Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 4

La puţină vreme după ce mi-am găsit maestrul, acesta mă autoriză să-l iniţiez pe un anume literat care fusese unul dintre profesorii mei de lectură coranică. Acest literat voia să devină discipolul maestrului meu, după exemplul meu, şi insistă ca să obţin permisiunea pentru acest lucru. Când îi vorbii maestrului meu, acesta îmi răspunse : « Ia-l tu însuţi de mână, pentru că prin tine a avut el ştiinţă despre mine. » Îi transmisei deci învăţătura pe care o primisesem eu însumi şi el aduse fructe graţie binecuvâtării (barakah), venită prin autorizarea nobilului meu maestru. Totuşi, cum trebui să părăsesc Fes pentru a mă alătura tribului Beni Zarwal, în care-mi lăsasem părinţii, mă separai de el.

În ceea ce-l priveşte pe maestrul meu, el rămânea în continuare la Fes al-Bali. Atunci când fusei pe punctul de a pleca spre tribul menţionat, îi zic : « N-am pe nimeni acolo cu care să am schimburi spirituale, de care totuşi am nevoie ». Îmi răspunse : « Dă-i naştere ! » ca şi cum ar fi considerat că generaţia spirituală putea să aibă loc prin intermediul meu, sau ca şi cum ar fi văzut-o deja. Îi mai vorbii încă o dată la fel, şi-mi răspunse din nou : « Dă-le naştere ! » Or, prin binecuvântarea care emana din autorizarea şi din secretul lui [1], veni la mine un om (fie ca Dumnezeu să-i înmulţească pe cei care-i seamănă în Islam !) care, din clipa în care îl văzui şi mă văzu, fu copleşit de Dumnezeu într-atât încât atinse dintr-un salt staţiunea spirituală (maqâm) a extincţiei (fanâ) şi a subzistenţei (baqâ) în Dumnezeu. Şi Dumnezeu este garantul a ceea ce spunem. În aceasta îmi apăru virtutea şi puterea secretă a autorizării [2], şi toate îndoielile sau sugestiile mă părăsiră, graţie şi laudă lui Dumnezeu !

În sufletul meu dori să primească autorizarea de la Dumnezeu însuşi şi de la Trimisul Său (fie ca Dumnezeu să-l binecuvânteze şi să-i dea pacea). Aspiram la aceasta cu multă fervoare. Or, atunci când într-o zi mă găseam într-un loc solitar în mijlocul pădurii, şi eram cufundat şi răpit într-o extremă beţie spirituală, şi în acelaşi timp într-o desăvârşită sobrietate, - cu o mare absorbire şi într-una, şi în cealaltă stare – auzii dintr-o dată aceste cuvinte ţâşnind din străfundurile fiinţei mele : « Adu-le aminte [3], căci amintire le este credincioşilor de folos. » (Coran, LI, 54). Atunci inima mea se calmă şi se odihni, căci avui certitudinea că acest discurs îmi era adresat de către Dumnezeu şi Profetul său (fie ca Dumnezeu să-l binecuvânteze şi să-i dăruiască pacea), scufundat cum eram în cele două Prezenţe generoase, cea domnească şi cea profetică [4]. Era atunci (dar Dumnezeu ştie mai bine) o ruptură a legilor obişnuite provenind din fondul însuşi al esenţei mele. Aceasta nu are de altfel vreun « cum », şi nu este cunoscut decât de către cel căruia Dumnezeu îi dezvăluie.

Imediat ce-mi fu dată autorizarea, credincioşii veniră la mine, şi imediat ce noi văzurăm şi ei mă văzură, îşi amintiră (de Dumnezeu) şi noi ne amintirăm [5], şi profitarăm de ei cum ei profitară de noi, şi se întâmplă ceea ce se întâmplă în privinţa favorurilor divine, a secretelor, a virtuţilor, a binecuvântărilor şi a ajutoarelor divine. Toate acestea avură loc în tribul Beni Zarwal (fie ca Dumnezeu să îl ferească de orice încercare), laudă şi graţie lui Dumnezeu...

Note :

[1] Sirr, adică nivelul său spiritual, cunoscut doar de către Dumnezeu.

[2] Autorizarea (idhn) spirituală comportă două aspecte, inseparabile unul de celălalt : ea îndepărtează iniţiativa individuală, făcând din autorizare instrumentul unei voinţe supra-individuale, şi transmite în acelaşi timp o binecuvântare, o putere spirituală care acţionează în virtutea acestei instrumentalităţi.

[3] Cuvântul dhikrô, pe care îl traducem aici prin « amintire » comportă, întocmai ca şi dhikr, semnificaţiile de « menţiune », « chemare », « invocare », dar şi de « dojană ».

[4] Aluzie la doctrina sufită a diverselor Prezenţe (hadhatêt) divine, care sunt tot atâtea revelaţii universale ale lui Dumnezeu. « Prezenţa domnească » ţine de revelaţia lui Dumnezeu în calităţile Sale perfecte şi transcendente, în timp ce « Prezenţa profetică » ţine de revelaţia Sa în univers.

[5] În arabă, această frază joacă asupra dublului sens al termenului dhikr, a se vedea nota [3].