01. Bahaudin Naqshbandi primi vizita unui grup de cãutãtori.
Îl gãsirã în curte, înconjurat de discipoli în mijlocul a ceea ce pãrea sã fie, negresit, o petrecere plinã de veselie.
Unii din noii-veniti ziserã:
“Ce neplãcut – asemenea purtare grosolanã, indiferent de pretext! Asa ceva nu se face!” Si încercau sã-l dojeneascã pe Maestru.
Altii au zis:
“Nouã ni se pare excelent – felul ãsta de învãtãturã chiar cã e pe gustul nostru, si abia asteptãm sã luãm si noi parte la ea.”
Iar altii au zis:
“Suntem uimiti si am dori sã stim mai mult despre aceastã enigmã.”
Cei rãmasi si-au spus unul altuia:
“S-ar putea sã fie ceva întelepciune în aceastã petrecere, dar nu stim dacã se cade sã întrebãm sau nu despre ea.”
Învãtãtorul îi trimise pe toti la plimbare.
Si toti acesti oameni îsi rãspândirã, în convorbiri si prin scris, propriile pãreri despre ceea ce vãzuserã în curtea Maestrului. Chiar si cei care nu fãceau aluzii directe la experienta avutã fuseserã înrãuriti de ea, astfel încât în tot ceea ce spuneau sau fãceau se oglindeau convingerile lor despre cele întâmplate.
Trecu ceva timp. Câtiva dintre cei care-l vizitaserã mai întâi se aflau din nou pe lângã locuinta Maestrului si intrarã sã-l caute.
Stând în picioare la poartã, bãgarã de seamã cã învãtãtorul si discipolii sãu erau risipiti prin curte, sezând fiecare în deplinã tãcere, cufundati în contemplatie asa cum li se cuvine unor spirituali.
“Asa e mult mai bine,” spuserã unii vizitatori, “este limpede cã a învãtat câte ceva din protestele noastre.”
“Este excelent,” spuseserã altii, “e clar cã data trecutã, Maestrul doar ne-a pus la încercare.”
“E prea sumbru,” spuserã altii, “mutre lungi puteam sã gãsim oriunde.”
Si mai erau si alte pãreri, rostite sau gândite.
Înteleptul, când rãgazul de reflectie se încheie, îi expedie pe toti.
Mult dupã aceea, un grup mic se întoarse pentru a afla care era interpretarea a tot ce li se întâmplase în curtea Maestrului.
Vizitatorii se arãtarã la poartã si privirã în curte. Maestrul sedea acolo singur, nici petrecând nici meditând. Discipolii nu puteau fi vãzuti nicãieri.
“Vã este îngâduit sã aflati în cele din urmã tot ce s-a întâmplat,” zise Maestrul, “ cãci am putut sã-mi las învãtãceii sã plece, sarcina fiind încheiatã.
Când ati venit prima datã, învãtãceii aceia ai mei fuseserã prea seriosi – iar eu eram tocmai în mijlocul procesului de aplicare a corectiei necesare. A doua oarã când ati venit, ucenicii fuseserã prea veseli – si din nou, eu aplicam corectia.
Când cineva lucreazã, el nu stã întotdeauna sã explice unor vizitatori ocazionali, oricât de interesati s-ar crede acestia. Când o actiune este în plinã desfãsurare, ceea ce conteazã este operatiunea corectã. În acest conditii, evaluarea externã devine o preocupare cu totul secundarã.”
02. Bahaudin stãtea împreunã cu câtiva discipoli în sala de conferinte, când înãuntru pãtrunserã câtiva adepti.
El-Shah îl pofti pe rând pe fiecare sã spunã de ce se gãsea acolo.
Primul zise: “Sunteti cel mai mare om de pe pãmânt.”
“I-am dat un leac când era bolnav, iar acum crede cã sunt cel mai mare om de pe pãmânt,” zise El-Shah.
Al doilea zise: “Viata mea spiritualã s-a deschis asemenea unei flori de când mi-a fost îngãduit sã vã vizitez.”
“Era nesigur si stingher, si nimeni nu stãtea sã-l asculte. Eu am stat cu el, iar seninãtãtii care a rezultat din asta, el îi zice viatã spiritualã,” spuse El-Shah.
Al treilea zise: “Maestrul mã întelege, si nu cer decât sã-mi îngãdui sã-i aud cuvintele de învãtãturã, pentru binele sufletului meu.”
“Are nevoie de atentie si vrea sã fie bãgat în seamnã, chiar dacã pentru a fi criticat,” spuse El-Shah. “Acestui fapt el îi spune ‘binele sufletului meu’.”
Al patrulea spuse: “Am mers de la un maestru la altul, practicând învãtãtura datã de ei. Dar numai când mi-ati dat un wadhifa (exercitiu), am simtit cu adevãrat iluminarea legãturii cu Maestrul.”
“Exercitiul pe care i l-am dat acestui om,” spuse El-Shah, “a fost o scornealã, fãrã nici o legãturã cu viata ‘spiritualã’. Trebuia sã-i demonstrez iluzia spiritualitãtii sale ca sã pot ajunge la acea parte din ei care este cu adevãrat spiritualã, nu sentimentalã.”
03. Într-o viziune cu ochii deschisi, Bahaudin se întoarse înapoi în timp.
El le spuse unui grup de cãutãtori care se aflau în vizitã:
“Tocmai i-am vãzut pe maestrii din cele mai vechi timpuri, socotiti a fi de mult morti, si m-am întretinut cu ei.”
Cãutãtorii spuserã: “Vã rugãm spuneti-ne cum pãreau sã fie.”
Bahaudin rãspunse: “Pentru atitudinea pe care o arãtati fatã de învãtãturã, ei v-ar fi luat pe voi drept demoni!
Maestrii sunt astfel încât, dacã i-ati vedea, voi i-ati lua pe ei drept tovarãsi cu totul nepotriviti pentru voi. Si nu ati pune întrebãri despre ei.”
04. Într-o zi un om veni la marele maestru Bahaudin, pentru a-i cere ajutorul în problemele pe care le întâmpina precum si aleasã îndrumare pe calea Învãtãturii.
Bahaudin îi spuse sã lase studiile spirituale si sã plece de îndatã de la curtea lui.
Un vizitator blând din fire începu sã protesteze fatã de Bahaudin.
“Ti se va servi o demonstratie,” îi spuse Bahaudin.
În acea clipã, o pasãre pãtrunse în încãpere, zburãtãcind de colo-colo, nestiind pe unde s-o ia ca sã scape.
Marele sufi asteptã pânã ce pasãrea se asezã lângã singura fereastrã deschisã din încãpere. Atunci, dintr-o datã, bãtu din palme. Speriatã, pasãrea zburã drept pe fereastra deschisã, recâstigându-si libertatea.
“Acel zgomot trebuie cã a fost pentru ea aproape un soc, chiar un afront, nu crezi?” zise Bahaudin.
05. Un discipol sosise la maestrul El-Shah Bahaudin Nasqshband din Bukhara.
Dupã ce sezu în adunare pret de câteva zile, discipolul-sef al lui Bahaudin îi fãcu un semn sã se apropie de Shaikh si sã-i vorbeascã.
“Am venit,” spuse omul, “de la Shaikh-ul Ridwan. Nãdãjduiesc cã îmi veti da ceva.”
“De la cine?”
“De la Shaikh-ul Ridwan.”
Bahaudin îi ceru omului sã repete ce zisese. Apoi îi ceru din nou si din nou acelasi lucru, pânã ce omul se încredintã cã maestrul era surd si probabil greu de cap.
Acest schimb de cuvinte dura de mai multe de un ceas, când Bahaudin zise:
“Nu te pot auzi. N-am auzit un cuvânt din ce ai zis.”
Discipolul se ridicã si dãdu sã plece, bodogãnind: “Sã te ierte Dumnezeu!”
El-Shah, pãrãsit dintr-o datã de surzenie, rãspunse imediat: “Si pe tine, si pe Shaikh-ul Ridwan.”
06. Se spune cã regele din Bukhara a trimis odatã dupã Bahaudin pentru a-i cere sfatul într-o oarecare privintã.
Mesajul lui suna astfel: “Un ambasador e pe drum, si când va fi aici trebuie sã te am lângã mine, pentru a te consulta. Te rog vino de îndatã.”
Bahaudin îi trimise urmãtorul rãspuns:
“”Nu pot veni deoarece în momentul de fatã sunt dependent de aerul din Qasr-El-Arifin, si nu am nici un mijloc de a-l aduce cu mine îmbuteliat.”
Regele fu mai întâi uluit, si pe urmã iritat. În ciuda marii importante a lui Bahaudin ca întelept, luã hotãrârea sã-l mustre pentru lipsa-i de curtenie.
Între timp, vizita ambasadorului fu amânatã, iar regele nu mai avu de dat piept cu el pânã la urmã.
Într-o zi, dupã mai multe luni, regele se afla în mijlocul curtii sale, când un asasin sãri la el sã-l omoare. Bahaudin Naqshband, care tocmai intrase în acea luptã în sala tronului, se nãpusti asupra omului si-l dezarmã.
“Desi esti lipsit de curtenie, îti sunt îndatorat, Hadrat El-Shah,” îi spuse regele.
“Curtenia celor care stiu este a fi disponibili când e nevoie de ei, nu a sta degeaba în asteptarea unor ambasadori care oricum nu vor sosi,” rãspunse Bahaudin.
07. Multe întrebãri, un singur rãspuns.
Am ajuns într-un oras, unde oamenii s-au strâns în preajmã-mi...
Au zis: “De unde esti?”
Au zis: “Încotro te duci?”
Au zis: “Cu cine cãlãtoresti?”
Au zis: “De ce neam esti?”
Au zis: “Ce mostenire ai?”
Au zis: “Ce mostenire lasi?”
Au zis: “Pe cine întelegi?”
Au zis: “Cine te întelege pe tine?”
Au zis: “Ce învãtãturã dai?”
Au zis: “Cine detine întreaga învãtãturã?”
Au zis: “Cine nu are nici o învãtãturã?”
Eu le-am rãspuns: “Ceea ce vouã vi se pare cã sunt multi, sunt de fapt unul. Ceea ce vouã vi se pare simplu, nu este. Ceea ce vouã vi se pare complicat, e usor. Rãspunsul pentru toate întrebãrile este: sufitii.”
08. Dervisul Maulana, sef al ordinului naqshbandi si unul din maestrii sãi cei mai mari, sedea într-o zi în zawiya sa când un cleric mânios îsi croi drum cu forta înãuntru.
“Stai acolo”, zbierã intrusul, “câine ce esti, înconjurat de discipoli care te ascultã în fiecare privintã! Eu, pe de altã parte, îi chem pe oameni sã se strãduiascã dupã îndurarea dumnezeiascã prin rugãciuni si asprimi, asa cum ni se porunceste prin lege.”
La auzul cuvântului “câine”, câtiva cãutãtori se ridicarã pentru a-l da afarã pe fanatic.
“Stati,” zise Maulana, “acest ‘câine’ e un cuvânt bun si într-adevãr mi se potriveste. Sunt un câine care-si ascultã stãpânul, arãtând oilor prin semne interpretarea dorintelor Stãpânului nostru. Ca un câine, îi scot din sãrite pe vagabonzi si pe hoti. În schimb, dau din coadã de bucurie când Prietenii stãpânului meu vin sã-i stea alãturi.
Asa cum lãtratul si datul din coadã si iubirea de stãpân sunt atributele câinelui, asa le practicãm si noi; cãci Stãpânul nostru ne are pe noi, si nu se ocupã de lãtrat si de dat din coadã.”
09. Rudhbari a spus: “De la inimã la inimã este mijlocul esential de transmitere a secretelor Cãii.”
10. Maghribi a spus: “Învãtarea are loc în activitate. Învãtarea numai prin vorbe este o activitate minorã.”
11. Khurqani a spus: “La un anumit moment, prin distragerea atentiei nefolositoare se poate preda sau exprima mai mult decât prin atragerea ei.”
12. Gurgani a spus: “Împreunã, învãtãtorul si învãtãcelul produc învãtãtura.”
13. Parmadhi a spus: “Experienta extremelor este singura cale cãtre întelegerea si functionarea corectã a ‘mijlocului’ în studiu.”
14. Hamadani a spus: “A sluji umanitatea nu este numai de folos pentru a trãi corect. Prin aceastã slujire, cunoasterea lãuntricã poate fi pãstratã, concentratã si transmisã.”
15. Yasavi a spus: “Activitatea acolo unde te afli este cheia Cãii Dervisului.”
16. Barqi a spus: “Estetica este doar forma cea mai de jos a perceptiei Realitãtii.”
17. Andaki a spus: “Efortul nu e efort fãrã zaman, makan, ikhwan (timpul potrivit, locul potrivit, oamenii potriviti).”
18. Ghajdawani a spus: “Noi lucrãm tot timpul si în tot locul. Oamenii cred cã un om este important dacã e faimos. Si reciproca poate fi tot atât de adevãratã. [Un om fãrã faimã poate fi important.]”
19. Ahmad Sadiq a spus: “Semnul unui om care a Atins este cã nu ia semnul figurat drept specific sau sensul literal drept simbolic.”
20. Faghnavi a spus: “Stiinta noastrã nu este a lumii, ea este a lumilor.”
21. Rewgari a spus: “Stupiditatea înseamnã a cãuta ceva acolo unde imaginatia neinstruitã se asteaptã sã-l gãseascã. În realitate, acest ceva se aflã în orice loc de unde poate fi extras.”
22. Ramitani a spus: “Informatia se fãrâmiteazã, cunoasterea nu. Cauza fragmentãrii informatiei trebuie cãutatã în academism, în cãrturãria de dragul cãrturãriei.”
23. Samasi a spus: “Omul gândeste multe lucruri. Crede cã e Unul. De obicei este mai multi. Pânã ce devine Unul, nu poate avea nici o idee corectã despre ce este el cu adevãrat.”
24. Sohkari a spus: “Trimitem un gând în China, si acesta devine chinez, se spune, pentru cã omul care l-a trimis nu poate fi vãzut. Trimitem un om în India, si oamenii spun cã e doar un turkestanez.”
25. Naqshband a spus: “Când oamenii spun ‘Plângi’, nu vor sã spunã ‘Plângi întotdeauna’. Când spun ‘Nu plânge’, nu vor sã-ti spunã sã fii permanent un bufon.”
26. Attar a spus: “Un adevãrat document poate contine sapte straturi de adevãr. O scriere sau o cuvântare în aparentã lipsitã de semnificatie poate avea tot atâtea straturi de adevãr.”
27. Khamosh a spus: “Nu este important dacã înveti prin tãcere, prin cuvânt, prin efort, sau prin supunere. Important este cum se face asta, si nu faptul de a se face (asa si nu altfel).”
28. Khashgari a spus: “Dacã tot mã întrebi: ‘De ce cutare sau cutãricã si-a predat învãtãtura în maniera respectivã, si cum se aplicã ea în cazul meu?’ nu esti în stare sã întelegi rãspunsul destul de profund.”
29. Charkhi a spus: “Indiferent unde s-ar afla adevãrul în cazul tãu, învãtãtorul tãu te va ajuta sã-l gãsesti. Dacã doar aplicã tuturor o aceeasi serie de metode, acela nu e un învãtãtor, si cu atât mai putin al tãu.”
30. Samarqandi a spus: “În fiecare truc si în fiecare închipuire existã o realitate pe care acestea o contrafac.”
31. Al-Lahi a spus: “Noi nu trãim în est sau în vest; nu studiem la nord, nici nu predãm la sud. Noi nu suntem astfel legati dar se poate sã fim obligati sã vorbim astfel.”
32. Al-Bokhari a spus: “Calea se poate împlini printr-o picãturã de apã. La fel de bine poate sã treacã printr-o prescriptie sau ordonantã complexã.”
33. Zahid a spus: “Când vezi un sufi care studiazã sau îi învatã pe altii ceva ce pare sã tinã de un alt domeniu decât cel al spiritualitãtii, trebuie sã stii cã acolo se gãseste spiritualitatea acelui timp.”
34. Dervish a spus: “Când e vremea de nemiscare, nemiscare; când e vremea de tovãrãsie, tovãrãsie; la locul de efort, efort. La timpul si locul pentru orisice, orisice.”
35. Samarkandi Aminki a spus: “Treci de la timp si loc la non-timp (eternitate) si non-loc (simultaneitate), la celelalte lumi. Acolo este originea noastrã.”
36. Simaqi a spus: “Dacã iei ceea ce e relativ drept absolut, poti fi pierdut. Mai bine sã nu iei nimic, decât acest risc.”
37. Sirhindi a spus: “Nu vorbi doar de cele Patru Cãi sau de Saptezeci si douã Cãrãri, sau de ‘tot atâtea cãrãri câte suflete de oameni’. Vorbeste mai degrabã despre Cale si despre realizare. Totul îi este subordonat.”
38. Masum a spus: “Esenta (Dhat) se manifestã numai în întelegere.”
39. Arif a spus: “Dar se poate dezvolta independent de aceasta. Acesti oameni numiti dervisi nu sunt ce gânditi voi cã sunt. Gânditi asadar la Realitate. Este ceva asemenea cu ceea ce voi gânditi cã este.”
40. Badauni a spus: “Nu ne puteti distruge dacã sunteti împotriva noastrã. Dar puteti îngreuna mersul treburilor noastre chiar dacã sunteti convinsi cã ne ajutati.”
41. Jan-i-Janan a spus: “Omul poate avea parte de Vesnicie. El nu face asta crezând cã se poate gândi la el.”
42. Dehlavi a spus: “Cheltuim un rãstimp într-un loc. Nu pune un semn pentru a marca locul acela. Mai degrabã ia din materialul care aderã la acel loc, cât mai e încã acolo.”
43. Qandahari a spus: “Voi ati auzit cuvintele mele. Auziti si cã existã si alte cuvinte decât ale mele. Acestea nu sunt fãcute pentru a fi auzite cu urechea de carne. Pentru cã mã vedeti doar pe mine, vã închipuiti cã nu existã sufism în afara mea. Voi vã aflati aici pentru a deprinde învãtãtura, nicidecum pentru a culege date istorice.”
44. Jan-Fishan a spus: “Poate cã urmezi firul unei ape. Realizeazã cã duce la Ocean. Nu confunda pârâul acesta cu Oceanul.”
45. Odatã, Bahaudin primi vizita unui Qalandar cersetor care se oferi sã facã minuni pentru a dovedi cã era reprezentantul celui mai mare dintre toti maestrii mistici.
El-Shah spuse:
“Aici în Bukhara noi suntem singura comunitate a cãrei credintã nu este nici produsã, nici sustinutã, în cea mai neînsemnatã privintã, de acele întâmplãri neobisnuite cãrora li se spune minuni. Dar pentru tine e un lucru de valoare sã dai o reprezentatie în fata întregii adunãri de dervisi precum si a tuturor celor care vin sã ne vadã.”
Asa încât aranjã cã, în urmãtoarea zi de sãrbãtoare din calendar, sã aibã loc reprezentatia doritã de ciudatul Qalandar.
O zi întreagã, cersetorul fãcu minune dupã minune: readuse mortii la viatã, umblã pe deasupra apelor, fãcu un cap retezat sã vorbeascã, si multe altele.
Cetãtenii din Bukhara erau în fierbere. Unii spuneau cã omul era cu sigurantã un ucenic al diavolului, cãci nu vroiau sã-i adopte felul de viatã sau sã-l crediteze cu vreo putere beneficã. Unii dintre adeptii mai din marginea grupului lui El-Shah se declararã satisfãcuti cã “a rãsãrit un nou Soare” si încercarã sã aranjeze în asa fel încât sã plece cu el la mãnãstirea de unde era, oriunde s-ar fi aflat ea. Unii discipoli mai noi ai Maestrului îl implorau sã facã si el minuni asemãnãtoare, pentru a arãta cã era în stare de asa ceva.
Bahaudin nu fãcu nimic vreme de trei zile. Apoi, în fata unei imense adunãri de oameni, începu sã facã lucruri ce nu puteau fi numite decât minuni. Oamenii vãzurã, unul dupã altul, lucruri de necrezut. Vãzurã, auzirã si pipãirã lucruri neînchipuite, necunoscute în nici o traditie, privind minunile fãcute de marii sfinti ai tuturor timpurilor.
Apoi, Bahaudin le arãtã, unul dupã altul, cum erau executate aceste trucuri, si cã erau doar atât – simple trucuri.
“Cei care sunteti cãutãtori de jonglerii – urmati calea jongleriei,” spuse el. “Treaba mea e mult mai serioasã.”
46. Într-o noapte un hot, încercând sã intre pe fereastra de la etaj a unei case de unde avea de gând sã fure, cãzu din cauzã cã rama ferestrei se rupse, si îsi fracturã piciorul.
Se prezentã la judecãtorie pentru a-l reclama pe proprietarul casei pentru neglijentã. Acesta zise:
“Dã-l în judecatã pe dulgherul care a pus fereastra.”
Dulgherul zise: “Zidarul este cel care n-a fãcut deschizãtura pentru fereastrã asa cum trebuie.”
Când fu chemat, zidarul spuse: “Pricina greselii mele a fost o femeie frumoasã care tocmai trecea pe acolo când eu lucram la zidãria ferestrei.”
Femeia fu gãsitã, si ea zise: “Purtam o rochei frumoasã în ziua aceea. De obicei, nu se uitã nimeni la mine. Rochia a fost de vinã, pentru cã era dintr-o pânzã pictatã mestesugit în dungi de mai multe culori.”
“În sfârsit, avem vinovatul,” spuse judecãtorul. “Chemati-l pe omul care a vopsit pânza, si acesta va fi socotit rãspunzãtor pentru rãul pricinuit piciorului hotului.”
Când au dat de vopsitor, acesta era sotul femeii. Iar acesta era chiar hotul care cãzuse.
47. Într-o zi un om venit sã-l caute pe un maestru sufi îi relatã cum un anumit fals învãtãtor prescria exercitii pentru adeptii sãi.
“E limpede cã omul este un impostor. Le cere discipolilor ‘sã nu gândeascã nimic’. Usor de zis, pentru cã-i poate impresiona pe unii. Dar este imposibil sã nu gândesti nimic.”
Maestrul îl întrebã:
“De ce ai venit la mine?”
“Pentru a arãta absurditatea acestui om, si de asemenea pentru a discuta unele chestiuni legate de misticism.”
“Nu doar pentru a câstiga sprijin pentru decizia ta cã omul acesta e un sarlatan?”
“Nu, asta stiam dinainte.”
“Nu cumva pentru a ne arãta acelora dintre noi care stãm aici în jurul tãu cã stii mai multe decât un om obisnuit, usor de dus de nas?”
“Nu. În fapt, doresc sã mã îndrumati.”
“Foarte bine. Cea mai lungã îndrumare pe care ti-o pot da este povata – sã nu gândesti nimic.”
Imediat, omul se retrase din compania maestrului, convins cã era un impostor.
Dar un strãin care scãpase prima parte a acestui schimb de cuvinte, intrând în salã exact în clipa când maestrul spunea “Cea mai bunã îndrumare pe care ti-o pot da este povata sã nu gândesti nimic” fu profund impresionat.
“Sã nu gândesti nimic: ce sublimã conceptie!” îsi zise în sinea lui. Si dupã ce adunarea din ziua aceea luã sfârsit, strãinul îsi vãzu de drum; nu auzise nimic în tot restul zilei care sã contrazicã ideea de a nu gândi nimic.
În ziua urmãtoare, unul din ucenici îl întrebã pe maestru care din cei doi oameni întelesese corect.
“Nici unul,” spuse el. “Mai au încã de învãtat cã lãcomia lor este un vãl, o opreliste, o piedicã. Rãspunsul pe care-l cautã nu este într-un singur cuvânt, într-o vizitã, într-o solutie lesnicioasã. Numai prin contact neîntrerupt cu o învãtãturã, ucenicul absoarbe, putin câte putin, ceea ce treptat se acumuleazã într-o întelegere a adevãrului. Astfel cãutãtorul devine un descoperitor.
Maestrul Rumi a spus: ‘Doi oameni vin la tine, unul dupã ce a visatul raiul, celãlalt, iadul. Cum rãspunzi? Rãspunsul este sã iei aminte la tot ce-ti spune maestrul pânã ce esti în armonie.”
48. Shaikh-ul Rewgari primi vizita unui om care îl rugã îndelung si cu însufletire sã fie acceptat ca discipol.
Shaikh-ul vorbi cu el despre viata lui si despre problemele pe care le avea, si în cele din urmã îl trimise înapoi în lume, zicându-i: “Rãspunsul îti va fi trimis la timpul cuvenit.”
Apoi, shaikh-ul îl chemã pe unul din discipolii sãi mai vechi si-i spuse: “Du-te la casa lui Cutare (aspirantul de mai sus) si fãrã a pomeni numele meu, oferã-i o slujbã sigurã si profitabilã în compania ta de caravane.”
La scurtã vreme, shaikh-ul primi urmãtorul mesaj de la aspirantul cu pricina:
“Vã rog sã mã iertati cã nu vã pot urma, însã de curând soarta a hotãrât ca sã mi se ofere o slujbã foarte bunã într-una din cele mai mari companii de negot din acest oras, si sunt convins cã este în interesul familiei mele sã-mi dedic tot timpul acestei îndatoriri.”
Cu multe alte prilejuri, Shaikh-ul Rewgari a deslusit corect motivul pentru care primea vizita unor oameni, care îl cãutau doar pentru cã suferiserã dezamãgiri în viatã. Iar acesta nu este singurul exemplu când shaik-ul a actionat astfel.
49. Bahaudin Naqshband a spus: “Fiecare Om Desãvârsit este într-un sens la fel ca fiecare altul. Aceasta înseamnã cã, acordat corect la acea ‘lungime de undã’, prin energia Scolii, un discipol poate intra în comunicare cu toti Cei Mari, asa cum ei însisi comunicã între ei, dincolo de timp si loc.
Noi am reînnoit substanta traditiei Celor Vechi. Multi dervisi devotati nu au fãcut-o, si noi trebuie sã-i lãsãm sã practice ce vor ei. Nu intrati în disputã cu ei. ‘Tu cu Calea ta, eu cu a mea.’
Datoriile si practicile Scolii alcãtuiesc un întreg: Adevãrul, felul de predare si participantii formeazã o singurã mânã, în care ignorantii vãd numai deosebirea dintre degete, nu si actiunea întrunitã a mâinii însesi.”
vineri, august 31, 2007
Texte din tarîqah Suhrawardi
01. A fost odatã un dulgher pe nume Nazar ben Yusuf. Acesta îsi petrecuse toatã viata studiind în ceasurile sale libere cãrti de demult ce contineau multe cunostinte pe jumãtate uitate.
Dulgherul avea un slujitor credincios, cãruia într-o zi îi spuse:
“Am ajuns acum la o vârstã care, pentru a-mi asigura longevitatea, trebuie sã folosesc stiintele strãvechi. De aceea vreau ca tu sã mã ajuti sã duc la bun sfârsit un proces care îmi va reda tineretea si mã va face nemuritor.”
Când îi fu explicat în ce consta procesul, la început slujitorul nici n-a vrut sã audã. Treaba lui era sã-l taie pe Nazar în bucãti si sã vâre bucãtile într-un butoi urias, plin cu anumite lichide.
“Nu pot sã te ucid, stãpâne,” zise slujitorul.
“Ba da, trebuie, fiindcã în orice caz eu o sã mor, iar tu vei rãmâne singur pe lume. Ia sabia aceasta si pãzeste bine butoiul, fãrã sã spui nimãnui ce faci tu de fapt. Dupã douãzeci si opt de zile, deschide butoiul si scoate-mã afarã. Nu numai cã mã vei gãsi în viatã, dar îmi voi fi redobândit si tineretea.”
În cele din urmã, slujitorul se învoi, si procesul fu pornit.
Dupã vreo câteva zile însã, slujitorul, de urât, începu sã-si facã inimã rea, asaltat fiind de neliniste si de tot soiul de îndoieli. Mai pe urmã, începu sã se obisnuiascã cu acest nou rol, atât de ciudat. Oamenii veneau mereu pe la dulgher si întrebau de stãpânul casei, dar tot ce putea spune sluga era: “Nu e acasã chiar acum.”
În cele din urmã, iatã cã sosirã si reprezentantii autoritãtilor, suspectând o faptã necuratã. Bãnuind cã servitorul îsi lichidase stãpânul dispãrut, acestia îi ziserã: “Lasã-ne sã cãutãm prin casã. Dacã nu gãsim nimic, te punem la poprealã sub acuzatie de omor, si probabil cã te vom elibera doar când o sã-ti reaparã stãpânul.”
Slujitorul nu stia ce sã facã, fiindcã pânã la acea datã trecuserã numai douãzeci si una de zile de când pornise “procesul”. Luând totusi o hotãrâre, slujitorul zise:
“Lãsati-mã doar câteva minute singur cu acest butoi în cãmara asta, si dupã aceea voi fi gata sã merg cu voi.”
Intrã în camerã, si destupã butoiul.
Pe datã un omulet, arãtând mult mai tânãr dar întocmai ca stãpânul sãu, desi nu era mai înalt de-o palmã, sãri afarã din butoi si se puse pe alergat încoace si încolo, zicând într-una:
“A fost prea curând, a fost prea curând...”
Iar apoi, pe când bietul slujitor îl privea îngrozit, omuletul se fãcu nevãzut, topindu-se în aer.
Slujitorul iesi din cãmarã, iar jandarmii îl arestarã.
02. În vremuri de demult, trãia odatã o fatã nespus de frumoasã, fiica unui om cumsecade: femeie între femei, fãrã pereche la frumusete si la gingãsie. Când fata fu de mãritat, trei tineri îi cerurã mâna. Toti trei erau nu numai frumosi sau alesi în purtãri ci si înzestrati, cu cele mai alese daruri, promitând multe.
Vãzând cã toti trei erau egali în calitãti, tatãl fetei hotãrâ sã o lase pe ea sã-si aleagã sotul. Dar lunile treceau si fata nu se hotãra.
Într-o bunã zi, fata se îmbolnãvi rãu de tot si în câteva ceasuri muri. Cei trei tineri, uniti în durerea lor, îi duserã trupul la cimitir si, cu lacrimi tãcute si adâncã mâhnire, o îngroparã.
Primul tânãr rãmase la mormântul fetei, unde-si petrecea toate noptile, meditând cu inima plinã de durere, neputând da de capãt rosturilor soartei care o rãpise pe tânãra fatã.
Al doilea tânãr deveni un fachir pribeag si porni de unul singur prin lume, fãrã mijloace, cãutând stiintã.
Al treilea tânãr rãmase pe lângã bietul tatã, spre a-l mângâia.
Tânãrul care devenise fachir dãdu în peregrinãrile sale peste locul unde trãia un om renumit pentru pricereperea sa în lucruri neobisnuite. Dornic de stiintã, tânãrul bãtu la usa acestui om si fu poftit sã stea la masã cu stãpânul casei.
Gazda îl pofti sã mãnânce si tânãrul era pe cale sã înceapã, când un copil mic începu sã urle. Era nepotelul înteleptului. Acesta ridicã bãiatul si-l aruncã în foc.
Fachirul sãri ca ars si se repezi spre usã, strigând din rãsputeri: “Demoni infami! Am avut si eu parte de amãrãciunile acestei lumi, dar aceastã crimã întrece orice închipuire!”
“Nu face nimic,” îi zise stãpânul casei. “Cele mai simple lucruri par a fi altfel atunci când îti lipseste cunoasterea.”
Astfel zicând, maestrul recitã o formulã si fluturã o emblemã stranie, iar bãietelul pãsi afarã din foc, nevãtãmat.
Fachirul tinu minte cuvintele rostite si desenul emblemei. Chiar de a doua zi, porni înapoi spre cimitirul unde îi era îngropatã iubita.
Si, în mai putinã vreme decât se poate povesti, fecioara stãtu înaintea lui, vie si nevãtãmatã. Fata se întoarse la tatãl ei, iar tinerii începurã sã discute care din ei merita sã capete mâna fetei.
Primul spuse: “Am trãit în cimitir, am vegheat neîntrerupt la mormântul ei si m-am rugat pentru ea, pãstrând legãtura cu sufletul ei si pãstrând rãmãsitele din care a renãscut. A mea sã fie!”
Al doilea zise: “Amândoi uitati cã eu sunt cel care am cãlãtorit prin toatã lumea în cãutarea stiintei, si care am readus-o în cele din urmã la viatã. E clar cã a mea trebuie sã fie!”
În sfârsit al treilea spuse: “Am plâns-o si am bocit-o ca un sot, si am trãit alãturi de tatãl ei ca un ginere, mângâindu-l, sprijinindu-l si înlesnindu-i viata. A mea sã fie!”
În cele din urmã, fata fu chematã sã hotãrascã ea însãsi.
“Cel care a gãsit formula pentru a mã readuce la viatã a fost un om de omenie. Cel care s-a îngrijit de tatãl meu s-a purtat cu el ca un fiu. Dar cel care si-a fãcut culcus pe mormântul meu – acela s-a purtat ca un îndrãgostit. Pe el îl voi lua de bãrbat.”
03. Odatã, un sufi cunoscu prin clarviziune faptul cã un anumit oras avea sã fie în scurt timp atacat de dusmani. Îi spuse lucrul acesta vecinului sãu, care-si dãdu seama cã sufitul era un om putin umblat în lume, desi spunea adevãrul, si care îl sfãtui:
“Sunt sigur cã ai dreptate, iar tu ar trebui sã mergi sã-i dai de veste monarhului. Doar atât, dacã vrei sã-ti dea crezare, te rog spune cã ai aflat treaba asta nu prin întelepciune clarvãzãtoare, ci cu ajutorul astrologiei. Atunci monarhul va lua act, si orasul va putea fi salvat.”
Sufitul fãcu cum îl sfãtuise vecinul si orãsenii scãparã de urgie gratie precautilor corecte ce furã luate.
04. A-ti justifica greseala este mai rãu decât ce-ai fãcut când ai gresit.
05. Trei oameni cãutau sã fie admisi în cercul unui sufi, pentru a deprinde învãtãtura lui.
Primul s-a îndepãrtat chiar de la bun început, mâniat de purtarea inconsistentã a maestrului.
Al doilea auzi de la un alt discipol (pus de maestru sã-i vorbeascã astfel) cã maestrul ar fi un impostor. Curând dupã aceea, si acesta se retrease.
Al treilea fu lãsat sã vorbeascã, dar nu i se oferi nici o învãtãturã vreme atât de îndelungatã, încât aspirantul îsi pierdu interesul si plecã.
Dupã ce toti trei plecaserã, maestrul îsi instrui astfel cercul de ucenici:
“Primul a ilustrat principiul: ‘Nu judeca lucrurile la prima vedere.’ Al doilea a ilustrat porunca: ‘Nu judeca lucrurile dupã zvonuri.’ Al treilea a demonstrat maxima: ‘Nu judeca niciodatã dupã cuvântãri, sau dupã lipsa lor.’”
Întrebat de un discipol de ce aspirantii n-au putut fi instruiti despre aceste lucruri, maestrul rãspunse:
“Sunt aici pentru a vã împãrtãsi o cunoastere mai înaltã, nu pentru a vã învãta ceea ce oamenii pretind cã stiu de pe genunchii mamelor.”
06. Suhrawardi a spus: “Am fost sã vãd pe cineva. Stãteam de vorbã, când o cãmilã trecu greoaie prin fata noastrã. L-am întrebat pe acest om:
“La ce te face sã te gândesti cãmila asta?”
El zise:
“La mâncare.”
“Dar tu nu esti arab! De când e carnea de cãmilã de mâncare?”
“Nu, nu asa stau lucrurile,” rãspunse omul. “Vezi, orice mã face sã mã gândesc la mâncare.”
Dulgherul avea un slujitor credincios, cãruia într-o zi îi spuse:
“Am ajuns acum la o vârstã care, pentru a-mi asigura longevitatea, trebuie sã folosesc stiintele strãvechi. De aceea vreau ca tu sã mã ajuti sã duc la bun sfârsit un proces care îmi va reda tineretea si mã va face nemuritor.”
Când îi fu explicat în ce consta procesul, la început slujitorul nici n-a vrut sã audã. Treaba lui era sã-l taie pe Nazar în bucãti si sã vâre bucãtile într-un butoi urias, plin cu anumite lichide.
“Nu pot sã te ucid, stãpâne,” zise slujitorul.
“Ba da, trebuie, fiindcã în orice caz eu o sã mor, iar tu vei rãmâne singur pe lume. Ia sabia aceasta si pãzeste bine butoiul, fãrã sã spui nimãnui ce faci tu de fapt. Dupã douãzeci si opt de zile, deschide butoiul si scoate-mã afarã. Nu numai cã mã vei gãsi în viatã, dar îmi voi fi redobândit si tineretea.”
În cele din urmã, slujitorul se învoi, si procesul fu pornit.
Dupã vreo câteva zile însã, slujitorul, de urât, începu sã-si facã inimã rea, asaltat fiind de neliniste si de tot soiul de îndoieli. Mai pe urmã, începu sã se obisnuiascã cu acest nou rol, atât de ciudat. Oamenii veneau mereu pe la dulgher si întrebau de stãpânul casei, dar tot ce putea spune sluga era: “Nu e acasã chiar acum.”
În cele din urmã, iatã cã sosirã si reprezentantii autoritãtilor, suspectând o faptã necuratã. Bãnuind cã servitorul îsi lichidase stãpânul dispãrut, acestia îi ziserã: “Lasã-ne sã cãutãm prin casã. Dacã nu gãsim nimic, te punem la poprealã sub acuzatie de omor, si probabil cã te vom elibera doar când o sã-ti reaparã stãpânul.”
Slujitorul nu stia ce sã facã, fiindcã pânã la acea datã trecuserã numai douãzeci si una de zile de când pornise “procesul”. Luând totusi o hotãrâre, slujitorul zise:
“Lãsati-mã doar câteva minute singur cu acest butoi în cãmara asta, si dupã aceea voi fi gata sã merg cu voi.”
Intrã în camerã, si destupã butoiul.
Pe datã un omulet, arãtând mult mai tânãr dar întocmai ca stãpânul sãu, desi nu era mai înalt de-o palmã, sãri afarã din butoi si se puse pe alergat încoace si încolo, zicând într-una:
“A fost prea curând, a fost prea curând...”
Iar apoi, pe când bietul slujitor îl privea îngrozit, omuletul se fãcu nevãzut, topindu-se în aer.
Slujitorul iesi din cãmarã, iar jandarmii îl arestarã.
02. În vremuri de demult, trãia odatã o fatã nespus de frumoasã, fiica unui om cumsecade: femeie între femei, fãrã pereche la frumusete si la gingãsie. Când fata fu de mãritat, trei tineri îi cerurã mâna. Toti trei erau nu numai frumosi sau alesi în purtãri ci si înzestrati, cu cele mai alese daruri, promitând multe.
Vãzând cã toti trei erau egali în calitãti, tatãl fetei hotãrâ sã o lase pe ea sã-si aleagã sotul. Dar lunile treceau si fata nu se hotãra.
Într-o bunã zi, fata se îmbolnãvi rãu de tot si în câteva ceasuri muri. Cei trei tineri, uniti în durerea lor, îi duserã trupul la cimitir si, cu lacrimi tãcute si adâncã mâhnire, o îngroparã.
Primul tânãr rãmase la mormântul fetei, unde-si petrecea toate noptile, meditând cu inima plinã de durere, neputând da de capãt rosturilor soartei care o rãpise pe tânãra fatã.
Al doilea tânãr deveni un fachir pribeag si porni de unul singur prin lume, fãrã mijloace, cãutând stiintã.
Al treilea tânãr rãmase pe lângã bietul tatã, spre a-l mângâia.
Tânãrul care devenise fachir dãdu în peregrinãrile sale peste locul unde trãia un om renumit pentru pricereperea sa în lucruri neobisnuite. Dornic de stiintã, tânãrul bãtu la usa acestui om si fu poftit sã stea la masã cu stãpânul casei.
Gazda îl pofti sã mãnânce si tânãrul era pe cale sã înceapã, când un copil mic începu sã urle. Era nepotelul înteleptului. Acesta ridicã bãiatul si-l aruncã în foc.
Fachirul sãri ca ars si se repezi spre usã, strigând din rãsputeri: “Demoni infami! Am avut si eu parte de amãrãciunile acestei lumi, dar aceastã crimã întrece orice închipuire!”
“Nu face nimic,” îi zise stãpânul casei. “Cele mai simple lucruri par a fi altfel atunci când îti lipseste cunoasterea.”
Astfel zicând, maestrul recitã o formulã si fluturã o emblemã stranie, iar bãietelul pãsi afarã din foc, nevãtãmat.
Fachirul tinu minte cuvintele rostite si desenul emblemei. Chiar de a doua zi, porni înapoi spre cimitirul unde îi era îngropatã iubita.
Si, în mai putinã vreme decât se poate povesti, fecioara stãtu înaintea lui, vie si nevãtãmatã. Fata se întoarse la tatãl ei, iar tinerii începurã sã discute care din ei merita sã capete mâna fetei.
Primul spuse: “Am trãit în cimitir, am vegheat neîntrerupt la mormântul ei si m-am rugat pentru ea, pãstrând legãtura cu sufletul ei si pãstrând rãmãsitele din care a renãscut. A mea sã fie!”
Al doilea zise: “Amândoi uitati cã eu sunt cel care am cãlãtorit prin toatã lumea în cãutarea stiintei, si care am readus-o în cele din urmã la viatã. E clar cã a mea trebuie sã fie!”
În sfârsit al treilea spuse: “Am plâns-o si am bocit-o ca un sot, si am trãit alãturi de tatãl ei ca un ginere, mângâindu-l, sprijinindu-l si înlesnindu-i viata. A mea sã fie!”
În cele din urmã, fata fu chematã sã hotãrascã ea însãsi.
“Cel care a gãsit formula pentru a mã readuce la viatã a fost un om de omenie. Cel care s-a îngrijit de tatãl meu s-a purtat cu el ca un fiu. Dar cel care si-a fãcut culcus pe mormântul meu – acela s-a purtat ca un îndrãgostit. Pe el îl voi lua de bãrbat.”
03. Odatã, un sufi cunoscu prin clarviziune faptul cã un anumit oras avea sã fie în scurt timp atacat de dusmani. Îi spuse lucrul acesta vecinului sãu, care-si dãdu seama cã sufitul era un om putin umblat în lume, desi spunea adevãrul, si care îl sfãtui:
“Sunt sigur cã ai dreptate, iar tu ar trebui sã mergi sã-i dai de veste monarhului. Doar atât, dacã vrei sã-ti dea crezare, te rog spune cã ai aflat treaba asta nu prin întelepciune clarvãzãtoare, ci cu ajutorul astrologiei. Atunci monarhul va lua act, si orasul va putea fi salvat.”
Sufitul fãcu cum îl sfãtuise vecinul si orãsenii scãparã de urgie gratie precautilor corecte ce furã luate.
04. A-ti justifica greseala este mai rãu decât ce-ai fãcut când ai gresit.
05. Trei oameni cãutau sã fie admisi în cercul unui sufi, pentru a deprinde învãtãtura lui.
Primul s-a îndepãrtat chiar de la bun început, mâniat de purtarea inconsistentã a maestrului.
Al doilea auzi de la un alt discipol (pus de maestru sã-i vorbeascã astfel) cã maestrul ar fi un impostor. Curând dupã aceea, si acesta se retrease.
Al treilea fu lãsat sã vorbeascã, dar nu i se oferi nici o învãtãturã vreme atât de îndelungatã, încât aspirantul îsi pierdu interesul si plecã.
Dupã ce toti trei plecaserã, maestrul îsi instrui astfel cercul de ucenici:
“Primul a ilustrat principiul: ‘Nu judeca lucrurile la prima vedere.’ Al doilea a ilustrat porunca: ‘Nu judeca lucrurile dupã zvonuri.’ Al treilea a demonstrat maxima: ‘Nu judeca niciodatã dupã cuvântãri, sau dupã lipsa lor.’”
Întrebat de un discipol de ce aspirantii n-au putut fi instruiti despre aceste lucruri, maestrul rãspunse:
“Sunt aici pentru a vã împãrtãsi o cunoastere mai înaltã, nu pentru a vã învãta ceea ce oamenii pretind cã stiu de pe genunchii mamelor.”
06. Suhrawardi a spus: “Am fost sã vãd pe cineva. Stãteam de vorbã, când o cãmilã trecu greoaie prin fata noastrã. L-am întrebat pe acest om:
“La ce te face sã te gândesti cãmila asta?”
El zise:
“La mâncare.”
“Dar tu nu esti arab! De când e carnea de cãmilã de mâncare?”
“Nu, nu asa stau lucrurile,” rãspunse omul. “Vezi, orice mã face sã mã gândesc la mâncare.”
Texte din tarîqah Qadiri
01. Toti dervisii folosesc trandafirul sau roza (ward), ca emblemã si simbol al cuvântului wird (“exercitii de concentrare”) cu care rimeazã.
Abdul-Qadir, fondatorul Ordinului Qadiri, este protagonistul unei întâmplãri de la care i s-a tras titlul de Trandafirul din Baghdad. Se spune cã Baghdadul era atât de plin de învãtãtori ezoterici încât, atunci când aflarã cã Abdul-Qadir ajunsese la portile orasului, acestia hotãrârã sã-itransmitã un mesaj. Îi fu trimis un sol care-l întâmpinã la marginea orasului, purtând un vas plin ochi cu apã. Sensul era limpede: “Vasul Baghdadului e plin pânã la refuz.”
Maestrul produse atunci, desi era iarnã si nu era vremea lor, un trandafir în floare pe care îl asezã deasupra apei din vas, arãtându-si astfel puterile extraordinare dar si cã era loc si pentru el.
Când le fu adus acest semn, învãtãtorii din Baghdad strigarã într-un glas: “Abdu-Qadir este Trandafirul nostru”, si se grãbirã sã-l pofteascã în oras.
02. Un om sãdi odatã un soi de vitã-de-vie care fãcea struguri buni de mâncat numai dupã treizeci de ani.
Din întâmplare, Cârmuitorul credinciosilor trecu prin preajmã tocmai când omul se ocupa de aceastã vitã. Califul se opri si îi zise:
“Esti grozav de optimist dacã tragi nãdejde cã vei apuca sã gusti din rodul acestui soi de vitã-de-vie.”
“Poate cã eu nu voi apuca,” îi rãspunse omul, “dar barem urmasii mei vor trãi si vor trage foloase de pe urma muncii mele, asa cum toti profitãm de munca înaintasilor nostri.”
“În orice caz,” spuse Cârmuitorul, “dacã si când via o sã rodeascã, adu-mi si mie câtiva ciorchini de struguri. Bineînteles, dacã vom fi scãpat pânã atunci amândoi de sabia mortii care atârnã tot timpul deasupra capetelor noastre.”
Si califul îsi vãzu de drum.
Las vremea potrivitã, via începu sã rodeascã, fãcând niste struguri grozav de gustosi. Omul umplu un paner mare cu cei mai frumosi ciorchini si se duse la palat.
Cârmuitorul credinciosilor îl primi si-i fãcu un dar consistent de aur.
Vestea despre aceastã întâmplare se rãspândi peste tot: “Un amãrât de tãran a primit o groazã de bani pentru un cos de struguri.”
Auzind asa, o femeie proastrã se grãbi sã umple si ea un cos cu struguri din pripria-i vie si se prezentã de îndatã la garda palatului, zicând: “Cer aceeasi recompensã ca si omul care a fost rãsplãtit azi dimineatã. Iatã aici strugurii mei. Dacã regele dã bani pentru fructe, poftim fructe.”
Mesajul îi fu transmis Cârmuitorului credinciosilor, care dãdu acest rãspuns:
“Cei care nu fac decât sã imite, precum si trufia care stã la baza lipsei de cercetare a împrejurãrilor pe care încearcã sã le imite – afarã cu ei!” Femeia fu trimisã de unde venise, dar era atât de pornitã încât nu se mai osteni sã-l întrebe pe omul care primise aurul ce se întâmplase de fapt.
03. Un sufi, pornit la drum împreunã cu un ucenic, fu atacat de un câine destul de fioros.
Ucenicul se înfurie si tipã la câine:
“Cum îndrãznesti sã te apropii de maestrul meu în felul ãsta?”
“El e mai coerent decât tine,” spuse înteleptul, “fiindcã el latrã la oricine, dupã cum îi e obiceiul si firea; tu în schimb mã consideri pe mine maestrul tãu, însã esti cu totul insensibil la meritele altor iluminati, pe lângã care am trecut în cãlãtoria noastrã, si pe care tu nu i-ai învrednicit barem cu o privire mai atentã.”
04. Abdul-Qadir a spus: “Hiena crede cã a mâncat bine, când de fapt s-a înfruptat din resturile de la masa leului. Eu transmit stiinta producerii de “stãri”. Cel care o foloseste în exclusivitate va deveni faimos si chiar puternic, dar nimic altceva. El îi va face pe oameni sã idolatrizeze “stãrile”, pânã ce vor fi aproape incapabili sã se mai întoarcã la calea sufitã.”
05. Era odatã un pãcalã care fu prins de oamenii dintr-un sat. Poznasul fu legat de un copac si lãsat acolo sã se gândeascã la caznele la care urma sã fie supus; iar sãtenii, dupã ce hotãrârã sã-l arunce în mare chiar în seara aceea dupã ce aveau sã-si termine treburile, plecarã la ale lor.
Dar se nimeri sã treacã pe acolo un cioban nu tocmai istet, care îl întrebã pe poznasul cel sprinten la minte de ce era legat de acel copac.
“Vai,” zice pãcalã, “niste oameni m-au legat asa cum vezi pentru cã n-am vrut sã primesc bani de la ei.”
“De ce vor ei sã ti-i dea tie, iar tu de ce nu vrei sã-i iei?” întrebã mirat ciobanul.
“Pentru cã eu sunt un contemplativ, iar ei vor sã mã corupã,” rãspunse hotul. “Sunt oameni fãrã frica lui Dumnezeu.”
Ciobanul se oferi atunci sã stea el în locul lui pãcalã, pe care îl sfãtui sã fugã cât mai departe si sã se punã la adãpost de acei oameni fãrã Dumnezeu.
Asa încât cei doi fãcurã schimb de locuri.
Dupã cãderea serii, sãtenii se înapoiarã la copacul cu pricina, îi traserã ciobanului un sac peste cap, îl legarã fedeles si-l aruncarã în mare.
A doua zi de dimineatã rãmaserã trãsniti când îl vãzurã pe pãcalã intrând în sat cu o turmã de oi.
“Unde ai fost, si de unde ai adus oile astea?” îl întrebarã ei.
“În mare sunt niste duhuri prietenoase care-i rãsplãtesc în felul acesta pe toti cei care sar în mare si se îneacã”, rãspunse poznasul.
Nici nu apucã bine sã termine, cã oamenii se nãpustirã la tãrmul mãrii si se aruncarã în apã.
Si asa rãmase pãcalã stãpân în satul lui.
06. Un hot dãdu o spargere la o prãvãlie. Înãuntru, nu stiu cum se fãcu, dar o sulã ascutita pe care prãvãliasul o lãsase pe un raft îi intrã într-un ochi si i-l scoase. Hotul merse la cadiu, zicând: “Pedeapsa pentru furt este închisoarea, dar pentru neglijentã cauzatoare de ranã la un ochi constã într-o despãgubire considerabilã.”
“El a venit sã fure de la mine,” spuse proprietarul prãvãliei în apãrarea sa.
“De asta se ocupã alt tribunal,” spuse judecãtorul, “n-are a face cu speta în cauzã.”
“Dacã mi se confiscã toate bunurile,” zise hotul, “familia mea o sã moarã de foame cât sunt eu la puscãrie. E limpede cã asa ceva nu e drept.”
“Atunci am sã poruncesc sã i se scoatã ochiul si prãvãliasului, drept pedeapsã,” zise judecãtorul.
“Dacã faceti asa ceva,” rãspunse prãvãliasul, “pierderea mea va fi mai gravã decât a hotului, ceea ce e nedrept. Eu sunt giuvaergiu de meserie, si dacã pierd un ochi nu mai pot lucra.”
“Foarte bune,” spuse cadiul, “pentru cã legea e nepãrtinitoare si nimeni nu trebuie sã sufere mai mult decât se cuvine, si pentru cã întreaga comunitate participã la câstigurile si la pierderile unora din membrii sãi, sã fie adus un om care nu are nevoie decât de un ochi – un arcas de pildã – si sã i se scoatã ochiul celãlalt.”
Si se fãcu întocmai.
07. Ajutã-i pe prietenii Sãi, orice înfãtisare ar avea! Într-o zi ai sã auzi: “Am fost nevoias, dar tu nu M-ai ajutat. Cei care i-au ajutat pe prietenii Mei, pe Mine M-au ajutat.”
08. Odatã, un cal întâlni o broascã. Calul zise: “Du-i mesajul acesta din partea mea unui sarpe, si-ti voi da toate mustele ce roiesc în jurul meu.”
Broasca rãspunse: “Plata e bunã, dar n-as putea spune cã sunt în stare sã duc treaba la bun sfârsit.”
09. La intrarea în casa lui Abdul-Qadir Gilani putu fi vãzutã într-o zi o floare într-un ghiveci. Lângã ea se afla o notã: “Miroase aceastã floare si ghiceste ce este.”
Oricine intra era rugat sã scrie rãspunsul la aceastã ghicitoare pe o hârtiutã. La sfârsitul zilei, Abdu-Qadir îi înmânã unui ucenic o cutie continând rãspunsurile adunate si zise: “Cine a rãspuns ‘trandafir’ poate sã rãmânã, Cine nu a scris nimic, sau a scris orice altceva în loc de ‘trandafir’, trebuie sã plece.”
Cineva întrebã: “Oare e nevoie sã se recurgã la metode superficiale pentru a judeca dacã cineva e potrivit sau nu pentru ucenicie?”
Maestrul rãspunse: “Eu cunosc rãspunsurile, dar vreau sã vã arãt tuturor cã manifestãrile superficiale învedereazã caracterul lãuntric.” Si pe datã scoase din buzunar o listã ce continea, desi maestrul nu vãzuse rãspunsurile celor intrati peste zi, numele tuturor celor care ghiciserã rãspunsul corect.
Aceastã întâmplare ilustreazã un înteles al frazei: “Ceea ce e evident e în legãturã cu Adevãrul.” Ceea ce Abdul-Qadir a vãzut înlãuntru putea fi arãtat de asemenea în afarã. Astfel si tocmai de aceea discipolilor li se cere un anumit fel de a se purta.
10. Abdul-Qadir îsi chemã laolaltã toti discipolii din Baghdad si le spuse:
“Vã implor sã nu uitati niciodatã ce am sã vã spun acum. Altfel veti deveni sursa unor mari erori. Mã adresez celor dintre voi care vor rãmâne mai ignoranti decât ceilalti, întrucât Cei Ce Stiu si Cei Ce Ating nu vor face niciodatã greseala pe care am s-o descriu acum.
În timpul perioadei de Ascultare si Repetare [este vorba de anumite exercitii], multi dobândesc capacitatea de a-i influenta pe ceilalti printr-o experientã stranie. Aceasta produce tremurare, agitatie si multe alte simtãminte, ce anuntã o stare de constientã. Pot avea loc viziuni ale marilor maestri sau ale influentei divine.
Întrucât actioneazã asupra unei ‘inimi’ nepregãtite, asemenea experiente trebuie imediat oprite, fiindcã ele nu pot duce la stabilirea unui contact veritabil cu Divinul pânã ce discipolul nu a cultivat în el însusi o altã calitate.
Aceastã deschidere a capacitãtii, odatã descoperitã de cãtre cei ignoranti sau necopti, se rãspândeste mai ales printre sãteni si alti oameni simpli, pânã ce acestia îsi fac din ea un obicei în care se complac cu regularitate, luând-o drept o veritabilã stare spiritualã. De fapt e numai un semnal, este semnul a ceva. Când se petrece, trebuie spusã maestrului, iar cei care o încearcã trebuie sã treacã printr-o anumitã perioadã de pregãtire.
În trecut, stãruinta în asemenea practici a epuizat capacitãtile celor care îi urmau pe sfinti si profeti, discipoli care se credeau, amâgindu-se, recipiendari ai Barakãi. Cei Care Ating nu îndrãznesc sã inducã aceastã stare odatã ce a apãrut. Cei care se complac în ea nu vor putea niciodatã Atinge.
Urmati numai si numai practica Învãtãtorului, care stie de ce apar aceste lucruri si cum sã ajusteze lucrurile pe mãsurã.”
Abdul-Qadir, fondatorul Ordinului Qadiri, este protagonistul unei întâmplãri de la care i s-a tras titlul de Trandafirul din Baghdad. Se spune cã Baghdadul era atât de plin de învãtãtori ezoterici încât, atunci când aflarã cã Abdul-Qadir ajunsese la portile orasului, acestia hotãrârã sã-itransmitã un mesaj. Îi fu trimis un sol care-l întâmpinã la marginea orasului, purtând un vas plin ochi cu apã. Sensul era limpede: “Vasul Baghdadului e plin pânã la refuz.”
Maestrul produse atunci, desi era iarnã si nu era vremea lor, un trandafir în floare pe care îl asezã deasupra apei din vas, arãtându-si astfel puterile extraordinare dar si cã era loc si pentru el.
Când le fu adus acest semn, învãtãtorii din Baghdad strigarã într-un glas: “Abdu-Qadir este Trandafirul nostru”, si se grãbirã sã-l pofteascã în oras.
02. Un om sãdi odatã un soi de vitã-de-vie care fãcea struguri buni de mâncat numai dupã treizeci de ani.
Din întâmplare, Cârmuitorul credinciosilor trecu prin preajmã tocmai când omul se ocupa de aceastã vitã. Califul se opri si îi zise:
“Esti grozav de optimist dacã tragi nãdejde cã vei apuca sã gusti din rodul acestui soi de vitã-de-vie.”
“Poate cã eu nu voi apuca,” îi rãspunse omul, “dar barem urmasii mei vor trãi si vor trage foloase de pe urma muncii mele, asa cum toti profitãm de munca înaintasilor nostri.”
“În orice caz,” spuse Cârmuitorul, “dacã si când via o sã rodeascã, adu-mi si mie câtiva ciorchini de struguri. Bineînteles, dacã vom fi scãpat pânã atunci amândoi de sabia mortii care atârnã tot timpul deasupra capetelor noastre.”
Si califul îsi vãzu de drum.
Las vremea potrivitã, via începu sã rodeascã, fãcând niste struguri grozav de gustosi. Omul umplu un paner mare cu cei mai frumosi ciorchini si se duse la palat.
Cârmuitorul credinciosilor îl primi si-i fãcu un dar consistent de aur.
Vestea despre aceastã întâmplare se rãspândi peste tot: “Un amãrât de tãran a primit o groazã de bani pentru un cos de struguri.”
Auzind asa, o femeie proastrã se grãbi sã umple si ea un cos cu struguri din pripria-i vie si se prezentã de îndatã la garda palatului, zicând: “Cer aceeasi recompensã ca si omul care a fost rãsplãtit azi dimineatã. Iatã aici strugurii mei. Dacã regele dã bani pentru fructe, poftim fructe.”
Mesajul îi fu transmis Cârmuitorului credinciosilor, care dãdu acest rãspuns:
“Cei care nu fac decât sã imite, precum si trufia care stã la baza lipsei de cercetare a împrejurãrilor pe care încearcã sã le imite – afarã cu ei!” Femeia fu trimisã de unde venise, dar era atât de pornitã încât nu se mai osteni sã-l întrebe pe omul care primise aurul ce se întâmplase de fapt.
03. Un sufi, pornit la drum împreunã cu un ucenic, fu atacat de un câine destul de fioros.
Ucenicul se înfurie si tipã la câine:
“Cum îndrãznesti sã te apropii de maestrul meu în felul ãsta?”
“El e mai coerent decât tine,” spuse înteleptul, “fiindcã el latrã la oricine, dupã cum îi e obiceiul si firea; tu în schimb mã consideri pe mine maestrul tãu, însã esti cu totul insensibil la meritele altor iluminati, pe lângã care am trecut în cãlãtoria noastrã, si pe care tu nu i-ai învrednicit barem cu o privire mai atentã.”
04. Abdul-Qadir a spus: “Hiena crede cã a mâncat bine, când de fapt s-a înfruptat din resturile de la masa leului. Eu transmit stiinta producerii de “stãri”. Cel care o foloseste în exclusivitate va deveni faimos si chiar puternic, dar nimic altceva. El îi va face pe oameni sã idolatrizeze “stãrile”, pânã ce vor fi aproape incapabili sã se mai întoarcã la calea sufitã.”
05. Era odatã un pãcalã care fu prins de oamenii dintr-un sat. Poznasul fu legat de un copac si lãsat acolo sã se gândeascã la caznele la care urma sã fie supus; iar sãtenii, dupã ce hotãrârã sã-l arunce în mare chiar în seara aceea dupã ce aveau sã-si termine treburile, plecarã la ale lor.
Dar se nimeri sã treacã pe acolo un cioban nu tocmai istet, care îl întrebã pe poznasul cel sprinten la minte de ce era legat de acel copac.
“Vai,” zice pãcalã, “niste oameni m-au legat asa cum vezi pentru cã n-am vrut sã primesc bani de la ei.”
“De ce vor ei sã ti-i dea tie, iar tu de ce nu vrei sã-i iei?” întrebã mirat ciobanul.
“Pentru cã eu sunt un contemplativ, iar ei vor sã mã corupã,” rãspunse hotul. “Sunt oameni fãrã frica lui Dumnezeu.”
Ciobanul se oferi atunci sã stea el în locul lui pãcalã, pe care îl sfãtui sã fugã cât mai departe si sã se punã la adãpost de acei oameni fãrã Dumnezeu.
Asa încât cei doi fãcurã schimb de locuri.
Dupã cãderea serii, sãtenii se înapoiarã la copacul cu pricina, îi traserã ciobanului un sac peste cap, îl legarã fedeles si-l aruncarã în mare.
A doua zi de dimineatã rãmaserã trãsniti când îl vãzurã pe pãcalã intrând în sat cu o turmã de oi.
“Unde ai fost, si de unde ai adus oile astea?” îl întrebarã ei.
“În mare sunt niste duhuri prietenoase care-i rãsplãtesc în felul acesta pe toti cei care sar în mare si se îneacã”, rãspunse poznasul.
Nici nu apucã bine sã termine, cã oamenii se nãpustirã la tãrmul mãrii si se aruncarã în apã.
Si asa rãmase pãcalã stãpân în satul lui.
06. Un hot dãdu o spargere la o prãvãlie. Înãuntru, nu stiu cum se fãcu, dar o sulã ascutita pe care prãvãliasul o lãsase pe un raft îi intrã într-un ochi si i-l scoase. Hotul merse la cadiu, zicând: “Pedeapsa pentru furt este închisoarea, dar pentru neglijentã cauzatoare de ranã la un ochi constã într-o despãgubire considerabilã.”
“El a venit sã fure de la mine,” spuse proprietarul prãvãliei în apãrarea sa.
“De asta se ocupã alt tribunal,” spuse judecãtorul, “n-are a face cu speta în cauzã.”
“Dacã mi se confiscã toate bunurile,” zise hotul, “familia mea o sã moarã de foame cât sunt eu la puscãrie. E limpede cã asa ceva nu e drept.”
“Atunci am sã poruncesc sã i se scoatã ochiul si prãvãliasului, drept pedeapsã,” zise judecãtorul.
“Dacã faceti asa ceva,” rãspunse prãvãliasul, “pierderea mea va fi mai gravã decât a hotului, ceea ce e nedrept. Eu sunt giuvaergiu de meserie, si dacã pierd un ochi nu mai pot lucra.”
“Foarte bune,” spuse cadiul, “pentru cã legea e nepãrtinitoare si nimeni nu trebuie sã sufere mai mult decât se cuvine, si pentru cã întreaga comunitate participã la câstigurile si la pierderile unora din membrii sãi, sã fie adus un om care nu are nevoie decât de un ochi – un arcas de pildã – si sã i se scoatã ochiul celãlalt.”
Si se fãcu întocmai.
07. Ajutã-i pe prietenii Sãi, orice înfãtisare ar avea! Într-o zi ai sã auzi: “Am fost nevoias, dar tu nu M-ai ajutat. Cei care i-au ajutat pe prietenii Mei, pe Mine M-au ajutat.”
08. Odatã, un cal întâlni o broascã. Calul zise: “Du-i mesajul acesta din partea mea unui sarpe, si-ti voi da toate mustele ce roiesc în jurul meu.”
Broasca rãspunse: “Plata e bunã, dar n-as putea spune cã sunt în stare sã duc treaba la bun sfârsit.”
09. La intrarea în casa lui Abdul-Qadir Gilani putu fi vãzutã într-o zi o floare într-un ghiveci. Lângã ea se afla o notã: “Miroase aceastã floare si ghiceste ce este.”
Oricine intra era rugat sã scrie rãspunsul la aceastã ghicitoare pe o hârtiutã. La sfârsitul zilei, Abdu-Qadir îi înmânã unui ucenic o cutie continând rãspunsurile adunate si zise: “Cine a rãspuns ‘trandafir’ poate sã rãmânã, Cine nu a scris nimic, sau a scris orice altceva în loc de ‘trandafir’, trebuie sã plece.”
Cineva întrebã: “Oare e nevoie sã se recurgã la metode superficiale pentru a judeca dacã cineva e potrivit sau nu pentru ucenicie?”
Maestrul rãspunse: “Eu cunosc rãspunsurile, dar vreau sã vã arãt tuturor cã manifestãrile superficiale învedereazã caracterul lãuntric.” Si pe datã scoase din buzunar o listã ce continea, desi maestrul nu vãzuse rãspunsurile celor intrati peste zi, numele tuturor celor care ghiciserã rãspunsul corect.
Aceastã întâmplare ilustreazã un înteles al frazei: “Ceea ce e evident e în legãturã cu Adevãrul.” Ceea ce Abdul-Qadir a vãzut înlãuntru putea fi arãtat de asemenea în afarã. Astfel si tocmai de aceea discipolilor li se cere un anumit fel de a se purta.
10. Abdul-Qadir îsi chemã laolaltã toti discipolii din Baghdad si le spuse:
“Vã implor sã nu uitati niciodatã ce am sã vã spun acum. Altfel veti deveni sursa unor mari erori. Mã adresez celor dintre voi care vor rãmâne mai ignoranti decât ceilalti, întrucât Cei Ce Stiu si Cei Ce Ating nu vor face niciodatã greseala pe care am s-o descriu acum.
În timpul perioadei de Ascultare si Repetare [este vorba de anumite exercitii], multi dobândesc capacitatea de a-i influenta pe ceilalti printr-o experientã stranie. Aceasta produce tremurare, agitatie si multe alte simtãminte, ce anuntã o stare de constientã. Pot avea loc viziuni ale marilor maestri sau ale influentei divine.
Întrucât actioneazã asupra unei ‘inimi’ nepregãtite, asemenea experiente trebuie imediat oprite, fiindcã ele nu pot duce la stabilirea unui contact veritabil cu Divinul pânã ce discipolul nu a cultivat în el însusi o altã calitate.
Aceastã deschidere a capacitãtii, odatã descoperitã de cãtre cei ignoranti sau necopti, se rãspândeste mai ales printre sãteni si alti oameni simpli, pânã ce acestia îsi fac din ea un obicei în care se complac cu regularitate, luând-o drept o veritabilã stare spiritualã. De fapt e numai un semnal, este semnul a ceva. Când se petrece, trebuie spusã maestrului, iar cei care o încearcã trebuie sã treacã printr-o anumitã perioadã de pregãtire.
În trecut, stãruinta în asemenea practici a epuizat capacitãtile celor care îi urmau pe sfinti si profeti, discipoli care se credeau, amâgindu-se, recipiendari ai Barakãi. Cei Care Ating nu îndrãznesc sã inducã aceastã stare odatã ce a apãrut. Cei care se complac în ea nu vor putea niciodatã Atinge.
Urmati numai si numai practica Învãtãtorului, care stie de ce apar aceste lucruri si cum sã ajusteze lucrurile pe mãsurã.”
Texte din tarîqah Cishti
01. Abu-Ishak Shami Cishti a spus:
“Maestrul meu, Khaja Hubaira, mã luã într-o zi la o plimbare în oras.
Un om cãlare pe un mãgar nu vru sã ne facã loc sã trecem pe ulitele înguste ale târgului, si cum nu ne-am dat la o parte din calea lui cu iuteala doritã de el, ne înjurã în fel si chip.
“Dea Domnul sã fie pedepsit pentru asemenea purtare!” strigarã oamenii de pe la portile lor.
Khaja îmi spuse:
“Ce minti simpliste mai au si oamenii! Prea putini îsi dau seama cum se întâmplã lucrurile de fapt. Ei vãd doar un singur fel de cauzã si efect, în vreme ce câteodatã efectul, cum i-ar spune ei, apare înaintea cauzei.”
Cum rãmãsesem perplex, l-am întrebat ce vroia sã spunã.
“Ei bine,” zise el, “omul acela a si fost deja pedepsit pentru cuvintele grele pe care ni le-a aruncat adineaori. Joia trecutã a cerut sã fie primit în cercul Seicului Adami, dar a fost refuzat. Numai când îsi va da seama de ce, va putea sã intre în cercul celor alesi. Pânã atunci va continua sã se poarte astfel.”
02. Odatã ca niciodatã, pe vremea când stiinta si arta grãdinãritului nu erau încã bine consolidate, trãia un mester grãdinar. Acesta cunostea toate calitãtile plantelor, valoarea nutritivã, curativã si esteticã a fiecãreia, iar pe deasupra, mai cunostea si Planta Longevitãtii, si ca urmare trãia de sute si sute de ani.
De-a lungul timpului, maestrul vizitã grãdini si cultivã locuri în toatã lumea. Într-un loc, plantã o grãdinã minunatã si-i instru pe localnici cum sã aibã grijã de ea, ba chiar si în teoria grãdinãritului. Însã oamenii, obisnuindu-se sã vadã unele din plante rãsãrind si înflorind în fiecare an, în curând uitarã cã pentru înmultirea altor plante trebuiau adunate semintele, cã altele se înmulteau prin lãstari, cã unele aveau nevoie de mai multã apã, si asa mai departe. În cele din urmã, grãdina se sãlbãtici, dar oamenii o priveau drept cea mai bunã grãdinã cu putintã.
Dupã ce le dãdu acestor uituci numeroase prilejuri de a deprinde corect învãtãtura sa, maestrul grãdinar îi dãdu afarã si angajã o nouã serie de lucrãtori. Pe acestia îi preveni de la bun început cã, dacã nu aveau sã tinã grãdina în ordine si sã-i studieze temeinic mestesugul, vor avea de suferit. Dar si acestia uitarã de rostul grãdinii – si, fiindcã erau lenesi, se îngrijeau numai de fructele si florile usor de crescut, iar pe celelalte le lãsarã sã moarã. Când si când, îi mai vizitau câte unii din ucenicii grãdinari din prima serie, care le spuneau: “Ar trebui sã faceti asta si asta”, dar ei îi izgoneau, strigând: “Voi sunteti cei care vã depãrtati de adevãr.”
Dar mesterul grãdinar nu se lãsã. Fãcu alte si alte grãdini, oriunde putea, si totusi nici una nu era vreodatã desãvârsitã, afarã de cea îngrijitã de el însusi împreunã cu asistentii sãi sefi. Pe mãsurã ce se duse vestea cã existã multe grãdini si chiar multe metode de grãdinãrit, lucrãtorii de la o grãdinã începurã sã-i viziteze pe cei de la o alta, aprobând, criticând sau discutând cele vãzute. Se scriserã cãrti, se tineau întruniri ale grãdinarilor, iar acestia se rânduirã în grade dupã ceea ce considerau ei a fi ordinea corectã de precedentã.
Asa cum e în firea oamenilor, dificultatea grãdinarilor rãmâne aceea de a fi prea lesne atrasi de superficial. Ei spun: “Îmi place floarea asta”, si vor ca toatã lumea sã simtã la fel. Dar desi este atrãgãtoare si abundentã, poate fi o bãlãrie care înãbusã celelalte plante, care ar putea furniza hranã si leacuri de care oamenii si grãdina au nevoie pentru supravietuire si permanentã.
Printre acesti grãdinari sunt câte unii care preferã plantele de o singurã culoare. Pe acestea le vor numi “bune”. Altii au grijã doar de plante, refuzând sã îngrijeascã aleile sau portile, sau chiar gardul grãdinii.
În cele din urmã, când grãdinarul cel strãvechi a murit, el a lãsat mostenire întreaga sa cunoastere a grãdinãritului, împãrtind-o oamenilor care o puteau întelege dupã capacitãtile fiecãruia. Asadar stiinta si arta grãdinãritului au rãmas ca o zestre împrãstiatã prin multe grãdini si de asemenea presãratã prin unele cronici ale acestora.
Cei crescuti într-o grãdinã sau alta au fost atât de strasnic îndopati cu tot ceea ce este considerat merit sau ne-merit de locuitorii grãdinii prin felul cum vãd ei lucrurile, încât sunt aproape incapabili – desi se strãduiesc – sã realizeze cã trebuie sã revinã la ideea de “grãdinã”. În cel mai bun caz, ei doar acceptã, resping, suspendã judecata sau cautã sã descopere ce cred ei cã sunt factorii comuni (între diversele grãdini).
Din timp în timp, apar si grãdinari adevãrati. Abundenta de semi-grãdini este atât de mare încât atunci când aud de unele adevãrate, oamenii spun: “O, da. E vorba de o grãdinã asa cum avem si noi, sau cum ne-o închipuim.” Ce au si ce îsi închipuie ei sunt si unul si celãlalt lucruri defecte.
Expertii veritabili, cãrora cvasi-grãdinarii nu le dau nici o atentie, se asociazã de obicei între ei, punând ici si colo în câte o grãdinã câte ceva din stiinta totalã, care le va permite acestor grãdini sã-si mentinã într-o oarecare mãsurã vitalitatea.
Adeseori sunt nevoiti sã poarte mãsti, fiindcã oamenii care vor sã învete de la ei arareori au cunostintã de faptul grãdinãritului, ca stiintã sau artã aflatã la bazã a tot ce vor fi auzit mai înainte. Asa încât pun întrebãri de soiul: “Cum pot sã obtin o floare mai frumoasã pe cepele astea?”
Veritabilii grãdinari lucreazã cu acesti oameni pentru cã uneori se pot ivi grãdinari adevãrati, spre beneficiul întregii omeniri. Acestia nu dureazã mult, dar numai prin ei poate fi într-adevãr dobânditã cunoasterea veritabilã si oamenii pot ajunge sã vadã ce este de fapt o grãdinã.
03. Un grup de sufiti, trimisi de preceptorul lor într-un anume tinut, se asezarã într-o casã.
Pentru a nu stârni curiozitatea nedoritã a localnicilor, numai conducãtorul grupului dãdea lectii în public. Restul celor din grup îsi asumarã rolurile de slujitori ai casei sale.
Când acest învãtãtor muri, comunitatea îsi redistribui functiile si presupusii servitori se dovedirã a fi spirituali de grad înalt.
Dar locuitorii acelui tinut nu numai cã-i excluserã ca imitatori, ci chiar spuneau: “Ce rusine! Ia te uitã cum au uzurpat si s-au apucat sã împartã între ei patrimoniul Marelui Învãtãtor! Ce mai, de acum nenorocitii ãstia de slujitori se poartã de parcã ar fi ei însisi sufi!”
04. Un om oarecare, crezut a fi mort, tocmai era pregãtit pentru înmormântare, când îsi reveni. Se ridicã în sezut, dar fu atât de socat la vederea scenei care se desfãsura în jurul lui, încât lesinã.
Fu pus într-un sicriu si cortegiul funerar o porni spre cimitir.
Tocmai când acesta ajunsese la mormânt, omul îsi recãpãtã cunostinta si deschise capacul sicriului, strigând dupã ajutor.
“Nu se poate sã-si fi revenit”, spuserã cunoscutii, “deoarece a fost declarat mort de cei mai competenti experti.”
“Dar eu sunt viu!” strigã omul.
Si i se adresã unui binecunoscut om de stiintã si jurisprudentã, care se afla printre cei prezenti.
“Un moment”, spuse expertul.
Se întoarse apoi cãtre cei din asistentã si-i numãrã. “Am auzit ce a avut de zis presupusul decedat. Acum, spuneti si voi, cincizeci de martori, care credeti voi cã e adevãrul.”
“E mort”, ziserã martorii.
“La groapã cu el!”, zise expertul.
Si îngropat a fost.
05. Un om avea nevoie de bani, si pentru a-i dobândi trebuia sã-si vândã casa. Totusi, nu vroia sã se despartã de ea cu totul.
Asa încât prin contract cu noul proprietar, izbuti sã pãstreze uzufructul unei singure odãi din toatã casa, încãpere în care putea sã-si tinã, oricând si pe termen nelimitat, oricare din posesiunile sale.
La început, omul tinu lucururi mici în aceastã încãpere, unde revenea doar când si când fãrã a deranja pe nimeni. Mai apoi, când îsi schimba din timp în timp ocupatia, îsi depozita aici uneltele de meserie. Totusi noii proprietari nu aveau nimic de obiectat.
În cele din urmã, omul începu sã tinã lesuri de pisici în camera al cãrei uzufruct îl avea, pânã ce toatã casa deveni de nelocuit ca urmare a descompunerii acestora.
Proprietarii se plânserã la judecãtorie, dar judecãtorii furã de pãrere cã actiunile fostului proprietar, indiferent de consecinte, erau acoperite prin contractul semnat. Pânã la urmã, proprietarii vândurã casa înapoi fostului proprietar, în mare pagubã pentru ei însisi.
06. Odatã ca niciodatã, era un pãrinte întelept care avea sapte fii. Crescând ei, tatãl îi învãtã tot ce putu, dar înainte sã le poatã desãvârsi educatia, tatãl întrevãzu o primejdie care îi ameninta. O catastrofã avea sã le copleseascã tara. Tinerii erau însã nãvalnici si tatãl stia cã nu le poate încredinta adevãrul. Dacã le-ar fi spus: “Ne amenintã o catastrofã”, ei ar fi rãspuns: “Vom sta aici cu tine si vom da piept cu ea.”
Asa cã tatãl îi spuse fiecãrui fiu cã avea de îndeplinit o misiune, si cã pentru aceasta trebuiau sã plece de îndatã. Astfel îsi trimise fiul dintâi la miazãnoapte, al doilea la miazãzi, al treilea la apus si al patrulea la rãsãrit. Pe ceilalti trei fii îi trimise nu se stie unde.
De cum îi vãzu pe toti plecati, tatãl, folosindu-se de clarviziunea sa, purcese si el înspre o tarã îndepãrtatã pentru a-si continua acolo treburile ce fuseserã întrerupte de necesitatea de a-si educa fiii.
Dupã ce îsi duserã la bun sfârsit însãrcinãrile, primii patru fii se înapoiarã în tarã. Tatãl calculase în asa fel durata misiunii lor încât, ducând la bun sfârsit, fiii sã se afle în afara oricãrei primejdii, pânã ce va fi fost cu putintã sã se întoarcã acasã.
Asa cum li se poruncise, fiii se înapoiarã la locul tineretii lor. Dar acum nu se mai cunosteau între ei. Fiecare sustinea cã este fiul tatãlui sãu, fiecare refuza sã-i creadã pe ceilalti. Timpul si climatul, durerea si desfãtarea îsi desãvârsiserã lucrarea, si înfãtisarea fratilor era mult schimbatã.
Atât erau de înversunati unul împotriva celuilalt, hotãrâti sã judece numai dupã staturã, barbã, culoarea pielii si felul de a vorbi ale celorlalti – care toate se schimbaserã – încât vreme de luni de zile, nici unul din frati nu consimti sã-i dea voie altuia sã deschidã scrisoarea de la tatãl lor, scrisoare ce continea rãspunsul la impasul lor precum si ceea ce mai trebuiau sã stie pentru a-si desãvârsi educatia.
Tatãl prevãzuse si asta, atât era de mare întelepciunea sa. El stia cã, pânã ce vor fi în stare sã înteleagã cã se schimbaserã foarte mult, fiii nu vor putea merge mai departe. În prezent, lucrurile stau astfel: doi dintre frati s-au recunoscut unul pe celãlalt, dar sub semnul îndoielii. Acestia au deschis scrisoarea. Ei încearcã sã se armonizeze cu faptul cã toate lucrurile pe care le socotiserã fundamentale sunt în realitate – sub forma în care le folosesc ei – lucruri exterioare, lipsite de valoare; cã lucruri pe care, timp de multi, multi ani, ei le-au pretuit ca fiind însesi rãdãcinile importantei lor ar putea fi în realitate visuri desarte si fãrã rost.
Ceilalti doi frati, luând aminte la acestia doi, nu sunt de loc convinsi cã experienta lor îi edificã sau îi îmbunãtãteste în vreun fel, asa încât nu vor sã le urmeze exemplul.
Ceilalti trei frati, care au plecat în directii nestiute, încã nu s-au înapoiat la întâlnire.
Cât despre cei patru, ca lua ceva timp pânã ce vor realiza cu adevãrat cã singurele mijloace de supravietuire în exilurile lor – lucrurile acelea superficiale pe care ei le cred importante – sunt chiar ele obstacolele în calea întelegerii adevãrului.
Toti sunt încã departe de cunoastere.
07. Un om întrebã odatã o cãmilã dacã preferã sã meargã la urcus sau la coborâs.
Cãmila zise: “Ce conteazã pentru mine nu e dacã urc sau cobor – ci povara din spinare!”
08. Un om cu mintea tulburatã se jurã odatã cã, dacã problemele sale vor fi rezolvate, o sã-si vândã casa iar toti banii luati pe ea o sã-i dea sãracilor.
Veni si vremea când îsi dãdu seama cã trebuia sã-si tinã jurãmântul. Dar omul nu vroia sã dea atâtia bani de pomanã, asa încât se gândi cum sã scape.
Îsi scoase casa la vânzare pentru o monedã de argint. Eventualul cumpãrãtor trebuia sã achizitioneze însã odatã cu casa si pisica ce locuia într-însa. Pretul cerut pentru acest animal era de zece mii de arginti.
Multi oameni cugetã la fel ca acest om: se hotãrãsc sã urmeze o învãtãturã, dar interpreteazã relatia lor cu ea spre propriul lor avantaj.
09. Un sufi se aflã în pozitia unui strãin într-o tarã, a unui oaspete într-o casã. Orice om aflat într-una din aceste împrejurãri trebuie sã tinã seama de mentalitatea locului.
Un adevãrat sufi e un om “schimbat”, schimbarea – mergând pânã la transformare – fiind esenta sufismului. Omul obisnuit nu e schimbat, prin urmare, nu e nevoie de vreo disimulare.
Un om merge într-o tarã unde este onorabil sã umbli în pielea goalã, iar sã umbli îmbrãcat este dezonorant. Ca sã poatã trãi în acea tarã, acel om trebuie sã-si dea jos hainele. Dacã se multumeste sã spunã, “E mai bine sã porti haine, goliciunea e o rusine”, el nu va izbuti decât sã rãmânã pe din afara comunitãtii din tara pe care o cutreierã.
De aceea, fie va pãrãsi acea tarã, fie – dacã are anumite functii de îndeplinit acolo – va accepta sau va încerca sã amâne scoaterea hainelor. Dacã se întâmplã ca subiectul excelentei sau nu a purtãrii hainelor sã fie pus în discutie, probabil cã va trebui sã-si disimuleze adevãratele pãreri. Existã aici un conflict de obiceiuri sau de obisnuintele de gândire.
Existã un si mai mare conflict între gândirea din obisnuintã sau obicei, si gândirea dincolo de obisnuite si obiceiuri. Din cauzã cã, împreunã cu altii, un sufi a explorat atât de multe lucruri, el cunoaste o gamã de existente pe care nu o poate dovedi prin argumentare, fie si numai pentru cã oricum toate argumentele au fost deja expuse de cãtre cineva la un moment sau altul, iar unele dintre ele au câstigat teren si sunt considerate “corecte”.
Activitatea lui, precum cea a unui artist, se restrânge la a ilustra.
10. E bine de stiut cã noi ascultãm muzicã si percepem în ea taine. Asa încât unii se apucã sã cânte muzicã si se cufundã în tot felul de “stãri”.
Aflã cã fiece învãtãturã trebuie sã satisfacã toate conditiile necesare, nu doar muzica, gândirea, concentrarea. Tine minte: “E fãrã de folos un lapte minunat de la o vacã ce rãstoarnã vadra.”
11. Existã douã lucuri: ceea ce este bun si ceea ce trebuie sã devinã bun – realitatea si pseudo-realitatea. Existã Dumnezeu si existã omul.
Dacã un om cautã Adevãrul, el trebuie sã fie în stare sã-l primeascã. El nu stie lucrul acesta. Ca urmare, întrucât crede în existenta Adevãrului, el se socoteste în stare sã-l si perceapã. Acest lucru nu concordã cu experienta, si totusi continuã dã fie crezut.
Iatã un exemplu. Dupã vremea mea, oamenii vor continua sã foloseascã unele pãrti din ceea ce a fost acordat cu multã grijã ca mijloc de a intra în legãturã cu adevãrul, si îl vor folosi ca pe un fel de formulã magicã, de talisman sau speraclu pentru a deschide o poartã. Vor cânta muzicã si o vor asculta, vor contempla figuri scrise, se vor aduna laolaltã, numai pentru cã i-au vãzut pe cei din trecut fãcând aceste lucruri.
Dar arta constã în combinarea justã a elementelor pentru a-l ajuta pe om sã se învredniceascã de legãtura sa cu Adevãrul efectiv, si nu într-o palidã imitatie.
Tineti minte întotdeauna cã stiinta de a efectua puntea între exterior si interior este cu adevãrat rarã si încredintatã numai câtorva. Inevitabil vor fi multi care preferã sã se convingã de realitatea unei experiente minore în loc sã-l gãseascã pe negutãtorul de esentã.
“Maestrul meu, Khaja Hubaira, mã luã într-o zi la o plimbare în oras.
Un om cãlare pe un mãgar nu vru sã ne facã loc sã trecem pe ulitele înguste ale târgului, si cum nu ne-am dat la o parte din calea lui cu iuteala doritã de el, ne înjurã în fel si chip.
“Dea Domnul sã fie pedepsit pentru asemenea purtare!” strigarã oamenii de pe la portile lor.
Khaja îmi spuse:
“Ce minti simpliste mai au si oamenii! Prea putini îsi dau seama cum se întâmplã lucrurile de fapt. Ei vãd doar un singur fel de cauzã si efect, în vreme ce câteodatã efectul, cum i-ar spune ei, apare înaintea cauzei.”
Cum rãmãsesem perplex, l-am întrebat ce vroia sã spunã.
“Ei bine,” zise el, “omul acela a si fost deja pedepsit pentru cuvintele grele pe care ni le-a aruncat adineaori. Joia trecutã a cerut sã fie primit în cercul Seicului Adami, dar a fost refuzat. Numai când îsi va da seama de ce, va putea sã intre în cercul celor alesi. Pânã atunci va continua sã se poarte astfel.”
02. Odatã ca niciodatã, pe vremea când stiinta si arta grãdinãritului nu erau încã bine consolidate, trãia un mester grãdinar. Acesta cunostea toate calitãtile plantelor, valoarea nutritivã, curativã si esteticã a fiecãreia, iar pe deasupra, mai cunostea si Planta Longevitãtii, si ca urmare trãia de sute si sute de ani.
De-a lungul timpului, maestrul vizitã grãdini si cultivã locuri în toatã lumea. Într-un loc, plantã o grãdinã minunatã si-i instru pe localnici cum sã aibã grijã de ea, ba chiar si în teoria grãdinãritului. Însã oamenii, obisnuindu-se sã vadã unele din plante rãsãrind si înflorind în fiecare an, în curând uitarã cã pentru înmultirea altor plante trebuiau adunate semintele, cã altele se înmulteau prin lãstari, cã unele aveau nevoie de mai multã apã, si asa mai departe. În cele din urmã, grãdina se sãlbãtici, dar oamenii o priveau drept cea mai bunã grãdinã cu putintã.
Dupã ce le dãdu acestor uituci numeroase prilejuri de a deprinde corect învãtãtura sa, maestrul grãdinar îi dãdu afarã si angajã o nouã serie de lucrãtori. Pe acestia îi preveni de la bun început cã, dacã nu aveau sã tinã grãdina în ordine si sã-i studieze temeinic mestesugul, vor avea de suferit. Dar si acestia uitarã de rostul grãdinii – si, fiindcã erau lenesi, se îngrijeau numai de fructele si florile usor de crescut, iar pe celelalte le lãsarã sã moarã. Când si când, îi mai vizitau câte unii din ucenicii grãdinari din prima serie, care le spuneau: “Ar trebui sã faceti asta si asta”, dar ei îi izgoneau, strigând: “Voi sunteti cei care vã depãrtati de adevãr.”
Dar mesterul grãdinar nu se lãsã. Fãcu alte si alte grãdini, oriunde putea, si totusi nici una nu era vreodatã desãvârsitã, afarã de cea îngrijitã de el însusi împreunã cu asistentii sãi sefi. Pe mãsurã ce se duse vestea cã existã multe grãdini si chiar multe metode de grãdinãrit, lucrãtorii de la o grãdinã începurã sã-i viziteze pe cei de la o alta, aprobând, criticând sau discutând cele vãzute. Se scriserã cãrti, se tineau întruniri ale grãdinarilor, iar acestia se rânduirã în grade dupã ceea ce considerau ei a fi ordinea corectã de precedentã.
Asa cum e în firea oamenilor, dificultatea grãdinarilor rãmâne aceea de a fi prea lesne atrasi de superficial. Ei spun: “Îmi place floarea asta”, si vor ca toatã lumea sã simtã la fel. Dar desi este atrãgãtoare si abundentã, poate fi o bãlãrie care înãbusã celelalte plante, care ar putea furniza hranã si leacuri de care oamenii si grãdina au nevoie pentru supravietuire si permanentã.
Printre acesti grãdinari sunt câte unii care preferã plantele de o singurã culoare. Pe acestea le vor numi “bune”. Altii au grijã doar de plante, refuzând sã îngrijeascã aleile sau portile, sau chiar gardul grãdinii.
În cele din urmã, când grãdinarul cel strãvechi a murit, el a lãsat mostenire întreaga sa cunoastere a grãdinãritului, împãrtind-o oamenilor care o puteau întelege dupã capacitãtile fiecãruia. Asadar stiinta si arta grãdinãritului au rãmas ca o zestre împrãstiatã prin multe grãdini si de asemenea presãratã prin unele cronici ale acestora.
Cei crescuti într-o grãdinã sau alta au fost atât de strasnic îndopati cu tot ceea ce este considerat merit sau ne-merit de locuitorii grãdinii prin felul cum vãd ei lucrurile, încât sunt aproape incapabili – desi se strãduiesc – sã realizeze cã trebuie sã revinã la ideea de “grãdinã”. În cel mai bun caz, ei doar acceptã, resping, suspendã judecata sau cautã sã descopere ce cred ei cã sunt factorii comuni (între diversele grãdini).
Din timp în timp, apar si grãdinari adevãrati. Abundenta de semi-grãdini este atât de mare încât atunci când aud de unele adevãrate, oamenii spun: “O, da. E vorba de o grãdinã asa cum avem si noi, sau cum ne-o închipuim.” Ce au si ce îsi închipuie ei sunt si unul si celãlalt lucruri defecte.
Expertii veritabili, cãrora cvasi-grãdinarii nu le dau nici o atentie, se asociazã de obicei între ei, punând ici si colo în câte o grãdinã câte ceva din stiinta totalã, care le va permite acestor grãdini sã-si mentinã într-o oarecare mãsurã vitalitatea.
Adeseori sunt nevoiti sã poarte mãsti, fiindcã oamenii care vor sã învete de la ei arareori au cunostintã de faptul grãdinãritului, ca stiintã sau artã aflatã la bazã a tot ce vor fi auzit mai înainte. Asa încât pun întrebãri de soiul: “Cum pot sã obtin o floare mai frumoasã pe cepele astea?”
Veritabilii grãdinari lucreazã cu acesti oameni pentru cã uneori se pot ivi grãdinari adevãrati, spre beneficiul întregii omeniri. Acestia nu dureazã mult, dar numai prin ei poate fi într-adevãr dobânditã cunoasterea veritabilã si oamenii pot ajunge sã vadã ce este de fapt o grãdinã.
03. Un grup de sufiti, trimisi de preceptorul lor într-un anume tinut, se asezarã într-o casã.
Pentru a nu stârni curiozitatea nedoritã a localnicilor, numai conducãtorul grupului dãdea lectii în public. Restul celor din grup îsi asumarã rolurile de slujitori ai casei sale.
Când acest învãtãtor muri, comunitatea îsi redistribui functiile si presupusii servitori se dovedirã a fi spirituali de grad înalt.
Dar locuitorii acelui tinut nu numai cã-i excluserã ca imitatori, ci chiar spuneau: “Ce rusine! Ia te uitã cum au uzurpat si s-au apucat sã împartã între ei patrimoniul Marelui Învãtãtor! Ce mai, de acum nenorocitii ãstia de slujitori se poartã de parcã ar fi ei însisi sufi!”
04. Un om oarecare, crezut a fi mort, tocmai era pregãtit pentru înmormântare, când îsi reveni. Se ridicã în sezut, dar fu atât de socat la vederea scenei care se desfãsura în jurul lui, încât lesinã.
Fu pus într-un sicriu si cortegiul funerar o porni spre cimitir.
Tocmai când acesta ajunsese la mormânt, omul îsi recãpãtã cunostinta si deschise capacul sicriului, strigând dupã ajutor.
“Nu se poate sã-si fi revenit”, spuserã cunoscutii, “deoarece a fost declarat mort de cei mai competenti experti.”
“Dar eu sunt viu!” strigã omul.
Si i se adresã unui binecunoscut om de stiintã si jurisprudentã, care se afla printre cei prezenti.
“Un moment”, spuse expertul.
Se întoarse apoi cãtre cei din asistentã si-i numãrã. “Am auzit ce a avut de zis presupusul decedat. Acum, spuneti si voi, cincizeci de martori, care credeti voi cã e adevãrul.”
“E mort”, ziserã martorii.
“La groapã cu el!”, zise expertul.
Si îngropat a fost.
05. Un om avea nevoie de bani, si pentru a-i dobândi trebuia sã-si vândã casa. Totusi, nu vroia sã se despartã de ea cu totul.
Asa încât prin contract cu noul proprietar, izbuti sã pãstreze uzufructul unei singure odãi din toatã casa, încãpere în care putea sã-si tinã, oricând si pe termen nelimitat, oricare din posesiunile sale.
La început, omul tinu lucururi mici în aceastã încãpere, unde revenea doar când si când fãrã a deranja pe nimeni. Mai apoi, când îsi schimba din timp în timp ocupatia, îsi depozita aici uneltele de meserie. Totusi noii proprietari nu aveau nimic de obiectat.
În cele din urmã, omul începu sã tinã lesuri de pisici în camera al cãrei uzufruct îl avea, pânã ce toatã casa deveni de nelocuit ca urmare a descompunerii acestora.
Proprietarii se plânserã la judecãtorie, dar judecãtorii furã de pãrere cã actiunile fostului proprietar, indiferent de consecinte, erau acoperite prin contractul semnat. Pânã la urmã, proprietarii vândurã casa înapoi fostului proprietar, în mare pagubã pentru ei însisi.
06. Odatã ca niciodatã, era un pãrinte întelept care avea sapte fii. Crescând ei, tatãl îi învãtã tot ce putu, dar înainte sã le poatã desãvârsi educatia, tatãl întrevãzu o primejdie care îi ameninta. O catastrofã avea sã le copleseascã tara. Tinerii erau însã nãvalnici si tatãl stia cã nu le poate încredinta adevãrul. Dacã le-ar fi spus: “Ne amenintã o catastrofã”, ei ar fi rãspuns: “Vom sta aici cu tine si vom da piept cu ea.”
Asa cã tatãl îi spuse fiecãrui fiu cã avea de îndeplinit o misiune, si cã pentru aceasta trebuiau sã plece de îndatã. Astfel îsi trimise fiul dintâi la miazãnoapte, al doilea la miazãzi, al treilea la apus si al patrulea la rãsãrit. Pe ceilalti trei fii îi trimise nu se stie unde.
De cum îi vãzu pe toti plecati, tatãl, folosindu-se de clarviziunea sa, purcese si el înspre o tarã îndepãrtatã pentru a-si continua acolo treburile ce fuseserã întrerupte de necesitatea de a-si educa fiii.
Dupã ce îsi duserã la bun sfârsit însãrcinãrile, primii patru fii se înapoiarã în tarã. Tatãl calculase în asa fel durata misiunii lor încât, ducând la bun sfârsit, fiii sã se afle în afara oricãrei primejdii, pânã ce va fi fost cu putintã sã se întoarcã acasã.
Asa cum li se poruncise, fiii se înapoiarã la locul tineretii lor. Dar acum nu se mai cunosteau între ei. Fiecare sustinea cã este fiul tatãlui sãu, fiecare refuza sã-i creadã pe ceilalti. Timpul si climatul, durerea si desfãtarea îsi desãvârsiserã lucrarea, si înfãtisarea fratilor era mult schimbatã.
Atât erau de înversunati unul împotriva celuilalt, hotãrâti sã judece numai dupã staturã, barbã, culoarea pielii si felul de a vorbi ale celorlalti – care toate se schimbaserã – încât vreme de luni de zile, nici unul din frati nu consimti sã-i dea voie altuia sã deschidã scrisoarea de la tatãl lor, scrisoare ce continea rãspunsul la impasul lor precum si ceea ce mai trebuiau sã stie pentru a-si desãvârsi educatia.
Tatãl prevãzuse si asta, atât era de mare întelepciunea sa. El stia cã, pânã ce vor fi în stare sã înteleagã cã se schimbaserã foarte mult, fiii nu vor putea merge mai departe. În prezent, lucrurile stau astfel: doi dintre frati s-au recunoscut unul pe celãlalt, dar sub semnul îndoielii. Acestia au deschis scrisoarea. Ei încearcã sã se armonizeze cu faptul cã toate lucrurile pe care le socotiserã fundamentale sunt în realitate – sub forma în care le folosesc ei – lucruri exterioare, lipsite de valoare; cã lucruri pe care, timp de multi, multi ani, ei le-au pretuit ca fiind însesi rãdãcinile importantei lor ar putea fi în realitate visuri desarte si fãrã rost.
Ceilalti doi frati, luând aminte la acestia doi, nu sunt de loc convinsi cã experienta lor îi edificã sau îi îmbunãtãteste în vreun fel, asa încât nu vor sã le urmeze exemplul.
Ceilalti trei frati, care au plecat în directii nestiute, încã nu s-au înapoiat la întâlnire.
Cât despre cei patru, ca lua ceva timp pânã ce vor realiza cu adevãrat cã singurele mijloace de supravietuire în exilurile lor – lucrurile acelea superficiale pe care ei le cred importante – sunt chiar ele obstacolele în calea întelegerii adevãrului.
Toti sunt încã departe de cunoastere.
07. Un om întrebã odatã o cãmilã dacã preferã sã meargã la urcus sau la coborâs.
Cãmila zise: “Ce conteazã pentru mine nu e dacã urc sau cobor – ci povara din spinare!”
08. Un om cu mintea tulburatã se jurã odatã cã, dacã problemele sale vor fi rezolvate, o sã-si vândã casa iar toti banii luati pe ea o sã-i dea sãracilor.
Veni si vremea când îsi dãdu seama cã trebuia sã-si tinã jurãmântul. Dar omul nu vroia sã dea atâtia bani de pomanã, asa încât se gândi cum sã scape.
Îsi scoase casa la vânzare pentru o monedã de argint. Eventualul cumpãrãtor trebuia sã achizitioneze însã odatã cu casa si pisica ce locuia într-însa. Pretul cerut pentru acest animal era de zece mii de arginti.
Multi oameni cugetã la fel ca acest om: se hotãrãsc sã urmeze o învãtãturã, dar interpreteazã relatia lor cu ea spre propriul lor avantaj.
09. Un sufi se aflã în pozitia unui strãin într-o tarã, a unui oaspete într-o casã. Orice om aflat într-una din aceste împrejurãri trebuie sã tinã seama de mentalitatea locului.
Un adevãrat sufi e un om “schimbat”, schimbarea – mergând pânã la transformare – fiind esenta sufismului. Omul obisnuit nu e schimbat, prin urmare, nu e nevoie de vreo disimulare.
Un om merge într-o tarã unde este onorabil sã umbli în pielea goalã, iar sã umbli îmbrãcat este dezonorant. Ca sã poatã trãi în acea tarã, acel om trebuie sã-si dea jos hainele. Dacã se multumeste sã spunã, “E mai bine sã porti haine, goliciunea e o rusine”, el nu va izbuti decât sã rãmânã pe din afara comunitãtii din tara pe care o cutreierã.
De aceea, fie va pãrãsi acea tarã, fie – dacã are anumite functii de îndeplinit acolo – va accepta sau va încerca sã amâne scoaterea hainelor. Dacã se întâmplã ca subiectul excelentei sau nu a purtãrii hainelor sã fie pus în discutie, probabil cã va trebui sã-si disimuleze adevãratele pãreri. Existã aici un conflict de obiceiuri sau de obisnuintele de gândire.
Existã un si mai mare conflict între gândirea din obisnuintã sau obicei, si gândirea dincolo de obisnuite si obiceiuri. Din cauzã cã, împreunã cu altii, un sufi a explorat atât de multe lucruri, el cunoaste o gamã de existente pe care nu o poate dovedi prin argumentare, fie si numai pentru cã oricum toate argumentele au fost deja expuse de cãtre cineva la un moment sau altul, iar unele dintre ele au câstigat teren si sunt considerate “corecte”.
Activitatea lui, precum cea a unui artist, se restrânge la a ilustra.
10. E bine de stiut cã noi ascultãm muzicã si percepem în ea taine. Asa încât unii se apucã sã cânte muzicã si se cufundã în tot felul de “stãri”.
Aflã cã fiece învãtãturã trebuie sã satisfacã toate conditiile necesare, nu doar muzica, gândirea, concentrarea. Tine minte: “E fãrã de folos un lapte minunat de la o vacã ce rãstoarnã vadra.”
11. Existã douã lucuri: ceea ce este bun si ceea ce trebuie sã devinã bun – realitatea si pseudo-realitatea. Existã Dumnezeu si existã omul.
Dacã un om cautã Adevãrul, el trebuie sã fie în stare sã-l primeascã. El nu stie lucrul acesta. Ca urmare, întrucât crede în existenta Adevãrului, el se socoteste în stare sã-l si perceapã. Acest lucru nu concordã cu experienta, si totusi continuã dã fie crezut.
Iatã un exemplu. Dupã vremea mea, oamenii vor continua sã foloseascã unele pãrti din ceea ce a fost acordat cu multã grijã ca mijloc de a intra în legãturã cu adevãrul, si îl vor folosi ca pe un fel de formulã magicã, de talisman sau speraclu pentru a deschide o poartã. Vor cânta muzicã si o vor asculta, vor contempla figuri scrise, se vor aduna laolaltã, numai pentru cã i-au vãzut pe cei din trecut fãcând aceste lucruri.
Dar arta constã în combinarea justã a elementelor pentru a-l ajuta pe om sã se învredniceascã de legãtura sa cu Adevãrul efectiv, si nu într-o palidã imitatie.
Tineti minte întotdeauna cã stiinta de a efectua puntea între exterior si interior este cu adevãrat rarã si încredintatã numai câtorva. Inevitabil vor fi multi care preferã sã se convingã de realitatea unei experiente minore în loc sã-l gãseascã pe negutãtorul de esentã.
marți, august 28, 2007
Sufyan al-Thawri (d. 161)
Ibn Qayyim al-Jawziyya relatează în Madarij al-salikin, iar Ibn al-Jawzi în capitolul intitulat ‘Abu Hashim al-Zahid’ din lucrarea sa Sifat al-safwa, după maestrul timpuriu în hadithuri Abu Nu`aym în lucrarea sa Hilyat al-awliya’, că Sufyan al-Thawri a afirmat:
“Dacă n-ar fi existat Abu Hashim al-Sufi (d. 115), n-aş fi sesizat niciodată prezenţa celor mai subtile forme de ipocrizie ale ego-ului… Printre oamenii cei mai valoroşi se numără Sufiţii specialişti în jurisprudenţă islamică.” (1)
Ibn al-Jawzi relatează, la rândul lui, următoarele:
Abu Hashim al-Zahid a zis: “Allah a prescris înstrăinarea de lume pentru ca întovărăşirea prietenoasă a muridin (căutătorilor) să constea doar în a fi cu El, nu cu lumea, şi pentru ca cei care I se supun să vină la El prin intermediul evitării lumii. Oamenii Cunoaşterii lui Allah (ahl al-ma`rifa billah) sunt nişte străini pentru lumea aceasta şi tânjesc după lumea cealaltă.” (2)
(1) Ibn Qayyim, Madarij al-salikin; Ibn al-Jawzi, Sifat al-safwa (Beirut: dar al-kutub al-`ilmiyya, 1403/1989) 1 (2):203 (#254); Abu Nu`aym, Hilyat al-awliya, s.v. ‘Abu Hashim al-Sufi.’ (2) Ibn al-Jawzi, op. cit.
“Dacă n-ar fi existat Abu Hashim al-Sufi (d. 115), n-aş fi sesizat niciodată prezenţa celor mai subtile forme de ipocrizie ale ego-ului… Printre oamenii cei mai valoroşi se numără Sufiţii specialişti în jurisprudenţă islamică.” (1)
Ibn al-Jawzi relatează, la rândul lui, următoarele:
Abu Hashim al-Zahid a zis: “Allah a prescris înstrăinarea de lume pentru ca întovărăşirea prietenoasă a muridin (căutătorilor) să constea doar în a fi cu El, nu cu lumea, şi pentru ca cei care I se supun să vină la El prin intermediul evitării lumii. Oamenii Cunoaşterii lui Allah (ahl al-ma`rifa billah) sunt nişte străini pentru lumea aceasta şi tânjesc după lumea cealaltă.” (2)
(1) Ibn Qayyim, Madarij al-salikin; Ibn al-Jawzi, Sifat al-safwa (Beirut: dar al-kutub al-`ilmiyya, 1403/1989) 1 (2):203 (#254); Abu Nu`aym, Hilyat al-awliya, s.v. ‘Abu Hashim al-Sufi.’ (2) Ibn al-Jawzi, op. cit.
vineri, august 24, 2007
Teologiile islamice ale eliberării (partea a IV-a) - de Muhammad Tahar Bensaada
Teologia şeicului Hamahullah
În timpul lungii nopţi colonialiste, Islamul subsaharian, îndeosebi în Africa de Vest, a cunoscut înflorirea curentelor teologico-mistice care au avut ca particularitate unirea căutării spirituale şi a angajamentului politic anticolonialist.
Într-adevăr, teologia eliberării în context musulman a cunoscut mai multe expresii istorice. Opoziţia artificială introdusă de anumiţi interpreţi între teologia raţională sau dogmatică şi experienţa mistică nu este întotdeauna pertinentă din punct de vedere istoric, după cum o ilustrează istoria contemporană a Islamului subsaharian.
Într-un moment în care anumite puteri, atât de la nord cât şi de la sud de Mediterana, încearcă instrumentalizarea confreriilor sufite în strategia lor de control social şi politic în vederea contracarării a ceea ce li se pare ca fiind pericolul momentului, adică “fundamentalismul” radical, este important să ne aplecăm asupra experienţei unui mare sufi african care a ştiut să conjuge credinţa şi rezistenţa anti-colonială. Este vorba despre şeicul Hamahullah, care a marcat numeroase generaţii în şapte ţări diferite: Mauritania, Mali, Niger, Senegal, Coasta de Fildeş, Guineea, Burkina-Faso, şi căruia istoricul african Aliune Traoré i-a consacrat o teză remarcabila.
În 1902, tânărul Ahmadu Hamahullah a fost iniţiat în tariqa tidjania (Calea Tidjanyya) de către şeicul Sidi Muhammad Lakhdar, care a fost el însuşi însărcinat cu misiunea de a extinde tariqa în Africa de Vest de către şeicul Sidi Tahar de Tlemcen. Acesta din urmă era unul dintre cei mai apropiaţi tovarăşi ai fondatorului confreriei. Tariqa a fost înfiinţată de către şeicul Ahmed Tidjani (1738-1815) în 1781 la Ain Madhi, aproape de Laghuat în sudul algerian. Opoziţia lui la regimul bey-ilor îmbrăca un dublu caracter social şi religios. Regimul ottoman nu a menajat câtuşi de puţin tânăra confrerie în care a văzut o opoziţie redutabilă, şi pe care nu a ezitat s-o reducă la un fel de “naţionalism arabo-berber”. Acest lucru explică alianţa conjuncturală a şeicului Ahmed Tidjani cu dinastia alauită, cunoscută pentru vechea ei opoziţie la dominaţia otomană şi plecarea lui la Fes care va deveni centrul redesfăşurării confreriei în direcţia Maghrebului şi a Africii de Vest.
În afara arabei clasice, şeicul Hamahullah vorbea hassaniya, bambara, soninké, peul şi azer (o limbă derivată din soninké şi din berberă), ceea ce ilustrează puternica inserţie socială a misiunii sale istorice. Importanţa şi diversitatea lucrărilor din biblioteca sa confiscată de către autorităţile coloniale în 1941, în momentul internării sale administrative, denotă o mare cultură. Arhivele menţionează într-adevăr două tone şi jumătate de cărţi şi de manuscrise ridicate din casa şeicului. Lucrările erau axate atât pe gramatica arabă cât şi pe istorie, pe drept şi pe mistică.
Zauyya tidjania era divizată între o tendinţă “unsprezece boabe” şi o tendinţă “douăsprezece boabe”. Prima recita de unsprezece ori rugăciunea “jawharatu el kamali”, în vreme ce a doua o recita de doisprezece ori. Această diferenţă ar fi fost fără importanţă dacă un factor de ordin politic n-ar fi bulversat datele problemei.
În cadrul războiului său de rezistenţă la invadatorii francezi, Emirul Abdelkader solicitase, în 1832, susţinerea lui Muhammad Tidjani, şeful de la zauyya tidjania din Ain Madi. Dar acesta s-a retras sub pretextul că zauyya lui nu se ocupa decât cu lucruri spirituale! Emirul se îndreptă spre Ain Madi, în iunie 1838, iar şeful de la zauyya trebui să părăsească Marocul. În 1840, zauyya de la Ain Madi l-a susţinut pe mareşalul Valée împotriva Emirului Abdelkader. Zauyya de la Temassin a făcut acelaşi lucru. Dimpotrivă, zauyya tidjania din Tlemcen, condusă de şeicul Tahar, l-a susţinut pe Emirul Abdelkader şi a proclamat jihadul împotriva ocupantului francez.
Cum zauyya din Tlemcen susţinea un tidjanism cu unsprezece “jawharatu el kamali”, în vreme ce cele din Ain Madi şi Temassin un tidjanism cu doisprezece “jawharatu el kamali”, colonialismul nu a ezitat să facă o lectură politică a acestei diferenţe rituale minime. S-a întâmplat ca şeicul Hamahullah să fie mai degrabă partizan al căii “celor unsprezece grăunţe”, ceea ce l-a făcut încă de la început suspect în ochii administraţiei coloniale şi a lacheilor săi printre cărturarii musulmani locali. Această stare de lucruri explică de ce cei mai mulţi dintre specialiştii etnologiei coloniale, precum L. Albert, J. Vieroz, H. Deschamps, care lucrau adesea în cooperare strânsă cu administraţia franceză, nu s-au zgârcit în privinţa calificativelor pentru a desemna tendinţa şeicului Hamahullah: “tidjanism diferenţiat”, “tidjanism cu caracter subversiv” sau chiar “sectă dizidentă în tidjania”!
Ca peste tot în Africa, colonialismul n-a ezitat să utilizeze şi să aţâţe divergenţele tribale pentru a diviza mişcarea sufi în expansiune. Dar aceste manevre n-au reuşit să împiedice triumful tendinţei şeicului Hamahullah. Dar aceste manevre n-au reuşit să împiedice triumful tendinţei încarnate de şeicul Hamahullah, care a devenit vehiculul principal al Tidjania în regiunea Africii de Vest. Graţie penetrării sale în mediile soninké (care erau în general negustori) şi maure (care erau nomazi), confreria s-a dezvoltat în regiune. În anii ’30, număra zeci de mii de adepţi în ansamblul regiunii: Mauritania, Niger, Mali, Senegal, Coasta de Fildeş, Guineea, Volta Superioară (Burkina-Faso). Adeziunea unei personalităţi ca Thierno Bokar la mişcarea şeicului Hamahullah ilustrează influenţa religioasă, morală şi socială a acestuia din urmă.
Încă de la începutul misiunii sale, atitudinea şeicului Hamahullah numit de francezi şeicul Hamallah, trebuia să atragă neîncrederea colonizatorului. Un raport al inspectorului pentru afaceri administrative, datat din 3 decembrie 1917, îl descria astfel: “L-am văzut pe Şeriful Hamallah. Mi-a părut foarte concentrat, puţin dorinc să fie cunoscut de către noi. Vorbeşte foarte puţin, deşi ascultă cu o mare atenţie ceea ce i se spune. Spre deosebire de colegii săi, nu este generos cu declaraţiile de loialitate. I-am vorbit despre Franţa, puterea musulmană protectoare a Islamului, fără să izbutesc să-l scot din mutismul lui. O aluzie la marele Şerif de la Mecca, aliat al Franţei în Marele Război, mi-a părut să-i fie mai degrabă dezagreabilă. Per total, impresia nu este favorabilă. Personaj închis, rezervat, care pare pierdut în contemplarea interioară sau stăpânit de o idee fixă. S-ar putea spune că este în starea patologică ce precede sau însoţeşte misticismul. Trebuie supravegheat de foarte aproape, deşi cu discreţie.” (2)
Ca toţi misticii, şeicul Hamahullah vroia să se consacre retragerii sale spirituale, dar influenţa sa socială nu putea să-l lase pe colonizator indiferent. Fie avea să fie domesticit de către sistemul colonial, aşa cum se întâmplase în cazul a numeroşi cărturari musulmani ai regiunii, fie devenea un opozant de fapt al acestui sistem. În mod paradoxal, spiritualitatea sa profundă şi sinceră avea să-l conducă pe şeicul Hamahullah la o poziţie clară şi sinceră împotriva sistemului colonial.
Aşa cum remarcă biograful său, Aliun Traoré: “Într-adevăr, Şeicul Hamahullah voia să trăiască în rugăciune şi reculegere, departe de contingenţele terestre. Nimic altceva nu-l interesa. Pentru el, puterea colonială nu era decât un epifenomen venit să se grefeze deasupra societăţii musulmani. După el, nu exista în realitate decât o singură Putere, cea adevărată, cea a lui Dumnezeu, şi o singură lege, şari’a, care decurge din Cuvântul lui Dumnezeu, Coranul. Nu putea să aibă un dialog autentic cu nişte oameni care nu recunoşteau în Coran o manifestare divină, sursa legii şi un cod de viaţă care trebuie respectat” (3).
Opoziţia politică a şeicului Hamahullah la sistemul colonialist era direct inspirată de meditaţiile sale teologice şi de lectura anumitor versee coranice, precum versetul 114 al Suratei III (al-Imran) care îi sfătuieşte pe musulmani să nu facă alianţe cu non-musulmanilor. Dar lectura sa la Coran mergea mai departe. Recunoaşterea suveranităţii lui Dumnezeu nu-l conducea doar la respingerea puterii ilegitime a colonizatorului francez, dar şi a puterii feudale a notabililor regiunii care căutau să-şi legitimeze privilegiile prin recurgerea la o concepţie retrogradă a religiei musulmane. Din acest punct de vedere se poate vorbi în legătură cu opera şi cu misiunea şeicului Hamahullah ca despre o teologie a eliberării, pentru că interpretarea Coranului şi a Sunnei este pusă în mod direct în serviciul nobilelor idealuri de justiţie şi de egalitate, în buna tradiţie musulmană care face din comandarea Binelui şi din interzicerea Răului fundamentului său etico-politic.
Raportul dinamic dintre teologie şi politică din gândirea şeicului Hamadullah constituie principala sa originalitate. Aşa cum relevează biograful său: “Conform mărturiilor culese la Hodh, exact în Coran căuta şeicul Hamhullah răspunsul la sfidările pe care colonizarea le adresa Islamului. Ceea ce ar putea fi numit azi esenţialul gândirii sale politice provenea din surate... Este suficient să reflectăm la mesajul coranic care îi slujea drept referinţă şeicului Hamadullah în comportamentul său de zi cu zi pentru a înţelege că relaţiile sale cu administraţia colonială nu puteau fi mai bune. La fel, şeicul redusese la minim contactele pe care şefii de trib şi toţi cei care deţineau o putere oarecare în societate, doreau să le stabilească cu el. În rest, îi primea în calitate de credincioşi şi nu ca notabili. El însuşi nu s-a comportat niciodată ca un demnitar” (4).
Cum se întâmplă adesea în situaţii similare, exact cărturarii islamici geloşi pe influenţa crescândă a şeicului au fost cei care au alertat administraţia colonială, încercând să-l facă să pară drept un “naţionalist musulman” periculos, ceea ce era de departe exagerat. Stupiditatea şi dispreţul administratorilor coloniali au sfârşit prin a radicaliza un şeic sufi care era la început mai degrabă rezervat în privinţa sistemului colonial din raţiuni teologice. Totuşi, şeicul nu a ajuns niciodată să proclame insurecţia armată împotriva colonizatorului, gândindu-se fără îndoială că o asemenea soluţie era fără rezultat, dat fiind raportul de forţe militare în favoarea sistemului colonial.
Dar chiar dacă şeicul nu a ajuns niciodată până la alegerea opţiunii rezistenţei armate, mobilizare socială şi poltică la care a condus persecutarea sa de către autorităţile colonialiste, a permis cristalizarea unei mişcări de rezistenţă anti-colonială în care se amestecau indisolubil caracterul naţional şi caracterul religios. Într-adevăr, în această mişcare, toate aspectele pacifiste ale rezistenţei anti-coloniale au fost instrumentalizate de mişcarea numită “hamallistă”: boicotul şcolii franceze, rugăciunea prescurtată, contestarea teologico-politică a puterii coloniale ca putere non-musulmană, etc.
În acest fel, şeicul Hamahullah ilustrează istoric o tendinţă profundă în sufismul popular subsaharian care a reuşit să facă sinteza între o spiritualitate sinceră şi o etică politică şi socială care nu putea decât să conducă la o poziţie radical anti-colonială. O asemenea problematică este departe de a aparţine în exclusivitate trecutului. Există o anumită actualitate în momentul în care regimurile neo-colonialiste caută să confecţioneze un sufism pe măsura lor, apolitic, docil şi dacă se poate exotic!
Note:
(1) Alioune TRAORE : Cheikh Hamahoullah, homme de foi et résistant, Paris, Maisonneuve & Larose, 1983.
(2) Citat de A. Traoré, op. cit, p.115
(3) A. Traoré, op. cit, pp.116-117.
(4) A. Traoré, op. cit, pp. 117-118
În timpul lungii nopţi colonialiste, Islamul subsaharian, îndeosebi în Africa de Vest, a cunoscut înflorirea curentelor teologico-mistice care au avut ca particularitate unirea căutării spirituale şi a angajamentului politic anticolonialist.
Într-adevăr, teologia eliberării în context musulman a cunoscut mai multe expresii istorice. Opoziţia artificială introdusă de anumiţi interpreţi între teologia raţională sau dogmatică şi experienţa mistică nu este întotdeauna pertinentă din punct de vedere istoric, după cum o ilustrează istoria contemporană a Islamului subsaharian.
Într-un moment în care anumite puteri, atât de la nord cât şi de la sud de Mediterana, încearcă instrumentalizarea confreriilor sufite în strategia lor de control social şi politic în vederea contracarării a ceea ce li se pare ca fiind pericolul momentului, adică “fundamentalismul” radical, este important să ne aplecăm asupra experienţei unui mare sufi african care a ştiut să conjuge credinţa şi rezistenţa anti-colonială. Este vorba despre şeicul Hamahullah, care a marcat numeroase generaţii în şapte ţări diferite: Mauritania, Mali, Niger, Senegal, Coasta de Fildeş, Guineea, Burkina-Faso, şi căruia istoricul african Aliune Traoré i-a consacrat o teză remarcabila.
În 1902, tânărul Ahmadu Hamahullah a fost iniţiat în tariqa tidjania (Calea Tidjanyya) de către şeicul Sidi Muhammad Lakhdar, care a fost el însuşi însărcinat cu misiunea de a extinde tariqa în Africa de Vest de către şeicul Sidi Tahar de Tlemcen. Acesta din urmă era unul dintre cei mai apropiaţi tovarăşi ai fondatorului confreriei. Tariqa a fost înfiinţată de către şeicul Ahmed Tidjani (1738-1815) în 1781 la Ain Madhi, aproape de Laghuat în sudul algerian. Opoziţia lui la regimul bey-ilor îmbrăca un dublu caracter social şi religios. Regimul ottoman nu a menajat câtuşi de puţin tânăra confrerie în care a văzut o opoziţie redutabilă, şi pe care nu a ezitat s-o reducă la un fel de “naţionalism arabo-berber”. Acest lucru explică alianţa conjuncturală a şeicului Ahmed Tidjani cu dinastia alauită, cunoscută pentru vechea ei opoziţie la dominaţia otomană şi plecarea lui la Fes care va deveni centrul redesfăşurării confreriei în direcţia Maghrebului şi a Africii de Vest.
În afara arabei clasice, şeicul Hamahullah vorbea hassaniya, bambara, soninké, peul şi azer (o limbă derivată din soninké şi din berberă), ceea ce ilustrează puternica inserţie socială a misiunii sale istorice. Importanţa şi diversitatea lucrărilor din biblioteca sa confiscată de către autorităţile coloniale în 1941, în momentul internării sale administrative, denotă o mare cultură. Arhivele menţionează într-adevăr două tone şi jumătate de cărţi şi de manuscrise ridicate din casa şeicului. Lucrările erau axate atât pe gramatica arabă cât şi pe istorie, pe drept şi pe mistică.
Zauyya tidjania era divizată între o tendinţă “unsprezece boabe” şi o tendinţă “douăsprezece boabe”. Prima recita de unsprezece ori rugăciunea “jawharatu el kamali”, în vreme ce a doua o recita de doisprezece ori. Această diferenţă ar fi fost fără importanţă dacă un factor de ordin politic n-ar fi bulversat datele problemei.
În cadrul războiului său de rezistenţă la invadatorii francezi, Emirul Abdelkader solicitase, în 1832, susţinerea lui Muhammad Tidjani, şeful de la zauyya tidjania din Ain Madi. Dar acesta s-a retras sub pretextul că zauyya lui nu se ocupa decât cu lucruri spirituale! Emirul se îndreptă spre Ain Madi, în iunie 1838, iar şeful de la zauyya trebui să părăsească Marocul. În 1840, zauyya de la Ain Madi l-a susţinut pe mareşalul Valée împotriva Emirului Abdelkader. Zauyya de la Temassin a făcut acelaşi lucru. Dimpotrivă, zauyya tidjania din Tlemcen, condusă de şeicul Tahar, l-a susţinut pe Emirul Abdelkader şi a proclamat jihadul împotriva ocupantului francez.
Cum zauyya din Tlemcen susţinea un tidjanism cu unsprezece “jawharatu el kamali”, în vreme ce cele din Ain Madi şi Temassin un tidjanism cu doisprezece “jawharatu el kamali”, colonialismul nu a ezitat să facă o lectură politică a acestei diferenţe rituale minime. S-a întâmplat ca şeicul Hamahullah să fie mai degrabă partizan al căii “celor unsprezece grăunţe”, ceea ce l-a făcut încă de la început suspect în ochii administraţiei coloniale şi a lacheilor săi printre cărturarii musulmani locali. Această stare de lucruri explică de ce cei mai mulţi dintre specialiştii etnologiei coloniale, precum L. Albert, J. Vieroz, H. Deschamps, care lucrau adesea în cooperare strânsă cu administraţia franceză, nu s-au zgârcit în privinţa calificativelor pentru a desemna tendinţa şeicului Hamahullah: “tidjanism diferenţiat”, “tidjanism cu caracter subversiv” sau chiar “sectă dizidentă în tidjania”!
Ca peste tot în Africa, colonialismul n-a ezitat să utilizeze şi să aţâţe divergenţele tribale pentru a diviza mişcarea sufi în expansiune. Dar aceste manevre n-au reuşit să împiedice triumful tendinţei şeicului Hamahullah. Dar aceste manevre n-au reuşit să împiedice triumful tendinţei încarnate de şeicul Hamahullah, care a devenit vehiculul principal al Tidjania în regiunea Africii de Vest. Graţie penetrării sale în mediile soninké (care erau în general negustori) şi maure (care erau nomazi), confreria s-a dezvoltat în regiune. În anii ’30, număra zeci de mii de adepţi în ansamblul regiunii: Mauritania, Niger, Mali, Senegal, Coasta de Fildeş, Guineea, Volta Superioară (Burkina-Faso). Adeziunea unei personalităţi ca Thierno Bokar la mişcarea şeicului Hamahullah ilustrează influenţa religioasă, morală şi socială a acestuia din urmă.
Încă de la începutul misiunii sale, atitudinea şeicului Hamahullah numit de francezi şeicul Hamallah, trebuia să atragă neîncrederea colonizatorului. Un raport al inspectorului pentru afaceri administrative, datat din 3 decembrie 1917, îl descria astfel: “L-am văzut pe Şeriful Hamallah. Mi-a părut foarte concentrat, puţin dorinc să fie cunoscut de către noi. Vorbeşte foarte puţin, deşi ascultă cu o mare atenţie ceea ce i se spune. Spre deosebire de colegii săi, nu este generos cu declaraţiile de loialitate. I-am vorbit despre Franţa, puterea musulmană protectoare a Islamului, fără să izbutesc să-l scot din mutismul lui. O aluzie la marele Şerif de la Mecca, aliat al Franţei în Marele Război, mi-a părut să-i fie mai degrabă dezagreabilă. Per total, impresia nu este favorabilă. Personaj închis, rezervat, care pare pierdut în contemplarea interioară sau stăpânit de o idee fixă. S-ar putea spune că este în starea patologică ce precede sau însoţeşte misticismul. Trebuie supravegheat de foarte aproape, deşi cu discreţie.” (2)
Ca toţi misticii, şeicul Hamahullah vroia să se consacre retragerii sale spirituale, dar influenţa sa socială nu putea să-l lase pe colonizator indiferent. Fie avea să fie domesticit de către sistemul colonial, aşa cum se întâmplase în cazul a numeroşi cărturari musulmani ai regiunii, fie devenea un opozant de fapt al acestui sistem. În mod paradoxal, spiritualitatea sa profundă şi sinceră avea să-l conducă pe şeicul Hamahullah la o poziţie clară şi sinceră împotriva sistemului colonial.
Aşa cum remarcă biograful său, Aliun Traoré: “Într-adevăr, Şeicul Hamahullah voia să trăiască în rugăciune şi reculegere, departe de contingenţele terestre. Nimic altceva nu-l interesa. Pentru el, puterea colonială nu era decât un epifenomen venit să se grefeze deasupra societăţii musulmani. După el, nu exista în realitate decât o singură Putere, cea adevărată, cea a lui Dumnezeu, şi o singură lege, şari’a, care decurge din Cuvântul lui Dumnezeu, Coranul. Nu putea să aibă un dialog autentic cu nişte oameni care nu recunoşteau în Coran o manifestare divină, sursa legii şi un cod de viaţă care trebuie respectat” (3).
Opoziţia politică a şeicului Hamahullah la sistemul colonialist era direct inspirată de meditaţiile sale teologice şi de lectura anumitor versee coranice, precum versetul 114 al Suratei III (al-Imran) care îi sfătuieşte pe musulmani să nu facă alianţe cu non-musulmanilor. Dar lectura sa la Coran mergea mai departe. Recunoaşterea suveranităţii lui Dumnezeu nu-l conducea doar la respingerea puterii ilegitime a colonizatorului francez, dar şi a puterii feudale a notabililor regiunii care căutau să-şi legitimeze privilegiile prin recurgerea la o concepţie retrogradă a religiei musulmane. Din acest punct de vedere se poate vorbi în legătură cu opera şi cu misiunea şeicului Hamahullah ca despre o teologie a eliberării, pentru că interpretarea Coranului şi a Sunnei este pusă în mod direct în serviciul nobilelor idealuri de justiţie şi de egalitate, în buna tradiţie musulmană care face din comandarea Binelui şi din interzicerea Răului fundamentului său etico-politic.
Raportul dinamic dintre teologie şi politică din gândirea şeicului Hamadullah constituie principala sa originalitate. Aşa cum relevează biograful său: “Conform mărturiilor culese la Hodh, exact în Coran căuta şeicul Hamhullah răspunsul la sfidările pe care colonizarea le adresa Islamului. Ceea ce ar putea fi numit azi esenţialul gândirii sale politice provenea din surate... Este suficient să reflectăm la mesajul coranic care îi slujea drept referinţă şeicului Hamadullah în comportamentul său de zi cu zi pentru a înţelege că relaţiile sale cu administraţia colonială nu puteau fi mai bune. La fel, şeicul redusese la minim contactele pe care şefii de trib şi toţi cei care deţineau o putere oarecare în societate, doreau să le stabilească cu el. În rest, îi primea în calitate de credincioşi şi nu ca notabili. El însuşi nu s-a comportat niciodată ca un demnitar” (4).
Cum se întâmplă adesea în situaţii similare, exact cărturarii islamici geloşi pe influenţa crescândă a şeicului au fost cei care au alertat administraţia colonială, încercând să-l facă să pară drept un “naţionalist musulman” periculos, ceea ce era de departe exagerat. Stupiditatea şi dispreţul administratorilor coloniali au sfârşit prin a radicaliza un şeic sufi care era la început mai degrabă rezervat în privinţa sistemului colonial din raţiuni teologice. Totuşi, şeicul nu a ajuns niciodată să proclame insurecţia armată împotriva colonizatorului, gândindu-se fără îndoială că o asemenea soluţie era fără rezultat, dat fiind raportul de forţe militare în favoarea sistemului colonial.
Dar chiar dacă şeicul nu a ajuns niciodată până la alegerea opţiunii rezistenţei armate, mobilizare socială şi poltică la care a condus persecutarea sa de către autorităţile colonialiste, a permis cristalizarea unei mişcări de rezistenţă anti-colonială în care se amestecau indisolubil caracterul naţional şi caracterul religios. Într-adevăr, în această mişcare, toate aspectele pacifiste ale rezistenţei anti-coloniale au fost instrumentalizate de mişcarea numită “hamallistă”: boicotul şcolii franceze, rugăciunea prescurtată, contestarea teologico-politică a puterii coloniale ca putere non-musulmană, etc.
În acest fel, şeicul Hamahullah ilustrează istoric o tendinţă profundă în sufismul popular subsaharian care a reuşit să facă sinteza între o spiritualitate sinceră şi o etică politică şi socială care nu putea decât să conducă la o poziţie radical anti-colonială. O asemenea problematică este departe de a aparţine în exclusivitate trecutului. Există o anumită actualitate în momentul în care regimurile neo-colonialiste caută să confecţioneze un sufism pe măsura lor, apolitic, docil şi dacă se poate exotic!
Note:
(1) Alioune TRAORE : Cheikh Hamahoullah, homme de foi et résistant, Paris, Maisonneuve & Larose, 1983.
(2) Citat de A. Traoré, op. cit, p.115
(3) A. Traoré, op. cit, pp.116-117.
(4) A. Traoré, op. cit, pp. 117-118
Imam Abu Hanifa (d. 150 AH)
Ibn `Abidin relatează în lucrarea lui al Durr al mukhtar că Imam Abu Hanifa a spus: “Dacă n-ar fi existat anumiţi doi ani, eu aş fi pierit.”
Ibn `Abidin comentează această afirmaţie astfel:
Timp de doi ani [Abu Hanifa] l-a însoţit pe Sayyidina Ja`far al-Sadiq şi a dobândit cunoaşterea spirituală care a făcut din el un gnostic al Căii…
Abu `Ali Daqqaq (Şeicul Imamului Qushayri) a primit pactul de la Abu al-Qasim al-Nasirabadi, care l-a primit de la al Shibli, care l-a primit de la Sari al-Saqati care l-a primit de la al Ma`ruf al Karkhi, care l-a primit de la Dawud at Ta’i, care a dobândit cunoaşterea, atât exterioară cât şi interioară, de la Imam Abi Hanifa.(1)
Nota: (1) Ibn `Abidin, Hashiyat radd al-muhtar `ala al-durr al-mukhtar 1:43.
Ibn `Abidin comentează această afirmaţie astfel:
Timp de doi ani [Abu Hanifa] l-a însoţit pe Sayyidina Ja`far al-Sadiq şi a dobândit cunoaşterea spirituală care a făcut din el un gnostic al Căii…
Abu `Ali Daqqaq (Şeicul Imamului Qushayri) a primit pactul de la Abu al-Qasim al-Nasirabadi, care l-a primit de la al Shibli, care l-a primit de la Sari al-Saqati care l-a primit de la al Ma`ruf al Karkhi, care l-a primit de la Dawud at Ta’i, care a dobândit cunoaşterea, atât exterioară cât şi interioară, de la Imam Abi Hanifa.(1)
Nota: (1) Ibn `Abidin, Hashiyat radd al-muhtar `ala al-durr al-mukhtar 1:43.
luni, august 20, 2007
Al-Hasan al-Basri (d. 110 AH)
Unul dintre primii sufiţi recunoscuţi atât la modul general, cât şi în cel literal, pentru că a purtat întreaga sa viaţă o manta din lână (suf). Fiu al unei sclave eliberate care îi aparţinuse lui Umm Salama (soţie a Profetului) şi al unui sclav eliberat al lui Zayd ibn Thabit (fiul vitreg al Profetului), acest ilustru imam din Basra, corifeu al sfinţilor şi învăţaţilor din vremea lui, era cunoscut pentru respectarea strictă şi în detaliu a Sunnei Profetului. A rămas vestit şi pentru extrem de vastele lui cunoştinţe, austeritatea şi ascetismul lui, pentru protestele lui neînfricate la adresa autorităţilor vremii, cât şi pentru charisma lui, manifestată prin discurs şi înfăţişare.
Ibn al-Jawzi a scris o carte de o sută de pagini despre viaţa şi caracterul lui, intitulată Adab al-Shaykh al-Hasan ibn Abi al-Hasan al-Basri. În capitolul despre al-Hasan din Sifat al-safwa, el menţionează o relatare conform căreia al-Hasan a lăsat în urma sa o manta albă (jubba) din lână pe care o purtase neîncetat în ultimii douăzeci de ani de viaţă, fie iarnă, fie vară şi care, în momentul morţii lui, se afla într-o stare de imaculată frumuseţe, curăţenie şi de o perfectă calitate.(1)
În cartea pe care a dedicat-o aforismelor şi faptelor sufiţilor, Rawdat al-muhibbin wa nuzhat al-mushtaqin (“Grădina îndrăgostiţilor şi călătoria nostalgicilor”), Ibn Qayyim relatează:
Un grup de femei au ieşit afară într-o zi de `Eid şi au început să privească oamenii. Cineva le-a întrebat: “Cine a fost persoana cea mai frumoasă pe care aţi văzut-o astăzi?” Au răspuns: “A fost un şeic care purta un turban negru.” Se refereau la Hasan al-Basri.(2)
Maestrul în hadith-uri Abu Nu`aym al-Isfanahi (d. 430 AH) aminteşte, în lucrarea sa despre biografiile sufiţilor intitulată Hilyat al-awliya’ (“Bijuteriile sfinţilor”), că discipolul lui al-Hasan, `Abd al-Wahid ibn Zayd (d. 177 AH), a fost primul care a ridicat o khaniqa sufită - o casă de oaspeţi şi şcoală - la Abadan, aflat în prezent la graniţa dintre Iran şi Irak.(3)
Datorită lui Hasan al-Basri şi a faimei de sufiţi a discipolilor săi, Ibn Taymiyya a afirmat, în eseul al-Sufiyya wa al-fuqara că: “Locul de origine al tasawwuf este Basra”.(4) Aceasta este o declaraţie la fel de eronată ca şi aceea prin care al-Hasan ar fi incriminat de inventarea sufismului. Basra este, mai degrabă, cel dintâi dintre locurile renumite pentru dezvoltarea oficială a şcolilor de purificare care au ajuns să fie cunoscute drept tasawwuf, dar ale căror principii nu sunt altele decât Qur’anul şi Sunna, aşa cum am demonstrat deja în mod repetat.
Ghazali redă cuvintele lui al-Hasan despre “Jihad al-nafs” în secţiunea operei lui, Ihya’, intitulată Kitab riyadat al-nafs wa tahdhib al- akhlaq wa mu`alajat amrad al-qalb (Cartea educării ego-ului şi disciplinarea comportamentului şi vindecarea maladiilor inimii):
Două gânduri dau târcoale sufletului, unul venind de la Allah, altul de la duşman. Allah îşi arată mizericordia faţă de supusul care se opreşte la gândul care vine de la El. Supusul îmbrăţişează gândul care vine de la Allah şi luptă împotriva celui care vine din partea duşmanului. Pentru a ilustra atracţia mutuală dintre aceste două forţe, Profetul a spus: “Inima credinciosului se află între două degete ale Milostivului”(5)… Degetele simbolizează tulburarea şi şovăirea din inimă… Dacă omul cedează impulsurilor mâniei şi lăcomiei, stăpânirea lui Satan se manifestă în el prin pasiuni nedemne (hawa), iar inima lui devine cuibul şi conţinătorul lui Satan, care se hrăneşte din aceste pasiuni. Dacă omul se luptă cu propriile pasiuni şi nu le lasă să-i domine nafs-ul, imitând în felul acesta atitudinea îngerilor, atunci inima lui devine locul de adăstare al acestora şi ei se aşează în acel loc.
O măsură a extinderii temerii manifestate de Hasan al-Basri faţă de Dumnezeu şi a imensei lui scrupulozităţi (wara’) este oferită de următoarea lui afirmaţie, citată şi de Ghazali:
“Uitarea şi speranţa sunt două mari binecuvântări de care au parte copiii lui Adam; dacă n-ar fi acestea, musulmanii n-ar mai trebui să păşească pe străzi.”(6)
Note: (1) Ibn al-Jawzi, Sifat al-safwa 2(4):10 (#570). (2) Ibn al-Qayyim, Rawdat al-muhibbin p. 225. (3) Abu Nu`aym, Hilyat al-awliya’ 6:155. (4) Ibn Taymiyya, al-Tasawwuf în Majmu`a al-fatawa al-kubra 11:16. (5) Relatat de Muslim, Ahmad, Tirmidhi şi Ibn Majah. (6) În Ghazali, trad. T.J. Winter, The remembrance of death p. 18.
Ibn al-Jawzi a scris o carte de o sută de pagini despre viaţa şi caracterul lui, intitulată Adab al-Shaykh al-Hasan ibn Abi al-Hasan al-Basri. În capitolul despre al-Hasan din Sifat al-safwa, el menţionează o relatare conform căreia al-Hasan a lăsat în urma sa o manta albă (jubba) din lână pe care o purtase neîncetat în ultimii douăzeci de ani de viaţă, fie iarnă, fie vară şi care, în momentul morţii lui, se afla într-o stare de imaculată frumuseţe, curăţenie şi de o perfectă calitate.(1)
În cartea pe care a dedicat-o aforismelor şi faptelor sufiţilor, Rawdat al-muhibbin wa nuzhat al-mushtaqin (“Grădina îndrăgostiţilor şi călătoria nostalgicilor”), Ibn Qayyim relatează:
Un grup de femei au ieşit afară într-o zi de `Eid şi au început să privească oamenii. Cineva le-a întrebat: “Cine a fost persoana cea mai frumoasă pe care aţi văzut-o astăzi?” Au răspuns: “A fost un şeic care purta un turban negru.” Se refereau la Hasan al-Basri.(2)
Maestrul în hadith-uri Abu Nu`aym al-Isfanahi (d. 430 AH) aminteşte, în lucrarea sa despre biografiile sufiţilor intitulată Hilyat al-awliya’ (“Bijuteriile sfinţilor”), că discipolul lui al-Hasan, `Abd al-Wahid ibn Zayd (d. 177 AH), a fost primul care a ridicat o khaniqa sufită - o casă de oaspeţi şi şcoală - la Abadan, aflat în prezent la graniţa dintre Iran şi Irak.(3)
Datorită lui Hasan al-Basri şi a faimei de sufiţi a discipolilor săi, Ibn Taymiyya a afirmat, în eseul al-Sufiyya wa al-fuqara că: “Locul de origine al tasawwuf este Basra”.(4) Aceasta este o declaraţie la fel de eronată ca şi aceea prin care al-Hasan ar fi incriminat de inventarea sufismului. Basra este, mai degrabă, cel dintâi dintre locurile renumite pentru dezvoltarea oficială a şcolilor de purificare care au ajuns să fie cunoscute drept tasawwuf, dar ale căror principii nu sunt altele decât Qur’anul şi Sunna, aşa cum am demonstrat deja în mod repetat.
Ghazali redă cuvintele lui al-Hasan despre “Jihad al-nafs” în secţiunea operei lui, Ihya’, intitulată Kitab riyadat al-nafs wa tahdhib al- akhlaq wa mu`alajat amrad al-qalb (Cartea educării ego-ului şi disciplinarea comportamentului şi vindecarea maladiilor inimii):
Două gânduri dau târcoale sufletului, unul venind de la Allah, altul de la duşman. Allah îşi arată mizericordia faţă de supusul care se opreşte la gândul care vine de la El. Supusul îmbrăţişează gândul care vine de la Allah şi luptă împotriva celui care vine din partea duşmanului. Pentru a ilustra atracţia mutuală dintre aceste două forţe, Profetul a spus: “Inima credinciosului se află între două degete ale Milostivului”(5)… Degetele simbolizează tulburarea şi şovăirea din inimă… Dacă omul cedează impulsurilor mâniei şi lăcomiei, stăpânirea lui Satan se manifestă în el prin pasiuni nedemne (hawa), iar inima lui devine cuibul şi conţinătorul lui Satan, care se hrăneşte din aceste pasiuni. Dacă omul se luptă cu propriile pasiuni şi nu le lasă să-i domine nafs-ul, imitând în felul acesta atitudinea îngerilor, atunci inima lui devine locul de adăstare al acestora şi ei se aşează în acel loc.
O măsură a extinderii temerii manifestate de Hasan al-Basri faţă de Dumnezeu şi a imensei lui scrupulozităţi (wara’) este oferită de următoarea lui afirmaţie, citată şi de Ghazali:
“Uitarea şi speranţa sunt două mari binecuvântări de care au parte copiii lui Adam; dacă n-ar fi acestea, musulmanii n-ar mai trebui să păşească pe străzi.”(6)
Note: (1) Ibn al-Jawzi, Sifat al-safwa 2(4):10 (#570). (2) Ibn al-Qayyim, Rawdat al-muhibbin p. 225. (3) Abu Nu`aym, Hilyat al-awliya’ 6:155. (4) Ibn Taymiyya, al-Tasawwuf în Majmu`a al-fatawa al-kubra 11:16. (5) Relatat de Muslim, Ahmad, Tirmidhi şi Ibn Majah. (6) În Ghazali, trad. T.J. Winter, The remembrance of death p. 18.
duminică, august 19, 2007
Faouzi Skali, un mistic în cetate
Nu poartă djellaba, nu afişează nici un fel de simbol religios în mod ostentativ şi nu-şi dă aere de vedetă. Stă cu urechea lipită de telefonul mobil şi are agenda încărcată a unui ministru. Omul ştie, fără îndoială, să stea liniştit când trebuie, să asculte cu atenţie şi să răspundă cumpătat. Un gen de distanţare îl pune la adăpost de agitaţia din exterior. Aceea însăşi care, în schimb, cuprinde Fes-ul, oraşul său natal în care, o dată pe an - din 3 până în 11 iunie - esplanade, muzee şi riyad-uri sunt animate de rugăciunile si procesiunile tuturor religiilor.
Şi, totuşi, el însuşi se află la originea acestei agitaţii, el, omul tăcerii şi al reculegerii care a ales să-şi facă oraşul să răsune de cele mai frumoase sunete sacre ale lumii.
Faouzi Skali este sufit şi nu ascunde acest lucru. Intrarea lui într-o tariqa (confrerie sau cale mistică) datează din 1977. Avea 24 de ani şi nici o predispoziţie spre spiritualitate. Studentul care debarcase în 1973 la Paris alesese, intr-adevăr, să studieze matematica. Se credea departe de chestiunile religioase. Iată, însă, că începe să-şi pună întrebări despre sensul lumii - în general, al tradiţiilor sacre - în particular. Abandonează matematica pentru întocmirea unei teze de antropologie. Prima carte care îi provoacă « un şoc spiritual » : "Cartea despre Cale si virtute" de Lao Tze. Continuă cu lectura Coranului, pe care mărturiseşte ca nu-l citise niciodată până atunci cu adevărat şi cu operele de iniţiere în sufism ale Evei de Vitray-Meyerovitch : „Am devenit atunci conştient de închisoarea ideologiilor şi a falselor reprezentări politice din lume.”
El, care credea că sufismul avea drept patrie unică Orientul, îşi dă seama că mistica musulmană este ancorată în Maghreb, şi chiar în ţara lui. Mai mult decât atât - în propria sa familie. Cei din familia Skali au dat chiar numele unei căi spirituale, tariqa sqaliyya. Faouzi îşi aduce atunci aminte cum, copil fiind, îi plăcea să-i privească pe cei doi bunici ai lui, teologi la moscheea Al Karaouiyyine, unul - şezând pe o banchetă, recitând dhikr cu un tasbih în mână, celălalt intrând în transă, cu turbanul desfăcut, psalmodiind rugăciuni. Abia mai târziu va face legătura dintre căutarea sa personală şi trecutul familial. Este, însă, convins că setea lui de spiritualitate vine de şi mai departe. De fapt, nu numai repere conştiente îl îndeamnă spre această cale, mai sunt şi visuri care îl înrădăcinează acolo şi pe care el le interpretează ca pe nişte chemări.
Revenit în Maroc, cu soţia sa de origine franceză şi cei trei copii ai lor, Skali este hotărât să intre într-o cale mistică. Nu va fi aceea a părinţilor lui, ci qadriyya, o tariqa pe care o îmbrăţişează prin intermediul Şeicului Hamza, acelaşi care i-a apărut într-un vis şi pe care-l recunoaşte până în cel mai mic detaliu. În micul sat Madagh, şapte zile nu iese din zawwiya maestrului său. Şi întreaga viaţă îşi va aduce aminte de fraza cu care s-a încheiat întâlnirea dintre ei: „Tu vei readuce sufletul la propria lui origine. Aşadar, pregăteşte-te!”, îi prezisese Şeicul Hamza. Când Faouzi s-a reîntors la propria-i familie, aceasta se temea că va vedea revenind un bărbos fanatic şi sectar. Descoperă un fiu care nu are decât un ţel: „să lucreze asupra propriei persoane, pentru a lucra mai bine asupra societăţii”; o deviză: „lucrul cel mai bun pe care-l poţi face pentru oameni este să fii cât mai puţin calomniator”; şi o convingere: „activităţi precum politica înseamnă ego!”.
Din 1977 în 1990, bilanţul este cel al unei căutări personale : viaţa familială şi aprofundarea spirituală în sânul tariqa, drumuri dus-întors între Maroc şi Franţa, susţinerea doctoratului în antropologie şi publicarea, în 1985, a « Căii sufite » la Albin Michel, care va fi urmată de alte patru cărţi în acelaşi registru.
Un eveniment îi va bulversa parcursul - primul război din Golf : « M-am surprins angajat în întregime în această poveste. Eram revoltat împotriva minciunii organizate, de modul în care identităţile erau deformate. Am fost tentat să iau parte la ce se întâmpla în lume, în loc doar să suport. »
Ca reacţie la Operaţiunea «Furtună în deşert» a lui Bush-tatăl, Faouzi Skali iniţiază o « Întâlnire a marilor tradiţii ale lumii : vocea păcii şi învăţăturile deşertului ». Zece cineaşti sunt invitaţi să-şi prezinte, în Maroc, filmele despre diferitele culturi spirituale ale lumii. De ce cinematografie? Fiindcă imaginea - utilizată ca armă de război - poate fi şi o armă a păcii. De ce « ale deşertului » ? Fiindcă deşertul este leagănul limbajului.
Lucru straniu, momentele cele mai intense de comuniune sunt cele în care invitaţii ascultă muzica [mistică a] confreriilor [sufite]. « Muzica este un mesaj mai bun decât imaginea », conchide Skali. Ideea Festivalului de muzică sacră a încolţit. Şi iniţiatorul ei îi găseşte motto-ul, genial : « Un suflet pentru mondializare ».
Prima ediţie are loc în 1994. Ea îi seduce pe regele Hassan al II-lea şi pe ministrul său de finanţze şi consilier Mohamed Kabbaj. În 1996 regele trimite un avion militar la Sarayevo, iar festivalul se deschide cu o orchestră filarmonică alcătuită din sârbi, croaţi şi musulmani : frumos bobârnac peste nasul războiului! De la o ediţie la alta, organizarea devine tot mai bună. Proiectul depăşeşte expectativele. Festivalul este recunoscut de ONU, bugetul alocat lui se situează în jurul cifrei de 13 milioane dirhami (1,2 milioane Euro). Publicul este internaţional, ajungând, în unele seri, la vreo 100.000 de spectatori între Bab Makina şi Bab Boujloud, esplanadele unde au loc marile concerte.
Ce anume determină acest succes ? Nu numai organizarea sau acoperirea mediatică : lumea era însetată de această comuniune mai presus de discursuri. Culturile trebuiau cu orice preţ făcute să dialogheze în afara conclavelor obişnuite. « Nu pentru că am fi descoperit noi ideea secolului, crede Skali, ci fiindcă totul corespunde unui moment din Istorie. » Poate că acesta este secretul lui : să găsească expresia care trebuie la momentul potrivit ; să demonstreze că parcursul personal se poate intersecta cu parcursul Istoriei.
Profitând de prezenţa factorilor culturali, economici şi politici atraşi de festival, Faouzi îi adaugă un forum care doreşte să creeze condiţiile pentru ca oamenii să se asculte, să scoată în evidenţă vocea societăţii civile, să sape la temelia neînţelegerilor care ocultează politica şi a limbii de lemn. » Pe scurt, « să schimbe lumea ». Întâlnirile de la Fes vin să se adauge festivalului în 2001. Banca Mondială va aloca ansamblului 100.000 dolari anual. Sunt programate tematici despre pace, memorie sau democraţie. Se văd succedându-se intelectuali laici, imami şi rabini, diplomaţi şi scriitori, altermondialişti şi frecventatori obişnuiţi ai Davosului.
Desigur, atmosfera are un aer puţin « Peace and love ». Toată lumea se aşează în cerc, plânge de emoţie, lansează porumbei în aer. Nu are importanţă. Skali a înlocuit constructele ideologice cu limbajul inimilor şi cu murmurul sufletelor!
Festivalul şi Întâlnirile sunt astăzi de notorietate mondială. Creează o veritabilă reţea de dialog cultural care încearcă să deschidă poarta unui alt islam, celui adevărat, celui al « luminilor », cel care ni i-a dăruit pe Maimonides şi pe Averroes. Iar câmpul de lucru se extinde încă şi mai mult, cu o « Fundaţie a Fesului » despre dialogul cultural, iar în 2006 cu un Institut de diplomaţie interculturală şi interreligioasă înfiinţat la Ifran (Maroc).
Fes-ul a câştigat, cu siguranţă, o importantă reputaţie şi beneficiază de consecinţe deloc neglijabile pe plan turistic, dar scopul este acela de a crea un « Forum mondial al culturii » după exemplul celui de la Barcelona. În sfârşit, ceea ce se numeşte îndeobşte « spiritul Fes-ului » se exportă şi altundeva în lume. La Madrid, Murcia, Florenţa sau Milano există de acum înainte institute şi evenimente culturale inspirate de acelaşi concept. Faouzi Skali este invitatul celor mai mari organisme, pentru a explica viziunea sa asupra lumii. I se decernează distincţii internaţionale, a fost reţinut de ONU printre cele şapte personalităţi mondiale care lucrează la dialogul dintre civilizaţii, este membru al Consiliului celor o sută de personalităţi din Forumul de la Davos…
Se întâmplă să ne întrebăm dacă omul nu joacă cartea sufismului împotriva celei a islamismului şi să încercăm să găsim « politicul » în acţiunile sale. El răspunde : « Sufismul nu se află aici ca să lupte împotriva acestui alt islam care s-a dezvoltat pe fondul unei deculturalizări şi a fost denaturat de wahabism. Islamul nostru există dintotdeauna, un islam al originilor în care este vorba doar de revenirea la sursă, pur şi simplu. »
Traducere a articolului : Faouzi Skali un mystique dans la cité
- MAROC - 10 juillet 2005 - par FAWZIA ZOUARI
http://www.jeuneafrique.com/jeune_afrique/article_jeune_afrique.asp?art_cle=LIN10075faouzticals0
Şi, totuşi, el însuşi se află la originea acestei agitaţii, el, omul tăcerii şi al reculegerii care a ales să-şi facă oraşul să răsune de cele mai frumoase sunete sacre ale lumii.
Faouzi Skali este sufit şi nu ascunde acest lucru. Intrarea lui într-o tariqa (confrerie sau cale mistică) datează din 1977. Avea 24 de ani şi nici o predispoziţie spre spiritualitate. Studentul care debarcase în 1973 la Paris alesese, intr-adevăr, să studieze matematica. Se credea departe de chestiunile religioase. Iată, însă, că începe să-şi pună întrebări despre sensul lumii - în general, al tradiţiilor sacre - în particular. Abandonează matematica pentru întocmirea unei teze de antropologie. Prima carte care îi provoacă « un şoc spiritual » : "Cartea despre Cale si virtute" de Lao Tze. Continuă cu lectura Coranului, pe care mărturiseşte ca nu-l citise niciodată până atunci cu adevărat şi cu operele de iniţiere în sufism ale Evei de Vitray-Meyerovitch : „Am devenit atunci conştient de închisoarea ideologiilor şi a falselor reprezentări politice din lume.”
El, care credea că sufismul avea drept patrie unică Orientul, îşi dă seama că mistica musulmană este ancorată în Maghreb, şi chiar în ţara lui. Mai mult decât atât - în propria sa familie. Cei din familia Skali au dat chiar numele unei căi spirituale, tariqa sqaliyya. Faouzi îşi aduce atunci aminte cum, copil fiind, îi plăcea să-i privească pe cei doi bunici ai lui, teologi la moscheea Al Karaouiyyine, unul - şezând pe o banchetă, recitând dhikr cu un tasbih în mână, celălalt intrând în transă, cu turbanul desfăcut, psalmodiind rugăciuni. Abia mai târziu va face legătura dintre căutarea sa personală şi trecutul familial. Este, însă, convins că setea lui de spiritualitate vine de şi mai departe. De fapt, nu numai repere conştiente îl îndeamnă spre această cale, mai sunt şi visuri care îl înrădăcinează acolo şi pe care el le interpretează ca pe nişte chemări.
Revenit în Maroc, cu soţia sa de origine franceză şi cei trei copii ai lor, Skali este hotărât să intre într-o cale mistică. Nu va fi aceea a părinţilor lui, ci qadriyya, o tariqa pe care o îmbrăţişează prin intermediul Şeicului Hamza, acelaşi care i-a apărut într-un vis şi pe care-l recunoaşte până în cel mai mic detaliu. În micul sat Madagh, şapte zile nu iese din zawwiya maestrului său. Şi întreaga viaţă îşi va aduce aminte de fraza cu care s-a încheiat întâlnirea dintre ei: „Tu vei readuce sufletul la propria lui origine. Aşadar, pregăteşte-te!”, îi prezisese Şeicul Hamza. Când Faouzi s-a reîntors la propria-i familie, aceasta se temea că va vedea revenind un bărbos fanatic şi sectar. Descoperă un fiu care nu are decât un ţel: „să lucreze asupra propriei persoane, pentru a lucra mai bine asupra societăţii”; o deviză: „lucrul cel mai bun pe care-l poţi face pentru oameni este să fii cât mai puţin calomniator”; şi o convingere: „activităţi precum politica înseamnă ego!”.
Din 1977 în 1990, bilanţul este cel al unei căutări personale : viaţa familială şi aprofundarea spirituală în sânul tariqa, drumuri dus-întors între Maroc şi Franţa, susţinerea doctoratului în antropologie şi publicarea, în 1985, a « Căii sufite » la Albin Michel, care va fi urmată de alte patru cărţi în acelaşi registru.
Un eveniment îi va bulversa parcursul - primul război din Golf : « M-am surprins angajat în întregime în această poveste. Eram revoltat împotriva minciunii organizate, de modul în care identităţile erau deformate. Am fost tentat să iau parte la ce se întâmpla în lume, în loc doar să suport. »
Ca reacţie la Operaţiunea «Furtună în deşert» a lui Bush-tatăl, Faouzi Skali iniţiază o « Întâlnire a marilor tradiţii ale lumii : vocea păcii şi învăţăturile deşertului ». Zece cineaşti sunt invitaţi să-şi prezinte, în Maroc, filmele despre diferitele culturi spirituale ale lumii. De ce cinematografie? Fiindcă imaginea - utilizată ca armă de război - poate fi şi o armă a păcii. De ce « ale deşertului » ? Fiindcă deşertul este leagănul limbajului.
Lucru straniu, momentele cele mai intense de comuniune sunt cele în care invitaţii ascultă muzica [mistică a] confreriilor [sufite]. « Muzica este un mesaj mai bun decât imaginea », conchide Skali. Ideea Festivalului de muzică sacră a încolţit. Şi iniţiatorul ei îi găseşte motto-ul, genial : « Un suflet pentru mondializare ».
Prima ediţie are loc în 1994. Ea îi seduce pe regele Hassan al II-lea şi pe ministrul său de finanţze şi consilier Mohamed Kabbaj. În 1996 regele trimite un avion militar la Sarayevo, iar festivalul se deschide cu o orchestră filarmonică alcătuită din sârbi, croaţi şi musulmani : frumos bobârnac peste nasul războiului! De la o ediţie la alta, organizarea devine tot mai bună. Proiectul depăşeşte expectativele. Festivalul este recunoscut de ONU, bugetul alocat lui se situează în jurul cifrei de 13 milioane dirhami (1,2 milioane Euro). Publicul este internaţional, ajungând, în unele seri, la vreo 100.000 de spectatori între Bab Makina şi Bab Boujloud, esplanadele unde au loc marile concerte.
Ce anume determină acest succes ? Nu numai organizarea sau acoperirea mediatică : lumea era însetată de această comuniune mai presus de discursuri. Culturile trebuiau cu orice preţ făcute să dialogheze în afara conclavelor obişnuite. « Nu pentru că am fi descoperit noi ideea secolului, crede Skali, ci fiindcă totul corespunde unui moment din Istorie. » Poate că acesta este secretul lui : să găsească expresia care trebuie la momentul potrivit ; să demonstreze că parcursul personal se poate intersecta cu parcursul Istoriei.
Profitând de prezenţa factorilor culturali, economici şi politici atraşi de festival, Faouzi îi adaugă un forum care doreşte să creeze condiţiile pentru ca oamenii să se asculte, să scoată în evidenţă vocea societăţii civile, să sape la temelia neînţelegerilor care ocultează politica şi a limbii de lemn. » Pe scurt, « să schimbe lumea ». Întâlnirile de la Fes vin să se adauge festivalului în 2001. Banca Mondială va aloca ansamblului 100.000 dolari anual. Sunt programate tematici despre pace, memorie sau democraţie. Se văd succedându-se intelectuali laici, imami şi rabini, diplomaţi şi scriitori, altermondialişti şi frecventatori obişnuiţi ai Davosului.
Desigur, atmosfera are un aer puţin « Peace and love ». Toată lumea se aşează în cerc, plânge de emoţie, lansează porumbei în aer. Nu are importanţă. Skali a înlocuit constructele ideologice cu limbajul inimilor şi cu murmurul sufletelor!
Festivalul şi Întâlnirile sunt astăzi de notorietate mondială. Creează o veritabilă reţea de dialog cultural care încearcă să deschidă poarta unui alt islam, celui adevărat, celui al « luminilor », cel care ni i-a dăruit pe Maimonides şi pe Averroes. Iar câmpul de lucru se extinde încă şi mai mult, cu o « Fundaţie a Fesului » despre dialogul cultural, iar în 2006 cu un Institut de diplomaţie interculturală şi interreligioasă înfiinţat la Ifran (Maroc).
Fes-ul a câştigat, cu siguranţă, o importantă reputaţie şi beneficiază de consecinţe deloc neglijabile pe plan turistic, dar scopul este acela de a crea un « Forum mondial al culturii » după exemplul celui de la Barcelona. În sfârşit, ceea ce se numeşte îndeobşte « spiritul Fes-ului » se exportă şi altundeva în lume. La Madrid, Murcia, Florenţa sau Milano există de acum înainte institute şi evenimente culturale inspirate de acelaşi concept. Faouzi Skali este invitatul celor mai mari organisme, pentru a explica viziunea sa asupra lumii. I se decernează distincţii internaţionale, a fost reţinut de ONU printre cele şapte personalităţi mondiale care lucrează la dialogul dintre civilizaţii, este membru al Consiliului celor o sută de personalităţi din Forumul de la Davos…
Se întâmplă să ne întrebăm dacă omul nu joacă cartea sufismului împotriva celei a islamismului şi să încercăm să găsim « politicul » în acţiunile sale. El răspunde : « Sufismul nu se află aici ca să lupte împotriva acestui alt islam care s-a dezvoltat pe fondul unei deculturalizări şi a fost denaturat de wahabism. Islamul nostru există dintotdeauna, un islam al originilor în care este vorba doar de revenirea la sursă, pur şi simplu. »
Traducere a articolului : Faouzi Skali un mystique dans la cité
- MAROC - 10 juillet 2005 - par FAWZIA ZOUARI
http://www.jeuneafrique.com/jeune_afrique/article_jeune_afrique.asp?art_cle=LIN10075faouzticals0
miercuri, august 15, 2007
Teme pentru contemplatia sufi solitarã
01. Abu Said a spus: “A fi sufi înseamnã sã dai deoparte tot ce e în capul tãu – adevãruri închipuite de tine, prejudecãti, conditionãri – si sã înfrunti tot ce ti se poate întâmpla."
02. Abu Said a spus: “Pânã ce seminar si minaret nu se vor fi prãbusit, astã sfântã lucrare nu vom fi desãvârsit. Pânã ce credinta devine tãgadã, si tãgada devine credintã nu va exista adevãrat credincios.”
03. Rabi’a a spus: “O, Doamne! De mã închin tie din teamã de iad, aruncã-mã în iad. De mã închin tie din dorinta de rai, refuzã-mi raiul.
04. Salih din Qazwin îsi învãta astfel discipolii: “Oricui bate la poartã fãrã încetare, i se va deschide.”
Auzindu-l într-o zi, Rabi’a îi zise: “Cât ai sã tot spui: ‘Se va deschide’? Poarta n-a fost niciodatã închisã.”
05. Hasan din Basra merse la Rabi’a. O aflã sezând în mijlocul unui numãr de animale. Dar de îndatã ce Hasan se apropie, acestea fugirã.
Hasan întrebã: “De ce-au fugit?”
Rabi’a îi spuse: “Tu ai mâncat carne, pe când tot ce-am mâncat eu e pâine uscatã.”
06. Habib El-Ajami a spus: “Pentru un mãgar, un scaiete-i poamã delicioasã. Mãgarul mãnâncã scaietele. Rãmâne un mãgar.”
07. Când filosoful Ibn Sina (Avicenna) si sufi Abu Said s-au întâlnit, se spune cã Ibn Sina ar fi zis: “Ceea ce eu stiu, el vede.” Abu Said remarcã la rându-i: “Ce vãd eu, el stie.”
08. Salik Hamzavi a spus: “Rãspunde la chemarea sufismului, din toate puterile, în aceastã lume, cu inima deschisã si iubitoare. Atunci esti cu adevãrat la adãpost de orice primejdie în aceastã lume si în toate celelalte lumi.”
09. Harith Muhasibi a spus: “Dacã ospãtezi un dervis, tine minte cã pentru el e îndeajuns pâinea uscatã.”
10. Al-Nasafi a spus: “Cei mai multi oameni nu stiu ce este în interesul lor sã stie. Le displace tocmai ceea ce pânã la urmã le va fi de folos.”
11. Mirza Khan a spus: “Pentru cel pãcãtos si corupt eu sunt rãu, dar pentru cel bun – eu sunt de folos.”
12. Tirmizi a spus: “Cine nu stie sã slujeascã stie si mai putin sã stãpâneascã.”
13. Haji Bektash a spus: “Pentru cel ager, un simplu semn e îndeajuns. Dar pentru cel cu gândul aiurea, nu ajung nici o mie de explicatii.”
14. Ibn El-Jalali a spus: “Sufismul este adevãr fãrã formã.”
15. Sayed Imam Ali Shah a spus: “A fi un sufi înseamnã sã devii ceea ce poti deveni, si nu sã încerci sã urmãresti ceea ce, pe o anume treaptã, e o iluzie.
Înseamnã sã devii constient de ceea ce îti stã în puteri, si nu sã te crezi constient de lucruri pe care, de fapt, nu le iei în seamã.
Sufismul este stiinta potolirii a ceea ce trebuie potolit, si a trezirii a ce trebuie trezit; si nu a crede cã poti potoli sau trezi ce nu poti, sau cã e nevoie s-o faci când nu e nevoie.
A urma Calea Dervisului înseamnã a urmãri o unitate ascunsã în ciuda, si nu cu ajutorul, afirmatiilor de diversitate.
Înseamnã a lua în considerare mijloacele care se prezintã în diversitate, fãrã a avea credinta cã aspectele exterioare ale diversitãtii au vreo însemnãtate în ele însele.
Pentru a te apropia de ea, trebuie sã înveti cum sã înveti; nu sã încerci sã dobândesti cunoasterea ei fãrã practica corectã a apropierii de ea.
Te apropii de a deveni un sufi prin realizarea cã obiceiurile mentale si preconceptiile sunt esentiale numai în anumite studii; nu formându-ti obiceiuri si judecând prin prisma unor preconceptii nepotrivite.
Trebuie sã devii tot atât de constient de neînsemnãtate pe cât crezi cã esti de însemnãtate; nu sã cauti doar sentimentele de însemnãtate.
Umilii sunt umili doar pentru cã trebuie sã fie umili; si cei mai rãi oameni, bãrbati sau femei, sunt cei care practicã umilinta pentru a se mândri cu ea, si nu ca simplã metodã de lucru, ca mijloc de cãlãtorie.
Metoda sufismului este, asa cum a fost dintotdeauna, de a adopta ceea ce e de valoare, unde, când si cu cine e de valoare; si nicidecum de a imita din veneratie sau uimire, sau de a copia din spirit de imitatie.
Omul izbuteste sã se ridice mai sus prin efortul corect si metoda corectã, si nu doar nutrind aspiratia corectã sau ascultând cuvintele altora adresate tot altora.
E ca si cum ai da de o capcanã pentru elementul ignobil din tine atunci când un om, o carte, un ceremonial, o organizatie, o metodã îti pare, nemijlocit sau prin recomandarea cuiva, sã aibã ceva aplicabil tuturor, sau te atrage puternic însã incorect.”
16. Shabistari a spus: “Fiinta este absolut bunã. De contine ceva rãu, nu e Fiinta.”
17. Hazrat Ali a spus: “Leacul tãu este în tine, si tie nu-ti pasã. Suferinta ta este din tine, si tu nu o bagi în seamã.”
18. Shabistari a spus: “Lumea nu are existentã decât ca o aparentã; de la un cap la altul starea ei e joc si joacã.”
19. Hafiz a spus: “Dacã învãtãtorul tãu îti dã poruncã, vopseste-ti covorul de rugãciune cu vin. Cãutãtorul nu trebuie sã ignore tehnicile Treptelor.”
20. Ajmal din Badakhshan a spus: “Sunt trei feluri de a prezenta orice. Primul e de a prezenta tot. Al doilea, de a prezenta ce vor oamenii. Al treilea, de a prezenta ce le va fi cel mai de folos. Dacã prezinti totul, rezultatul poate fi îndoparea. Dacã prezinti ce vor oamenii, s-ar putea sã-i sufoce. Dacã prezinti ce le va fi cel mai de folos, lucrul cel mai rãu ar fi ca, nepricepând, sã ti se opunã. Dar dacã le-ai fost de folos, indiferent de aparente, si tu, de asemenea, indiferent de aparente, trebuie sã beneficiezi din asta.
21. Nizami a spus: “El ia limba celor ce împart secretul, ca nicicând sã nu mai poatã rosti secretul regelui.”
22. Bayazid a spus: “Mai bine decât sã fii ce-ti închipui tu cã înseamnã bun, este sã stai laolaltã cu cei care într-adevãr sunt buni. Mai rãu decât sã faci ceva rãu este sã stai laolaltã cu cei care sunt rãi.”
23. Uwais El-Qarni a spus: “Dormi cu amintirea mortii, si trezeste-te cu gândul cã nu vei trãi mult.”
24. Sahl a spus: “În sufism, trebuie practicate opt calitãti. Un adevãrat sufi are:
Vederi largi, precum a avut Abraham.
Împãcarea de a-si primi soarta, asa cum Ismael si-a primit-o.
Rãbdare precum Iov.
Capacitatea de a comunica simbolic, asemenea lui Zaharia.
Înstrãinare de propriul popor, cum s-a petrecut cu Ioan.
Vesmânt de lânã, precum mantia de pãstor a lui Moise.
Peregrinarea, cum Iisus a avut de cãlãtorit.
Smerenia, precum Mohammed care a fost smerit în duh.
25. Hasan din Basra a spus: “Am vãzut un copil care ducea o luminã. L-am întrebat de unde a adus-o. El o stinse, si-apoi: “Acum spune-mi tu unde s-a dus.”
26. Simabi a spus: “Cei care se aseamãnã simt o afinitate. Atractia opuselor e altceva. Dar adesea oameni asemãnãtori sunt luati în mod superficial drept oameni care se deosebesc.
De pildã, un om este lacom de iubire, altul este lacom sã iubeascã. Un observator neatent sau nestiutor îsi va imagina imediat si va sustine cã aceste douã tendinte sunt contradictorii, când în realitate, lucrurile nu stau deloc altfel. Factorul comun, fireste, este lãcomia. Amândoi oamenii în cauzã sunt lacomi.
Un om de renume si discipolul sãu sunt uneori la fel. Unul vrea sã dea atentie, celãlalt sã o atragã. Amândoi sunt obsedati de atentie, înlãntuiti de aceastã obsesie, zburând împreunã, “hulub cu hulub, soim cu soim”.
27. El-Zubeir ibn Abu Bakr a spus: “Telul tãu trebuie sã fie cunoasterea. Dacã vei sãrãci, va fi pentru tine o bogãtie; dacã te vei îmbogãti, te va împodobi.”
28. Zulfikar ibn Jangi a spus: “Cu o Cãlãuzã poti deveni cu adevãrat Om. Fãrã Cãlãuzã vei rãmâne în principal Animal. Dacã poti încã sã spui: “Nu m-as putea supune cuiva”, esti încã nevrednic de drum. Dar dacã spui: “Vreau sã mã supun” într-un fel prost, drumul nu te va gãsi vreodatã, si te-ai rãtãcit.”
29. Abu Hasan El-Shadhili a spus: “Cunoasterea înainteazã de la: “Ce sunt eu?” la: “Nu stiu ce sunt”. La ceva între: “Poate cã nu sunt” si “Mã voi gãsi”; si apoi la ceva între: “Mã voi gãsi” si “Eu sunt”, la “Eu sunt ceea ce stiu cã sunt”, la “Eu sunt”.
30. Ibn Ikbal a spus: “Un cersetor crede cã un pumn de mãruntis e o avere. Nu este. Pentru a se ridica de la treapta de cersetor, omul trebuie sã se ridice deasupra “mãruntisului”, chiar dacã îl întrebuinteazã ca mijloc. Luat ca scop în sine, va deveni un scop.”
31. Ali a spus: “Cunoasterea e mai bunã decât bogãtia. Bogãtiei trebuie sã-i porti de grijã, cunoasterea îti poartã ea de grijã.”
32. Profetul Muhammad a spus: “Trei lucruri în viata aceasta sunt distrugãtoare: Mânia, Lãcomia si Trufia.”
02. Abu Said a spus: “Pânã ce seminar si minaret nu se vor fi prãbusit, astã sfântã lucrare nu vom fi desãvârsit. Pânã ce credinta devine tãgadã, si tãgada devine credintã nu va exista adevãrat credincios.”
03. Rabi’a a spus: “O, Doamne! De mã închin tie din teamã de iad, aruncã-mã în iad. De mã închin tie din dorinta de rai, refuzã-mi raiul.
04. Salih din Qazwin îsi învãta astfel discipolii: “Oricui bate la poartã fãrã încetare, i se va deschide.”
Auzindu-l într-o zi, Rabi’a îi zise: “Cât ai sã tot spui: ‘Se va deschide’? Poarta n-a fost niciodatã închisã.”
05. Hasan din Basra merse la Rabi’a. O aflã sezând în mijlocul unui numãr de animale. Dar de îndatã ce Hasan se apropie, acestea fugirã.
Hasan întrebã: “De ce-au fugit?”
Rabi’a îi spuse: “Tu ai mâncat carne, pe când tot ce-am mâncat eu e pâine uscatã.”
06. Habib El-Ajami a spus: “Pentru un mãgar, un scaiete-i poamã delicioasã. Mãgarul mãnâncã scaietele. Rãmâne un mãgar.”
07. Când filosoful Ibn Sina (Avicenna) si sufi Abu Said s-au întâlnit, se spune cã Ibn Sina ar fi zis: “Ceea ce eu stiu, el vede.” Abu Said remarcã la rându-i: “Ce vãd eu, el stie.”
08. Salik Hamzavi a spus: “Rãspunde la chemarea sufismului, din toate puterile, în aceastã lume, cu inima deschisã si iubitoare. Atunci esti cu adevãrat la adãpost de orice primejdie în aceastã lume si în toate celelalte lumi.”
09. Harith Muhasibi a spus: “Dacã ospãtezi un dervis, tine minte cã pentru el e îndeajuns pâinea uscatã.”
10. Al-Nasafi a spus: “Cei mai multi oameni nu stiu ce este în interesul lor sã stie. Le displace tocmai ceea ce pânã la urmã le va fi de folos.”
11. Mirza Khan a spus: “Pentru cel pãcãtos si corupt eu sunt rãu, dar pentru cel bun – eu sunt de folos.”
12. Tirmizi a spus: “Cine nu stie sã slujeascã stie si mai putin sã stãpâneascã.”
13. Haji Bektash a spus: “Pentru cel ager, un simplu semn e îndeajuns. Dar pentru cel cu gândul aiurea, nu ajung nici o mie de explicatii.”
14. Ibn El-Jalali a spus: “Sufismul este adevãr fãrã formã.”
15. Sayed Imam Ali Shah a spus: “A fi un sufi înseamnã sã devii ceea ce poti deveni, si nu sã încerci sã urmãresti ceea ce, pe o anume treaptã, e o iluzie.
Înseamnã sã devii constient de ceea ce îti stã în puteri, si nu sã te crezi constient de lucruri pe care, de fapt, nu le iei în seamã.
Sufismul este stiinta potolirii a ceea ce trebuie potolit, si a trezirii a ce trebuie trezit; si nu a crede cã poti potoli sau trezi ce nu poti, sau cã e nevoie s-o faci când nu e nevoie.
A urma Calea Dervisului înseamnã a urmãri o unitate ascunsã în ciuda, si nu cu ajutorul, afirmatiilor de diversitate.
Înseamnã a lua în considerare mijloacele care se prezintã în diversitate, fãrã a avea credinta cã aspectele exterioare ale diversitãtii au vreo însemnãtate în ele însele.
Pentru a te apropia de ea, trebuie sã înveti cum sã înveti; nu sã încerci sã dobândesti cunoasterea ei fãrã practica corectã a apropierii de ea.
Te apropii de a deveni un sufi prin realizarea cã obiceiurile mentale si preconceptiile sunt esentiale numai în anumite studii; nu formându-ti obiceiuri si judecând prin prisma unor preconceptii nepotrivite.
Trebuie sã devii tot atât de constient de neînsemnãtate pe cât crezi cã esti de însemnãtate; nu sã cauti doar sentimentele de însemnãtate.
Umilii sunt umili doar pentru cã trebuie sã fie umili; si cei mai rãi oameni, bãrbati sau femei, sunt cei care practicã umilinta pentru a se mândri cu ea, si nu ca simplã metodã de lucru, ca mijloc de cãlãtorie.
Metoda sufismului este, asa cum a fost dintotdeauna, de a adopta ceea ce e de valoare, unde, când si cu cine e de valoare; si nicidecum de a imita din veneratie sau uimire, sau de a copia din spirit de imitatie.
Omul izbuteste sã se ridice mai sus prin efortul corect si metoda corectã, si nu doar nutrind aspiratia corectã sau ascultând cuvintele altora adresate tot altora.
E ca si cum ai da de o capcanã pentru elementul ignobil din tine atunci când un om, o carte, un ceremonial, o organizatie, o metodã îti pare, nemijlocit sau prin recomandarea cuiva, sã aibã ceva aplicabil tuturor, sau te atrage puternic însã incorect.”
16. Shabistari a spus: “Fiinta este absolut bunã. De contine ceva rãu, nu e Fiinta.”
17. Hazrat Ali a spus: “Leacul tãu este în tine, si tie nu-ti pasã. Suferinta ta este din tine, si tu nu o bagi în seamã.”
18. Shabistari a spus: “Lumea nu are existentã decât ca o aparentã; de la un cap la altul starea ei e joc si joacã.”
19. Hafiz a spus: “Dacã învãtãtorul tãu îti dã poruncã, vopseste-ti covorul de rugãciune cu vin. Cãutãtorul nu trebuie sã ignore tehnicile Treptelor.”
20. Ajmal din Badakhshan a spus: “Sunt trei feluri de a prezenta orice. Primul e de a prezenta tot. Al doilea, de a prezenta ce vor oamenii. Al treilea, de a prezenta ce le va fi cel mai de folos. Dacã prezinti totul, rezultatul poate fi îndoparea. Dacã prezinti ce vor oamenii, s-ar putea sã-i sufoce. Dacã prezinti ce le va fi cel mai de folos, lucrul cel mai rãu ar fi ca, nepricepând, sã ti se opunã. Dar dacã le-ai fost de folos, indiferent de aparente, si tu, de asemenea, indiferent de aparente, trebuie sã beneficiezi din asta.
21. Nizami a spus: “El ia limba celor ce împart secretul, ca nicicând sã nu mai poatã rosti secretul regelui.”
22. Bayazid a spus: “Mai bine decât sã fii ce-ti închipui tu cã înseamnã bun, este sã stai laolaltã cu cei care într-adevãr sunt buni. Mai rãu decât sã faci ceva rãu este sã stai laolaltã cu cei care sunt rãi.”
23. Uwais El-Qarni a spus: “Dormi cu amintirea mortii, si trezeste-te cu gândul cã nu vei trãi mult.”
24. Sahl a spus: “În sufism, trebuie practicate opt calitãti. Un adevãrat sufi are:
Vederi largi, precum a avut Abraham.
Împãcarea de a-si primi soarta, asa cum Ismael si-a primit-o.
Rãbdare precum Iov.
Capacitatea de a comunica simbolic, asemenea lui Zaharia.
Înstrãinare de propriul popor, cum s-a petrecut cu Ioan.
Vesmânt de lânã, precum mantia de pãstor a lui Moise.
Peregrinarea, cum Iisus a avut de cãlãtorit.
Smerenia, precum Mohammed care a fost smerit în duh.
25. Hasan din Basra a spus: “Am vãzut un copil care ducea o luminã. L-am întrebat de unde a adus-o. El o stinse, si-apoi: “Acum spune-mi tu unde s-a dus.”
26. Simabi a spus: “Cei care se aseamãnã simt o afinitate. Atractia opuselor e altceva. Dar adesea oameni asemãnãtori sunt luati în mod superficial drept oameni care se deosebesc.
De pildã, un om este lacom de iubire, altul este lacom sã iubeascã. Un observator neatent sau nestiutor îsi va imagina imediat si va sustine cã aceste douã tendinte sunt contradictorii, când în realitate, lucrurile nu stau deloc altfel. Factorul comun, fireste, este lãcomia. Amândoi oamenii în cauzã sunt lacomi.
Un om de renume si discipolul sãu sunt uneori la fel. Unul vrea sã dea atentie, celãlalt sã o atragã. Amândoi sunt obsedati de atentie, înlãntuiti de aceastã obsesie, zburând împreunã, “hulub cu hulub, soim cu soim”.
27. El-Zubeir ibn Abu Bakr a spus: “Telul tãu trebuie sã fie cunoasterea. Dacã vei sãrãci, va fi pentru tine o bogãtie; dacã te vei îmbogãti, te va împodobi.”
28. Zulfikar ibn Jangi a spus: “Cu o Cãlãuzã poti deveni cu adevãrat Om. Fãrã Cãlãuzã vei rãmâne în principal Animal. Dacã poti încã sã spui: “Nu m-as putea supune cuiva”, esti încã nevrednic de drum. Dar dacã spui: “Vreau sã mã supun” într-un fel prost, drumul nu te va gãsi vreodatã, si te-ai rãtãcit.”
29. Abu Hasan El-Shadhili a spus: “Cunoasterea înainteazã de la: “Ce sunt eu?” la: “Nu stiu ce sunt”. La ceva între: “Poate cã nu sunt” si “Mã voi gãsi”; si apoi la ceva între: “Mã voi gãsi” si “Eu sunt”, la “Eu sunt ceea ce stiu cã sunt”, la “Eu sunt”.
30. Ibn Ikbal a spus: “Un cersetor crede cã un pumn de mãruntis e o avere. Nu este. Pentru a se ridica de la treapta de cersetor, omul trebuie sã se ridice deasupra “mãruntisului”, chiar dacã îl întrebuinteazã ca mijloc. Luat ca scop în sine, va deveni un scop.”
31. Ali a spus: “Cunoasterea e mai bunã decât bogãtia. Bogãtiei trebuie sã-i porti de grijã, cunoasterea îti poartã ea de grijã.”
32. Profetul Muhammad a spus: “Trei lucruri în viata aceasta sunt distrugãtoare: Mânia, Lãcomia si Trufia.”
sâmbătă, august 04, 2007
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (XXVI)
251. Asa cum luminile cerului nu apar decât în regnul vizibil, tot asa valoarea luminilor inimilor si a constiintelor nu va fi cunoscutã decât în regatul invizibil.
252. A gusta fructul bunelor opere în imediat anuntã practicantilor cã recompensa existã în lumea de dincolo.
253. Cum poti cere o compensatie pentru o lucrare pe care El însusi ti-o dã în dar? Sau o recompensã pentru un act de sinceritate pe care ti-L dãruieste El însusi?
254. Pentru unii, iluminarea precede dhikr, pentru altii dhikr precede iluminarea. Si sunt din cei care nu au parte nici de dhikr, nici de iluminare pe care ni le oferã Dumnezeu.
255. Unul si-L aminteste pe Dumnezeu pentru a avea inima iluminatã, iar altul, pentru cã inima lui are deja lumina nu înceteazã sã si-L aminteascã pe Dumnezeu. Iar cel la care iluminarea si dhikr sunt în pãrti egale ar trebui sã fie instigatorul tuturor actelor [este vrednic, deci sã fie shaikh] si iluminarea sa, un far de urmat.
256. Niciodatã nu a existat dhikr exterior pentru altceva decât pentru cã existã contemplare si mediere interioarã.
257. El te-a fãcut martor, înainte de a cere mãrturia ta. Şi în timp ce aparentele Îi proclamau divinitatea, inimile si constiintele realizau adevãrul unicitãtii Sale.
258. El te-a onorat cu trei haruri:
El te face sã-ti amintesti de El, si fãrã harul Sãu, niciodatã nu ai fi demn ca amintirea Sa sã fie evocatã de tine.
A fãcut ca tu sã fii amintit în El, confirmându-Se legãtura Sa cu tine.
În cele din urmã, El face ca tu sã fii amintit în preajma Sa, culminându-Si astfel binefacerea.
259. Existã vieti lungi în duratã dar putin bogate în ajutoare divine. Altele sunt scurte în duratã, dar bogate în ajutoare divine.
260. Cel a cãrui viatã este binecuvântatã, strânge în putin timp favoruri divine atâtea câte depãsesc domeniul oricãrei expresii si orice aluzie.
261. Suprema decãdere este atunci când, eliberat de orice grijã, nu te îndrepti deloc spre El, si nu pornesti spre El, atunci când obstacolele au diminuat.
262. Meditatia este rãtãcirea inimii prin spatiile creaturilor.
263. Ea este luminãtorul inimii. Dacã meditatia dispare, nu mai este luminã în ea.
264. Natura meditatiei este dublã: asentiment si credintã, contemplatie si viziune. Prima apartine celor care sunt experti în reflectie, a doua maestrilor contemplãrii si a discernãmântului.
252. A gusta fructul bunelor opere în imediat anuntã practicantilor cã recompensa existã în lumea de dincolo.
253. Cum poti cere o compensatie pentru o lucrare pe care El însusi ti-o dã în dar? Sau o recompensã pentru un act de sinceritate pe care ti-L dãruieste El însusi?
254. Pentru unii, iluminarea precede dhikr, pentru altii dhikr precede iluminarea. Si sunt din cei care nu au parte nici de dhikr, nici de iluminare pe care ni le oferã Dumnezeu.
255. Unul si-L aminteste pe Dumnezeu pentru a avea inima iluminatã, iar altul, pentru cã inima lui are deja lumina nu înceteazã sã si-L aminteascã pe Dumnezeu. Iar cel la care iluminarea si dhikr sunt în pãrti egale ar trebui sã fie instigatorul tuturor actelor [este vrednic, deci sã fie shaikh] si iluminarea sa, un far de urmat.
256. Niciodatã nu a existat dhikr exterior pentru altceva decât pentru cã existã contemplare si mediere interioarã.
257. El te-a fãcut martor, înainte de a cere mãrturia ta. Şi în timp ce aparentele Îi proclamau divinitatea, inimile si constiintele realizau adevãrul unicitãtii Sale.
258. El te-a onorat cu trei haruri:
El te face sã-ti amintesti de El, si fãrã harul Sãu, niciodatã nu ai fi demn ca amintirea Sa sã fie evocatã de tine.
A fãcut ca tu sã fii amintit în El, confirmându-Se legãtura Sa cu tine.
În cele din urmã, El face ca tu sã fii amintit în preajma Sa, culminându-Si astfel binefacerea.
259. Existã vieti lungi în duratã dar putin bogate în ajutoare divine. Altele sunt scurte în duratã, dar bogate în ajutoare divine.
260. Cel a cãrui viatã este binecuvântatã, strânge în putin timp favoruri divine atâtea câte depãsesc domeniul oricãrei expresii si orice aluzie.
261. Suprema decãdere este atunci când, eliberat de orice grijã, nu te îndrepti deloc spre El, si nu pornesti spre El, atunci când obstacolele au diminuat.
262. Meditatia este rãtãcirea inimii prin spatiile creaturilor.
263. Ea este luminãtorul inimii. Dacã meditatia dispare, nu mai este luminã în ea.
264. Natura meditatiei este dublã: asentiment si credintã, contemplatie si viziune. Prima apartine celor care sunt experti în reflectie, a doua maestrilor contemplãrii si a discernãmântului.
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (XXV)
241. Doar contemplarea a ceea ce-L caracterizeazã poate sã te elibereze de ceea ce te caracterizeazã.
242. Lãudarea lui Dumnezeu îl distrage pe credincios de la ispita de a se lãuda el însusi, iar drepturile lui Dumnezeu îl împiedicã de la a-si aminti de propriile lor interese.
243. Cel ce iubeste nu este cel care sperã sã fie plãtit în schimb de cel iubit sau care îi cere ceva. Cel ce iubeste este cel care cheltuieste pentru tine, nu cel pentru care tu cheltuiesti.
244. Dacã n-ar fi spatiile sufletului, nu ar fi nici cele de strãbãtut pentru pelerini. Cãci între El si tine, nu existã o distantã pe care s-o poatã depãsi rãtãcirea ta, nici o separatie pe care ar suprima-o unirea ta (cu El).
245. El te-a asezat într-o lume de mijloc, între regnul Sãu si regatul Sãu, ca sã-ti arate elevarea rangului tãu printre creaturile Sale. Esti o perlã ascunsã în cochilia universului Sãu!
246. Acesta îti contine corporalitatea, dar nu te poate contine pe tine, din cauza spiritualitãtii tale.
247. Dacã spatiile lumii de dincolo nu-i sunt deschise, omul este în univers prizonier al anturajului sãu si zidit în figura propriului sãu eu.
248. Apartii creaturilor atâta timp cât nu-L vezi pe Creator. Dar ele îti apartin dupã ce L-ai vãzut.
249. De la alegere la conditia privilegiatã nu decurge obligatoriu cã nu mai esti afectat de atributele umanitãtii. Ca si aparitia luminilor zilei care se nasc la orizont dar nu emanã de acolo, tot asa este si alegerea: uneori soarele atributelor Sale strãluceste în noaptea existentei tale, si uneori El îl retrage de la tine, redându-te conditiei tale. Ziua nu rãsare în tine de la tine, îti vine din afarã.
250. Prin existenta efectelor Sale, El dovedeste existenta numelor Sale, iar prin acestea El îsi afirmã calitãtile Sale, iar prin calitãtile Sale, El dovedeste existenta esentei Sale, cãci este imposibil ca o calitate sã subziste în sine.
Or, El le dezvãluie extaticilor perfectiunea esentei Sale, apoi îi trimite la contemplarea atributelor Sale, si de la acestea la atasarea de numele Sale, si de la numele Sale, la contemplarea efectelor Sale.
Dar ascetii itineranti urmeazã drumul invers. De asemenea, ceea ce este împlinire pentru asceti este punct de plecare pentru extatici, si ceea ce este punct de plecare pentru asceti este împlinire pentru extatici, dar într-un sens diferit.
Se întâmplã ca ei sã se întâlneascã pe drum, unii urcând, altii coborând.
242. Lãudarea lui Dumnezeu îl distrage pe credincios de la ispita de a se lãuda el însusi, iar drepturile lui Dumnezeu îl împiedicã de la a-si aminti de propriile lor interese.
243. Cel ce iubeste nu este cel care sperã sã fie plãtit în schimb de cel iubit sau care îi cere ceva. Cel ce iubeste este cel care cheltuieste pentru tine, nu cel pentru care tu cheltuiesti.
244. Dacã n-ar fi spatiile sufletului, nu ar fi nici cele de strãbãtut pentru pelerini. Cãci între El si tine, nu existã o distantã pe care s-o poatã depãsi rãtãcirea ta, nici o separatie pe care ar suprima-o unirea ta (cu El).
245. El te-a asezat într-o lume de mijloc, între regnul Sãu si regatul Sãu, ca sã-ti arate elevarea rangului tãu printre creaturile Sale. Esti o perlã ascunsã în cochilia universului Sãu!
246. Acesta îti contine corporalitatea, dar nu te poate contine pe tine, din cauza spiritualitãtii tale.
247. Dacã spatiile lumii de dincolo nu-i sunt deschise, omul este în univers prizonier al anturajului sãu si zidit în figura propriului sãu eu.
248. Apartii creaturilor atâta timp cât nu-L vezi pe Creator. Dar ele îti apartin dupã ce L-ai vãzut.
249. De la alegere la conditia privilegiatã nu decurge obligatoriu cã nu mai esti afectat de atributele umanitãtii. Ca si aparitia luminilor zilei care se nasc la orizont dar nu emanã de acolo, tot asa este si alegerea: uneori soarele atributelor Sale strãluceste în noaptea existentei tale, si uneori El îl retrage de la tine, redându-te conditiei tale. Ziua nu rãsare în tine de la tine, îti vine din afarã.
250. Prin existenta efectelor Sale, El dovedeste existenta numelor Sale, iar prin acestea El îsi afirmã calitãtile Sale, iar prin calitãtile Sale, El dovedeste existenta esentei Sale, cãci este imposibil ca o calitate sã subziste în sine.
Or, El le dezvãluie extaticilor perfectiunea esentei Sale, apoi îi trimite la contemplarea atributelor Sale, si de la acestea la atasarea de numele Sale, si de la numele Sale, la contemplarea efectelor Sale.
Dar ascetii itineranti urmeazã drumul invers. De asemenea, ceea ce este împlinire pentru asceti este punct de plecare pentru extatici, si ceea ce este punct de plecare pentru asceti este împlinire pentru extatici, dar într-un sens diferit.
Se întâmplã ca ei sã se întâlneascã pe drum, unii urcând, altii coborând.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)