa de sprijinul a orice ar putea face viaţa spirituală mai uşoară, fiindcă omul a fost creat să fie slab. Această reîntoarcere poate fi dusă, însă, la bun sfârşit numai prin răspândirea pe scară largă a exemplelor.

Arabi, vă aflaţi în sălaşul Islamului, [6] unde în urma independenţei voastre sunteţi liberi să faceţi ce doriţi; noi vă privim din exteriorul acestui sălaş şi ne punem speranţele în voi. Nu ne dezamăgiţi.


NOTE


[1] Conferinţa în cauză a fost oficial ţinută „ca răspuns la spiritul dezvoltării” şi există motive să credem că s-a intenţionat să fie, cumva, o paralelă la Conciliul Vaticanului.

[2] Citatele din Coran sunt redate cu caractere italice.

[3] În Islam – şi acelaşi lucru trebuie să fie implicit, dacă nu explicit adevărat despre toate religiile – orice posibilitate pământeană se încadrează într-una din cinci categorii, fiind fie obligatorie (fard), călduros recomandată (mandûb), permisă (mubâh), insistent descurajată (makrûh), fie interzisă (harâm). Împotriva celei de-a doua şi de-a patra categorii îşi va îndrepta, cu orice preţ, eforturile o mişcare subversivă, fiindcă din moment ce acestea au un caracter mai puţin absolut decât prima şi a cincea, este mai uşor de trecut de pavăza lor.

[4] Sunan (sing. sunnah), adică tradiţia Profetului.

[5] Evreii şi creştinii.

[6] Dâr al-Islâm, cu strictă referire la acea parte a lumii aflate sub legea islamică, dar utilizat aici într-un sens mult mai permisiv, incluzând orice stat care este în mod oficial islamic.

Studies in Comparative Religion, Vol. 2, No.4. (Autumn, 1968) © World Wisdom, Inc.
www.studiesincomparativereligion.com