'Abd al-Qadir Jilani

De A. Dar, membru al Institutului de Cultură Islamică, Lahore (Pakistan). Traducere de A. I.


Şeicul 'Abd al-Qadir Jilani (470-561 A.H./1077-1166 e.n.) s-a născut în perioada în care Selgiucidul Malik Şah (465-485 A.H./1072-1091 e.n.) domnea peste un vast Imperiu Musulman. Această perioadă este binecunoscută pentru patronajul consistent manifestat faţă de învăţătură; în acest răstimp a fost înfiinţată la Bagdad, de către Nizam al-Mulk, cunoscuta Universitate Nizamiyyah.

După moartea Şahului Malik (în 485 A.H./1092 e.n.) s-a declanşat lupta pentru succesiune, care a adus în ţară anarhie şi tulburare.

În 513 A.H./1119 e.n. a urmat la tron Sanjar - încoronat la Bagdad -, care a asigurat succesiunea. După moartea acestuia, însă, în 552 A.H./1157 e.n., anarhia şi tulburările s-au repetat. Războaiele necontenite între diferitele facţiuni ale Selgiucizilor au distrus pacea şi securitatea Imperiului.

Cu toate acestea, au avut loc şi două evenimente care s-au distins cu precădere şi care au contribuit mult la dezintegrarea structurii sociale şi politice a musulmanilor din această perioadă. Primul dintre ele a fost apariţia şi răspândirea treptată a unui grup numit “Assassini” (Hashshashin, Hashishin, Hashashiyyin), sub conducerea lui Hassan bin Sabbah. Mii de oameni - însemnaţi sau oarecare - au murit sub cuţitul acestor fanatici. Cel de-al doilea eveniment l-a constituit începutul Cruciadelor. Prima Cruciadă a durat din 488-489 A.H./1095 e.n. până în 493 A.H./1099 e.n. Hoardele creştine au reuşit să ocupe Ierusalimul în 492 A.H./1099 e.n., omorând mii de musulmani şi evrei nevinovaţi. Veştile despre măcel şi procesiunile nesfârşite de refugiaţi au ajuns până la Bagdad, unde oamenii au cerut răzbunare. Dar conducătorii selgiucizi erau prea ocupaţi cu propriile lor războaie, ca să răspundă provocării. Cotropitorilor creştini li s-a permis multă vreme să jefuiască şi să distrugă ţara, iar viaţa devenise lipsită de stabilitate acolo unde nu mai exista nici pace, nici siguranţă.

Acesta era contextul în care trăia, la Bagdad - unde se stabilise venind din îndepărtatul Jilan -, Şeicul 'Abd al-Qadir. Fiind un om de o remarcabilă inteligenţă, a reuşit să asimileze repede ceea ce avea de oferit sistemul educaţional obişnuit. Apoi a devenit discipolul lui Hammad, un sfânt sufit sub a cărui ghidare spirituală a atins o înaltă stăpânire a ştiinţelor mistice.

A petrecut unsprezece ani din viaţă într-o izolare completă de treburile lumeşti. După această perioadă de retragere şi de disciplină spirituală, a revenit la Bagdad şi şi-a început cariera de predicator, ca răspuns la ceea ce el numea “un imbold interior”. Discipoli şi oameni din cei mai diverşi au început să se adune, în număr mare, în jurul lui şi, într-un interval scurt de timp, locul unde începuse să ţină discursuri a trebuit extins.

S-a căsătorit la 51 de ani şi a murit la venerabila vârstă de 91 de ani. A fost un om cu o personalitate fermecătoare, iar prin discursurile lui elocvente a exercitat o mare influenţă asupra oamenilor.

Şeicul se situează în fruntea misticilor musulmani din toate timpurile şi este întemeietorul şcolii de sufism Qadiriyyah, care numără în rândurile ei numeroşi sufiţi de renume din lumea musulmană.

Futuh al-Ghaib (“Dezvăluiri despre nevăzut”) - o culegere de optzeci de discursuri pe care le-a ţinut în diverse împrejurări - reflectă instabilitatea acelor timpuri. Şeicul accentuează în aproape fiecare discurs că instabilitatea [unei societăţi] şi decăderea socială sunt consecinţa unor preocupări materialiste excesive în viaţă; adevărata bunăstare este rezultatul unei dezvoltări armonioase a propriei personalităţi, ale cărei cerinţe materiale şi spirituale sunt atent considerate.

Ca reacţie la predominarea materialismului, el accentuează valorile religioase într-o măsură care poate părea exagerată. În cel de-al cincizeci şi patrulea Discurs, de exemplu, îi sfătuieşte pe oameni să adopte o atitudine de totală indiferenţă faţă de lume, să-şi înăbuşe dorinţele şi aspiraţiile de orice fel. Pentru ca această indiferenţă în privinţa vieţii lumeşti să devină completă şi netulburată, se cuvine ca individul să-şi alunge toate lucrurile din inimă şi să cultive plăcerea anihilării, îndurând sărăcia şi lipsurile, astfel încât să nu-i mai sălăşuiască în inimă nici măcar atâta satisfacţie cât aceea dată de molfăirea sâmburelui unei curmale. [1]

În chestiunea liberului arbitru, Şeicul Jilani adoptă o atitudine de determinism deşi, uneori, încearcă să evite extremele unei poziţii deterministe recurgând la ceea a devenit cunoscut în cercurile scolastice musulmane drept achiziţie (kasb). În acest sens, el spune: “Nu neglijaţii rolul efortului uman, ca să nu cădeţi victimă convingerilor determiniştilor (Jabriyyah) şi să credeţi că nici o acţiune nu îşi atinge împlinirea decât în Dumnezeu. Dar nu trebuie nici să spuneţi că acţiunile umane îşi au obârşia în orice altceva în afară de Dumnezeu, pentru că dacă afirmaţi aceasta, veţi deveni un necredincios şi veţi face parte din categoria celor numiţi “nedeterminişti” (Qadariyyah). Ar fi mai potrivit să spuneţi că acţiunile îi aparţin lui Dumnezeu - prin creaţie şi omului - prin achiziţie (kasb)” [2]

Într-un Discurs ulterior, însă, (al şaisprezecelea) el a precizat că a te baza pe kasb era shirk, adică asocierea de parteneri lui Dumnezeu. Există un verset în Coran [3] care se referă la un anumit episod din viaţa lui Abraham. În timp ce denunţă venerarea idolilor, acesta spune că Dumnezeu este Cel care a creat şi omul, şi ceea ce iese din mâinile sale (ta`malun). Panteiştii şi determiniştii musulmani au folosit de fiecare dată acest verset în sprijinul argumentaţiei lor, redând ta`malun prin “ceea ce faci”, în locul expresiei corecte: “ceea ce făureşti”. Şeicul Jilani urmează aici aceeaşi direcţie, pledând în favoarea determinismului absolut, deşi nu susţine încetarea tuturor activităţilor. [4]

Într-un alt verset din Coran, Dumnezeu spune: “(…) Intraţi în Rai pentru ceea ce aţi făptuit! ”. [5] Aici, textul evidenţiază în mod neechivoc că raiul este răsplata acţiunilor. Aşa ceva fiind, însă, incompatibil cu doctrina deterministă, Şeicul Jilani se grăbeşte să adauge: “Slavă Lui, cât este de mărinimos şi de milostiv! El atribuie acţiunile oamenilor şi afirmă că intrarea lor în paradis se datorează acestor acţiuni, atunci când acestea îşi datorează existenţa sprijinului şi bunăvoinţei Lui.” [6]

Binele şi răul sunt fructele gemene ale unui singur pom; totul este creaţia lui Dumnezeu, [7] deşi ar trebui să ne tot răul atribuim nouă înşine. [8] Rămâne, totuşi, problema suferinţei nemeritate pe care un om integru este nevoit să o suporte. Şeicul Jilani este de părere că seninătatea spirituală care-i este indispensabilă unui mistic nu se poate considera desăvârşită, până ce acesta nu trece prin şcoala greutăţilor. Gradul de suferinţă nemeritată, după el, stabileşte nivelul spiritual al persoanei respective şi citează un hadith al Sfântului Profet în această privinţă: “Noi, profeţii, suntem copleşiţi de cel mai mare număr de încercări şi multe altele, în funcţie de nivelul fiecăruia.” [9]

Ceea ce contează este să ne ţinem strâns de credinţă, în vederea victoriei definitive a binelui asupra răului. Această victorie este posibilă nu numai în lumea de dincolo, ci şi în lumea aceasta. Dacă un om are credinţă şi este recunoscător, aceste lucruri îl vor pune la adăpost de asaltul vicisitudinilor din viaţa aceasta.

Oamenii pot fi clasificaţi, spune Şeicul, în patru categorii.

Prima categorie îi include pe cei care nu au nici gură, nici inimă. Aceştia alcătuiesc marea majoritate a oamenilor obişnuiţi, indiferentă la adevăr şi virtuţi, ducând o viaţă subordonată simţurilor. Astfel de oameni ar trebui evitaţi, cu excepţia cazurilor în care sunt abordaţi şi invitaţi pe Calea virtuţii şi a pietăţii. În această situaţie, ei vor avea ocazia să păşească pe onorabilele urme ale profeţilor. [10]

Din a doua categorie fac parte cei care au gură, dar nu au inimă. Sunt oameni erudiţi, au o vastă cunoaştere şi posedă un har oratoric prin care îi îndeamnă pe ceilalţi să ducă o existenţă pioasă şi plină de virtute. Ei înşişi, însă, duc o viaţă de plăceri senzuale, o viaţă neglijentă. Cuvintele lor sunt frumoase, dar inimile lor sunt întunecate.

În cea de-a treia categorie se află cei care au inimă, dar nu au gură. Aceştia sunt cei credincioşi, adevăraţii devoţi. Ei sunt conştienţi de propriile slăbiciuni şi defecte, fiind permanent preocupaţi de propria lor purificare. Pentru aceştia, tăcerea şi solitudinea sunt mult mai sigure pentru bunăstarea lor spirituală decât amestecul cu alţi oameni şi discuţiile cu ei.

În ultima categorie sunt cuprinşi oamenii care au şi inimă, şi gură. Aceştia se află în posesia adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu şi a atributelor Sale, fiind capabili să perceapă şi să înţeleagă adevărul suprem. Înzestraţi cu această înţelegere şi cu acest adevăr, ei îi invită pe ceilalţi pe Calea virtuţii şi a pietăţii, prin aceasta devenind autentici reprezentanţi ai profeţilor. Oamenii din această categorie se află la nivelul cel mai înalt pe scala progresului spiritual al umanităţii, nivel deasupra căruia nu mai există decât cel al profeţiei. [11]

În ceea ce priveşte stările mistice, Şeicul Jilani ne înfăţişează patru stadii de evoluţie spirituală. Primul este stadiul pietăţii, în care omul duce o viaţă plină de supunere faţă de Legea religioasă şi în care I se încredinţează în întregime lui Dumnezeu, fără să recurgă la sprijinul altora.

Cel de-al doilea este stadiul realităţii, care este identic cu cel al sfinţeniei (wilayah). În acest al doilea stadiu, omul ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu (amr). Această supunere este de două tipuri. În cel dintâi, individul se străduieşte să-şi satisfacă cerinţele de bază, dar se abţine cu desăvârşire, în propria viaţă, de la orice exces extravagant şi se fereşte de orice fel de păcat, manifest sau ascuns. Cel de-al doilea tip de supunere este aceea faţă de vocea interioară, faţă de ceea ce i se revelează individului în mod direct. Toate acţiunile lui, chiar şi clipele de răgaz, Îi sunt dedicate lui Dumnezeu.

Cel de-al treilea este stadiul resemnării, în care individul I se abandonează complet lui Dumnezeu.

Cel de-al patrulea şi ultimul este stadiul extincţiei (fana'), considerat cu totul straniu de către Abdal, care sunt gnostici şi unitarieni puri. [12]

Starea de extincţie este starea unificatoare în care individul atinge proximitatea [13] cu Dumnezeu, ceea ce presupune abandonarea propriilor dorinţe şi deziderate şi identificarea cu ţelul cosmic al lui Dumnezeu. În această stare, omul ajunge să realizeze că nu există nimic altceva în afară de Dumnezeu [14] - o perspectivă caracteristică misticismului panteist, cu toate că în Futuh al-Ghaib nu găsim această aserţiune asociată cu implicaţiile obişnuite pe care le întâlnim, de exemplu, la Ibn 'Arabi şi la discipolii acestuia. Este doar expresia experienţei psihologice a individului care parcurge Calea mistică.

Cel care atinge acest ultim stadiu dobândeşte o forţă creatoare (takwin) asemănătoare celei dumnezeieşti, iar porunca lui ca ceva “să fie” (kun) se materializează la fel de concret ca o poruncă a lui Dumnezeu.[15]

Şeicul Jilani susţine că intuiţia mistică îi conferă receptaculului o cunoaştere a realităţii imposibil de dobândit prin gândire. Dar asta nu este totul: viziunea (kashf) şi experienţa (mushahadah) depăşesc capacitatea de raţionare a omului. Această manifestare revelează două aspecte ale lui Dumnezeu: (a) Măreţia Sa (jalal) şi (b) Frumuseţea Sa (jamal), ambele dezvăluindu-se aceleiaşi persoane în momente diferite. [16]

Într-un alt Discurs, însă, el abordează problema într-un mod pur empiric, afirmând că singurul mod de a cunoaşte Realitatea este acela de a-ţi observa sufletul(nafs) şi, totodată, de a observa natura (afaq). Numai printr-o astfel de abordare se poate ajunge la reala concepere a lui Dumnezeu.

Şeicului Jilani i s-a încuviinţat să citeze următoarea afirmaţie a lui Ibn al-'Abbas, celebrul Companion al Sfântului Profet: “Totul reflectă unul sau altul dintre atributele lui Dumnezeu şi fiecare nume semnifică unul dintre numele Sale. Aşa că sunteţi cu siguranţă înconjuraţi de numele Lui, de atributele Lui şi de operele Lui. El se manifestă prin atributele Sale şi este nemanifestat prin persoana Sa. Persoana Sa este ascunsă în atributele Sale, iar atributele Sale sunt ascunse în acţiunile Sale. El şi-a revelat cunoaşterea prin intermediul voinţei Sale, iar voinţa Sa se manifestă în continua Sa activitate creatoare. El şi-a ascuns măiestria sau meşteşugirea, cărora le dă expresie numai atunci când aceasta este voinţa Sa. Astfel, El este ascuns în aspectul Său ghaib (nevăzut) şi este manifest prin înţelepciune şi putere.” [17]

Misticismul, în opinia Şeicului, nu este rezultatul discuţiilor şi al vorbăriei, ci al foamei şi al lipsurilor. El constă din generozitate, supunere plină de bucurie, răbdare, constantă comuniune cu Dumnezeu prin rugăciune, solitudine, purtarea straiului de lână, peregrinare prin lume şi faqr [18], ca şi din umilinţă, sinceritate şi calitatea de a fi o persoană demnă de încredere. [19]


Bibliografie

Şeic 'Abd al-Qadir Jilani, Futuh al-Ghaib, traducere în urdu, Lahore, 1344 A.H./1925 e.n.;
Şeic b. Shihab al-Din Suhrawardi, 'Awarif al-Ma'arif, traducere în urdu, Newal Kishore Press, Lucknow, 1926;
Islami Tasawwuf, traducerea în urdu a Tariq al Hijratain w-al-Bab al-Sa'adatain de ibn al-Qayyim's, al-Hilal Book Agency, Lahore, n. d.;
Percy Sykes, A History of Persia, Vol. II, Macmillan & Co., London, 1951;
E. G. Browne, A Literary History of Persia, Vol. II, Cambridge University Press, 1951.


Note

[1] Futuh al-Ghaib, Discursul 54, pp. 102-04.
[2] Ibid., Discursul 10, pp. 23-24.
[3] Qur'an, xxxvii, 96.
[4] Futuh al-Ghaib, Discursul 27, pp. 56-58. Vezi şi Discursul 13, p. 29, şi Discursul 70, pp. 129-30.
[5] Qur'an, xvi, 32.
[6] Futuh al-Ghaib, Discursul 27.
[7] Ibid., Discursul 27, p. 56.
[8] Ibid., Discursul 70, p. 130.
[9] Ibid., Discursul 27, p. 59.
[10] Şeicul Jilani elogiază în multe din discursurile sale rolul misticului, care, după ce şi-a desăvârşit disciplina spirituală şi a atins măiestria în ştiinţele mistice, îşi asumă sarcina ingrată de a-i conduce pe oameni pe Calea lui Dumnezeu. Tipul ideal de mistic nu este, în ochii săi, cel care devine retras, un anahoret, ci omul trăitor în lume, care, prin exemplul propriei vieţi şi prin vorbele sale îi ajută pe cei neştiutori şi pe cei rătăciţi să ajungă pe Calea virtuţii, taqwa.
[11] Futuh al-Ghaib, Discursul 33, pp. 66-69. Vezi şi Discursul 77, unde apare o clasificare diferită.
[12] Ibid., Discursul 10, pp. 23-26. Vezi şi Discursul 18, p. 40.
[13] Şeicul Jilani are grijă să atragă atenţia că termenul de “uniune” (wusul) este doar simbolic, pentru că această uniune reprezintă ceva cu totul diferit atunci când le este aplicată indivizilor. Vezi Futuh al-Ghaib, Discursul 17, p. 36.
[14] Futuh al-Ghaib, Discursul 40, p. 81 şi Discursul 17, p. 37.
[15] Ibid., Discursul 46, p. 93; Discursul 13, pp. 40-42; Discursul 18, p. 60; Discursul 28; etc.
[16] Ibid., Discursul 9, p. 21.
[17] Ibid., Discursul 74, pp. 135-36.
[18] Ibid., Discursul 75, p. 137.
[19] Ibid., Discursul 76.