Seicul Abu Sulaimân al-Dârâni Ahmad, unul dintre primii maestri sufi, in dialog cu unul dintre discipolii sai:
Intrebare — Ce parere ai despre sfatul venit din partea cuiva?
Raspuns — Nu te baza pe un sfat decat daca cel care ti-l da este o persoana demna de incredere.
I — Ce parere ai despre a da sfaturi altcuiva?
R — Vezi mai intai daca ceea ce spui te-ar ajuta pe tine insuti; in caz afirmativ, sfaturile tale sunt inspirate iar tu vei fi respectat si crezut.
I — Ce parere ai despre asocierea cu alte persoane?
R — Daca afli pe cineva inteligent si demn de incredere, alatura-i-te lui si fugi de ceilalti ca de animalele salbatice.
I — Care este cel mai bun mijloc pentru mine de a ma apropia de Dumnezeu?
R — Sa renunti la greselile pe care le faci in sinea ta.
I — De ce la cele pe care le fac in sinea mea si nu la cele exterioare?
R — Pentru ca evitand greselile pe care le faci in sinea ta, greselile pe care le faci in exterior vor disparea, la fel ca cele pe care le faci in sinea ta.
I — Care este greseala cea mai daunatoare?
R — Aceea despre care nu-ti dai seama ca este o greseala. Inca si mai periculoasa este aceea care este luata drept un act de virtute, atunci cand ea nu este decat o greseala.
I — Ce greseala este cea mai benefica pentru mine?
R — Aceea pe care o pastrezi in fata ochilor si de care te caiesti fara incetare, pana cand nu vei mai dori niciodata sa o savarsesti din nou. Aceasta este „cainta sincera" (C. 66, 8)
I — Care este cea mai daunatoare fapta virtuoasa?
R — Aceea care te face sa-ti uiti faptele rele; aceea pe care o pastrezi in fata ochilor si te bazezi pe ea cu toata increderea, astfel incat, in iluzia in care ai cazut, nu te temi de raul pe care l-ai facut, prin orgoliu.
I — Unde sunt cel mai bine ascuns?
R — In camera ta si in casa ta.
I — Si daca nu ma aflu in siguranta in casa mea?
R — Acolo unde dorintele nu se prind de tine, acolo unde tentatiile nu te invadeaza.
I — Care dintre harurile lui Dumnezeu este cel mai benefic pentru mine?
R — Cand te fereste sa nu-I dai ascultare si te ajuta sa I te supui.
I — Este un raspuns foarte succint. Explica-mi mai limpede.
R — Bine. Cand Dumnezeu iti daruieste trei lucruri: o ratiune care descurajeaza pasiunile, o cunoastere care este de ajuns pentru ignoranta ta si o independenta care iti alunga teama de saracie.
Sidi Sulaiman al-Darani, Damasc
sâmbătă, aprilie 26, 2008
miercuri, aprilie 16, 2008
Educaţia spirituală şi contribuţia sa la edificarea unui simţ civic privitor la mediul înconjurător (Abdellah Macer – Fes)
Conştiinţa importanţei mediului înconjurător se află într-o legătură directă cu relaţia dintre Creator şi servitorul Său. Cum contribuie educaţia spirituală la edificarea simţului civic privitor la mediul înconjurător? Care este relaţia dintre om şi mediul înconjurător? Cum reuşeşte educaţia spirituală să trezească acest sentiment ?
Înainte de orice, ea creează în om conştiinţa prezenţei sale în acest univers. Savanţii şi sufiţii descriu această realitate utilizând termenul de adorare. Orice lucru se transformă pentru tine, în relaţia cu Dumnezeu, în adorare, în adorare a Sa. În prezent, acest interes faţă de mediul înconjurător este o parte componentă a activităţii extraordinare a ONG-urilor şi a organizaţiilor preocupate de această temă majoră.
Problema este că rezultatele în privinţa modificării comportamentelor sunt modeste. Motivul ţine de faptul că persoana pe care o vizează această activitate este ruptă, îndepărtată de creatorul ei. Profetul (slaws) a spus: « Mi s-a dat pământul, o moschee şi un loc curat ». Teologul va desprinde din acest hadith toate obligaţiile şi toată înţelepciunea în materie de curăţenie rituală…
Ceea ce ne interesează în acest context este că pământul - o componentă a mediului înconjurător - este considerat ca loc sacru al rugăciunii şi pentru rugăciune. Iar rugăciunea cere curăţenie, purificare. Musulmanul trebuie, prin urmare, să fie atent la tot ce poate să polueze aerul, mediul înconjurător. Educaţia sufită îţi va dezvolta, deci, viziunea interioară (basîra) pentru ca tu să devii conştient, să sesizezi aceste semnificaţii şi responsabilităţile care îţi revin, responsabilităţi despre care ţi se va cere socoteală [de către Dumnezeu].
I s-a vorbit, odată, unui maestru sufit, despre pioşenia remarcabilă a unui credincios; maestrul a decis să-l viziteze. Când l-a întâlnit, a văzut că omul acela scuipa în direcţia în care se afla qibla. Sufitul a făcut observaţia următoare: « Omul acesta nu dă dovadă nici măcar de minima bună-cuviinţă care îl caracteriza pe Profet (slaws); cum ar putea manifesta, deci, adab în relaţia sa cu Dumnezeu ? »
Când se vorbeşte despre adorare, aceasta înseamnă ca sufletul tău, o, credinciosule, să fie pătruns de prezenţa divină. Când Şeicul nostru ne recomandă practica asiduă a dhikr-ului (individual şi colectiv), scopul este acela de a se realiza un contact, de a dezvolta viziunea interioară care permite înţelegerea acestor sensuri.
«Nu există copac sau plantă pe care să le sădească un credincios şi în urma cărora va avea de beneficiat om, animal sau pasăre, fără ca aceasta să nu i se socotească o sadaqa.» Hadith
Educaţia spirituală îţi permite corectarea intenţiei, să devii conştient că fapta ta va fi benefică pentru alţii şi să nu aştepţi nici o răsplată pentru aceasta.
Perspectiva ta nu este numai de ordin economic, în termeni de pierderi şi de beneficii : « îndeplinesc acţiunea cutare cu intenţia ca ea să-mi aducă următoarele… » Perspectiva ta poartă mai departe. Aceste comportamente permit omului să-şi lărgească vederile economice şi spirituale.
Să reflectăm o clipă la pilda lui Abi Darraq, acest companion ascet al Profetului:
« Un om l-a întâlnit într-o zi pe acest companion, ajuns la o vârstă avansată. L-a găsit plantând un migdal. Intrigat, l-a întrebat: « Eşti bătrân şi te chinuieşti să plantezi copacul acesta ale cărei fructe probabil că nici nu vei mai apuca să le vezi… » Companionul i-a răspuns: « Chiar dacă eu nu mă voi bucura de roadele sale, îl plantez, totuşi, în speranţa că altcineva se va putea hrăni din el. » »
Această pildă ne arată cum poate practica spirituală (adorarea) să transforme actele noastre cele mai elementare în acte de adorare… de exemplu, să începi să te gândeşti generaţiile viitoare, să fii preocupat să le laşi un mediu înconjurător sănătos ş.a.m.d.
Numeroase hadith-uri amintesc de această conştiinţă pe care trebuie să o aibă credinciosul faţă de mediul înconjurător. Dar, încă odată, aceasta nu se poate dezvolta decât graţie educaţiei spirituale.
Când observi planetele, îţi dai seama că întregul Univers îi aduce laude lui Dumnezeu. « Cele din ceruri şi de pe pământ îl preamăresc pe Dumnezeu, dar voi nu înţelegeţi graiul acesta. » Iată, deci, o invitaţie la trezire spirituală, ca să realizăm că mediul nostru înconjurător se află în stare de permanentă invocare. Dacă ai acest sentiment, relaţia ta cu mediul înconjurător este una sacralizată, este un act de adorare. Cum poţi, prin urmare, să îi aduci prejudicii ?
Profetul spune că « (…) oricine înlătură un obstacol din calea altuia, se apără împotriva infernului ». Conştiinţa spirituală faţă de mediul înconjurător este conştiinţa faptului că omul este păstrătorul unui tezaur. (« Noi am înfăţişat cerurilor, pământului şi munţilor păstrarea credinţei, însă ei au refuzat să o ia asupra lor (…). Numai omul a luat asupra sa această povară. ») şi că el este reprezentantul/vicarul (khalifa) lui Dumnezeu pe pământ. Acest vicar/reprezentant răspunde, deci, de propriul său mediu, de casa al cărui simplu locatar este.
În Coran se spune: « A lui Allah este împărăţia cerurilor şi a pământului. » (2, 107) sau « El este făcătorul desăvârşit al cerurilor şi al pământului. » (2, 117) Într-o bună zi, omul va părăsi această casă şi va fi întrebat despre starea în care a lăsat-o.
Educaţia spirituală sufită îi va permite, deci, acestui locatar care este omul, să devină conştient de responsabilităţile care îi revin, de regulile de exploatare stabilite de Proprietar. Va deveni conştient că ceea ce îl leagă de mediul înconjurător este o relaţie de echilibru.
Educaţia spirituală nu face decât să-l readucă pe om la natura sa originară (fitra), singura care îl poate face să descopere sau să redescopere sensurile eterne pe care le conţine în el însuşi, dar pe care le-a uitat.
Într-o zi, când Profetul se afla pe muntele Uhud în compania lui Abu Bakr, Omar şi Ali, muntele a început să se cutremure. Profetul a repetat: « Stai liniştit, Uhud, stai liniştit fiindcă, pe Dumnezeu, porţi un Profet, un om al adevărului şi doi martiri (aluzie la moartea, în viitorul apropiat, a lui Omar şi a lui Ali) ».
Mediul înconjurător nu este o materie inertă, ci ceva viu, care reacţionează la contactul cu cel/cea a cărui/cărei conştiinţă spirituală a atins desăvârşirea.
« Cel care distruge un copac, Dumnezeu îl va arunca cu capul în Foc » (Hadith). Nu suntem oare, din când în când, martorii unor defrişări/distrugeri masive de pădure care compromit, astfel, întregul ecosistem, atât de vital pentru supravieţuirea noastră, a tuturor? Cauza ţine de nepăsarea inimii faţă de Dumnezeu, faţă de finalitatea existenţei omului.
Un alt hadith vine să amintească această relaţie cu mediul înconjurător : « Cine omoară o pasăre din plăcere o va vedea pe aceasta, în Ziua Judecăţii, spunându-i lui Dumnezeu : « O, Doamne, omul acesta m-a omorât doar pentru simpla sa plăcere, nu fiindcă ar fi avut trebuinţă. » »
Acest adevăr se află în contrast cu risipa şi zăpăceala care caracterizează relaţia omului contemporan cu mediul său înconjurător. Chiar şi dintr-o perspectivă exterioară (exoterică), fuqahas şi în special fiqh-ul malikit interzice risipa de orice fel. Profetul spune, de asemenea: « Mi-au fost arătate faptele bune şi faptele rele ale comunităţii mele şi printre faptele bune am găsit faptul de a înlătura un obstacol din calea altcuiva. »
Educaţia spirituală ne permite, de asemenea, să ne înzestrăm cu un întreg ansamblu de virtuţi, cu o nobleţe de caracter în care mizericordia ocupă un loc important. Profetul a vorbit despre un om chinuit de sete, care căuta o fântână ca să şi-o potolească. La fântână a găsit un câine care era, la rândul lui, foarte însetat. I-a dat să bea din prima găletă de apă pe care a scos-o din fântână.
În toate acestea se află dovada că o asemenea abnegaţie şi o asemenea compasiune nu se pot naşte în noi decât dacă se manifestă un spirit (ruh) sufit care să-i confere omului conştiinţa că se află pe pământ pentru a sluji întreaga creaţie, că privirea pe care o aruncă în jurul său trebuie să fie plină de compasiune.
Într-o zi, Profetul a dat să intre într-o casă, când a văzut o cămilă legată în apropiere. Când animalul l-a văzut, a început să plângă. Profetul a mângâiat cămila şi a exclamat : « A cui este cămila aceasta? » Un tânăr s-a apropiat de el şi i-a spus : « Este a mea, o, Profet al lui Dumnezeu. » Profetul l-a mustrat : « Teme-te de Dumnezeu prin animalul acesta pe care ţi l-a dat Dumnezeu, şi nu-l mai înfometa ! »
În încheiere, să recapitulăm câteva obiective spre care poartă educaţia sufită :
- protejarea resurselor mediului înconjurător
Acum ştim că relaţia fiecăruia dintre noi cu mediul înseamnă echilibru, adab. Durata de viaţă a acestor resurse şi utilitatea lor pentru ceilalţi fac, de acum, parte dintre preocupările noastre. Această preocupare se poate manifesta chiar şi în caz de război Se cunosc celebrele recomandări adresate de Abu Bakr trupelor sale aflate în mers. Printre acestea : « Nu distrugeţi şi nu ardeţi nici un copac. »
Profetul i-a învăţat pe companioni ce gen de raporturi trebuiau să aibă cu apa. Observându-l pe Saad, unul dintre companioni, făcându-şi abluţiunile, Profetul l-a mustrat : « Ce-i cu risipa asta, o, Saad? » « Se poate vorbi despre risipă când ne refacem abluţiunile ? » a întrebat Saad. « Bineînţeles, şi asta chiar dacă te-ai afla lângă un torent de apă. »
- o mai bună utilizare a resurselor şi mai ales cu privire la scopul pentru care au fost acestea create ;
Profetul a povestit ce i s-a întâmplat unui om care a încălecat pe o vacă. Aceasta i-a spus: “Eu n-am fost creată în acest scop.” Bineînţeles, aceste semnificaţii nu sunt “gustate” decât de o inimă orientată, aflată în legătură permanentă cu Creatorul ei.
- glorificarea tuturor creaturilor lui Dumnezeu, fiindcă acestea au un limbaj pe care-l poţi înţelege dacă eşti realizat spiritual;
Dacă nu este cazul, atunci înţelege măcar prin intermediul intelectului care-ţi sunt îndatoririle şi responsabilităţile.
- ideea de reciclare care transpare din frumoasa istorioară a acelui companion
- poluarea mediului înconjurător: “Cine murdăreşte locurile prin care trec musulmanii înfruntă blestemul lui Dumnezeu şi al tuturor oamenilor. » (hadith)
- relaţia credinciosului cu mediul său implică frumuseţe.
Dumnezeu este frumos şi îi place frumosul, este bun şi îi place bunătatea, este curat şi îi place curăţenia, aşa că păstraţi curat în jurul vostru. Arhitectura antică a musulmanilor îngloba o preocupare importantă pentru mediul înconjurător, atunci când spiritul sufit era prezent într-o măsură mai mare decât în zilele noastre.
Însuşi Sfântul Coran este o permanentă invitaţie la contemplarea frumuseţii creaţiei divine. Pentru a putea percepe frumuseţea lui Dumnezeu, trebuie dezvoltată frumuseţea în noi înşine.
Înainte de orice, ea creează în om conştiinţa prezenţei sale în acest univers. Savanţii şi sufiţii descriu această realitate utilizând termenul de adorare. Orice lucru se transformă pentru tine, în relaţia cu Dumnezeu, în adorare, în adorare a Sa. În prezent, acest interes faţă de mediul înconjurător este o parte componentă a activităţii extraordinare a ONG-urilor şi a organizaţiilor preocupate de această temă majoră.
Problema este că rezultatele în privinţa modificării comportamentelor sunt modeste. Motivul ţine de faptul că persoana pe care o vizează această activitate este ruptă, îndepărtată de creatorul ei. Profetul (slaws) a spus: « Mi s-a dat pământul, o moschee şi un loc curat ». Teologul va desprinde din acest hadith toate obligaţiile şi toată înţelepciunea în materie de curăţenie rituală…
Ceea ce ne interesează în acest context este că pământul - o componentă a mediului înconjurător - este considerat ca loc sacru al rugăciunii şi pentru rugăciune. Iar rugăciunea cere curăţenie, purificare. Musulmanul trebuie, prin urmare, să fie atent la tot ce poate să polueze aerul, mediul înconjurător. Educaţia sufită îţi va dezvolta, deci, viziunea interioară (basîra) pentru ca tu să devii conştient, să sesizezi aceste semnificaţii şi responsabilităţile care îţi revin, responsabilităţi despre care ţi se va cere socoteală [de către Dumnezeu].
I s-a vorbit, odată, unui maestru sufit, despre pioşenia remarcabilă a unui credincios; maestrul a decis să-l viziteze. Când l-a întâlnit, a văzut că omul acela scuipa în direcţia în care se afla qibla. Sufitul a făcut observaţia următoare: « Omul acesta nu dă dovadă nici măcar de minima bună-cuviinţă care îl caracteriza pe Profet (slaws); cum ar putea manifesta, deci, adab în relaţia sa cu Dumnezeu ? »
Când se vorbeşte despre adorare, aceasta înseamnă ca sufletul tău, o, credinciosule, să fie pătruns de prezenţa divină. Când Şeicul nostru ne recomandă practica asiduă a dhikr-ului (individual şi colectiv), scopul este acela de a se realiza un contact, de a dezvolta viziunea interioară care permite înţelegerea acestor sensuri.
«Nu există copac sau plantă pe care să le sădească un credincios şi în urma cărora va avea de beneficiat om, animal sau pasăre, fără ca aceasta să nu i se socotească o sadaqa.» Hadith
Educaţia spirituală îţi permite corectarea intenţiei, să devii conştient că fapta ta va fi benefică pentru alţii şi să nu aştepţi nici o răsplată pentru aceasta.
Perspectiva ta nu este numai de ordin economic, în termeni de pierderi şi de beneficii : « îndeplinesc acţiunea cutare cu intenţia ca ea să-mi aducă următoarele… » Perspectiva ta poartă mai departe. Aceste comportamente permit omului să-şi lărgească vederile economice şi spirituale.
Să reflectăm o clipă la pilda lui Abi Darraq, acest companion ascet al Profetului:
« Un om l-a întâlnit într-o zi pe acest companion, ajuns la o vârstă avansată. L-a găsit plantând un migdal. Intrigat, l-a întrebat: « Eşti bătrân şi te chinuieşti să plantezi copacul acesta ale cărei fructe probabil că nici nu vei mai apuca să le vezi… » Companionul i-a răspuns: « Chiar dacă eu nu mă voi bucura de roadele sale, îl plantez, totuşi, în speranţa că altcineva se va putea hrăni din el. » »
Această pildă ne arată cum poate practica spirituală (adorarea) să transforme actele noastre cele mai elementare în acte de adorare… de exemplu, să începi să te gândeşti generaţiile viitoare, să fii preocupat să le laşi un mediu înconjurător sănătos ş.a.m.d.
Numeroase hadith-uri amintesc de această conştiinţă pe care trebuie să o aibă credinciosul faţă de mediul înconjurător. Dar, încă odată, aceasta nu se poate dezvolta decât graţie educaţiei spirituale.
Când observi planetele, îţi dai seama că întregul Univers îi aduce laude lui Dumnezeu. « Cele din ceruri şi de pe pământ îl preamăresc pe Dumnezeu, dar voi nu înţelegeţi graiul acesta. » Iată, deci, o invitaţie la trezire spirituală, ca să realizăm că mediul nostru înconjurător se află în stare de permanentă invocare. Dacă ai acest sentiment, relaţia ta cu mediul înconjurător este una sacralizată, este un act de adorare. Cum poţi, prin urmare, să îi aduci prejudicii ?
Profetul spune că « (…) oricine înlătură un obstacol din calea altuia, se apără împotriva infernului ». Conştiinţa spirituală faţă de mediul înconjurător este conştiinţa faptului că omul este păstrătorul unui tezaur. (« Noi am înfăţişat cerurilor, pământului şi munţilor păstrarea credinţei, însă ei au refuzat să o ia asupra lor (…). Numai omul a luat asupra sa această povară. ») şi că el este reprezentantul/vicarul (khalifa) lui Dumnezeu pe pământ. Acest vicar/reprezentant răspunde, deci, de propriul său mediu, de casa al cărui simplu locatar este.
În Coran se spune: « A lui Allah este împărăţia cerurilor şi a pământului. » (2, 107) sau « El este făcătorul desăvârşit al cerurilor şi al pământului. » (2, 117) Într-o bună zi, omul va părăsi această casă şi va fi întrebat despre starea în care a lăsat-o.
Educaţia spirituală sufită îi va permite, deci, acestui locatar care este omul, să devină conştient de responsabilităţile care îi revin, de regulile de exploatare stabilite de Proprietar. Va deveni conştient că ceea ce îl leagă de mediul înconjurător este o relaţie de echilibru.
Educaţia spirituală nu face decât să-l readucă pe om la natura sa originară (fitra), singura care îl poate face să descopere sau să redescopere sensurile eterne pe care le conţine în el însuşi, dar pe care le-a uitat.
Într-o zi, când Profetul se afla pe muntele Uhud în compania lui Abu Bakr, Omar şi Ali, muntele a început să se cutremure. Profetul a repetat: « Stai liniştit, Uhud, stai liniştit fiindcă, pe Dumnezeu, porţi un Profet, un om al adevărului şi doi martiri (aluzie la moartea, în viitorul apropiat, a lui Omar şi a lui Ali) ».
Mediul înconjurător nu este o materie inertă, ci ceva viu, care reacţionează la contactul cu cel/cea a cărui/cărei conştiinţă spirituală a atins desăvârşirea.
« Cel care distruge un copac, Dumnezeu îl va arunca cu capul în Foc » (Hadith). Nu suntem oare, din când în când, martorii unor defrişări/distrugeri masive de pădure care compromit, astfel, întregul ecosistem, atât de vital pentru supravieţuirea noastră, a tuturor? Cauza ţine de nepăsarea inimii faţă de Dumnezeu, faţă de finalitatea existenţei omului.
Un alt hadith vine să amintească această relaţie cu mediul înconjurător : « Cine omoară o pasăre din plăcere o va vedea pe aceasta, în Ziua Judecăţii, spunându-i lui Dumnezeu : « O, Doamne, omul acesta m-a omorât doar pentru simpla sa plăcere, nu fiindcă ar fi avut trebuinţă. » »
Acest adevăr se află în contrast cu risipa şi zăpăceala care caracterizează relaţia omului contemporan cu mediul său înconjurător. Chiar şi dintr-o perspectivă exterioară (exoterică), fuqahas şi în special fiqh-ul malikit interzice risipa de orice fel. Profetul spune, de asemenea: « Mi-au fost arătate faptele bune şi faptele rele ale comunităţii mele şi printre faptele bune am găsit faptul de a înlătura un obstacol din calea altcuiva. »
Educaţia spirituală ne permite, de asemenea, să ne înzestrăm cu un întreg ansamblu de virtuţi, cu o nobleţe de caracter în care mizericordia ocupă un loc important. Profetul a vorbit despre un om chinuit de sete, care căuta o fântână ca să şi-o potolească. La fântână a găsit un câine care era, la rândul lui, foarte însetat. I-a dat să bea din prima găletă de apă pe care a scos-o din fântână.
În toate acestea se află dovada că o asemenea abnegaţie şi o asemenea compasiune nu se pot naşte în noi decât dacă se manifestă un spirit (ruh) sufit care să-i confere omului conştiinţa că se află pe pământ pentru a sluji întreaga creaţie, că privirea pe care o aruncă în jurul său trebuie să fie plină de compasiune.
Într-o zi, Profetul a dat să intre într-o casă, când a văzut o cămilă legată în apropiere. Când animalul l-a văzut, a început să plângă. Profetul a mângâiat cămila şi a exclamat : « A cui este cămila aceasta? » Un tânăr s-a apropiat de el şi i-a spus : « Este a mea, o, Profet al lui Dumnezeu. » Profetul l-a mustrat : « Teme-te de Dumnezeu prin animalul acesta pe care ţi l-a dat Dumnezeu, şi nu-l mai înfometa ! »
În încheiere, să recapitulăm câteva obiective spre care poartă educaţia sufită :
- protejarea resurselor mediului înconjurător
Acum ştim că relaţia fiecăruia dintre noi cu mediul înseamnă echilibru, adab. Durata de viaţă a acestor resurse şi utilitatea lor pentru ceilalţi fac, de acum, parte dintre preocupările noastre. Această preocupare se poate manifesta chiar şi în caz de război Se cunosc celebrele recomandări adresate de Abu Bakr trupelor sale aflate în mers. Printre acestea : « Nu distrugeţi şi nu ardeţi nici un copac. »
Profetul i-a învăţat pe companioni ce gen de raporturi trebuiau să aibă cu apa. Observându-l pe Saad, unul dintre companioni, făcându-şi abluţiunile, Profetul l-a mustrat : « Ce-i cu risipa asta, o, Saad? » « Se poate vorbi despre risipă când ne refacem abluţiunile ? » a întrebat Saad. « Bineînţeles, şi asta chiar dacă te-ai afla lângă un torent de apă. »
- o mai bună utilizare a resurselor şi mai ales cu privire la scopul pentru care au fost acestea create ;
Profetul a povestit ce i s-a întâmplat unui om care a încălecat pe o vacă. Aceasta i-a spus: “Eu n-am fost creată în acest scop.” Bineînţeles, aceste semnificaţii nu sunt “gustate” decât de o inimă orientată, aflată în legătură permanentă cu Creatorul ei.
- glorificarea tuturor creaturilor lui Dumnezeu, fiindcă acestea au un limbaj pe care-l poţi înţelege dacă eşti realizat spiritual;
Dacă nu este cazul, atunci înţelege măcar prin intermediul intelectului care-ţi sunt îndatoririle şi responsabilităţile.
- ideea de reciclare care transpare din frumoasa istorioară a acelui companion
- poluarea mediului înconjurător: “Cine murdăreşte locurile prin care trec musulmanii înfruntă blestemul lui Dumnezeu şi al tuturor oamenilor. » (hadith)
- relaţia credinciosului cu mediul său implică frumuseţe.
Dumnezeu este frumos şi îi place frumosul, este bun şi îi place bunătatea, este curat şi îi place curăţenia, aşa că păstraţi curat în jurul vostru. Arhitectura antică a musulmanilor îngloba o preocupare importantă pentru mediul înconjurător, atunci când spiritul sufit era prezent într-o măsură mai mare decât în zilele noastre.
Însuşi Sfântul Coran este o permanentă invitaţie la contemplarea frumuseţii creaţiei divine. Pentru a putea percepe frumuseţea lui Dumnezeu, trebuie dezvoltată frumuseţea în noi înşine.
Fundamentele sufismului în Murshid Al-Mu’în al lui Ibn ‘Ashir (de Ahmed al-Ouaraini – Taza)
Savantul şi doctorul în cunoaşterea legilor Ibn ‘Ashir este cunoscut în Maghreb pentru că a explicat fundamentele fiqh-ului (conform ritului malikit). În celebra sa lucrare Al-Murshid Al-Mu’în, Ibn ‘Ashir vorbeşte despre condiţiile care trebuie îndeplinite pentru rugăciune, post, căinţă (al-tawba), aceasta fiind o condiţie a evoluţiei spirituale, a căutării proximităţii divine (în cazul sufismului). Pentru cei mai mulţi dintre credincioşii care au citit şi au învăţat din cartea lui Ibn ‘Ashir, fundamentele demersului sufit sunt autentice. Cu toate acestea, chestiunea şeicului continuă să pună probleme. Ibn Ashir consacră un capitol în proză pentru a semnala aspirantului spre Dumnezeu necesitatea unui îndrumător spiritual care să-l poată ghida pe cale. Şeicul Zerrouq spune despre sufism că el: « înseamnă ihssan » (excelenţă). Abdrahman Ibn Khaldun afirmă că sufismul este calea urmată de companioni şi de cei care i-au urmat pe aceştia. Ibn ‘Ashir va aşterne aceste vorbe în capitolul său dedicat sufismului. Zice : «yashabu shaykhan ‘ârif al-masâlik, yaqîhi fi tarîqihi al-mahâlik…» « Să te alături unui maestru care este cunoscător şi care te fereşte de neajunsurile căii, care te face să-ţi aduci aminte de Dumnezeu atunci când îl vezi şi care-l face pe servitor să ajungă la Domnul său. » Această invitaţie adresată celui care aspiră la proximitatea divină, la companionajul unui maestru viu, are fundamentare în Coran şi Sunna.
Să analizăm acest vers. La ideea de neajunsuri (« [să te alături] unui maestru care este cunoscător şi care te fereşte de neajunsurile căii ») se face referire în versetul următor : « Nu vă îndreptaţi spre ceea ce vă face rău, spre ceea ce este dăunător pentru voi ». Maestrul este cel care cunoaşte aceste neajunsuri şi va şti să vă ajute să le evitaţi. Neajunsurile sunt nenumărate şi sufiţii s-au referit de multe ori la ele.
Ideea de maestru, de companion, de prieten spiritual care ne ia de mână, care cunoaşte drumul, are, la rândul ei, origini coranice certe. Următoarele două versete sunt explicite în acest sens:
« Spune : aceasta este calea mea. Eu îl chem pe Dumnezeu cu întreaga ştiinţă, eu şi cei care mă urmează. Mărire lui Dumnezeu ! Eu nu sunt dintre închinătorii la idoli. » (Cor 12, 108)
« Urmează calea celui ce către Mine se căieşte. Întoarcerea voastră va fi către Mine, iar Eu vă voi da de ştire ce aţi făptuit ». (Cor 31, 15) « O, voi cei ce credeţi ! Temeţi-vă de Dumnezeu şi rămâneţi cu cei care spun adevărul. » (Cor 9, 119)
În Sunna găsim aceeaşi referire: « Fiecare om urmează religia celui care-i este prieten, fie ca fiecare dintre voi să vadă al cui prieten este. » (relatat de Abu Dawud şi Tirmidhi). Această idee, a celui « care te face să-ţi aduci aminte de Dumnezeu atunci când îl vezi », se regăseşte în mai multe hadith-uri, printre care acesta : « Ibn Abbas, Dumnezeu să fie mulţumit de el şi de tatăl lui, relatează: « Cineva a întrebat : « O, Profetule, care este omul cel mai bun lângă care am putea să ne aşezăm ? » El răspunde : « Cel a cărui vedere vă aminteşte de Dumnezeu, ale cărui spuse vă sporesc cunoaşterea şi ale cărui fapte vă amintesc de lumea de dincolo » (relatat de Abu Ya’la). » »
Să analizăm acest vers. La ideea de neajunsuri (« [să te alături] unui maestru care este cunoscător şi care te fereşte de neajunsurile căii ») se face referire în versetul următor : « Nu vă îndreptaţi spre ceea ce vă face rău, spre ceea ce este dăunător pentru voi ». Maestrul este cel care cunoaşte aceste neajunsuri şi va şti să vă ajute să le evitaţi. Neajunsurile sunt nenumărate şi sufiţii s-au referit de multe ori la ele.
Ideea de maestru, de companion, de prieten spiritual care ne ia de mână, care cunoaşte drumul, are, la rândul ei, origini coranice certe. Următoarele două versete sunt explicite în acest sens:
« Spune : aceasta este calea mea. Eu îl chem pe Dumnezeu cu întreaga ştiinţă, eu şi cei care mă urmează. Mărire lui Dumnezeu ! Eu nu sunt dintre închinătorii la idoli. » (Cor 12, 108)
« Urmează calea celui ce către Mine se căieşte. Întoarcerea voastră va fi către Mine, iar Eu vă voi da de ştire ce aţi făptuit ». (Cor 31, 15) « O, voi cei ce credeţi ! Temeţi-vă de Dumnezeu şi rămâneţi cu cei care spun adevărul. » (Cor 9, 119)
În Sunna găsim aceeaşi referire: « Fiecare om urmează religia celui care-i este prieten, fie ca fiecare dintre voi să vadă al cui prieten este. » (relatat de Abu Dawud şi Tirmidhi). Această idee, a celui « care te face să-ţi aduci aminte de Dumnezeu atunci când îl vezi », se regăseşte în mai multe hadith-uri, printre care acesta : « Ibn Abbas, Dumnezeu să fie mulţumit de el şi de tatăl lui, relatează: « Cineva a întrebat : « O, Profetule, care este omul cel mai bun lângă care am putea să ne aşezăm ? » El răspunde : « Cel a cărui vedere vă aminteşte de Dumnezeu, ale cărui spuse vă sporesc cunoaşterea şi ale cărui fapte vă amintesc de lumea de dincolo » (relatat de Abu Ya’la). » »
marți, aprilie 15, 2008
O mondializare spirituală ar putea să estompeze neînţelegerile şi conflictele interculturale? (de Ahmed Rhazali – Fes)
Conferenţiarul a citat la început două versete care aştern premisele deschiderii şi păcii ce ar trebui să domnească între diversele culturi. Primul verset se adresează oamenilor în ansamblu. Este o invitaţie la cunoaştere reciprocă, la dialog. Urmarea versetului ne aminteşte că etica este fundamentul unui dialog autentic. Dacă omul se află într-o relaţie spirituală cu Domnul său, atunci este dispus la un dialog autentic, dialog care nu şterge identităţile, care nu impune punctul de vedere al celui mai tare etc. « Noi v-am creat dintr-un bărbat şi o femeie şi v-am făcut popoare şi triburi ca voi să vă cunoaşteţi unii pe alţii. Cel mai cinstit dintre voi înaintea lui Dumnezeu este cel mai temător. » (49, 13) (cel care deţine valorile, purtarea cele mai elevate.)
Cel de-al doilea verset ne defineşte misiunea Profetului, care a fost trimis să răspânească mizericordia divină peste oameni, pacea. Dialogul şi deschiderea sunt alimentate de mizericordie. « Noi te-am trimis numai ca o milostivenie pentru lumi. »
M. Rhazali a explicat de ce mondializarea este, în zilele noastre, inumană (aceasta fiind şi constatarea mai multor minţi luminate din Occident), în sensul că ea îi marginalizează pe cei mai slabi, tinde să uniformizeze sau măcar să marginalizeze culturile în baza unui model dominant etc. Este o violenţă simbolică fără echivalent în istorie, care se exercită asupra unei mari părţi a planetei. Această violenţă simbolică este deseori însoţită de violenţă fizică : războaie, omucideri… Conştientizarea, de către ţările bogate, a acestei « orientări periculoase » se traduce prin apeluri foarte puternice la mai multă solidaritate, la o mondializare cu faţă umană care ar veghea la menţinerea tuturor genurilor de echilibru etc. El a arătat apoi de ce meditarea la o unitate spirituală între oameni ar fi un demers sănătos şi, poate mai mult ca niciodată, necesar. Răspunsul ne-a fost oferit prin revelaţia divină, revelaţie care îndeamnă oamenii la respectarea valorilor comune : respect faţă de celălalt, dialog în cadrul diversităţii credinţelor şi a culturilor.
Pentru a se ajunge la respectarea valorilor universale (drepturile omului) ar trebui reactivat sensul valorilor religioase. Versetul următor se adresează şi oamenilor în ansamblul lor. El arată că diversitatea culturilor şi a credinţelor este o manifestare a voinţei divine : « Dacă Dumnezeu ar fi vrut, v-ar fi făcut o singură adunare (…) » (16, 93)
Versetul care urmează se adresează oamenilor Cărţii (creştini şi evrei) şi a fost pogorât în momentul în care o delegaţie de creştini a fost primită în oraşul Najran de către Profet (slaws). Acest mesaj este o invitatie la un dialog pe o bază comună, la tawhîd. El nu pune nici măcar condiţia recunoaşterii Profetului (slaws). « Spune-le: (…) veniţi la un Cuvânt ce deopotrivă este între voi şi noi. Noi nu ne închinăm decât lui Dumnezeu, nu-I alăturăm nimic. » (3, 64) Conferenţiarul este de părere că aceste valori comune pot fi căutate în marile religii. Versetul următor defineşte aceste valori comune monoteismului abrahamic, pe care ni le vom aduce astfel şi noi aminte (cifrele dintre paranteze ne aparţin):
« Spune : « Veniţi ! Eu vă voi recita ceea ce Domnul vostru v-a poruncit : să nu-I alăturaţi nimic (1) ; să fiţi buni cu părinţii voştri (2) ; să nu vă ucideţi pruncii de frica sărăciei (3), căci Noi vă dăruim cele trebuincioase traiului şi vouă şi lor ; nu vă apropiaţi de cele scârboase, fie văzute, fie nevăzute (4) ; nu ucideţi pe nimeni pe nedrept (5), căci Dumnezeu v-a oprit aceasta. Pe acestea vi le porunceşte. Poate veţi pricepe ! Nu vă apropiaţi de averea orfanului, până ce nu a atins vârsta desăvârşirii (6), decât pentru o bună folosinţă. Folosiţi greutăţile şi măsurile drepte (7). Noi nu împovărăm pe nimeni decât după putinţa lui. Când vorbiţi, fiţi nepărtinitor chiar de este vorba de o rudă apropiată (8). Fiţi credincioşi legământului cu Dumnezeu (9). Pe acestea vi le porunceşte. Poate vă veţi aminti ! Aceasta este calea Mea cea dreaptă (10). Urmaţi-o ! Nu urmaţi cărările care vă îndepărtează de calea lui Dumnezeu. Pe acestea vi le porunceşte. Poate vă veţi teme ! » (Cor, Sura Vitele, 151-154)
Iată, deci, zece porunci plecând de la care putem căuta baze comune pentru un dialog. Fie ca fiecare dintre noi (evreu, creştin şi musulman) să-şi facă autocritica, să se autoanalizeze şi să evalueze distanţa la care se situează faţă de aceste principii. Chiar şi cei care nu au nici un reper religios se pot regăsi în unele dintre aceste valori comune, în cele care nu contrazic convingerile lor filosofice.
În versetul următor găsim o altă invitaţie la acest dialog comun, fără a se încerca triumfarea unui punct de vedere asupra altuia. Extraordinar în acest caz este faptul că dialogul se poate stabili fără ca unul sau altul dintre participanţii la el să pretindă că el se află pe calea cea bună. Dumnezeu va judeca, va arăta diferenţele dintre noi, aşa cum se arată într-un alt verset : (« Vă veţi întoarce la Mine şi Eu vă voi arăta diferenţele ») « Spune : « Cine vă înzestrează din ceruri şi de pe pământ ? » Spune : « Dumnezeu ! » Ori noi suntem, ori voi sunteţi, fie pe Calea cea Dreaptă, fie într-o rătăcire vădită. » (Cor, Sura Saba, 24)
Omenirea are nevoie de stabilitate, de această comuniune a valorilor, de cunoaşterea lui Dumnezeu în toate religiile. Dacă reflectăm la vieţile Profeţilor, vom găsi numeroase exemple ale acestui mesaj universal fundamentat pe valori comune, pe valori care unifică, şi nu pe separare şi conflicte. Islamul a atras numeroase persoane fără ca acestea să fi trăit această adeziune ca o contradicţie faţă de convingerile lor anterioare. Evreii au descoperit că musulmanii se situau în pura tradiţie ebraică a lui Moise (slaws). Creştinii au aflat că iubirea şi afecţiunea lor faţă de Isus (slaws) şi de Maria (slaws) constituiau parte integrantă a credinţei musulmanilor… În Coran stă scris : « Spune : « Noi nu facem nici o deosebire între mesagerii lui Dumnezeu… » »
În concluzie, se poate spune că în lume se manifestă semne încurajatoare pentru a se pune bazele unui veritabil dialog al culturilor, există spirite luminate care cheamă prin angajamentele / rugăciunile lor la această apropiere. Islamul, prin dimensiunea sa universală, poate contribui la fundamentarea bazelor acestui dialog. Echilibrul lumii depinde de acest lucru.
Cel de-al doilea verset ne defineşte misiunea Profetului, care a fost trimis să răspânească mizericordia divină peste oameni, pacea. Dialogul şi deschiderea sunt alimentate de mizericordie. « Noi te-am trimis numai ca o milostivenie pentru lumi. »
M. Rhazali a explicat de ce mondializarea este, în zilele noastre, inumană (aceasta fiind şi constatarea mai multor minţi luminate din Occident), în sensul că ea îi marginalizează pe cei mai slabi, tinde să uniformizeze sau măcar să marginalizeze culturile în baza unui model dominant etc. Este o violenţă simbolică fără echivalent în istorie, care se exercită asupra unei mari părţi a planetei. Această violenţă simbolică este deseori însoţită de violenţă fizică : războaie, omucideri… Conştientizarea, de către ţările bogate, a acestei « orientări periculoase » se traduce prin apeluri foarte puternice la mai multă solidaritate, la o mondializare cu faţă umană care ar veghea la menţinerea tuturor genurilor de echilibru etc. El a arătat apoi de ce meditarea la o unitate spirituală între oameni ar fi un demers sănătos şi, poate mai mult ca niciodată, necesar. Răspunsul ne-a fost oferit prin revelaţia divină, revelaţie care îndeamnă oamenii la respectarea valorilor comune : respect faţă de celălalt, dialog în cadrul diversităţii credinţelor şi a culturilor.
Pentru a se ajunge la respectarea valorilor universale (drepturile omului) ar trebui reactivat sensul valorilor religioase. Versetul următor se adresează şi oamenilor în ansamblul lor. El arată că diversitatea culturilor şi a credinţelor este o manifestare a voinţei divine : « Dacă Dumnezeu ar fi vrut, v-ar fi făcut o singură adunare (…) » (16, 93)
Versetul care urmează se adresează oamenilor Cărţii (creştini şi evrei) şi a fost pogorât în momentul în care o delegaţie de creştini a fost primită în oraşul Najran de către Profet (slaws). Acest mesaj este o invitatie la un dialog pe o bază comună, la tawhîd. El nu pune nici măcar condiţia recunoaşterii Profetului (slaws). « Spune-le: (…) veniţi la un Cuvânt ce deopotrivă este între voi şi noi. Noi nu ne închinăm decât lui Dumnezeu, nu-I alăturăm nimic. » (3, 64) Conferenţiarul este de părere că aceste valori comune pot fi căutate în marile religii. Versetul următor defineşte aceste valori comune monoteismului abrahamic, pe care ni le vom aduce astfel şi noi aminte (cifrele dintre paranteze ne aparţin):
« Spune : « Veniţi ! Eu vă voi recita ceea ce Domnul vostru v-a poruncit : să nu-I alăturaţi nimic (1) ; să fiţi buni cu părinţii voştri (2) ; să nu vă ucideţi pruncii de frica sărăciei (3), căci Noi vă dăruim cele trebuincioase traiului şi vouă şi lor ; nu vă apropiaţi de cele scârboase, fie văzute, fie nevăzute (4) ; nu ucideţi pe nimeni pe nedrept (5), căci Dumnezeu v-a oprit aceasta. Pe acestea vi le porunceşte. Poate veţi pricepe ! Nu vă apropiaţi de averea orfanului, până ce nu a atins vârsta desăvârşirii (6), decât pentru o bună folosinţă. Folosiţi greutăţile şi măsurile drepte (7). Noi nu împovărăm pe nimeni decât după putinţa lui. Când vorbiţi, fiţi nepărtinitor chiar de este vorba de o rudă apropiată (8). Fiţi credincioşi legământului cu Dumnezeu (9). Pe acestea vi le porunceşte. Poate vă veţi aminti ! Aceasta este calea Mea cea dreaptă (10). Urmaţi-o ! Nu urmaţi cărările care vă îndepărtează de calea lui Dumnezeu. Pe acestea vi le porunceşte. Poate vă veţi teme ! » (Cor, Sura Vitele, 151-154)
Iată, deci, zece porunci plecând de la care putem căuta baze comune pentru un dialog. Fie ca fiecare dintre noi (evreu, creştin şi musulman) să-şi facă autocritica, să se autoanalizeze şi să evalueze distanţa la care se situează faţă de aceste principii. Chiar şi cei care nu au nici un reper religios se pot regăsi în unele dintre aceste valori comune, în cele care nu contrazic convingerile lor filosofice.
În versetul următor găsim o altă invitaţie la acest dialog comun, fără a se încerca triumfarea unui punct de vedere asupra altuia. Extraordinar în acest caz este faptul că dialogul se poate stabili fără ca unul sau altul dintre participanţii la el să pretindă că el se află pe calea cea bună. Dumnezeu va judeca, va arăta diferenţele dintre noi, aşa cum se arată într-un alt verset : (« Vă veţi întoarce la Mine şi Eu vă voi arăta diferenţele ») « Spune : « Cine vă înzestrează din ceruri şi de pe pământ ? » Spune : « Dumnezeu ! » Ori noi suntem, ori voi sunteţi, fie pe Calea cea Dreaptă, fie într-o rătăcire vădită. » (Cor, Sura Saba, 24)
Omenirea are nevoie de stabilitate, de această comuniune a valorilor, de cunoaşterea lui Dumnezeu în toate religiile. Dacă reflectăm la vieţile Profeţilor, vom găsi numeroase exemple ale acestui mesaj universal fundamentat pe valori comune, pe valori care unifică, şi nu pe separare şi conflicte. Islamul a atras numeroase persoane fără ca acestea să fi trăit această adeziune ca o contradicţie faţă de convingerile lor anterioare. Evreii au descoperit că musulmanii se situau în pura tradiţie ebraică a lui Moise (slaws). Creştinii au aflat că iubirea şi afecţiunea lor faţă de Isus (slaws) şi de Maria (slaws) constituiau parte integrantă a credinţei musulmanilor… În Coran stă scris : « Spune : « Noi nu facem nici o deosebire între mesagerii lui Dumnezeu… » »
În concluzie, se poate spune că în lume se manifestă semne încurajatoare pentru a se pune bazele unui veritabil dialog al culturilor, există spirite luminate care cheamă prin angajamentele / rugăciunile lor la această apropiere. Islamul, prin dimensiunea sa universală, poate contribui la fundamentarea bazelor acestui dialog. Echilibrul lumii depinde de acest lucru.
luni, aprilie 14, 2008
Abû l-‘Abbâs al-Mursî despre Fiintã si neantul omului
Abû l-‘Abbâs al-Mursî (m. 1287), a spus: “Existenta omului este strãbãtutã de neantul care precede aceastã existentã, precum si de cel care o va urma. Fiinta umanã este deci ea însãsi pur neant.”
Succesorul lui la conducerea ordinului shâdhilî, Ibn ‘Atâ' Allâh al-Iskandarî (m. 1309), a comentat aceste cuvinte astfel: “Într-adevãr, creaturile nu detin de nici un fel Fiinta absolutã (al-wujûd al-mutlaq), care nu apartine decât lui Dumnezeu; în existenta acestei Fiinte rezidã Unicitatea Sa absolutã (ahadiyya). Cât priveste lumile, acestea nu existã decât în mãsura în care El le doteazã cu o fiintã relativã. Or, cel a cãrui existentã îsi trage sursa din cea a altuia, nu are ca prim atribut neantul?”
Succesorul lui la conducerea ordinului shâdhilî, Ibn ‘Atâ' Allâh al-Iskandarî (m. 1309), a comentat aceste cuvinte astfel: “Într-adevãr, creaturile nu detin de nici un fel Fiinta absolutã (al-wujûd al-mutlaq), care nu apartine decât lui Dumnezeu; în existenta acestei Fiinte rezidã Unicitatea Sa absolutã (ahadiyya). Cât priveste lumile, acestea nu existã decât în mãsura în care El le doteazã cu o fiintã relativã. Or, cel a cãrui existentã îsi trage sursa din cea a altuia, nu are ca prim atribut neantul?”
Abûl-Muwâhib at-Tûnsî despre Frumuseţea si Rigoarea divinã
Abûl-Muwâhib at-Tûnsî a spus: “Dacã cineva pretinde cã poate contempla Frumusetea divinã fãrã sã fi fost educat de Rigoarea divinã, respinge-l, cãci este un antichrist (dajjâl).”
Comentariu: prin “contemplarea Frumusetii divine” se are în vedere beatitudinea, extazul mistic. Prin “educatia de cãtre Rigoarea divinã” se exprimã constrângerile morale si stricta observantã a cultului exoteric (rugãciunile, postul, pelerinajul). Iarãsi, Frumusetea divinã aduce în om harul, în timp ce Rigoarea îi inspirã frica de pedeapsã si respectul pentru majestatea divinã. Cele douã pot fi asemuite cu miscãrile sistolice: una expansivã (Frumusetea) si alta constrictivã (Rigoarea), alcãtuind împreunã echilibrul perfect. Frumusetea fãrã Rigoare cade într-adevãr în luxurã si demonism (se spune în crestinism cã Lucifer era cel mai frumos dintre îngeri înainte de cãdere), dar Rigoarea fãrã Frumusete duce la ariditate si sclerozã.
Comentariu: prin “contemplarea Frumusetii divine” se are în vedere beatitudinea, extazul mistic. Prin “educatia de cãtre Rigoarea divinã” se exprimã constrângerile morale si stricta observantã a cultului exoteric (rugãciunile, postul, pelerinajul). Iarãsi, Frumusetea divinã aduce în om harul, în timp ce Rigoarea îi inspirã frica de pedeapsã si respectul pentru majestatea divinã. Cele douã pot fi asemuite cu miscãrile sistolice: una expansivã (Frumusetea) si alta constrictivã (Rigoarea), alcãtuind împreunã echilibrul perfect. Frumusetea fãrã Rigoare cade într-adevãr în luxurã si demonism (se spune în crestinism cã Lucifer era cel mai frumos dintre îngeri înainte de cãdere), dar Rigoarea fãrã Frumusete duce la ariditate si sclerozã.
Shaikh-ul Abû Bakr al-Shiblî despre at-tawhîd
Shaikh-ul Abû Bakr al-Shiblî (m. 945), unul dintre maestrii scolii de la Bagdad, a rãspuns cuiva care îl întrebase asupra sensului profund al at-tawhîd (unicitatea lui Dumnezeu): "Nefericitule! Cel care defineste unicitatea lui Dumnezeu în mod explicit este un apostat, cel care face aluzie la ea este un biteist, cel care o evocã este un idolatru, cel care vorbeste despre ea este un inconstient, cel care pãstreazã tãcerea asupra acestui subiect este un ignorant, cel care se crede apropiat de ea este departe, cel care se extaziazã e lipsit de ea. Tot ceea ce distingeti cu imaginatia si ce puteti pricepe cu inteligenta, totul este rezidual, totul v-a fost aruncat, cãci totul este doar contingent si creat de voi însivã.” Se spune cã un discipol care i-a fost aproape timp de douãzeci de ani nu l-a auzit niciodatã pronuntând nici un cuvânt despre at-tawhîd…
Comentariu: Desi pare brutalã, conceptia Skaikhului Abû Bakr al-Shiblî este împãrtãsitã de o linie autenticã de sufisti, si a fost reluatã în nenumãrate rânduri. Ideea de bazã este cã unicitatea lui Dumnezeu se sustrage oricãrei definitii si oricãrei explicatii. Într-un hadith, Profetul spusese: “Dumnezeu este, si nimeni nu mai este cu El.” Maestrul Ibn Arabî enuntase unicitatea lui Dumnezeu prin fraza: “Dumnezeu este cel contemplat, si Dumnezeu este cel care contemplã.”
În traditia crestinã, Sfântul Augustin rezumase apofaza la: “Tot ceea ce-ti imaginezi despre El, si tot ceea ce vei întelege prin reflectie, nu este El…” Maestrul Eckhart, la rândul sãu, spunea: “Dacã întelegi ceva, Dumnezeu nu este nimic din acel ceva, si prin faptul cã întelegi ceva, orice ar fi, cazi în neîntelegere.”
Mai explicit, Shaikh-ul Abû Bakr al-Shiblî spune: “Cel care defineste unicitatea lui Dumnezeu în mod explicit este un apostat [pentru cã în mod cert ajunge la a sugera altora propriile erori], cel care face aluzie la ea este un biteist [pentru cã pune în aceleasi constructii Sinele divin cu sinele personal, si ajunge inevitabil sã se slãveascã si pe sine], cel care o evocã este un idolatru [pentru cã, neputând cunoaste cu adevãrat unicitatea lui Dumnezeu, se opreste în propriile formule, pe care le slãveste în locul unicitãtii lui Dumnezeu], cel care vorbeste despre ea este un inconstient [pentru cã nu face decât sã-si expunã în cel mai sigur fel propria ignorantã, zãpãcindu-i si pe altii cu ea], cel care pãstreazã tãcerea asupra acestui subiect este un ignorant [pentru cã totusi, fiind unul dintre lucrurile care existã, acesta trebuie enuntat], cel care se crede apropiat de ea este departe [tocmai pentru cã este un lucru de care toti sunt apropiati, si nimeni nu are rost sã se creadã cu ceva privilegiat fatã de ceilalti oameni], cel care se extaziazã e lipsit de ea [aici nu stiu :-)].
Comentariu: Desi pare brutalã, conceptia Skaikhului Abû Bakr al-Shiblî este împãrtãsitã de o linie autenticã de sufisti, si a fost reluatã în nenumãrate rânduri. Ideea de bazã este cã unicitatea lui Dumnezeu se sustrage oricãrei definitii si oricãrei explicatii. Într-un hadith, Profetul spusese: “Dumnezeu este, si nimeni nu mai este cu El.” Maestrul Ibn Arabî enuntase unicitatea lui Dumnezeu prin fraza: “Dumnezeu este cel contemplat, si Dumnezeu este cel care contemplã.”
În traditia crestinã, Sfântul Augustin rezumase apofaza la: “Tot ceea ce-ti imaginezi despre El, si tot ceea ce vei întelege prin reflectie, nu este El…” Maestrul Eckhart, la rândul sãu, spunea: “Dacã întelegi ceva, Dumnezeu nu este nimic din acel ceva, si prin faptul cã întelegi ceva, orice ar fi, cazi în neîntelegere.”
Mai explicit, Shaikh-ul Abû Bakr al-Shiblî spune: “Cel care defineste unicitatea lui Dumnezeu în mod explicit este un apostat [pentru cã în mod cert ajunge la a sugera altora propriile erori], cel care face aluzie la ea este un biteist [pentru cã pune în aceleasi constructii Sinele divin cu sinele personal, si ajunge inevitabil sã se slãveascã si pe sine], cel care o evocã este un idolatru [pentru cã, neputând cunoaste cu adevãrat unicitatea lui Dumnezeu, se opreste în propriile formule, pe care le slãveste în locul unicitãtii lui Dumnezeu], cel care vorbeste despre ea este un inconstient [pentru cã nu face decât sã-si expunã în cel mai sigur fel propria ignorantã, zãpãcindu-i si pe altii cu ea], cel care pãstreazã tãcerea asupra acestui subiect este un ignorant [pentru cã totusi, fiind unul dintre lucrurile care existã, acesta trebuie enuntat], cel care se crede apropiat de ea este departe [tocmai pentru cã este un lucru de care toti sunt apropiati, si nimeni nu are rost sã se creadã cu ceva privilegiat fatã de ceilalti oameni], cel care se extaziazã e lipsit de ea [aici nu stiu :-)].
Abonați-vă la:
Postări (Atom)