Texte din tarîqah Qadiri

01. Toti dervisii folosesc trandafirul sau roza (ward), ca emblemã si simbol al cuvântului wird (“exercitii de concentrare”) cu care rimeazã.
Abdul-Qadir, fondatorul Ordinului Qadiri, este protagonistul unei întâmplãri de la care i s-a tras titlul de Trandafirul din Baghdad. Se spune cã Baghdadul era atât de plin de învãtãtori ezoterici încât, atunci când aflarã cã Abdul-Qadir ajunsese la portile orasului, acestia hotãrârã sã-itransmitã un mesaj. Îi fu trimis un sol care-l întâmpinã la marginea orasului, purtând un vas plin ochi cu apã. Sensul era limpede: “Vasul Baghdadului e plin pânã la refuz.”
Maestrul produse atunci, desi era iarnã si nu era vremea lor, un trandafir în floare pe care îl asezã deasupra apei din vas, arãtându-si astfel puterile extraordinare dar si cã era loc si pentru el.
Când le fu adus acest semn, învãtãtorii din Baghdad strigarã într-un glas: “Abdu-Qadir este Trandafirul nostru”, si se grãbirã sã-l pofteascã în oras.

02. Un om sãdi odatã un soi de vitã-de-vie care fãcea struguri buni de mâncat numai dupã treizeci de ani.
Din întâmplare, Cârmuitorul credinciosilor trecu prin preajmã tocmai când omul se ocupa de aceastã vitã. Califul se opri si îi zise:
“Esti grozav de optimist dacã tragi nãdejde cã vei apuca sã gusti din rodul acestui soi de vitã-de-vie.”
“Poate cã eu nu voi apuca,” îi rãspunse omul, “dar barem urmasii mei vor trãi si vor trage foloase de pe urma muncii mele, asa cum toti profitãm de munca înaintasilor nostri.”
“În orice caz,” spuse Cârmuitorul, “dacã si când via o sã rodeascã, adu-mi si mie câtiva ciorchini de struguri. Bineînteles, dacã vom fi scãpat pânã atunci amândoi de sabia mortii care atârnã tot timpul deasupra capetelor noastre.”
Si califul îsi vãzu de drum.
Las vremea potrivitã, via începu sã rodeascã, fãcând niste struguri grozav de gustosi. Omul umplu un paner mare cu cei mai frumosi ciorchini si se duse la palat.
Cârmuitorul credinciosilor îl primi si-i fãcu un dar consistent de aur.
Vestea despre aceastã întâmplare se rãspândi peste tot: “Un amãrât de tãran a primit o groazã de bani pentru un cos de struguri.”
Auzind asa, o femeie proastrã se grãbi sã umple si ea un cos cu struguri din pripria-i vie si se prezentã de îndatã la garda palatului, zicând: “Cer aceeasi recompensã ca si omul care a fost rãsplãtit azi dimineatã. Iatã aici strugurii mei. Dacã regele dã bani pentru fructe, poftim fructe.”
Mesajul îi fu transmis Cârmuitorului credinciosilor, care dãdu acest rãspuns:
“Cei care nu fac decât sã imite, precum si trufia care stã la baza lipsei de cercetare a împrejurãrilor pe care încearcã sã le imite – afarã cu ei!” Femeia fu trimisã de unde venise, dar era atât de pornitã încât nu se mai osteni sã-l întrebe pe omul care primise aurul ce se întâmplase de fapt.

03. Un sufi, pornit la drum împreunã cu un ucenic, fu atacat de un câine destul de fioros.
Ucenicul se înfurie si tipã la câine:
“Cum îndrãznesti sã te apropii de maestrul meu în felul ãsta?”
“El e mai coerent decât tine,” spuse înteleptul, “fiindcã el latrã la oricine, dupã cum îi e obiceiul si firea; tu în schimb mã consideri pe mine maestrul tãu, însã esti cu totul insensibil la meritele altor iluminati, pe lângã care am trecut în cãlãtoria noastrã, si pe care tu nu i-ai învrednicit barem cu o privire mai atentã.”

04. Abdul-Qadir a spus: “Hiena crede cã a mâncat bine, când de fapt s-a înfruptat din resturile de la masa leului. Eu transmit stiinta producerii de “stãri”. Cel care o foloseste în exclusivitate va deveni faimos si chiar puternic, dar nimic altceva. El îi va face pe oameni sã idolatrizeze “stãrile”, pânã ce vor fi aproape incapabili sã se mai întoarcã la calea sufitã.”

05. Era odatã un pãcalã care fu prins de oamenii dintr-un sat. Poznasul fu legat de un copac si lãsat acolo sã se gândeascã la caznele la care urma sã fie supus; iar sãtenii, dupã ce hotãrârã sã-l arunce în mare chiar în seara aceea dupã ce aveau sã-si termine treburile, plecarã la ale lor.
Dar se nimeri sã treacã pe acolo un cioban nu tocmai istet, care îl întrebã pe poznasul cel sprinten la minte de ce era legat de acel copac.
“Vai,” zice pãcalã, “niste oameni m-au legat asa cum vezi pentru cã n-am vrut sã primesc bani de la ei.”
“De ce vor ei sã ti-i dea tie, iar tu de ce nu vrei sã-i iei?” întrebã mirat ciobanul.
“Pentru cã eu sunt un contemplativ, iar ei vor sã mã corupã,” rãspunse hotul. “Sunt oameni fãrã frica lui Dumnezeu.”
Ciobanul se oferi atunci sã stea el în locul lui pãcalã, pe care îl sfãtui sã fugã cât mai departe si sã se punã la adãpost de acei oameni fãrã Dumnezeu.
Asa încât cei doi fãcurã schimb de locuri.
Dupã cãderea serii, sãtenii se înapoiarã la copacul cu pricina, îi traserã ciobanului un sac peste cap, îl legarã fedeles si-l aruncarã în mare.
A doua zi de dimineatã rãmaserã trãsniti când îl vãzurã pe pãcalã intrând în sat cu o turmã de oi.
“Unde ai fost, si de unde ai adus oile astea?” îl întrebarã ei.
“În mare sunt niste duhuri prietenoase care-i rãsplãtesc în felul acesta pe toti cei care sar în mare si se îneacã”, rãspunse poznasul.
Nici nu apucã bine sã termine, cã oamenii se nãpustirã la tãrmul mãrii si se aruncarã în apã.
Si asa rãmase pãcalã stãpân în satul lui.

06. Un hot dãdu o spargere la o prãvãlie. Înãuntru, nu stiu cum se fãcu, dar o sulã ascutita pe care prãvãliasul o lãsase pe un raft îi intrã într-un ochi si i-l scoase. Hotul merse la cadiu, zicând: “Pedeapsa pentru furt este închisoarea, dar pentru neglijentã cauzatoare de ranã la un ochi constã într-o despãgubire considerabilã.”
“El a venit sã fure de la mine,” spuse proprietarul prãvãliei în apãrarea sa.
“De asta se ocupã alt tribunal,” spuse judecãtorul, “n-are a face cu speta în cauzã.”
“Dacã mi se confiscã toate bunurile,” zise hotul, “familia mea o sã moarã de foame cât sunt eu la puscãrie. E limpede cã asa ceva nu e drept.”
“Atunci am sã poruncesc sã i se scoatã ochiul si prãvãliasului, drept pedeapsã,” zise judecãtorul.
“Dacã faceti asa ceva,” rãspunse prãvãliasul, “pierderea mea va fi mai gravã decât a hotului, ceea ce e nedrept. Eu sunt giuvaergiu de meserie, si dacã pierd un ochi nu mai pot lucra.”
“Foarte bune,” spuse cadiul, “pentru cã legea e nepãrtinitoare si nimeni nu trebuie sã sufere mai mult decât se cuvine, si pentru cã întreaga comunitate participã la câstigurile si la pierderile unora din membrii sãi, sã fie adus un om care nu are nevoie decât de un ochi – un arcas de pildã – si sã i se scoatã ochiul celãlalt.”
Si se fãcu întocmai.

07. Ajutã-i pe prietenii Sãi, orice înfãtisare ar avea! Într-o zi ai sã auzi: “Am fost nevoias, dar tu nu M-ai ajutat. Cei care i-au ajutat pe prietenii Mei, pe Mine M-au ajutat.”

08. Odatã, un cal întâlni o broascã. Calul zise: “Du-i mesajul acesta din partea mea unui sarpe, si-ti voi da toate mustele ce roiesc în jurul meu.”
Broasca rãspunse: “Plata e bunã, dar n-as putea spune cã sunt în stare sã duc treaba la bun sfârsit.”

09. La intrarea în casa lui Abdul-Qadir Gilani putu fi vãzutã într-o zi o floare într-un ghiveci. Lângã ea se afla o notã: “Miroase aceastã floare si ghiceste ce este.”
Oricine intra era rugat sã scrie rãspunsul la aceastã ghicitoare pe o hârtiutã. La sfârsitul zilei, Abdu-Qadir îi înmânã unui ucenic o cutie continând rãspunsurile adunate si zise: “Cine a rãspuns ‘trandafir’ poate sã rãmânã, Cine nu a scris nimic, sau a scris orice altceva în loc de ‘trandafir’, trebuie sã plece.”
Cineva întrebã: “Oare e nevoie sã se recurgã la metode superficiale pentru a judeca dacã cineva e potrivit sau nu pentru ucenicie?”
Maestrul rãspunse: “Eu cunosc rãspunsurile, dar vreau sã vã arãt tuturor cã manifestãrile superficiale învedereazã caracterul lãuntric.” Si pe datã scoase din buzunar o listã ce continea, desi maestrul nu vãzuse rãspunsurile celor intrati peste zi, numele tuturor celor care ghiciserã rãspunsul corect.
Aceastã întâmplare ilustreazã un înteles al frazei: “Ceea ce e evident e în legãturã cu Adevãrul.” Ceea ce Abdul-Qadir a vãzut înlãuntru putea fi arãtat de asemenea în afarã. Astfel si tocmai de aceea discipolilor li se cere un anumit fel de a se purta.

10. Abdul-Qadir îsi chemã laolaltã toti discipolii din Baghdad si le spuse:
“Vã implor sã nu uitati niciodatã ce am sã vã spun acum. Altfel veti deveni sursa unor mari erori. Mã adresez celor dintre voi care vor rãmâne mai ignoranti decât ceilalti, întrucât Cei Ce Stiu si Cei Ce Ating nu vor face niciodatã greseala pe care am s-o descriu acum.
În timpul perioadei de Ascultare si Repetare [este vorba de anumite exercitii], multi dobândesc capacitatea de a-i influenta pe ceilalti printr-o experientã stranie. Aceasta produce tremurare, agitatie si multe alte simtãminte, ce anuntã o stare de constientã. Pot avea loc viziuni ale marilor maestri sau ale influentei divine.
Întrucât actioneazã asupra unei ‘inimi’ nepregãtite, asemenea experiente trebuie imediat oprite, fiindcã ele nu pot duce la stabilirea unui contact veritabil cu Divinul pânã ce discipolul nu a cultivat în el însusi o altã calitate.
Aceastã deschidere a capacitãtii, odatã descoperitã de cãtre cei ignoranti sau necopti, se rãspândeste mai ales printre sãteni si alti oameni simpli, pânã ce acestia îsi fac din ea un obicei în care se complac cu regularitate, luând-o drept o veritabilã stare spiritualã. De fapt e numai un semnal, este semnul a ceva. Când se petrece, trebuie spusã maestrului, iar cei care o încearcã trebuie sã treacã printr-o anumitã perioadã de pregãtire.
În trecut, stãruinta în asemenea practici a epuizat capacitãtile celor care îi urmau pe sfinti si profeti, discipoli care se credeau, amâgindu-se, recipiendari ai Barakãi. Cei Care Ating nu îndrãznesc sã inducã aceastã stare odatã ce a apãrut. Cei care se complac în ea nu vor putea niciodatã Atinge.
Urmati numai si numai practica Învãtãtorului, care stie de ce apar aceste lucruri si cum sã ajusteze lucrurile pe mãsurã.”