Texte din tarîqah Cishti

01. Abu-Ishak Shami Cishti a spus:
“Maestrul meu, Khaja Hubaira, mã luã într-o zi la o plimbare în oras.
Un om cãlare pe un mãgar nu vru sã ne facã loc sã trecem pe ulitele înguste ale târgului, si cum nu ne-am dat la o parte din calea lui cu iuteala doritã de el, ne înjurã în fel si chip.
“Dea Domnul sã fie pedepsit pentru asemenea purtare!” strigarã oamenii de pe la portile lor.
Khaja îmi spuse:
“Ce minti simpliste mai au si oamenii! Prea putini îsi dau seama cum se întâmplã lucrurile de fapt. Ei vãd doar un singur fel de cauzã si efect, în vreme ce câteodatã efectul, cum i-ar spune ei, apare înaintea cauzei.”
Cum rãmãsesem perplex, l-am întrebat ce vroia sã spunã.
“Ei bine,” zise el, “omul acela a si fost deja pedepsit pentru cuvintele grele pe care ni le-a aruncat adineaori. Joia trecutã a cerut sã fie primit în cercul Seicului Adami, dar a fost refuzat. Numai când îsi va da seama de ce, va putea sã intre în cercul celor alesi. Pânã atunci va continua sã se poarte astfel.”

02. Odatã ca niciodatã, pe vremea când stiinta si arta grãdinãritului nu erau încã bine consolidate, trãia un mester grãdinar. Acesta cunostea toate calitãtile plantelor, valoarea nutritivã, curativã si esteticã a fiecãreia, iar pe deasupra, mai cunostea si Planta Longevitãtii, si ca urmare trãia de sute si sute de ani.
De-a lungul timpului, maestrul vizitã grãdini si cultivã locuri în toatã lumea. Într-un loc, plantã o grãdinã minunatã si-i instru pe localnici cum sã aibã grijã de ea, ba chiar si în teoria grãdinãritului. Însã oamenii, obisnuindu-se sã vadã unele din plante rãsãrind si înflorind în fiecare an, în curând uitarã cã pentru înmultirea altor plante trebuiau adunate semintele, cã altele se înmulteau prin lãstari, cã unele aveau nevoie de mai multã apã, si asa mai departe. În cele din urmã, grãdina se sãlbãtici, dar oamenii o priveau drept cea mai bunã grãdinã cu putintã.
Dupã ce le dãdu acestor uituci numeroase prilejuri de a deprinde corect învãtãtura sa, maestrul grãdinar îi dãdu afarã si angajã o nouã serie de lucrãtori. Pe acestia îi preveni de la bun început cã, dacã nu aveau sã tinã grãdina în ordine si sã-i studieze temeinic mestesugul, vor avea de suferit. Dar si acestia uitarã de rostul grãdinii – si, fiindcã erau lenesi, se îngrijeau numai de fructele si florile usor de crescut, iar pe celelalte le lãsarã sã moarã. Când si când, îi mai vizitau câte unii din ucenicii grãdinari din prima serie, care le spuneau: “Ar trebui sã faceti asta si asta”, dar ei îi izgoneau, strigând: “Voi sunteti cei care vã depãrtati de adevãr.”
Dar mesterul grãdinar nu se lãsã. Fãcu alte si alte grãdini, oriunde putea, si totusi nici una nu era vreodatã desãvârsitã, afarã de cea îngrijitã de el însusi împreunã cu asistentii sãi sefi. Pe mãsurã ce se duse vestea cã existã multe grãdini si chiar multe metode de grãdinãrit, lucrãtorii de la o grãdinã începurã sã-i viziteze pe cei de la o alta, aprobând, criticând sau discutând cele vãzute. Se scriserã cãrti, se tineau întruniri ale grãdinarilor, iar acestia se rânduirã în grade dupã ceea ce considerau ei a fi ordinea corectã de precedentã.
Asa cum e în firea oamenilor, dificultatea grãdinarilor rãmâne aceea de a fi prea lesne atrasi de superficial. Ei spun: “Îmi place floarea asta”, si vor ca toatã lumea sã simtã la fel. Dar desi este atrãgãtoare si abundentã, poate fi o bãlãrie care înãbusã celelalte plante, care ar putea furniza hranã si leacuri de care oamenii si grãdina au nevoie pentru supravietuire si permanentã.
Printre acesti grãdinari sunt câte unii care preferã plantele de o singurã culoare. Pe acestea le vor numi “bune”. Altii au grijã doar de plante, refuzând sã îngrijeascã aleile sau portile, sau chiar gardul grãdinii.
În cele din urmã, când grãdinarul cel strãvechi a murit, el a lãsat mostenire întreaga sa cunoastere a grãdinãritului, împãrtind-o oamenilor care o puteau întelege dupã capacitãtile fiecãruia. Asadar stiinta si arta grãdinãritului au rãmas ca o zestre împrãstiatã prin multe grãdini si de asemenea presãratã prin unele cronici ale acestora.
Cei crescuti într-o grãdinã sau alta au fost atât de strasnic îndopati cu tot ceea ce este considerat merit sau ne-merit de locuitorii grãdinii prin felul cum vãd ei lucrurile, încât sunt aproape incapabili – desi se strãduiesc – sã realizeze cã trebuie sã revinã la ideea de “grãdinã”. În cel mai bun caz, ei doar acceptã, resping, suspendã judecata sau cautã sã descopere ce cred ei cã sunt factorii comuni (între diversele grãdini).
Din timp în timp, apar si grãdinari adevãrati. Abundenta de semi-grãdini este atât de mare încât atunci când aud de unele adevãrate, oamenii spun: “O, da. E vorba de o grãdinã asa cum avem si noi, sau cum ne-o închipuim.” Ce au si ce îsi închipuie ei sunt si unul si celãlalt lucruri defecte.
Expertii veritabili, cãrora cvasi-grãdinarii nu le dau nici o atentie, se asociazã de obicei între ei, punând ici si colo în câte o grãdinã câte ceva din stiinta totalã, care le va permite acestor grãdini sã-si mentinã într-o oarecare mãsurã vitalitatea.
Adeseori sunt nevoiti sã poarte mãsti, fiindcã oamenii care vor sã învete de la ei arareori au cunostintã de faptul grãdinãritului, ca stiintã sau artã aflatã la bazã a tot ce vor fi auzit mai înainte. Asa încât pun întrebãri de soiul: “Cum pot sã obtin o floare mai frumoasã pe cepele astea?”
Veritabilii grãdinari lucreazã cu acesti oameni pentru cã uneori se pot ivi grãdinari adevãrati, spre beneficiul întregii omeniri. Acestia nu dureazã mult, dar numai prin ei poate fi într-adevãr dobânditã cunoasterea veritabilã si oamenii pot ajunge sã vadã ce este de fapt o grãdinã.

03. Un grup de sufiti, trimisi de preceptorul lor într-un anume tinut, se asezarã într-o casã.
Pentru a nu stârni curiozitatea nedoritã a localnicilor, numai conducãtorul grupului dãdea lectii în public. Restul celor din grup îsi asumarã rolurile de slujitori ai casei sale.
Când acest învãtãtor muri, comunitatea îsi redistribui functiile si presupusii servitori se dovedirã a fi spirituali de grad înalt.
Dar locuitorii acelui tinut nu numai cã-i excluserã ca imitatori, ci chiar spuneau: “Ce rusine! Ia te uitã cum au uzurpat si s-au apucat sã împartã între ei patrimoniul Marelui Învãtãtor! Ce mai, de acum nenorocitii ãstia de slujitori se poartã de parcã ar fi ei însisi sufi!”

04. Un om oarecare, crezut a fi mort, tocmai era pregãtit pentru înmormântare, când îsi reveni. Se ridicã în sezut, dar fu atât de socat la vederea scenei care se desfãsura în jurul lui, încât lesinã.
Fu pus într-un sicriu si cortegiul funerar o porni spre cimitir.
Tocmai când acesta ajunsese la mormânt, omul îsi recãpãtã cunostinta si deschise capacul sicriului, strigând dupã ajutor.
“Nu se poate sã-si fi revenit”, spuserã cunoscutii, “deoarece a fost declarat mort de cei mai competenti experti.”
“Dar eu sunt viu!” strigã omul.
Si i se adresã unui binecunoscut om de stiintã si jurisprudentã, care se afla printre cei prezenti.
“Un moment”, spuse expertul.
Se întoarse apoi cãtre cei din asistentã si-i numãrã. “Am auzit ce a avut de zis presupusul decedat. Acum, spuneti si voi, cincizeci de martori, care credeti voi cã e adevãrul.”
“E mort”, ziserã martorii.
“La groapã cu el!”, zise expertul.
Si îngropat a fost.

05. Un om avea nevoie de bani, si pentru a-i dobândi trebuia sã-si vândã casa. Totusi, nu vroia sã se despartã de ea cu totul.
Asa încât prin contract cu noul proprietar, izbuti sã pãstreze uzufructul unei singure odãi din toatã casa, încãpere în care putea sã-si tinã, oricând si pe termen nelimitat, oricare din posesiunile sale.
La început, omul tinu lucururi mici în aceastã încãpere, unde revenea doar când si când fãrã a deranja pe nimeni. Mai apoi, când îsi schimba din timp în timp ocupatia, îsi depozita aici uneltele de meserie. Totusi noii proprietari nu aveau nimic de obiectat.
În cele din urmã, omul începu sã tinã lesuri de pisici în camera al cãrei uzufruct îl avea, pânã ce toatã casa deveni de nelocuit ca urmare a descompunerii acestora.
Proprietarii se plânserã la judecãtorie, dar judecãtorii furã de pãrere cã actiunile fostului proprietar, indiferent de consecinte, erau acoperite prin contractul semnat. Pânã la urmã, proprietarii vândurã casa înapoi fostului proprietar, în mare pagubã pentru ei însisi.

06. Odatã ca niciodatã, era un pãrinte întelept care avea sapte fii. Crescând ei, tatãl îi învãtã tot ce putu, dar înainte sã le poatã desãvârsi educatia, tatãl întrevãzu o primejdie care îi ameninta. O catastrofã avea sã le copleseascã tara. Tinerii erau însã nãvalnici si tatãl stia cã nu le poate încredinta adevãrul. Dacã le-ar fi spus: “Ne amenintã o catastrofã”, ei ar fi rãspuns: “Vom sta aici cu tine si vom da piept cu ea.”
Asa cã tatãl îi spuse fiecãrui fiu cã avea de îndeplinit o misiune, si cã pentru aceasta trebuiau sã plece de îndatã. Astfel îsi trimise fiul dintâi la miazãnoapte, al doilea la miazãzi, al treilea la apus si al patrulea la rãsãrit. Pe ceilalti trei fii îi trimise nu se stie unde.
De cum îi vãzu pe toti plecati, tatãl, folosindu-se de clarviziunea sa, purcese si el înspre o tarã îndepãrtatã pentru a-si continua acolo treburile ce fuseserã întrerupte de necesitatea de a-si educa fiii.
Dupã ce îsi duserã la bun sfârsit însãrcinãrile, primii patru fii se înapoiarã în tarã. Tatãl calculase în asa fel durata misiunii lor încât, ducând la bun sfârsit, fiii sã se afle în afara oricãrei primejdii, pânã ce va fi fost cu putintã sã se întoarcã acasã.
Asa cum li se poruncise, fiii se înapoiarã la locul tineretii lor. Dar acum nu se mai cunosteau între ei. Fiecare sustinea cã este fiul tatãlui sãu, fiecare refuza sã-i creadã pe ceilalti. Timpul si climatul, durerea si desfãtarea îsi desãvârsiserã lucrarea, si înfãtisarea fratilor era mult schimbatã.
Atât erau de înversunati unul împotriva celuilalt, hotãrâti sã judece numai dupã staturã, barbã, culoarea pielii si felul de a vorbi ale celorlalti – care toate se schimbaserã – încât vreme de luni de zile, nici unul din frati nu consimti sã-i dea voie altuia sã deschidã scrisoarea de la tatãl lor, scrisoare ce continea rãspunsul la impasul lor precum si ceea ce mai trebuiau sã stie pentru a-si desãvârsi educatia.
Tatãl prevãzuse si asta, atât era de mare întelepciunea sa. El stia cã, pânã ce vor fi în stare sã înteleagã cã se schimbaserã foarte mult, fiii nu vor putea merge mai departe. În prezent, lucrurile stau astfel: doi dintre frati s-au recunoscut unul pe celãlalt, dar sub semnul îndoielii. Acestia au deschis scrisoarea. Ei încearcã sã se armonizeze cu faptul cã toate lucrurile pe care le socotiserã fundamentale sunt în realitate – sub forma în care le folosesc ei – lucruri exterioare, lipsite de valoare; cã lucruri pe care, timp de multi, multi ani, ei le-au pretuit ca fiind însesi rãdãcinile importantei lor ar putea fi în realitate visuri desarte si fãrã rost.
Ceilalti doi frati, luând aminte la acestia doi, nu sunt de loc convinsi cã experienta lor îi edificã sau îi îmbunãtãteste în vreun fel, asa încât nu vor sã le urmeze exemplul.
Ceilalti trei frati, care au plecat în directii nestiute, încã nu s-au înapoiat la întâlnire.
Cât despre cei patru, ca lua ceva timp pânã ce vor realiza cu adevãrat cã singurele mijloace de supravietuire în exilurile lor – lucrurile acelea superficiale pe care ei le cred importante – sunt chiar ele obstacolele în calea întelegerii adevãrului.
Toti sunt încã departe de cunoastere.

07. Un om întrebã odatã o cãmilã dacã preferã sã meargã la urcus sau la coborâs.
Cãmila zise: “Ce conteazã pentru mine nu e dacã urc sau cobor – ci povara din spinare!”

08. Un om cu mintea tulburatã se jurã odatã cã, dacã problemele sale vor fi rezolvate, o sã-si vândã casa iar toti banii luati pe ea o sã-i dea sãracilor.
Veni si vremea când îsi dãdu seama cã trebuia sã-si tinã jurãmântul. Dar omul nu vroia sã dea atâtia bani de pomanã, asa încât se gândi cum sã scape.
Îsi scoase casa la vânzare pentru o monedã de argint. Eventualul cumpãrãtor trebuia sã achizitioneze însã odatã cu casa si pisica ce locuia într-însa. Pretul cerut pentru acest animal era de zece mii de arginti.
Multi oameni cugetã la fel ca acest om: se hotãrãsc sã urmeze o învãtãturã, dar interpreteazã relatia lor cu ea spre propriul lor avantaj.

09. Un sufi se aflã în pozitia unui strãin într-o tarã, a unui oaspete într-o casã. Orice om aflat într-una din aceste împrejurãri trebuie sã tinã seama de mentalitatea locului.
Un adevãrat sufi e un om “schimbat”, schimbarea – mergând pânã la transformare – fiind esenta sufismului. Omul obisnuit nu e schimbat, prin urmare, nu e nevoie de vreo disimulare.
Un om merge într-o tarã unde este onorabil sã umbli în pielea goalã, iar sã umbli îmbrãcat este dezonorant. Ca sã poatã trãi în acea tarã, acel om trebuie sã-si dea jos hainele. Dacã se multumeste sã spunã, “E mai bine sã porti haine, goliciunea e o rusine”, el nu va izbuti decât sã rãmânã pe din afara comunitãtii din tara pe care o cutreierã.
De aceea, fie va pãrãsi acea tarã, fie – dacã are anumite functii de îndeplinit acolo – va accepta sau va încerca sã amâne scoaterea hainelor. Dacã se întâmplã ca subiectul excelentei sau nu a purtãrii hainelor sã fie pus în discutie, probabil cã va trebui sã-si disimuleze adevãratele pãreri. Existã aici un conflict de obiceiuri sau de obisnuintele de gândire.
Existã un si mai mare conflict între gândirea din obisnuintã sau obicei, si gândirea dincolo de obisnuite si obiceiuri. Din cauzã cã, împreunã cu altii, un sufi a explorat atât de multe lucruri, el cunoaste o gamã de existente pe care nu o poate dovedi prin argumentare, fie si numai pentru cã oricum toate argumentele au fost deja expuse de cãtre cineva la un moment sau altul, iar unele dintre ele au câstigat teren si sunt considerate “corecte”.
Activitatea lui, precum cea a unui artist, se restrânge la a ilustra.

10. E bine de stiut cã noi ascultãm muzicã si percepem în ea taine. Asa încât unii se apucã sã cânte muzicã si se cufundã în tot felul de “stãri”.
Aflã cã fiece învãtãturã trebuie sã satisfacã toate conditiile necesare, nu doar muzica, gândirea, concentrarea. Tine minte: “E fãrã de folos un lapte minunat de la o vacã ce rãstoarnã vadra.”

11. Existã douã lucuri: ceea ce este bun si ceea ce trebuie sã devinã bun – realitatea si pseudo-realitatea. Existã Dumnezeu si existã omul.
Dacã un om cautã Adevãrul, el trebuie sã fie în stare sã-l primeascã. El nu stie lucrul acesta. Ca urmare, întrucât crede în existenta Adevãrului, el se socoteste în stare sã-l si perceapã. Acest lucru nu concordã cu experienta, si totusi continuã dã fie crezut.
Iatã un exemplu. Dupã vremea mea, oamenii vor continua sã foloseascã unele pãrti din ceea ce a fost acordat cu multã grijã ca mijloc de a intra în legãturã cu adevãrul, si îl vor folosi ca pe un fel de formulã magicã, de talisman sau speraclu pentru a deschide o poartã. Vor cânta muzicã si o vor asculta, vor contempla figuri scrise, se vor aduna laolaltã, numai pentru cã i-au vãzut pe cei din trecut fãcând aceste lucruri.
Dar arta constã în combinarea justã a elementelor pentru a-l ajuta pe om sã se învredniceascã de legãtura sa cu Adevãrul efectiv, si nu într-o palidã imitatie.
Tineti minte întotdeauna cã stiinta de a efectua puntea între exterior si interior este cu adevãrat rarã si încredintatã numai câtorva. Inevitabil vor fi multi care preferã sã se convingã de realitatea unei experiente minore în loc sã-l gãseascã pe negutãtorul de esentã.