Conştiinţa importanţei mediului înconjurător se află într-o legătură directă cu relaţia dintre Creator şi servitorul Său. Cum contribuie educaţia spirituală la edificarea simţului civic privitor la mediul înconjurător? Care este relaţia dintre om şi mediul înconjurător? Cum reuşeşte educaţia spirituală să trezească acest sentiment ?
Înainte de orice, ea creează în om conştiinţa prezenţei sale în acest univers. Savanţii şi sufiţii descriu această realitate utilizând termenul de adorare. Orice lucru se transformă pentru tine, în relaţia cu Dumnezeu, în adorare, în adorare a Sa. În prezent, acest interes faţă de mediul înconjurător este o parte componentă a activităţii extraordinare a ONG-urilor şi a organizaţiilor preocupate de această temă majoră.
Problema este că rezultatele în privinţa modificării comportamentelor sunt modeste. Motivul ţine de faptul că persoana pe care o vizează această activitate este ruptă, îndepărtată de creatorul ei. Profetul (slaws) a spus: « Mi s-a dat pământul, o moschee şi un loc curat ». Teologul va desprinde din acest hadith toate obligaţiile şi toată înţelepciunea în materie de curăţenie rituală…
Ceea ce ne interesează în acest context este că pământul - o componentă a mediului înconjurător - este considerat ca loc sacru al rugăciunii şi pentru rugăciune. Iar rugăciunea cere curăţenie, purificare. Musulmanul trebuie, prin urmare, să fie atent la tot ce poate să polueze aerul, mediul înconjurător. Educaţia sufită îţi va dezvolta, deci, viziunea interioară (basîra) pentru ca tu să devii conştient, să sesizezi aceste semnificaţii şi responsabilităţile care îţi revin, responsabilităţi despre care ţi se va cere socoteală [de către Dumnezeu].
I s-a vorbit, odată, unui maestru sufit, despre pioşenia remarcabilă a unui credincios; maestrul a decis să-l viziteze. Când l-a întâlnit, a văzut că omul acela scuipa în direcţia în care se afla qibla. Sufitul a făcut observaţia următoare: « Omul acesta nu dă dovadă nici măcar de minima bună-cuviinţă care îl caracteriza pe Profet (slaws); cum ar putea manifesta, deci, adab în relaţia sa cu Dumnezeu ? »
Când se vorbeşte despre adorare, aceasta înseamnă ca sufletul tău, o, credinciosule, să fie pătruns de prezenţa divină. Când Şeicul nostru ne recomandă practica asiduă a dhikr-ului (individual şi colectiv), scopul este acela de a se realiza un contact, de a dezvolta viziunea interioară care permite înţelegerea acestor sensuri.
«Nu există copac sau plantă pe care să le sădească un credincios şi în urma cărora va avea de beneficiat om, animal sau pasăre, fără ca aceasta să nu i se socotească o sadaqa.» Hadith
Educaţia spirituală îţi permite corectarea intenţiei, să devii conştient că fapta ta va fi benefică pentru alţii şi să nu aştepţi nici o răsplată pentru aceasta.
Perspectiva ta nu este numai de ordin economic, în termeni de pierderi şi de beneficii : « îndeplinesc acţiunea cutare cu intenţia ca ea să-mi aducă următoarele… » Perspectiva ta poartă mai departe. Aceste comportamente permit omului să-şi lărgească vederile economice şi spirituale.
Să reflectăm o clipă la pilda lui Abi Darraq, acest companion ascet al Profetului:
« Un om l-a întâlnit într-o zi pe acest companion, ajuns la o vârstă avansată. L-a găsit plantând un migdal. Intrigat, l-a întrebat: « Eşti bătrân şi te chinuieşti să plantezi copacul acesta ale cărei fructe probabil că nici nu vei mai apuca să le vezi… » Companionul i-a răspuns: « Chiar dacă eu nu mă voi bucura de roadele sale, îl plantez, totuşi, în speranţa că altcineva se va putea hrăni din el. » »
Această pildă ne arată cum poate practica spirituală (adorarea) să transforme actele noastre cele mai elementare în acte de adorare… de exemplu, să începi să te gândeşti generaţiile viitoare, să fii preocupat să le laşi un mediu înconjurător sănătos ş.a.m.d.
Numeroase hadith-uri amintesc de această conştiinţă pe care trebuie să o aibă credinciosul faţă de mediul înconjurător. Dar, încă odată, aceasta nu se poate dezvolta decât graţie educaţiei spirituale.
Când observi planetele, îţi dai seama că întregul Univers îi aduce laude lui Dumnezeu. « Cele din ceruri şi de pe pământ îl preamăresc pe Dumnezeu, dar voi nu înţelegeţi graiul acesta. » Iată, deci, o invitaţie la trezire spirituală, ca să realizăm că mediul nostru înconjurător se află în stare de permanentă invocare. Dacă ai acest sentiment, relaţia ta cu mediul înconjurător este una sacralizată, este un act de adorare. Cum poţi, prin urmare, să îi aduci prejudicii ?
Profetul spune că « (…) oricine înlătură un obstacol din calea altuia, se apără împotriva infernului ». Conştiinţa spirituală faţă de mediul înconjurător este conştiinţa faptului că omul este păstrătorul unui tezaur. (« Noi am înfăţişat cerurilor, pământului şi munţilor păstrarea credinţei, însă ei au refuzat să o ia asupra lor (…). Numai omul a luat asupra sa această povară. ») şi că el este reprezentantul/vicarul (khalifa) lui Dumnezeu pe pământ. Acest vicar/reprezentant răspunde, deci, de propriul său mediu, de casa al cărui simplu locatar este.
În Coran se spune: « A lui Allah este împărăţia cerurilor şi a pământului. » (2, 107) sau « El este făcătorul desăvârşit al cerurilor şi al pământului. » (2, 117) Într-o bună zi, omul va părăsi această casă şi va fi întrebat despre starea în care a lăsat-o.
Educaţia spirituală sufită îi va permite, deci, acestui locatar care este omul, să devină conştient de responsabilităţile care îi revin, de regulile de exploatare stabilite de Proprietar. Va deveni conştient că ceea ce îl leagă de mediul înconjurător este o relaţie de echilibru.
Educaţia spirituală nu face decât să-l readucă pe om la natura sa originară (fitra), singura care îl poate face să descopere sau să redescopere sensurile eterne pe care le conţine în el însuşi, dar pe care le-a uitat.
Într-o zi, când Profetul se afla pe muntele Uhud în compania lui Abu Bakr, Omar şi Ali, muntele a început să se cutremure. Profetul a repetat: « Stai liniştit, Uhud, stai liniştit fiindcă, pe Dumnezeu, porţi un Profet, un om al adevărului şi doi martiri (aluzie la moartea, în viitorul apropiat, a lui Omar şi a lui Ali) ».
Mediul înconjurător nu este o materie inertă, ci ceva viu, care reacţionează la contactul cu cel/cea a cărui/cărei conştiinţă spirituală a atins desăvârşirea.
« Cel care distruge un copac, Dumnezeu îl va arunca cu capul în Foc » (Hadith). Nu suntem oare, din când în când, martorii unor defrişări/distrugeri masive de pădure care compromit, astfel, întregul ecosistem, atât de vital pentru supravieţuirea noastră, a tuturor? Cauza ţine de nepăsarea inimii faţă de Dumnezeu, faţă de finalitatea existenţei omului.
Un alt hadith vine să amintească această relaţie cu mediul înconjurător : « Cine omoară o pasăre din plăcere o va vedea pe aceasta, în Ziua Judecăţii, spunându-i lui Dumnezeu : « O, Doamne, omul acesta m-a omorât doar pentru simpla sa plăcere, nu fiindcă ar fi avut trebuinţă. » »
Acest adevăr se află în contrast cu risipa şi zăpăceala care caracterizează relaţia omului contemporan cu mediul său înconjurător. Chiar şi dintr-o perspectivă exterioară (exoterică), fuqahas şi în special fiqh-ul malikit interzice risipa de orice fel. Profetul spune, de asemenea: « Mi-au fost arătate faptele bune şi faptele rele ale comunităţii mele şi printre faptele bune am găsit faptul de a înlătura un obstacol din calea altcuiva. »
Educaţia spirituală ne permite, de asemenea, să ne înzestrăm cu un întreg ansamblu de virtuţi, cu o nobleţe de caracter în care mizericordia ocupă un loc important. Profetul a vorbit despre un om chinuit de sete, care căuta o fântână ca să şi-o potolească. La fântână a găsit un câine care era, la rândul lui, foarte însetat. I-a dat să bea din prima găletă de apă pe care a scos-o din fântână.
În toate acestea se află dovada că o asemenea abnegaţie şi o asemenea compasiune nu se pot naşte în noi decât dacă se manifestă un spirit (ruh) sufit care să-i confere omului conştiinţa că se află pe pământ pentru a sluji întreaga creaţie, că privirea pe care o aruncă în jurul său trebuie să fie plină de compasiune.
Într-o zi, Profetul a dat să intre într-o casă, când a văzut o cămilă legată în apropiere. Când animalul l-a văzut, a început să plângă. Profetul a mângâiat cămila şi a exclamat : « A cui este cămila aceasta? » Un tânăr s-a apropiat de el şi i-a spus : « Este a mea, o, Profet al lui Dumnezeu. » Profetul l-a mustrat : « Teme-te de Dumnezeu prin animalul acesta pe care ţi l-a dat Dumnezeu, şi nu-l mai înfometa ! »
În încheiere, să recapitulăm câteva obiective spre care poartă educaţia sufită :
- protejarea resurselor mediului înconjurător
Acum ştim că relaţia fiecăruia dintre noi cu mediul înseamnă echilibru, adab. Durata de viaţă a acestor resurse şi utilitatea lor pentru ceilalţi fac, de acum, parte dintre preocupările noastre. Această preocupare se poate manifesta chiar şi în caz de război Se cunosc celebrele recomandări adresate de Abu Bakr trupelor sale aflate în mers. Printre acestea : « Nu distrugeţi şi nu ardeţi nici un copac. »
Profetul i-a învăţat pe companioni ce gen de raporturi trebuiau să aibă cu apa. Observându-l pe Saad, unul dintre companioni, făcându-şi abluţiunile, Profetul l-a mustrat : « Ce-i cu risipa asta, o, Saad? » « Se poate vorbi despre risipă când ne refacem abluţiunile ? » a întrebat Saad. « Bineînţeles, şi asta chiar dacă te-ai afla lângă un torent de apă. »
- o mai bună utilizare a resurselor şi mai ales cu privire la scopul pentru care au fost acestea create ;
Profetul a povestit ce i s-a întâmplat unui om care a încălecat pe o vacă. Aceasta i-a spus: “Eu n-am fost creată în acest scop.” Bineînţeles, aceste semnificaţii nu sunt “gustate” decât de o inimă orientată, aflată în legătură permanentă cu Creatorul ei.
- glorificarea tuturor creaturilor lui Dumnezeu, fiindcă acestea au un limbaj pe care-l poţi înţelege dacă eşti realizat spiritual;
Dacă nu este cazul, atunci înţelege măcar prin intermediul intelectului care-ţi sunt îndatoririle şi responsabilităţile.
- ideea de reciclare care transpare din frumoasa istorioară a acelui companion
- poluarea mediului înconjurător: “Cine murdăreşte locurile prin care trec musulmanii înfruntă blestemul lui Dumnezeu şi al tuturor oamenilor. » (hadith)
- relaţia credinciosului cu mediul său implică frumuseţe.
Dumnezeu este frumos şi îi place frumosul, este bun şi îi place bunătatea, este curat şi îi place curăţenia, aşa că păstraţi curat în jurul vostru. Arhitectura antică a musulmanilor îngloba o preocupare importantă pentru mediul înconjurător, atunci când spiritul sufit era prezent într-o măsură mai mare decât în zilele noastre.
Însuşi Sfântul Coran este o permanentă invitaţie la contemplarea frumuseţii creaţiei divine. Pentru a putea percepe frumuseţea lui Dumnezeu, trebuie dezvoltată frumuseţea în noi înşine.
miercuri, aprilie 16, 2008
Fundamentele sufismului în Murshid Al-Mu’în al lui Ibn ‘Ashir (de Ahmed al-Ouaraini – Taza)
Savantul şi doctorul în cunoaşterea legilor Ibn ‘Ashir este cunoscut în Maghreb pentru că a explicat fundamentele fiqh-ului (conform ritului malikit). În celebra sa lucrare Al-Murshid Al-Mu’în, Ibn ‘Ashir vorbeşte despre condiţiile care trebuie îndeplinite pentru rugăciune, post, căinţă (al-tawba), aceasta fiind o condiţie a evoluţiei spirituale, a căutării proximităţii divine (în cazul sufismului). Pentru cei mai mulţi dintre credincioşii care au citit şi au învăţat din cartea lui Ibn ‘Ashir, fundamentele demersului sufit sunt autentice. Cu toate acestea, chestiunea şeicului continuă să pună probleme. Ibn Ashir consacră un capitol în proză pentru a semnala aspirantului spre Dumnezeu necesitatea unui îndrumător spiritual care să-l poată ghida pe cale. Şeicul Zerrouq spune despre sufism că el: « înseamnă ihssan » (excelenţă). Abdrahman Ibn Khaldun afirmă că sufismul este calea urmată de companioni şi de cei care i-au urmat pe aceştia. Ibn ‘Ashir va aşterne aceste vorbe în capitolul său dedicat sufismului. Zice : «yashabu shaykhan ‘ârif al-masâlik, yaqîhi fi tarîqihi al-mahâlik…» « Să te alături unui maestru care este cunoscător şi care te fereşte de neajunsurile căii, care te face să-ţi aduci aminte de Dumnezeu atunci când îl vezi şi care-l face pe servitor să ajungă la Domnul său. » Această invitaţie adresată celui care aspiră la proximitatea divină, la companionajul unui maestru viu, are fundamentare în Coran şi Sunna.
Să analizăm acest vers. La ideea de neajunsuri (« [să te alături] unui maestru care este cunoscător şi care te fereşte de neajunsurile căii ») se face referire în versetul următor : « Nu vă îndreptaţi spre ceea ce vă face rău, spre ceea ce este dăunător pentru voi ». Maestrul este cel care cunoaşte aceste neajunsuri şi va şti să vă ajute să le evitaţi. Neajunsurile sunt nenumărate şi sufiţii s-au referit de multe ori la ele.
Ideea de maestru, de companion, de prieten spiritual care ne ia de mână, care cunoaşte drumul, are, la rândul ei, origini coranice certe. Următoarele două versete sunt explicite în acest sens:
« Spune : aceasta este calea mea. Eu îl chem pe Dumnezeu cu întreaga ştiinţă, eu şi cei care mă urmează. Mărire lui Dumnezeu ! Eu nu sunt dintre închinătorii la idoli. » (Cor 12, 108)
« Urmează calea celui ce către Mine se căieşte. Întoarcerea voastră va fi către Mine, iar Eu vă voi da de ştire ce aţi făptuit ». (Cor 31, 15) « O, voi cei ce credeţi ! Temeţi-vă de Dumnezeu şi rămâneţi cu cei care spun adevărul. » (Cor 9, 119)
În Sunna găsim aceeaşi referire: « Fiecare om urmează religia celui care-i este prieten, fie ca fiecare dintre voi să vadă al cui prieten este. » (relatat de Abu Dawud şi Tirmidhi). Această idee, a celui « care te face să-ţi aduci aminte de Dumnezeu atunci când îl vezi », se regăseşte în mai multe hadith-uri, printre care acesta : « Ibn Abbas, Dumnezeu să fie mulţumit de el şi de tatăl lui, relatează: « Cineva a întrebat : « O, Profetule, care este omul cel mai bun lângă care am putea să ne aşezăm ? » El răspunde : « Cel a cărui vedere vă aminteşte de Dumnezeu, ale cărui spuse vă sporesc cunoaşterea şi ale cărui fapte vă amintesc de lumea de dincolo » (relatat de Abu Ya’la). » »
Să analizăm acest vers. La ideea de neajunsuri (« [să te alături] unui maestru care este cunoscător şi care te fereşte de neajunsurile căii ») se face referire în versetul următor : « Nu vă îndreptaţi spre ceea ce vă face rău, spre ceea ce este dăunător pentru voi ». Maestrul este cel care cunoaşte aceste neajunsuri şi va şti să vă ajute să le evitaţi. Neajunsurile sunt nenumărate şi sufiţii s-au referit de multe ori la ele.
Ideea de maestru, de companion, de prieten spiritual care ne ia de mână, care cunoaşte drumul, are, la rândul ei, origini coranice certe. Următoarele două versete sunt explicite în acest sens:
« Spune : aceasta este calea mea. Eu îl chem pe Dumnezeu cu întreaga ştiinţă, eu şi cei care mă urmează. Mărire lui Dumnezeu ! Eu nu sunt dintre închinătorii la idoli. » (Cor 12, 108)
« Urmează calea celui ce către Mine se căieşte. Întoarcerea voastră va fi către Mine, iar Eu vă voi da de ştire ce aţi făptuit ». (Cor 31, 15) « O, voi cei ce credeţi ! Temeţi-vă de Dumnezeu şi rămâneţi cu cei care spun adevărul. » (Cor 9, 119)
În Sunna găsim aceeaşi referire: « Fiecare om urmează religia celui care-i este prieten, fie ca fiecare dintre voi să vadă al cui prieten este. » (relatat de Abu Dawud şi Tirmidhi). Această idee, a celui « care te face să-ţi aduci aminte de Dumnezeu atunci când îl vezi », se regăseşte în mai multe hadith-uri, printre care acesta : « Ibn Abbas, Dumnezeu să fie mulţumit de el şi de tatăl lui, relatează: « Cineva a întrebat : « O, Profetule, care este omul cel mai bun lângă care am putea să ne aşezăm ? » El răspunde : « Cel a cărui vedere vă aminteşte de Dumnezeu, ale cărui spuse vă sporesc cunoaşterea şi ale cărui fapte vă amintesc de lumea de dincolo » (relatat de Abu Ya’la). » »
marți, aprilie 15, 2008
O mondializare spirituală ar putea să estompeze neînţelegerile şi conflictele interculturale? (de Ahmed Rhazali – Fes)
Conferenţiarul a citat la început două versete care aştern premisele deschiderii şi păcii ce ar trebui să domnească între diversele culturi. Primul verset se adresează oamenilor în ansamblu. Este o invitaţie la cunoaştere reciprocă, la dialog. Urmarea versetului ne aminteşte că etica este fundamentul unui dialog autentic. Dacă omul se află într-o relaţie spirituală cu Domnul său, atunci este dispus la un dialog autentic, dialog care nu şterge identităţile, care nu impune punctul de vedere al celui mai tare etc. « Noi v-am creat dintr-un bărbat şi o femeie şi v-am făcut popoare şi triburi ca voi să vă cunoaşteţi unii pe alţii. Cel mai cinstit dintre voi înaintea lui Dumnezeu este cel mai temător. » (49, 13) (cel care deţine valorile, purtarea cele mai elevate.)
Cel de-al doilea verset ne defineşte misiunea Profetului, care a fost trimis să răspânească mizericordia divină peste oameni, pacea. Dialogul şi deschiderea sunt alimentate de mizericordie. « Noi te-am trimis numai ca o milostivenie pentru lumi. »
M. Rhazali a explicat de ce mondializarea este, în zilele noastre, inumană (aceasta fiind şi constatarea mai multor minţi luminate din Occident), în sensul că ea îi marginalizează pe cei mai slabi, tinde să uniformizeze sau măcar să marginalizeze culturile în baza unui model dominant etc. Este o violenţă simbolică fără echivalent în istorie, care se exercită asupra unei mari părţi a planetei. Această violenţă simbolică este deseori însoţită de violenţă fizică : războaie, omucideri… Conştientizarea, de către ţările bogate, a acestei « orientări periculoase » se traduce prin apeluri foarte puternice la mai multă solidaritate, la o mondializare cu faţă umană care ar veghea la menţinerea tuturor genurilor de echilibru etc. El a arătat apoi de ce meditarea la o unitate spirituală între oameni ar fi un demers sănătos şi, poate mai mult ca niciodată, necesar. Răspunsul ne-a fost oferit prin revelaţia divină, revelaţie care îndeamnă oamenii la respectarea valorilor comune : respect faţă de celălalt, dialog în cadrul diversităţii credinţelor şi a culturilor.
Pentru a se ajunge la respectarea valorilor universale (drepturile omului) ar trebui reactivat sensul valorilor religioase. Versetul următor se adresează şi oamenilor în ansamblul lor. El arată că diversitatea culturilor şi a credinţelor este o manifestare a voinţei divine : « Dacă Dumnezeu ar fi vrut, v-ar fi făcut o singură adunare (…) » (16, 93)
Versetul care urmează se adresează oamenilor Cărţii (creştini şi evrei) şi a fost pogorât în momentul în care o delegaţie de creştini a fost primită în oraşul Najran de către Profet (slaws). Acest mesaj este o invitatie la un dialog pe o bază comună, la tawhîd. El nu pune nici măcar condiţia recunoaşterii Profetului (slaws). « Spune-le: (…) veniţi la un Cuvânt ce deopotrivă este între voi şi noi. Noi nu ne închinăm decât lui Dumnezeu, nu-I alăturăm nimic. » (3, 64) Conferenţiarul este de părere că aceste valori comune pot fi căutate în marile religii. Versetul următor defineşte aceste valori comune monoteismului abrahamic, pe care ni le vom aduce astfel şi noi aminte (cifrele dintre paranteze ne aparţin):
« Spune : « Veniţi ! Eu vă voi recita ceea ce Domnul vostru v-a poruncit : să nu-I alăturaţi nimic (1) ; să fiţi buni cu părinţii voştri (2) ; să nu vă ucideţi pruncii de frica sărăciei (3), căci Noi vă dăruim cele trebuincioase traiului şi vouă şi lor ; nu vă apropiaţi de cele scârboase, fie văzute, fie nevăzute (4) ; nu ucideţi pe nimeni pe nedrept (5), căci Dumnezeu v-a oprit aceasta. Pe acestea vi le porunceşte. Poate veţi pricepe ! Nu vă apropiaţi de averea orfanului, până ce nu a atins vârsta desăvârşirii (6), decât pentru o bună folosinţă. Folosiţi greutăţile şi măsurile drepte (7). Noi nu împovărăm pe nimeni decât după putinţa lui. Când vorbiţi, fiţi nepărtinitor chiar de este vorba de o rudă apropiată (8). Fiţi credincioşi legământului cu Dumnezeu (9). Pe acestea vi le porunceşte. Poate vă veţi aminti ! Aceasta este calea Mea cea dreaptă (10). Urmaţi-o ! Nu urmaţi cărările care vă îndepărtează de calea lui Dumnezeu. Pe acestea vi le porunceşte. Poate vă veţi teme ! » (Cor, Sura Vitele, 151-154)
Iată, deci, zece porunci plecând de la care putem căuta baze comune pentru un dialog. Fie ca fiecare dintre noi (evreu, creştin şi musulman) să-şi facă autocritica, să se autoanalizeze şi să evalueze distanţa la care se situează faţă de aceste principii. Chiar şi cei care nu au nici un reper religios se pot regăsi în unele dintre aceste valori comune, în cele care nu contrazic convingerile lor filosofice.
În versetul următor găsim o altă invitaţie la acest dialog comun, fără a se încerca triumfarea unui punct de vedere asupra altuia. Extraordinar în acest caz este faptul că dialogul se poate stabili fără ca unul sau altul dintre participanţii la el să pretindă că el se află pe calea cea bună. Dumnezeu va judeca, va arăta diferenţele dintre noi, aşa cum se arată într-un alt verset : (« Vă veţi întoarce la Mine şi Eu vă voi arăta diferenţele ») « Spune : « Cine vă înzestrează din ceruri şi de pe pământ ? » Spune : « Dumnezeu ! » Ori noi suntem, ori voi sunteţi, fie pe Calea cea Dreaptă, fie într-o rătăcire vădită. » (Cor, Sura Saba, 24)
Omenirea are nevoie de stabilitate, de această comuniune a valorilor, de cunoaşterea lui Dumnezeu în toate religiile. Dacă reflectăm la vieţile Profeţilor, vom găsi numeroase exemple ale acestui mesaj universal fundamentat pe valori comune, pe valori care unifică, şi nu pe separare şi conflicte. Islamul a atras numeroase persoane fără ca acestea să fi trăit această adeziune ca o contradicţie faţă de convingerile lor anterioare. Evreii au descoperit că musulmanii se situau în pura tradiţie ebraică a lui Moise (slaws). Creştinii au aflat că iubirea şi afecţiunea lor faţă de Isus (slaws) şi de Maria (slaws) constituiau parte integrantă a credinţei musulmanilor… În Coran stă scris : « Spune : « Noi nu facem nici o deosebire între mesagerii lui Dumnezeu… » »
În concluzie, se poate spune că în lume se manifestă semne încurajatoare pentru a se pune bazele unui veritabil dialog al culturilor, există spirite luminate care cheamă prin angajamentele / rugăciunile lor la această apropiere. Islamul, prin dimensiunea sa universală, poate contribui la fundamentarea bazelor acestui dialog. Echilibrul lumii depinde de acest lucru.
Cel de-al doilea verset ne defineşte misiunea Profetului, care a fost trimis să răspânească mizericordia divină peste oameni, pacea. Dialogul şi deschiderea sunt alimentate de mizericordie. « Noi te-am trimis numai ca o milostivenie pentru lumi. »
M. Rhazali a explicat de ce mondializarea este, în zilele noastre, inumană (aceasta fiind şi constatarea mai multor minţi luminate din Occident), în sensul că ea îi marginalizează pe cei mai slabi, tinde să uniformizeze sau măcar să marginalizeze culturile în baza unui model dominant etc. Este o violenţă simbolică fără echivalent în istorie, care se exercită asupra unei mari părţi a planetei. Această violenţă simbolică este deseori însoţită de violenţă fizică : războaie, omucideri… Conştientizarea, de către ţările bogate, a acestei « orientări periculoase » se traduce prin apeluri foarte puternice la mai multă solidaritate, la o mondializare cu faţă umană care ar veghea la menţinerea tuturor genurilor de echilibru etc. El a arătat apoi de ce meditarea la o unitate spirituală între oameni ar fi un demers sănătos şi, poate mai mult ca niciodată, necesar. Răspunsul ne-a fost oferit prin revelaţia divină, revelaţie care îndeamnă oamenii la respectarea valorilor comune : respect faţă de celălalt, dialog în cadrul diversităţii credinţelor şi a culturilor.
Pentru a se ajunge la respectarea valorilor universale (drepturile omului) ar trebui reactivat sensul valorilor religioase. Versetul următor se adresează şi oamenilor în ansamblul lor. El arată că diversitatea culturilor şi a credinţelor este o manifestare a voinţei divine : « Dacă Dumnezeu ar fi vrut, v-ar fi făcut o singură adunare (…) » (16, 93)
Versetul care urmează se adresează oamenilor Cărţii (creştini şi evrei) şi a fost pogorât în momentul în care o delegaţie de creştini a fost primită în oraşul Najran de către Profet (slaws). Acest mesaj este o invitatie la un dialog pe o bază comună, la tawhîd. El nu pune nici măcar condiţia recunoaşterii Profetului (slaws). « Spune-le: (…) veniţi la un Cuvânt ce deopotrivă este între voi şi noi. Noi nu ne închinăm decât lui Dumnezeu, nu-I alăturăm nimic. » (3, 64) Conferenţiarul este de părere că aceste valori comune pot fi căutate în marile religii. Versetul următor defineşte aceste valori comune monoteismului abrahamic, pe care ni le vom aduce astfel şi noi aminte (cifrele dintre paranteze ne aparţin):
« Spune : « Veniţi ! Eu vă voi recita ceea ce Domnul vostru v-a poruncit : să nu-I alăturaţi nimic (1) ; să fiţi buni cu părinţii voştri (2) ; să nu vă ucideţi pruncii de frica sărăciei (3), căci Noi vă dăruim cele trebuincioase traiului şi vouă şi lor ; nu vă apropiaţi de cele scârboase, fie văzute, fie nevăzute (4) ; nu ucideţi pe nimeni pe nedrept (5), căci Dumnezeu v-a oprit aceasta. Pe acestea vi le porunceşte. Poate veţi pricepe ! Nu vă apropiaţi de averea orfanului, până ce nu a atins vârsta desăvârşirii (6), decât pentru o bună folosinţă. Folosiţi greutăţile şi măsurile drepte (7). Noi nu împovărăm pe nimeni decât după putinţa lui. Când vorbiţi, fiţi nepărtinitor chiar de este vorba de o rudă apropiată (8). Fiţi credincioşi legământului cu Dumnezeu (9). Pe acestea vi le porunceşte. Poate vă veţi aminti ! Aceasta este calea Mea cea dreaptă (10). Urmaţi-o ! Nu urmaţi cărările care vă îndepărtează de calea lui Dumnezeu. Pe acestea vi le porunceşte. Poate vă veţi teme ! » (Cor, Sura Vitele, 151-154)
Iată, deci, zece porunci plecând de la care putem căuta baze comune pentru un dialog. Fie ca fiecare dintre noi (evreu, creştin şi musulman) să-şi facă autocritica, să se autoanalizeze şi să evalueze distanţa la care se situează faţă de aceste principii. Chiar şi cei care nu au nici un reper religios se pot regăsi în unele dintre aceste valori comune, în cele care nu contrazic convingerile lor filosofice.
În versetul următor găsim o altă invitaţie la acest dialog comun, fără a se încerca triumfarea unui punct de vedere asupra altuia. Extraordinar în acest caz este faptul că dialogul se poate stabili fără ca unul sau altul dintre participanţii la el să pretindă că el se află pe calea cea bună. Dumnezeu va judeca, va arăta diferenţele dintre noi, aşa cum se arată într-un alt verset : (« Vă veţi întoarce la Mine şi Eu vă voi arăta diferenţele ») « Spune : « Cine vă înzestrează din ceruri şi de pe pământ ? » Spune : « Dumnezeu ! » Ori noi suntem, ori voi sunteţi, fie pe Calea cea Dreaptă, fie într-o rătăcire vădită. » (Cor, Sura Saba, 24)
Omenirea are nevoie de stabilitate, de această comuniune a valorilor, de cunoaşterea lui Dumnezeu în toate religiile. Dacă reflectăm la vieţile Profeţilor, vom găsi numeroase exemple ale acestui mesaj universal fundamentat pe valori comune, pe valori care unifică, şi nu pe separare şi conflicte. Islamul a atras numeroase persoane fără ca acestea să fi trăit această adeziune ca o contradicţie faţă de convingerile lor anterioare. Evreii au descoperit că musulmanii se situau în pura tradiţie ebraică a lui Moise (slaws). Creştinii au aflat că iubirea şi afecţiunea lor faţă de Isus (slaws) şi de Maria (slaws) constituiau parte integrantă a credinţei musulmanilor… În Coran stă scris : « Spune : « Noi nu facem nici o deosebire între mesagerii lui Dumnezeu… » »
În concluzie, se poate spune că în lume se manifestă semne încurajatoare pentru a se pune bazele unui veritabil dialog al culturilor, există spirite luminate care cheamă prin angajamentele / rugăciunile lor la această apropiere. Islamul, prin dimensiunea sa universală, poate contribui la fundamentarea bazelor acestui dialog. Echilibrul lumii depinde de acest lucru.
luni, aprilie 14, 2008
Abû l-‘Abbâs al-Mursî despre Fiintã si neantul omului
Abû l-‘Abbâs al-Mursî (m. 1287), a spus: “Existenta omului este strãbãtutã de neantul care precede aceastã existentã, precum si de cel care o va urma. Fiinta umanã este deci ea însãsi pur neant.”
Succesorul lui la conducerea ordinului shâdhilî, Ibn ‘Atâ' Allâh al-Iskandarî (m. 1309), a comentat aceste cuvinte astfel: “Într-adevãr, creaturile nu detin de nici un fel Fiinta absolutã (al-wujûd al-mutlaq), care nu apartine decât lui Dumnezeu; în existenta acestei Fiinte rezidã Unicitatea Sa absolutã (ahadiyya). Cât priveste lumile, acestea nu existã decât în mãsura în care El le doteazã cu o fiintã relativã. Or, cel a cãrui existentã îsi trage sursa din cea a altuia, nu are ca prim atribut neantul?”
Succesorul lui la conducerea ordinului shâdhilî, Ibn ‘Atâ' Allâh al-Iskandarî (m. 1309), a comentat aceste cuvinte astfel: “Într-adevãr, creaturile nu detin de nici un fel Fiinta absolutã (al-wujûd al-mutlaq), care nu apartine decât lui Dumnezeu; în existenta acestei Fiinte rezidã Unicitatea Sa absolutã (ahadiyya). Cât priveste lumile, acestea nu existã decât în mãsura în care El le doteazã cu o fiintã relativã. Or, cel a cãrui existentã îsi trage sursa din cea a altuia, nu are ca prim atribut neantul?”
Abûl-Muwâhib at-Tûnsî despre Frumuseţea si Rigoarea divinã
Abûl-Muwâhib at-Tûnsî a spus: “Dacã cineva pretinde cã poate contempla Frumusetea divinã fãrã sã fi fost educat de Rigoarea divinã, respinge-l, cãci este un antichrist (dajjâl).”
Comentariu: prin “contemplarea Frumusetii divine” se are în vedere beatitudinea, extazul mistic. Prin “educatia de cãtre Rigoarea divinã” se exprimã constrângerile morale si stricta observantã a cultului exoteric (rugãciunile, postul, pelerinajul). Iarãsi, Frumusetea divinã aduce în om harul, în timp ce Rigoarea îi inspirã frica de pedeapsã si respectul pentru majestatea divinã. Cele douã pot fi asemuite cu miscãrile sistolice: una expansivã (Frumusetea) si alta constrictivã (Rigoarea), alcãtuind împreunã echilibrul perfect. Frumusetea fãrã Rigoare cade într-adevãr în luxurã si demonism (se spune în crestinism cã Lucifer era cel mai frumos dintre îngeri înainte de cãdere), dar Rigoarea fãrã Frumusete duce la ariditate si sclerozã.
Comentariu: prin “contemplarea Frumusetii divine” se are în vedere beatitudinea, extazul mistic. Prin “educatia de cãtre Rigoarea divinã” se exprimã constrângerile morale si stricta observantã a cultului exoteric (rugãciunile, postul, pelerinajul). Iarãsi, Frumusetea divinã aduce în om harul, în timp ce Rigoarea îi inspirã frica de pedeapsã si respectul pentru majestatea divinã. Cele douã pot fi asemuite cu miscãrile sistolice: una expansivã (Frumusetea) si alta constrictivã (Rigoarea), alcãtuind împreunã echilibrul perfect. Frumusetea fãrã Rigoare cade într-adevãr în luxurã si demonism (se spune în crestinism cã Lucifer era cel mai frumos dintre îngeri înainte de cãdere), dar Rigoarea fãrã Frumusete duce la ariditate si sclerozã.
Shaikh-ul Abû Bakr al-Shiblî despre at-tawhîd
Shaikh-ul Abû Bakr al-Shiblî (m. 945), unul dintre maestrii scolii de la Bagdad, a rãspuns cuiva care îl întrebase asupra sensului profund al at-tawhîd (unicitatea lui Dumnezeu): "Nefericitule! Cel care defineste unicitatea lui Dumnezeu în mod explicit este un apostat, cel care face aluzie la ea este un biteist, cel care o evocã este un idolatru, cel care vorbeste despre ea este un inconstient, cel care pãstreazã tãcerea asupra acestui subiect este un ignorant, cel care se crede apropiat de ea este departe, cel care se extaziazã e lipsit de ea. Tot ceea ce distingeti cu imaginatia si ce puteti pricepe cu inteligenta, totul este rezidual, totul v-a fost aruncat, cãci totul este doar contingent si creat de voi însivã.” Se spune cã un discipol care i-a fost aproape timp de douãzeci de ani nu l-a auzit niciodatã pronuntând nici un cuvânt despre at-tawhîd…
Comentariu: Desi pare brutalã, conceptia Skaikhului Abû Bakr al-Shiblî este împãrtãsitã de o linie autenticã de sufisti, si a fost reluatã în nenumãrate rânduri. Ideea de bazã este cã unicitatea lui Dumnezeu se sustrage oricãrei definitii si oricãrei explicatii. Într-un hadith, Profetul spusese: “Dumnezeu este, si nimeni nu mai este cu El.” Maestrul Ibn Arabî enuntase unicitatea lui Dumnezeu prin fraza: “Dumnezeu este cel contemplat, si Dumnezeu este cel care contemplã.”
În traditia crestinã, Sfântul Augustin rezumase apofaza la: “Tot ceea ce-ti imaginezi despre El, si tot ceea ce vei întelege prin reflectie, nu este El…” Maestrul Eckhart, la rândul sãu, spunea: “Dacã întelegi ceva, Dumnezeu nu este nimic din acel ceva, si prin faptul cã întelegi ceva, orice ar fi, cazi în neîntelegere.”
Mai explicit, Shaikh-ul Abû Bakr al-Shiblî spune: “Cel care defineste unicitatea lui Dumnezeu în mod explicit este un apostat [pentru cã în mod cert ajunge la a sugera altora propriile erori], cel care face aluzie la ea este un biteist [pentru cã pune în aceleasi constructii Sinele divin cu sinele personal, si ajunge inevitabil sã se slãveascã si pe sine], cel care o evocã este un idolatru [pentru cã, neputând cunoaste cu adevãrat unicitatea lui Dumnezeu, se opreste în propriile formule, pe care le slãveste în locul unicitãtii lui Dumnezeu], cel care vorbeste despre ea este un inconstient [pentru cã nu face decât sã-si expunã în cel mai sigur fel propria ignorantã, zãpãcindu-i si pe altii cu ea], cel care pãstreazã tãcerea asupra acestui subiect este un ignorant [pentru cã totusi, fiind unul dintre lucrurile care existã, acesta trebuie enuntat], cel care se crede apropiat de ea este departe [tocmai pentru cã este un lucru de care toti sunt apropiati, si nimeni nu are rost sã se creadã cu ceva privilegiat fatã de ceilalti oameni], cel care se extaziazã e lipsit de ea [aici nu stiu :-)].
Comentariu: Desi pare brutalã, conceptia Skaikhului Abû Bakr al-Shiblî este împãrtãsitã de o linie autenticã de sufisti, si a fost reluatã în nenumãrate rânduri. Ideea de bazã este cã unicitatea lui Dumnezeu se sustrage oricãrei definitii si oricãrei explicatii. Într-un hadith, Profetul spusese: “Dumnezeu este, si nimeni nu mai este cu El.” Maestrul Ibn Arabî enuntase unicitatea lui Dumnezeu prin fraza: “Dumnezeu este cel contemplat, si Dumnezeu este cel care contemplã.”
În traditia crestinã, Sfântul Augustin rezumase apofaza la: “Tot ceea ce-ti imaginezi despre El, si tot ceea ce vei întelege prin reflectie, nu este El…” Maestrul Eckhart, la rândul sãu, spunea: “Dacã întelegi ceva, Dumnezeu nu este nimic din acel ceva, si prin faptul cã întelegi ceva, orice ar fi, cazi în neîntelegere.”
Mai explicit, Shaikh-ul Abû Bakr al-Shiblî spune: “Cel care defineste unicitatea lui Dumnezeu în mod explicit este un apostat [pentru cã în mod cert ajunge la a sugera altora propriile erori], cel care face aluzie la ea este un biteist [pentru cã pune în aceleasi constructii Sinele divin cu sinele personal, si ajunge inevitabil sã se slãveascã si pe sine], cel care o evocã este un idolatru [pentru cã, neputând cunoaste cu adevãrat unicitatea lui Dumnezeu, se opreste în propriile formule, pe care le slãveste în locul unicitãtii lui Dumnezeu], cel care vorbeste despre ea este un inconstient [pentru cã nu face decât sã-si expunã în cel mai sigur fel propria ignorantã, zãpãcindu-i si pe altii cu ea], cel care pãstreazã tãcerea asupra acestui subiect este un ignorant [pentru cã totusi, fiind unul dintre lucrurile care existã, acesta trebuie enuntat], cel care se crede apropiat de ea este departe [tocmai pentru cã este un lucru de care toti sunt apropiati, si nimeni nu are rost sã se creadã cu ceva privilegiat fatã de ceilalti oameni], cel care se extaziazã e lipsit de ea [aici nu stiu :-)].
sâmbătă, aprilie 12, 2008
Cuvintele lui Sidi Hamza
Motto: "Calea, este Shaikh-ul"
1. Adevărata cunoaştere nu se obţine decât când o cerem cu adevărat, cu umilinţă. Pornirea pe drumul către ea e comparabilă cu aceea a cuiva care doreşte să bea apă dintr-un pârâu: trebuie să se aplece până la el pentru a bea. Apa se găseşte mereu în punctul cel mai coborât dintr-un anume loc. Trebuie să fim precum apa.
2. Cunoaşterea lui Dumnezeu nu are graniţe. Fiecare pas pe cale este, prin aceasta, încă şi mai frumos şi mai minunat decât cel dinaintea sa.
3. Provenim, cu toţii, din aceeaşi lumină. Nu există nici o deosebire între noi, doar unitate. Noi facem distincţii între noi, dar în realitate suntem uniţi în Unul. Nu putem atinge această viziune decât dacă parcurgem fiecare pas al căii spirituale.
4. Percepem exteriorul lucrurilor, însă interiorul ne este ascuns şi învăluit. Corpul se găseşte în această lume, însă interioritatea se situează într-o altă dimensiune, într-un alt regat. Accesul la această interioritate, este toată esenţa Căii.
5. Nu căutaţi adevărul; căutaţi mai întâi să vă purificaţi.
6. Nu trebuie să avem încredere doar în înţelegerea noastră mentală. Există un mental sensibil şi un mental luminos. Mentalul sensibil are o limită. Pentru a o depăşi, trebuie să lucrăm asupra noastră înşine şi să frecventăm oameni de Dumnezeu. Doar El poate transforma mentalul sensibil în mental luminos, un mental iluminat prin lumina inimii.
7. Cele două porţi regale care permit accederea la Dumnezeu sunt invocaţia (dhikr) şi generozitatea.
8. Pe cel care se coboară, Dumnezeu îl înalţă.
9. Unele persoane au mari probleme în a se pune în serviciul altora, însă dacă ar depune efortul de a o face totuşi, încet-încet s-ar putea elibera de lanţurile agăţate de propriul suflet.
10. Când trăim într-o relaţie de frăţie (şi aici nu mă refer la frăţie în sens general, ci la o frăţie înveşmântată în iubire, în care inimile sunt la unison, iar minţile – în afinitate), atunci curge din abundenţă un atât de minunat vin al iubirii! Aceasta este, cu adevărat, împărăţia lui Dumnezeu!
11. Nu există decât o singură lumină. Ego-ul (nafs) are un strat exterior care împiedică pătrunderea luminii. Omului obişnuit nu i se permite să vadă dincolo de această carapace. Odată, însă, ce această apărătoare este dată la o parte, lumina care sălăşuieşte în inimă se îmbină cu Lumina lui Dumnezeu şi nu mai vedem decât Lumina Divină: Oriunde te întorci, vezi Faţa lui Dumnezeu.
12. Lumea este ca o umbră efemeră; umbra este ceva ce nu durează. Soarele se aşează pe un obiect, acesta aruncă pentru un timp o umbră, care apoi se risipeşte. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu această lume în raport cu realitatea.
13. Trimişii lui Dumnezeu nu au nici o umbră; doar oamenii încă necunoscători îi percep ca fiind fiinţe posedând umbre. În acest context trebuie noi să înţelegem ceea ce s-a relatat despre Profetul Muhammad, şi anume faptul că el nu avea nici o umbră.
14. Cel care a ajuns să perceapă Unitatea, nu mai vede nimic altceva. El îşi dă seama că toate formele obişnuite, chiar cele umane, nu sunt decât iluzie.
15. Recunoştinţa, gratitudinea sunt verigi componente ale harului divin.
16. Nimic nu este în afara lui Dumnezeu. El cuprinde toate lucrurile. Această realitate se contemplă după realizarea spirituală, iar această realizare este un dar. În acest domeniu, ştiinţele exterioare nu servesc la nimic. Savantul are obiceiul de a măsura totul, de a evalua şi cântări lucrurile. Cel care se situează dincolo de această abordare nu-şi mai pune aceste probleme.
17. Cei care se bazează numai pe scrierile lui Ibn Arabi sau ale altor maeştri sufi din trecut nu fac decât să le urmeze jilaba-urile, adica veşmintele. Ei vor rămâne la suprafaţa lucrurilor. Metodele potrivite de educaţie variază în funcţie de condiţiile epocii, şi numai Maestrul viu deţine cheile progresului iniţiatic.
18. La un anumit nivel, nevoia de Dumnezeu devine comparabilă nevoii de ajutor resimţită de o persoană pe cale să se înece, care strigă disperată dupa ajutor. Această nevoie distruge tot ceea ce nu este Dumnezeu.
19. Cel care înţelege valoarea pe care o reprezintă Şeicul, ştie că relaţia acestuia cu propria sa persoană nu este dependentă de cuvinte. „Tu mă vezi şi eu te văd”, iar aceasta este absolut suficient.
20. Învăţătura orală nu este necesară. Cea mai importantă este transformarea inimilor. Sidi Abu Madyan, de exemplu, vorbea rar.
21. Dumnezeu, în ziua în care doreşte să-l dăruiască pe servitor cu harul Sau, îi insuflă în inimă un suflu de iubire. Astfel, servitorul, în pofida faptului că este profund implicat în treburile lumii acesteia, simte în permanenţă legătura cu Domnul său. Profeţii au muncit, şi ei, la fel cum facem noi, dar activitatea lor nu le-a dominat inima, aceasta rămânând ferm îndreptată spre Dumnezeu.
22. Înţelegerea nu se obţine din cărţi. Ar fi mult prea simplu să adunăm doar toate cărţile scrise vreodată despre sufism pentru a o obţine. Adevărata ştiinţă vă va veni din interior, din inima voastră. Numai inima înţelege cu adevărat. Înţelege că nimic nu este dincolo de Dumnezeu.
23. Defectul şi urâţenia nu sunt în lucruri şi în fiinţe, ci în impuritatea privirii noastre asupra lor. Cu cât sufletul este mai calm, perfect şi pur, cu atât va fi predispus înspre a vedea în orice fiinţă o manifestare a luminii divine: totul este frumos, doar inima nelustruită a discipolului face ca lucrurile să pară urâte.
24. Lumina divină se roteşte deasupra inimii discipolului. Pentru ca un avion să aterizeze este nevoie ca, în prealabil, pista de aterizare să fie complet degajată. În acelaşi fel, dacă inima ne este plină de dorinţe şi pasiuni, Lumina nu va găsi un loc pentru a se aşeza.
25. Înţelepciunea este în inimă: cel care doreşte să aibă apă în puţuri, trebuie să sape; cu cât sapă mai mult, cu atât apa vine mai din abundenţă. Dacă se opreşte din săpat, apa nu va depăşi niciodată nivelul iniţial. Cel care sapă astfel nu trebuie să afirme sau să creadă că toată apa a fost deja descoperită; trebuie să continue să sape, fiindcă puţul acesta este fără de sfârşit.
26. Fiecare trebuie să vegheze asupra inimii lui. Trebuie să respingă ceea ce este rău în sine însuşi şi să încerce să se deschidă spre toate manifestarile de har divin, spre tot ceea ce este pozitiv şi încurajează ascensiunea şi progresul interior. Însă cum putem respinge influenţele negative? Atunci când le simţim îndreptându-se spre noi, trebuie să-i spunem ego-ului că se înşală, că este el cel care are toate defectele şi nu ceilalţi: "Eu sunt cel ce greşeşte. Dacă văd un defect în celălalt, asta se întâmplă pentru că el există în mine, altfel nu l-aş fi putut vedea".
27. Două lucruri sunt necesare şi se completează reciproc în practică: invocaţia şi orientarea. În cazul în care avem de-a face cu o oglindă murdară şi ruginită şi dorim ca ea să reflecte perfect lumina soarelui, trebuie efectuate două operaţii. Prima este şlefuirea oglinzii - această curăţare în ce priveşte inima se face cu ajutorul invocaţiei. Cealaltă este orientarea oglinzii către soare, astfel încât acesta să se reflecte perfect în ea - şi de aceea trebuie să vă orientaţi inima către cea a Ghidului. Puteţi invoca vreme de ore şi ore în şir, fără orientare nu este decât timp pierdut, inutil. Este ca şi cum am dori ca un vas să primească şi să se umple cu picaturi de ploaie în timp ce este întors invers: ar putea ploua în torente, vasul tot nu s-ar umple nici măcar cu o picătură. În schimb, dacă vasul este orientat spre cer, chiar dacă va cădea o singură picătură, el o va primi.
28. "Invocaţi până când vor spune: e nebun!" (Hadith)
29. Dhikr-ul practicat în mod regulat face să dispară progresiv dorinţele şi gândurile impure, la fel ca un vânător care intră în fiecare zi în pădure tragând focuri de armă; la început toate animalele, speriate, fug când aud zgomotul puştii, pentru a reveni puţin mai târziu în timpul aceleiaşi zile. Însă animalele, când constată că vânătorul revine în fiecare zi, ajung până la urmă, încet-încet, să-şi schimbe sălaşul.
30. Cheia răspunsului este în dhikr. Cu ajutorul său, veţi avea intuiţia a ceea ce trebuie făcut în fiecare situaţie, şi veţi afla răspuns la toate întrebările pe care vi le-aţi putea pune. Cel mai important lucru este să fiţi prezenţi, să fiţi fermi şi să continuaţi să rămâneţi pe cale.
31. Starea spirituală este manifestarea atracţiei discipolului, inclusiv a trupului acestuia, spre Spirit. Inima reacţionează în felul acesta pentru că nu este obişnuită cu Lumina Divină. Lumina influenţează întreaga fiinţă, inclusiv corpul ei fizic.
32. Puteţi trece prin numeroase şi diferite stări. Apa este una singură, florile sunt numeroase.
33. Deschiderea (fath) este dezvăluirea spontană a Realităţii Divine şi, deci, sfârşitul iluziei. Este ca un bulgăre de zăpadă aruncat în ocean. Bulgărele este ego-ul (nafs), iar oceanul este Realitatea lui Dumnezeu. Bulgărele de zăpadă nu este altceva decât apă îngheţată. Odată cufundat în ocean, el redevine lichid. Ego-ul nu are decât o existenţă efemeră şi iluzorie dacă este considerat în el însuşi, desprins de origine. La fel este şi bulgărele de zăpadă. Dacă îl privim în consistenţa sa solidă, de moment, el pare diferit de apă, pare a avea o natură a sa. În realitate, nu este altceva decât apă, ca o picătură între atâtea altele ale oceanului. Nu există decât o singură apă, şi stări diferite ale acesteia.
34. Este imposibil să ai pretenţii la Iubirea Divină, atât timp cât în inimă persistă ataşamentul faţă de lucrurile materiale din luma aceasta. Iată cum poate fi testat cel care iubeşte: iubirea adevărată merge mână în mână cu adevărata generozitate. Sidi Abu Madyan povestea deseori următoarea istorioară:
„Un om susţinea că-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Profetul Său. Ca să pună la încercare sinceritatea acestei iubiri, Dumnezeu i-a trimis un înger cu chip de om, care i-a zis: „O, tu, cel ce susţii că-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe Profetul Său, dă-mi mie haina ta.” Omul a fost de acord. Îngerul i-a cerut din nou: „Dă-mi şi mantia ta de lână”. Omul i-a dat-o şi pe aceasta. Nu mai era îmbrăcat decât în pantaloni, iar îngerul i-a cerut să i-i dea şi pe aceştia. Omul s-a dus într-un loc mai ferit şi i-a aruncat îngerului şi pantalonii. Rămăsese fără nimic. Atunci a auzit o voce cerească adresându-i-se: „Susţii că-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe Profetul Său: afirmaţia ta este sinceră.”
35. Ţin la iubire mai mult ca la orice. Să ne rugăm ca Dumnezeu să nu ne-o retragă. Iubirea dintre discipoli şi iubirea dintre fuqqara şi maestru sunt nesfârşite. Iar ele continuă să sporească neîncetat.
36. Această iubire se datorează secretului spiritual (sirr) şi este reală, pentru că noi ne reunim doar de dragul lui Dumnezeu. Această iubire învinge toate diferenţele culturale. Iubirea este cea care pune inimile în mişcare, ea este cea care iniţiază mişcarea ce face pe cineva să acţioneze. Este montura tuturor minţilor şi a tuturor sufletelor; prin iubire cunoaştem toate lucrurile.
37. Când iubirea sălăşluieşte în inimă, nimic nu pare greu, profităm de orice lucru care ni se întâmplă. Aceasta se datorează faptului că mulţumită iubirii, vălul care ne desparte de realitate devine din ce în ce mai transparent. Resimţim o bucurie profundă din cauza acestei apropieri, şi suntem invadaţi de percepţia frumuseţii.
38. Iubirea este cea care provoacă o rană, un plânset. Plânge numai acela al cărui maestru este intoxicat de iubire. Iubiţi toate creaturile, oricare le-ar fi religia, rasa sau opiniile.
39. Fiecare se află în locul unde l-a lăsat Dumnezeu şi deci nu este dreptul nostru de a judeca. Sidi Abu Madyan interzicea orice lectură legată de sufism discipolilor săi, în afară de "Hikam" (culegere de fraze de înţelepciune scrisă de Ibn Ata Allah). Este preferabil a gusta direct din experienţa lucrurilor decât a avea o idee preconcepută despre aceasta, care poate constitui chiar un văl. Calea noastră este o cale de mijloc.
40. Atunci când Dumnezeu îşi iubeşte supusul, îi acoperă calităţile cu propriile Sale calităţi. Este ca şi cum un rege ne-ar invita la el şi noi nu am avea haine suficient de curate şi de potrivite pentru a fi demni de locuinţa sa. Atunci, regele ne acoperă cu veşminte de-ale sale şi ne primeşte la el.
41. Fiecare se agaţă de atributele care-i sunt proprii: savantul se crede superior tuturor prin ştiinţa lui, bogatul îşi face un titlu de glorie din bogăţie şi fiecare rămâne astfel cu boala sa. Numai educaţia spirituală îi poate ajuta să se elibereze de aceste boli.
42. Ego-ul (nafs) se opune tot timpul la ceea ce i se impune şi începe să lanseze sugestii care să-i permită să ajungă la ceea ce l-ar putea satisface. Calea are efectul opus: când ceva din lumea aceasta ne atrage, ea ne împiedică să răspundem acestei chemări.
43. Când ne aflăm pe cale, trebuie să evităm să ne împotmolim în diverse fixaţii; este mai bine să lăsăm lucrurile să-şi urmeze cursul după cum este Voia lui Dumnezeu. Noi să rămânem constanţi în practicile noastre.
44. Cel care nu are o intenţie pură (niya) nu va evolua, chiar de-ar rămâne întreaga sa viaţă în compania Profetului. Punctele tari ale cuiva sunt slăbiciunile altcuiva: de aceea trebuie să-i ajutăm pe alţii să-şi depăşească dificultăţile.
45. Nu trebuie lăsate sugestiile negative să vă intre în inimă, pentru că dacă acest lucru se întâmplă ea va deveni precum un grajd plin de murdărie.
46. Încercaţi să vă păstraţi interiorul curat şi pur, iar dhikr-ul vă va permite să scoateţi ceea ce rămâne impur.
47. Fiţi constanţi în dhikr-ul vostru şi în frecventarea reuniunilor. Nu vă inventaţi tot felul de scuze. Cu toate că obligaţiile profesionale, familiale şi sociale sunt împovărătoare, aceasta este legea vieţii şi cu toţii trebuie să trecem prin asta.
48. Chiar atunci când vă vorbesc de grădina voastră, vă vorbesc despre Unitate. Respectul faţă de prescripţiile Shari'a (legea exterioară) joacă acelaşi rol ca ceara ce constituie dopul unei sticle, care împiedică lichidul să se răspândească în afară. Un recipient poate fi umplut cu apă, însă atunci când fundul său este strapuns cu un cuţit, tot lichidul se scurge. Am putea foarte bine să-l umplem din nou, însă dacă fundul său este fisurat, nimic nu se va putea păstra înăuntru. Această imagine ilustrează situaţia discipolului ce nu aplică Shari'a.
49. Munca se situează pe primul loc în lumea aceasta, pentru că Legea Divină ne cere să avem grijă de familia de origine. Este la fel de important să ne îngrijim de propria noastră familie, de soţie şi de copii. Este, de asemenea, de avut în vedere activitatea care trebuie depusă pe cale. Aşadar, este nevoie să împăcăm aceste trei sfere care constituie jaloanele vieţii noastre. Treptat, odată cu practicarea dhikr-ului, se va dezvolta şi intuiţia a ceea ce este cel mai bine de făcut în fiecare situaţie.
50. Ocupaţi-vă de părinţii voştri, chiar dacă au concepţii complet diferite de ale voastre. Aveţi grijă să aibă tot ce le trebuie. Una dintre ruşinile lumii moderne este aceea de a-şi abandona părinţii într-un cămin, debarasându-se astfel de aceştia.
51. Când cineva citeşte biografia Profetului, este uimit de similitudinea dintre legăturile existente între acesta şi comunitatea sa şi ceea ce trăim pe cale în zilele noastre. În fapt, este una şi aceeaşi învăţătură care se perpetuează.
52. Conflictele dintre diferitele comunităţi etnice şi religioase sunt legate de trecut şi acestea n-ar trebui să ne preocupe.
53. Nu vă doriţi stări spirituale, extaze, deschiderea sau viziunile! Nu vă doriţi decât cunoaşterea lui Dumnezeu. Aşteptarea hal-urilor sau a viziunilor poate arunca un văl între noi şi această cunoaştere. Progresul interior trebuie să debordeze în exterior, în comportament.
54. Nu trebuie să dăm atenţie defectelor altora şi să fim atraşi în capcana criticilor şi a judecăţilor de valoare. Altfel, vom sfârşi prin a trece cu vederea propriile noastre defecte.
55. Calea este asemenea unui mare spital în care ghidul spiritual (şeicul) este singurul medic. Cum poate acuza un pacient pe un altul de faptul că nu se simte bine? Este important, aşadar, să ne scoatem în evidenţă calităţile unii altora.
56. Priviţi-vă fraţii ca şi cum ar fi perfecţi, pentru simplul motiv că se află pe Cale. Încet-încet, vă veţi da seama că întreaga creaţie este perfectă, şi această măreţie se întinde deasupra tuturor lucrurilor. Cel care vede un defect la celălalt nu face decât să-şi observe propriile defecte.
57. Fiţi veghetorii inimii voastre. Făceţi-o să fie curată şi pură ca un loc de rugăciune. Călătoria trebuie să se efectueze gradat, pentru ca discipolul să nu fie cuprins de aroganţă. Acela ce dă şi se laudă cu asta este mai jos decât acela care nu a făcut nimic. A se mândri înseamnă a strivi toate fructele darului.
58. Când un apicultor observă un roi de albine, aduce un stup în care aşază lucruri dulci şi parfumate; când albinele simt parfumul, intră în stup. Dacă lăcaşul lor este bine pregătit, acesta le va plăcea şi se vor stabili acolo. Altfel, vor rămâne doar pentru o zi sau două după care vor pleca definitiv. Acelaşi fenomen este valabil şi în cazul Secretului Divin: dacă găseşte inima curată şi parfumată, el se va stabili pentru totdeauna în aceasta şi va crea un elixir divin.
59. Secretul spiritual (sirr) al căii noastre este complet. Sidi Abu Madyan a întâlnit un număr de maeştri, fiecare dintre aceştia transmiţându-i ceea ce i-a fost destinat. Acest secret include ştiinţa cuprinsă în shari’a, comportamentul (akhlaq), staţiunile (ahwal), iubirea (mahabba), dhikr şi Sunna. Autorizaţia (idhn) este totală şi absolută. Caracterul absolut se referă atât la răspândirea căii, cât şi la invocaţii.
1. Adevărata cunoaştere nu se obţine decât când o cerem cu adevărat, cu umilinţă. Pornirea pe drumul către ea e comparabilă cu aceea a cuiva care doreşte să bea apă dintr-un pârâu: trebuie să se aplece până la el pentru a bea. Apa se găseşte mereu în punctul cel mai coborât dintr-un anume loc. Trebuie să fim precum apa.
2. Cunoaşterea lui Dumnezeu nu are graniţe. Fiecare pas pe cale este, prin aceasta, încă şi mai frumos şi mai minunat decât cel dinaintea sa.
3. Provenim, cu toţii, din aceeaşi lumină. Nu există nici o deosebire între noi, doar unitate. Noi facem distincţii între noi, dar în realitate suntem uniţi în Unul. Nu putem atinge această viziune decât dacă parcurgem fiecare pas al căii spirituale.
4. Percepem exteriorul lucrurilor, însă interiorul ne este ascuns şi învăluit. Corpul se găseşte în această lume, însă interioritatea se situează într-o altă dimensiune, într-un alt regat. Accesul la această interioritate, este toată esenţa Căii.
5. Nu căutaţi adevărul; căutaţi mai întâi să vă purificaţi.
6. Nu trebuie să avem încredere doar în înţelegerea noastră mentală. Există un mental sensibil şi un mental luminos. Mentalul sensibil are o limită. Pentru a o depăşi, trebuie să lucrăm asupra noastră înşine şi să frecventăm oameni de Dumnezeu. Doar El poate transforma mentalul sensibil în mental luminos, un mental iluminat prin lumina inimii.
7. Cele două porţi regale care permit accederea la Dumnezeu sunt invocaţia (dhikr) şi generozitatea.
8. Pe cel care se coboară, Dumnezeu îl înalţă.
9. Unele persoane au mari probleme în a se pune în serviciul altora, însă dacă ar depune efortul de a o face totuşi, încet-încet s-ar putea elibera de lanţurile agăţate de propriul suflet.
10. Când trăim într-o relaţie de frăţie (şi aici nu mă refer la frăţie în sens general, ci la o frăţie înveşmântată în iubire, în care inimile sunt la unison, iar minţile – în afinitate), atunci curge din abundenţă un atât de minunat vin al iubirii! Aceasta este, cu adevărat, împărăţia lui Dumnezeu!
11. Nu există decât o singură lumină. Ego-ul (nafs) are un strat exterior care împiedică pătrunderea luminii. Omului obişnuit nu i se permite să vadă dincolo de această carapace. Odată, însă, ce această apărătoare este dată la o parte, lumina care sălăşuieşte în inimă se îmbină cu Lumina lui Dumnezeu şi nu mai vedem decât Lumina Divină: Oriunde te întorci, vezi Faţa lui Dumnezeu.
12. Lumea este ca o umbră efemeră; umbra este ceva ce nu durează. Soarele se aşează pe un obiect, acesta aruncă pentru un timp o umbră, care apoi se risipeşte. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu această lume în raport cu realitatea.
13. Trimişii lui Dumnezeu nu au nici o umbră; doar oamenii încă necunoscători îi percep ca fiind fiinţe posedând umbre. În acest context trebuie noi să înţelegem ceea ce s-a relatat despre Profetul Muhammad, şi anume faptul că el nu avea nici o umbră.
14. Cel care a ajuns să perceapă Unitatea, nu mai vede nimic altceva. El îşi dă seama că toate formele obişnuite, chiar cele umane, nu sunt decât iluzie.
15. Recunoştinţa, gratitudinea sunt verigi componente ale harului divin.
16. Nimic nu este în afara lui Dumnezeu. El cuprinde toate lucrurile. Această realitate se contemplă după realizarea spirituală, iar această realizare este un dar. În acest domeniu, ştiinţele exterioare nu servesc la nimic. Savantul are obiceiul de a măsura totul, de a evalua şi cântări lucrurile. Cel care se situează dincolo de această abordare nu-şi mai pune aceste probleme.
17. Cei care se bazează numai pe scrierile lui Ibn Arabi sau ale altor maeştri sufi din trecut nu fac decât să le urmeze jilaba-urile, adica veşmintele. Ei vor rămâne la suprafaţa lucrurilor. Metodele potrivite de educaţie variază în funcţie de condiţiile epocii, şi numai Maestrul viu deţine cheile progresului iniţiatic.
18. La un anumit nivel, nevoia de Dumnezeu devine comparabilă nevoii de ajutor resimţită de o persoană pe cale să se înece, care strigă disperată dupa ajutor. Această nevoie distruge tot ceea ce nu este Dumnezeu.
19. Cel care înţelege valoarea pe care o reprezintă Şeicul, ştie că relaţia acestuia cu propria sa persoană nu este dependentă de cuvinte. „Tu mă vezi şi eu te văd”, iar aceasta este absolut suficient.
20. Învăţătura orală nu este necesară. Cea mai importantă este transformarea inimilor. Sidi Abu Madyan, de exemplu, vorbea rar.
21. Dumnezeu, în ziua în care doreşte să-l dăruiască pe servitor cu harul Sau, îi insuflă în inimă un suflu de iubire. Astfel, servitorul, în pofida faptului că este profund implicat în treburile lumii acesteia, simte în permanenţă legătura cu Domnul său. Profeţii au muncit, şi ei, la fel cum facem noi, dar activitatea lor nu le-a dominat inima, aceasta rămânând ferm îndreptată spre Dumnezeu.
22. Înţelegerea nu se obţine din cărţi. Ar fi mult prea simplu să adunăm doar toate cărţile scrise vreodată despre sufism pentru a o obţine. Adevărata ştiinţă vă va veni din interior, din inima voastră. Numai inima înţelege cu adevărat. Înţelege că nimic nu este dincolo de Dumnezeu.
23. Defectul şi urâţenia nu sunt în lucruri şi în fiinţe, ci în impuritatea privirii noastre asupra lor. Cu cât sufletul este mai calm, perfect şi pur, cu atât va fi predispus înspre a vedea în orice fiinţă o manifestare a luminii divine: totul este frumos, doar inima nelustruită a discipolului face ca lucrurile să pară urâte.
24. Lumina divină se roteşte deasupra inimii discipolului. Pentru ca un avion să aterizeze este nevoie ca, în prealabil, pista de aterizare să fie complet degajată. În acelaşi fel, dacă inima ne este plină de dorinţe şi pasiuni, Lumina nu va găsi un loc pentru a se aşeza.
25. Înţelepciunea este în inimă: cel care doreşte să aibă apă în puţuri, trebuie să sape; cu cât sapă mai mult, cu atât apa vine mai din abundenţă. Dacă se opreşte din săpat, apa nu va depăşi niciodată nivelul iniţial. Cel care sapă astfel nu trebuie să afirme sau să creadă că toată apa a fost deja descoperită; trebuie să continue să sape, fiindcă puţul acesta este fără de sfârşit.
26. Fiecare trebuie să vegheze asupra inimii lui. Trebuie să respingă ceea ce este rău în sine însuşi şi să încerce să se deschidă spre toate manifestarile de har divin, spre tot ceea ce este pozitiv şi încurajează ascensiunea şi progresul interior. Însă cum putem respinge influenţele negative? Atunci când le simţim îndreptându-se spre noi, trebuie să-i spunem ego-ului că se înşală, că este el cel care are toate defectele şi nu ceilalţi: "Eu sunt cel ce greşeşte. Dacă văd un defect în celălalt, asta se întâmplă pentru că el există în mine, altfel nu l-aş fi putut vedea".
27. Două lucruri sunt necesare şi se completează reciproc în practică: invocaţia şi orientarea. În cazul în care avem de-a face cu o oglindă murdară şi ruginită şi dorim ca ea să reflecte perfect lumina soarelui, trebuie efectuate două operaţii. Prima este şlefuirea oglinzii - această curăţare în ce priveşte inima se face cu ajutorul invocaţiei. Cealaltă este orientarea oglinzii către soare, astfel încât acesta să se reflecte perfect în ea - şi de aceea trebuie să vă orientaţi inima către cea a Ghidului. Puteţi invoca vreme de ore şi ore în şir, fără orientare nu este decât timp pierdut, inutil. Este ca şi cum am dori ca un vas să primească şi să se umple cu picaturi de ploaie în timp ce este întors invers: ar putea ploua în torente, vasul tot nu s-ar umple nici măcar cu o picătură. În schimb, dacă vasul este orientat spre cer, chiar dacă va cădea o singură picătură, el o va primi.
28. "Invocaţi până când vor spune: e nebun!" (Hadith)
29. Dhikr-ul practicat în mod regulat face să dispară progresiv dorinţele şi gândurile impure, la fel ca un vânător care intră în fiecare zi în pădure tragând focuri de armă; la început toate animalele, speriate, fug când aud zgomotul puştii, pentru a reveni puţin mai târziu în timpul aceleiaşi zile. Însă animalele, când constată că vânătorul revine în fiecare zi, ajung până la urmă, încet-încet, să-şi schimbe sălaşul.
30. Cheia răspunsului este în dhikr. Cu ajutorul său, veţi avea intuiţia a ceea ce trebuie făcut în fiecare situaţie, şi veţi afla răspuns la toate întrebările pe care vi le-aţi putea pune. Cel mai important lucru este să fiţi prezenţi, să fiţi fermi şi să continuaţi să rămâneţi pe cale.
31. Starea spirituală este manifestarea atracţiei discipolului, inclusiv a trupului acestuia, spre Spirit. Inima reacţionează în felul acesta pentru că nu este obişnuită cu Lumina Divină. Lumina influenţează întreaga fiinţă, inclusiv corpul ei fizic.
32. Puteţi trece prin numeroase şi diferite stări. Apa este una singură, florile sunt numeroase.
33. Deschiderea (fath) este dezvăluirea spontană a Realităţii Divine şi, deci, sfârşitul iluziei. Este ca un bulgăre de zăpadă aruncat în ocean. Bulgărele este ego-ul (nafs), iar oceanul este Realitatea lui Dumnezeu. Bulgărele de zăpadă nu este altceva decât apă îngheţată. Odată cufundat în ocean, el redevine lichid. Ego-ul nu are decât o existenţă efemeră şi iluzorie dacă este considerat în el însuşi, desprins de origine. La fel este şi bulgărele de zăpadă. Dacă îl privim în consistenţa sa solidă, de moment, el pare diferit de apă, pare a avea o natură a sa. În realitate, nu este altceva decât apă, ca o picătură între atâtea altele ale oceanului. Nu există decât o singură apă, şi stări diferite ale acesteia.
34. Este imposibil să ai pretenţii la Iubirea Divină, atât timp cât în inimă persistă ataşamentul faţă de lucrurile materiale din luma aceasta. Iată cum poate fi testat cel care iubeşte: iubirea adevărată merge mână în mână cu adevărata generozitate. Sidi Abu Madyan povestea deseori următoarea istorioară:
„Un om susţinea că-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Profetul Său. Ca să pună la încercare sinceritatea acestei iubiri, Dumnezeu i-a trimis un înger cu chip de om, care i-a zis: „O, tu, cel ce susţii că-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe Profetul Său, dă-mi mie haina ta.” Omul a fost de acord. Îngerul i-a cerut din nou: „Dă-mi şi mantia ta de lână”. Omul i-a dat-o şi pe aceasta. Nu mai era îmbrăcat decât în pantaloni, iar îngerul i-a cerut să i-i dea şi pe aceştia. Omul s-a dus într-un loc mai ferit şi i-a aruncat îngerului şi pantalonii. Rămăsese fără nimic. Atunci a auzit o voce cerească adresându-i-se: „Susţii că-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe Profetul Său: afirmaţia ta este sinceră.”
35. Ţin la iubire mai mult ca la orice. Să ne rugăm ca Dumnezeu să nu ne-o retragă. Iubirea dintre discipoli şi iubirea dintre fuqqara şi maestru sunt nesfârşite. Iar ele continuă să sporească neîncetat.
36. Această iubire se datorează secretului spiritual (sirr) şi este reală, pentru că noi ne reunim doar de dragul lui Dumnezeu. Această iubire învinge toate diferenţele culturale. Iubirea este cea care pune inimile în mişcare, ea este cea care iniţiază mişcarea ce face pe cineva să acţioneze. Este montura tuturor minţilor şi a tuturor sufletelor; prin iubire cunoaştem toate lucrurile.
37. Când iubirea sălăşluieşte în inimă, nimic nu pare greu, profităm de orice lucru care ni se întâmplă. Aceasta se datorează faptului că mulţumită iubirii, vălul care ne desparte de realitate devine din ce în ce mai transparent. Resimţim o bucurie profundă din cauza acestei apropieri, şi suntem invadaţi de percepţia frumuseţii.
38. Iubirea este cea care provoacă o rană, un plânset. Plânge numai acela al cărui maestru este intoxicat de iubire. Iubiţi toate creaturile, oricare le-ar fi religia, rasa sau opiniile.
39. Fiecare se află în locul unde l-a lăsat Dumnezeu şi deci nu este dreptul nostru de a judeca. Sidi Abu Madyan interzicea orice lectură legată de sufism discipolilor săi, în afară de "Hikam" (culegere de fraze de înţelepciune scrisă de Ibn Ata Allah). Este preferabil a gusta direct din experienţa lucrurilor decât a avea o idee preconcepută despre aceasta, care poate constitui chiar un văl. Calea noastră este o cale de mijloc.
40. Atunci când Dumnezeu îşi iubeşte supusul, îi acoperă calităţile cu propriile Sale calităţi. Este ca şi cum un rege ne-ar invita la el şi noi nu am avea haine suficient de curate şi de potrivite pentru a fi demni de locuinţa sa. Atunci, regele ne acoperă cu veşminte de-ale sale şi ne primeşte la el.
41. Fiecare se agaţă de atributele care-i sunt proprii: savantul se crede superior tuturor prin ştiinţa lui, bogatul îşi face un titlu de glorie din bogăţie şi fiecare rămâne astfel cu boala sa. Numai educaţia spirituală îi poate ajuta să se elibereze de aceste boli.
42. Ego-ul (nafs) se opune tot timpul la ceea ce i se impune şi începe să lanseze sugestii care să-i permită să ajungă la ceea ce l-ar putea satisface. Calea are efectul opus: când ceva din lumea aceasta ne atrage, ea ne împiedică să răspundem acestei chemări.
43. Când ne aflăm pe cale, trebuie să evităm să ne împotmolim în diverse fixaţii; este mai bine să lăsăm lucrurile să-şi urmeze cursul după cum este Voia lui Dumnezeu. Noi să rămânem constanţi în practicile noastre.
44. Cel care nu are o intenţie pură (niya) nu va evolua, chiar de-ar rămâne întreaga sa viaţă în compania Profetului. Punctele tari ale cuiva sunt slăbiciunile altcuiva: de aceea trebuie să-i ajutăm pe alţii să-şi depăşească dificultăţile.
45. Nu trebuie lăsate sugestiile negative să vă intre în inimă, pentru că dacă acest lucru se întâmplă ea va deveni precum un grajd plin de murdărie.
46. Încercaţi să vă păstraţi interiorul curat şi pur, iar dhikr-ul vă va permite să scoateţi ceea ce rămâne impur.
47. Fiţi constanţi în dhikr-ul vostru şi în frecventarea reuniunilor. Nu vă inventaţi tot felul de scuze. Cu toate că obligaţiile profesionale, familiale şi sociale sunt împovărătoare, aceasta este legea vieţii şi cu toţii trebuie să trecem prin asta.
48. Chiar atunci când vă vorbesc de grădina voastră, vă vorbesc despre Unitate. Respectul faţă de prescripţiile Shari'a (legea exterioară) joacă acelaşi rol ca ceara ce constituie dopul unei sticle, care împiedică lichidul să se răspândească în afară. Un recipient poate fi umplut cu apă, însă atunci când fundul său este strapuns cu un cuţit, tot lichidul se scurge. Am putea foarte bine să-l umplem din nou, însă dacă fundul său este fisurat, nimic nu se va putea păstra înăuntru. Această imagine ilustrează situaţia discipolului ce nu aplică Shari'a.
49. Munca se situează pe primul loc în lumea aceasta, pentru că Legea Divină ne cere să avem grijă de familia de origine. Este la fel de important să ne îngrijim de propria noastră familie, de soţie şi de copii. Este, de asemenea, de avut în vedere activitatea care trebuie depusă pe cale. Aşadar, este nevoie să împăcăm aceste trei sfere care constituie jaloanele vieţii noastre. Treptat, odată cu practicarea dhikr-ului, se va dezvolta şi intuiţia a ceea ce este cel mai bine de făcut în fiecare situaţie.
50. Ocupaţi-vă de părinţii voştri, chiar dacă au concepţii complet diferite de ale voastre. Aveţi grijă să aibă tot ce le trebuie. Una dintre ruşinile lumii moderne este aceea de a-şi abandona părinţii într-un cămin, debarasându-se astfel de aceştia.
51. Când cineva citeşte biografia Profetului, este uimit de similitudinea dintre legăturile existente între acesta şi comunitatea sa şi ceea ce trăim pe cale în zilele noastre. În fapt, este una şi aceeaşi învăţătură care se perpetuează.
52. Conflictele dintre diferitele comunităţi etnice şi religioase sunt legate de trecut şi acestea n-ar trebui să ne preocupe.
53. Nu vă doriţi stări spirituale, extaze, deschiderea sau viziunile! Nu vă doriţi decât cunoaşterea lui Dumnezeu. Aşteptarea hal-urilor sau a viziunilor poate arunca un văl între noi şi această cunoaştere. Progresul interior trebuie să debordeze în exterior, în comportament.
54. Nu trebuie să dăm atenţie defectelor altora şi să fim atraşi în capcana criticilor şi a judecăţilor de valoare. Altfel, vom sfârşi prin a trece cu vederea propriile noastre defecte.
55. Calea este asemenea unui mare spital în care ghidul spiritual (şeicul) este singurul medic. Cum poate acuza un pacient pe un altul de faptul că nu se simte bine? Este important, aşadar, să ne scoatem în evidenţă calităţile unii altora.
56. Priviţi-vă fraţii ca şi cum ar fi perfecţi, pentru simplul motiv că se află pe Cale. Încet-încet, vă veţi da seama că întreaga creaţie este perfectă, şi această măreţie se întinde deasupra tuturor lucrurilor. Cel care vede un defect la celălalt nu face decât să-şi observe propriile defecte.
57. Fiţi veghetorii inimii voastre. Făceţi-o să fie curată şi pură ca un loc de rugăciune. Călătoria trebuie să se efectueze gradat, pentru ca discipolul să nu fie cuprins de aroganţă. Acela ce dă şi se laudă cu asta este mai jos decât acela care nu a făcut nimic. A se mândri înseamnă a strivi toate fructele darului.
58. Când un apicultor observă un roi de albine, aduce un stup în care aşază lucruri dulci şi parfumate; când albinele simt parfumul, intră în stup. Dacă lăcaşul lor este bine pregătit, acesta le va plăcea şi se vor stabili acolo. Altfel, vor rămâne doar pentru o zi sau două după care vor pleca definitiv. Acelaşi fenomen este valabil şi în cazul Secretului Divin: dacă găseşte inima curată şi parfumată, el se va stabili pentru totdeauna în aceasta şi va crea un elixir divin.
59. Secretul spiritual (sirr) al căii noastre este complet. Sidi Abu Madyan a întâlnit un număr de maeştri, fiecare dintre aceştia transmiţându-i ceea ce i-a fost destinat. Acest secret include ştiinţa cuprinsă în shari’a, comportamentul (akhlaq), staţiunile (ahwal), iubirea (mahabba), dhikr şi Sunna. Autorizaţia (idhn) este totală şi absolută. Caracterul absolut se referă atât la răspândirea căii, cât şi la invocaţii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)