Se povesteşte că Imamul Châfi’i şi Imamul Ahmed Hanbal erau aşezaţi amândoi, ocupaţi cu o discuţie, atunci când apăru Habib ‘Adjemi. Ahmed Hanbal spuse:
- Trebuie să-i punem o întrebare lui Habib.
- Fereşte-te, obiectă Châfi’i, căci este un om extraordinar. Totuşi, Ahmed Hanbal se adresă lui Habib:
- O Habib! cineva este dator cu una dintre cele cinci rugăciuni canonice, dar nu ştie cu care. Ce trebuie făcut cu el?
- Aceasta, răspunse Habib, este fapta unui om a cărui inimă nu se îngrijeşte deloc de Domnul cel Preaînalt. Trebuie corectat şi să i se ceară să facă toate cele cinci rugăciuni.
Ahmed Hanbal rămase stupefiat de răspuns.
- Nu te avertizasem, observă Châfi’i, să te abţii să-l întrebi ceva?
Se povesteşte că Habib avea o servitoare care era în casa lui de treizeci de ani, timp în care el nu-i văzuse niciodată faţa. Într-o zi, Habib îi spuse:
- Femeie, cheam-o deci pe servitoarea noastră.
- Dar servitoarea dumneavoastră sunt eu însăşi, observă această.
Şi Habib îi răspunse:
- În timpul ultimelor treizeci de ani, n-am avut niciodată forţa de a privi pe altcineva decât Dumnezeu, iată de ce nu te cunoşteam.
Se povesteşte că Habib ‘Adjemi, aşezat într-un colţ, spunea: “Cui nu-i place alături de Tine, să nu fie niciodată fericit! Cui nu i se iluminează ochiul la lumina Ta, să nu fie niciodată luminat! Cine nu Te iubeşte, fie ca nimeni să nu-l iubească!”
Fu întrebat Habib ‘Adjemi unde putea să se simtă bine Domnul cel Preaînalt. “Într-o inimă, răspunse el, în care nu se găseşte ipocrizie nici cât un fir de praf.”
De fiecare dată când se recita în faţa lui Coranul, Habib începea să plângă amar. - - Dar, i se obiectă, tu eşti un barbar (‘adjemi), Coranul este în arabă şi tu nu-i pricepi sensul. De ce plângi astfel?
- Este adevărat, răspunse el, că limba mea este barbară, dar inima mea este arabă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu