Un maestru sufi ii incredinta discipolului sau o scrisoare, insarcinandu-l sa i-o dea, dupa moartea sa, succesorului sau.
In scrisoare scria:
"M-am purtat cu cruzime fata de acest discipol."
Cand i se aduse la cunostinta continutul ei, discipolul fu coplesit de mahnire.
- Maestrul a fost atat de generos, ii marturisi el succesorului acestuia, incat a considerat marea bunatate de care a dat dovada in privinta mea drept cruzime, prin comparatie cu Bunatatea Suprema.
Se scursese aproape un an de la aceasta discutie, cand succesorul il chema din nou la el pe discipol si-i ceru sa-si spuna din nou parerea in privinta scrisorii.
- Acum inteleg, spuse discipolul, ca termenul "cruzime" era pe deplin justificat. Fiintele omenesti obisnuite manifesta prietenie fata de noi atunci cand nu au altceva mai bun sa ne ofere. La ce bun, insa, sa te astepti la bunatate sau la cruzime din partea unui Daruitor de Comori? Daca sclavul unui sultan ne daruieste aur pur, ce importanta mai are daca surade sau se incrunta?
Omul bine intentionat imparte dulciuri. Doctorul ofera leacuri. Are vreo importanta daca oamenilor acestea li se par dulci sau amare? Ceea ce conteaza cu adevarat este puterea lor curativa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu