În ce constă învăţătura lui Tierno Bokar ?
Această învăţătură precizează, mai întâi, ce este religia şi ce este credinţa.
În ceea ce priveşte religia, Tierno Bokar deosebeşte sharia şi mistica. Pentru el, sharia este doar ansamblul regulilor menite să apere omul de “libertinaj şi nereligie”. Sharia este, deci, un cod.
Mistica, în schimb, duce la cunoaştere şi provine din două surse :
- revelaţia dăruită de Dumnezeu unui profet;
- experienţa credinciosului, izvorâtă dintr-o îndelungă meditare şi o practică religioasă aprofundată.
Înţeleptul care, prin mistică, atinge cunoaşterea, poate ulterior să-şi adapteze învăţătura la condiţiile locale în care trăieşte. Respectarea tradiţiilor – pe care o susţine Tierno Bokar – se înscrie în acest context.
Sharia, ca şi mistica, determină întreaga atitudine în viaţă a credinciosului.
Credinţa corespunde relaţiei omului cu Dumnezeu şi presupune, mai întâi, devotamentul faţă de Dumnezeu. Dar ea corespunde şi „cantităţii de încredere pe care o avem în Dumnezeu”, şi „nivelului atins de propria-ne convingere”.
Tierno Bokar deosebeşte trei niveluri ale credinţei care determină, în mod corespunzător, fiecare dintre tipurile de relaţie pe care credinciosul le stabileşte cu celelalte comunităţi umane:
- primul nivel al credinţei este „credinţa sulbu” sau „credinţa solidă”: este credinţa majorităţii oamenilor şi a numeroşi marabuţi. Ataşată exclusiv literei Scripturii, credinţa sulbu promovează intransigenţa religioasă şi culminează cu războiul armat.
- al doilea nivel al credinţei este „credinţa sa’ ilu” sau „credinţa lichidă”: este credinţa celor care caută Adevărul şi îl descoperă prin Cunoaştere. Ea promovează toleranţa, instituie relaţii paşnice cu ansamblul lumii vii şi se declară ferm împotriva războiului.
- al treilea nivel al credinţei este „credinţa ghaziya”, un „abur gazos”, apanajul elitei elitei. Prin ea, Înţeleptul atinge Adevărul divin, în iubire şi caritate.
Astfel, pentru Tierno Bokar religia şi credinţa stabilesc regulile de relaţionare cu ceilalţi. Pornind de la Coran (XXX, 22): „Dintre semnele Sale: crearea cerurilor şi a pământului, deosebirea graiurilor şi a culorilor voastre. Întru acestea sunt semne pentru cei care ştiu”, Tierno Bokar enunţă două parabole: „Curcubeul” şi „Copiii aceluiaşi tată”.
La fel cum în curcubeu se unesc culori diferite, tot aşa, fiii aceluiaşi tată sunt diferiţi ca aspect, şi, totuşi, rămân fraţi între ei şi copii legitimi. Astfel, pentru infideli „Dumnezeu este Iubire şi Putere… A dispreţui ceva produs de voinţa divină, care acţionează din Iubire, înseamnă să contrazici vrerea divină şi să-i conteşti înţelepciunea. Excluderea unei fiinţe din Iubirea primordială înseamnă manifestarea unei ignoranţe capitale… Să nu iubeşti decât ceea ce îţi seamănă înseamnă să nu te iubeşti decât pe tine însuţi, ceea ce nu înseamnă să iubeşti.”
Pentru Tierno Bokar, relaţia credinciosului cu infidelul trebuie să fie o relaţie de toleranţă. Această toleranţă se sprijină totodată pe studiul tradiţiilor şi pe înţelegerea celorlalte religii, refuzând orice idee de superioritate a uneia faţă de o alta. Această toleranţă implică, însă, şi o profundă cunoaştere de sine şi, deci, o imensă suspiciune vizavi de sine însuşi.
Regăsim aici modestia şi umilinţa întregii existenţe a lui Tierno Bokar, angajat încă din copilărie, prin exemplul familial, în „marele Jihad”.
Credinciosul nu îi este superior necredinciosului, fiindcă, pentru Tierno Bokar, religia este Una. Asemenea copacului, toate religiile posedă un trunchi comun. Fiecare dintre ele, la fel ca ramurile unui copac, nu este decât expresia religioasă adaptată unui loc sau unei epoci:
„Spuneţi: „Credem în Dumnezeu şi în ceea ce ne-a fost pogorât nouă, în ceea ce a fost pogorât lui Abraham, lui Ismail, lui Isaac, lui Iacob, triburilor, în ceea ce i s-a dat lui Moise, lui Iisus, în ceea ce li s-a dat profeţilor de la Domnul lor şi nu facem nici o deosebire între ei, căci noi Lui îi suntem supuşi.”” Coran (II, 136)
În contextul eminamente dramatic al lumii contemporane, ni se pare important să amintim aceste voci numeroase, de pe toate continentele, care s-au ridicat împotriva manipulărilor religioase prin intermediul armelor şi al forţei. Africa, mai mult decât niciodată continentul uitat, poartă în adâncul ei învăţături inestimabile de toleranţă şi de generozitate.
În aceste vremuri, în care unii agită viguros spectrul şocului ineluctabil dintre civilizaţii, şi în particular pe acela al opoziţiei dintre Islam şi Creştinism, ni se pare imperativ să facem auzite alte voci, mai puţin mediatizate fiindcă sunt mai modeste şi mai umile, izvorâte din aceste intersectări de civilizaţii, rămase într-o atentă ascultare şi convinse de Adevărul cuprins într-un mesaj de pace şi de iubire. Faptul că acest mesaj provine dintr-o Africă uitată şi abandonată propriilor ei drame, îi conferă o forţă încă şi mai aparte.
«Viaţa şi învăţătura lui Tierno Bokar, înţeleptul din Bandiagara» de Amadou Hampâté Bâ (Seuil, Coll. Points Sagesse, 1980, 288 p.) – traducere a prezentării realizate de Lucienne Nicolini şi Jean-Louis Nicolini.
http://www.arelc.org/article.php3?id_article=34
vineri, iunie 27, 2008
joi, iunie 26, 2008
Viaţa şi învăţătura lui Tierno Bokar (2)
Ce metodă aplică Tierno Bokar în învăţătura sa?
Învăţătura sa se întemeiază, desigur, pe o cunoaştere aprofundată a Coranului şi a [metodelor] maeştrilor sufi din tariqa Tijaniya, situată în Maghreb. Se fundamentează, însă, şi pe un model de viaţă.
Pentru Tierno Bokar, mărturia relaţiei cu Dumnezeu se înscrie, înainte de orice, în fiecare act din cotidian. De altfel, înainte de a aborda studiul învăţăturii lui Tierno Bokar, trebuie mai întâi observat cum pune el însuşi în practică metoda sa de predare. Aceasta se sprijină pe un model de viaţă fondat pe simplitate şi modestie:
- simplitatea cadrului de viaţă: zawiyya de la Bandiagara este coliba africană cu solul acoperit de rogojini;
- modestia lui Tierno Bokar, care condamnă orice ostentaţie (în special ostentaţia religioasă, care perverteşte mintea) şi laudă umilinţa, ce permite afirmarea egalităţii tuturor fiinţelor umane şi înţelegerea echităţii valorii tuturor creaturilor divine.
El practică această umilinţă în faţa creaţiei în orice faptă de-a sa. Revoltându-se, de exemplu, împotriva indiferenţei elevilor săi la o pasăre căzută din cuib sau minunându-se, în prezenţa lor, în faţa vitalităţii acestei mărunte făpturi. Întâlnim, aici, un fel de ecou al învăţăturilor Sfântului Francisc de Assisi.
În acest fel, Tierno Bokar dezvoltă în fiecare elev simţul datoriei, şi, simultan, exigenţa unei dreptăţi care angajează responsabilitatea morală a tuturor. Acest tip de învăţătură nu este doar teoretică şi spirituală: este un clăditor de personalitate prin modelul de educaţie pe care-l propune.
Puterea acestui model rezidă, totuşi, într-o profundă relaţie interioară cu Dumnezeu, relaţie care iradiază din fiecare act şi fiecare spusă a maestrului. Această relaţie cu Dumnezeu se întemeiază, totodată, pe o desăvârşită cunoaştere a Coranului şi pe stăpânirea la perfecţie a mai multor tradiţii coranice şi africane.
Într-adevăr, la Tierno Bokar se întâlnesc tradiţiile coranice ale Islamului andaluz, ale sufismului african şi al tariqa Tijaniya Toucouleur – confrerie religioasă consecutivă cuceririi Ségou de către El Hadj Omar, în 1861. Aceste tradiţii coranice, însă, se adaugă tradiţiilor africane Bambara, Haoussa, Peul, Dogon, transmise lui Tierno Bokar prin moştenire familială (în special pe linie maternă) şi prin descoperirile făcute cu ocazia întâlnirilor cu sau a călătoriilor în diferite civilizaţii ale Africii de Vest.
Astfel, studiul şi gândirea lui Tierno Bokar, fundamentate pe inteligenţă şi raţiune, îl vor face să susţină respectarea tradiţiilor: „Respectaţi-le, spune el, ele constituie moştenirea spirituală a celor care ne-au precedat şi care nu s-au rupt de Dumnezeu.”
Această fixare în tradiţie, însă, nu înseamnă nicidecum arhaism şi repliere asupra propriei persoane. Dimpotrivă, modelul de viaţă trebuie să permită adaptarea şi evoluarea în construirea identităţii de sine a fiecăruia. Această edificare nu se realizează printr-o imitare oarbă, ci prin îmbogăţire - prin întâlnire şi schimb de idei - la interacţiunea cu celălalt.
Omul nu trăieşte o relaţie intimă cu Dumnezeu decât evoluând, fiindcă „a evolua înseamnă a ne îmbogăţi propriul patrimoniu, care nu este alcătuit doar din casele noastre şi din pământurile pe care le lucrăm; înseamnă şi să ne ordonăm gândirea şi felul de a fi”.
În concluzie, acest gen de învăţătură se înscrie adânc în tradiţia orală africană, fiindcă dacă el străbate prin fapte, străbate şi prin cuvinte - prin cuvinte despre viaţă şi despre iubire.
Acest Cuvânt creator constituie mărturia relaţiei interioare cu Dumnezeu şi „însoţeşte şi luminează fiecare clipă trăită în lumea aceasta”.
Dar această relaţie cu Dumnezeu nu se realizează decât prin deschiderea spre creaţie, deci în căutarea unei relaţii de toleranţă între oameni, toţi fiind purtători „ai unei scântei de spirit divin”.
Acest Cuvânt - care-şi găseşte sursa de inspiraţie în exemple din cotidian şi se exprimă prin parabole - este revelatorul unei vieţi întemeiate pe caritate şi iubire. Prin aceasta este viaţa lui Tierno Bokar reflexul metodei sale de răspândire a învăţăturii.
Învăţătura sa se întemeiază, desigur, pe o cunoaştere aprofundată a Coranului şi a [metodelor] maeştrilor sufi din tariqa Tijaniya, situată în Maghreb. Se fundamentează, însă, şi pe un model de viaţă.
Pentru Tierno Bokar, mărturia relaţiei cu Dumnezeu se înscrie, înainte de orice, în fiecare act din cotidian. De altfel, înainte de a aborda studiul învăţăturii lui Tierno Bokar, trebuie mai întâi observat cum pune el însuşi în practică metoda sa de predare. Aceasta se sprijină pe un model de viaţă fondat pe simplitate şi modestie:
- simplitatea cadrului de viaţă: zawiyya de la Bandiagara este coliba africană cu solul acoperit de rogojini;
- modestia lui Tierno Bokar, care condamnă orice ostentaţie (în special ostentaţia religioasă, care perverteşte mintea) şi laudă umilinţa, ce permite afirmarea egalităţii tuturor fiinţelor umane şi înţelegerea echităţii valorii tuturor creaturilor divine.
El practică această umilinţă în faţa creaţiei în orice faptă de-a sa. Revoltându-se, de exemplu, împotriva indiferenţei elevilor săi la o pasăre căzută din cuib sau minunându-se, în prezenţa lor, în faţa vitalităţii acestei mărunte făpturi. Întâlnim, aici, un fel de ecou al învăţăturilor Sfântului Francisc de Assisi.
În acest fel, Tierno Bokar dezvoltă în fiecare elev simţul datoriei, şi, simultan, exigenţa unei dreptăţi care angajează responsabilitatea morală a tuturor. Acest tip de învăţătură nu este doar teoretică şi spirituală: este un clăditor de personalitate prin modelul de educaţie pe care-l propune.
Puterea acestui model rezidă, totuşi, într-o profundă relaţie interioară cu Dumnezeu, relaţie care iradiază din fiecare act şi fiecare spusă a maestrului. Această relaţie cu Dumnezeu se întemeiază, totodată, pe o desăvârşită cunoaştere a Coranului şi pe stăpânirea la perfecţie a mai multor tradiţii coranice şi africane.
Într-adevăr, la Tierno Bokar se întâlnesc tradiţiile coranice ale Islamului andaluz, ale sufismului african şi al tariqa Tijaniya Toucouleur – confrerie religioasă consecutivă cuceririi Ségou de către El Hadj Omar, în 1861. Aceste tradiţii coranice, însă, se adaugă tradiţiilor africane Bambara, Haoussa, Peul, Dogon, transmise lui Tierno Bokar prin moştenire familială (în special pe linie maternă) şi prin descoperirile făcute cu ocazia întâlnirilor cu sau a călătoriilor în diferite civilizaţii ale Africii de Vest.
Astfel, studiul şi gândirea lui Tierno Bokar, fundamentate pe inteligenţă şi raţiune, îl vor face să susţină respectarea tradiţiilor: „Respectaţi-le, spune el, ele constituie moştenirea spirituală a celor care ne-au precedat şi care nu s-au rupt de Dumnezeu.”
Această fixare în tradiţie, însă, nu înseamnă nicidecum arhaism şi repliere asupra propriei persoane. Dimpotrivă, modelul de viaţă trebuie să permită adaptarea şi evoluarea în construirea identităţii de sine a fiecăruia. Această edificare nu se realizează printr-o imitare oarbă, ci prin îmbogăţire - prin întâlnire şi schimb de idei - la interacţiunea cu celălalt.
Omul nu trăieşte o relaţie intimă cu Dumnezeu decât evoluând, fiindcă „a evolua înseamnă a ne îmbogăţi propriul patrimoniu, care nu este alcătuit doar din casele noastre şi din pământurile pe care le lucrăm; înseamnă şi să ne ordonăm gândirea şi felul de a fi”.
În concluzie, acest gen de învăţătură se înscrie adânc în tradiţia orală africană, fiindcă dacă el străbate prin fapte, străbate şi prin cuvinte - prin cuvinte despre viaţă şi despre iubire.
Acest Cuvânt creator constituie mărturia relaţiei interioare cu Dumnezeu şi „însoţeşte şi luminează fiecare clipă trăită în lumea aceasta”.
Dar această relaţie cu Dumnezeu nu se realizează decât prin deschiderea spre creaţie, deci în căutarea unei relaţii de toleranţă între oameni, toţi fiind purtători „ai unei scântei de spirit divin”.
Acest Cuvânt - care-şi găseşte sursa de inspiraţie în exemple din cotidian şi se exprimă prin parabole - este revelatorul unei vieţi întemeiate pe caritate şi iubire. Prin aceasta este viaţa lui Tierno Bokar reflexul metodei sale de răspândire a învăţăturii.
miercuri, iunie 25, 2008
Viaţa şi învăţătura lui Tierno Bokar (1)
Cine este Tierno Bokar ?
Tierno Bokar s-a născut în 1875 la Ségou, pe malul drept al fluviului Niger. După mamă, este nepotul lui El Hadj Seydou Hann, mare maestru sufi haoussa din Sokoto (NV Nigeriei de astăzi), stabilit la Ségou în 1862 la invitaţia lui El Hadj Omar, care dorea să dezvolte învăţătura Islamului după tradiţia tariqah Tijaniya. După tată, este prinţ Toucouleur din familia lui El Hadj Omar, el însuşi discipol Tijaniya. Astfel, propria sa obârşie familială îi aduce, pe lângă unitatea sufismului, şi diversitatea tradiţiilor africane.
La acest sfârşit de secol al XIX-lea, Sudanul (cunoscut în antichitate sub numele de Ţara Kuş sau Nubia) suferă zvârcolirile războaielor intestine africane şi instalarea colonizării franceze. Cu toate acestea, copilăria şi adolescenţa lui Tierno Bokar se desfăşoară în serenitatea pioasă întreţinută de mătuşa şi de mama sa, beneficiare ale învăţăturii lui Seydou Hann şi fidele „marelui Jihad” împotriva [slăbiciunilor] propriei persoane. În pofida rumorii armelor şi a bătăliilor, familia lui Tierno Bokar îşi duce existenţa în căutarea carităţii şi a iubirii.
Această influenţă din partea familiei îl marchează profund pe Tierno Bokar, a cărui întreagă viaţă se orientează spre căutarea relaţiei intime cu Dumnezeu.
În urma cuceririi de către francezi a Sudanului, familia lui Tierno Bokar se vede nevoită să părăsească Ségou; se stabileşte la Bandiagara, in ţinutul Dogonilor, în Mali. Aici, Tierno Bokar ia contact cu învăţătura unui mare maestru sufi mistic Tijani, Amadou Tafsirou Bâ, care îi pune lucrările din propria sa bibliotecă la dispoziţie şi îi permite să descopere gândirea lui El Hadj Omar şi, mai ales, pe aceea a lui Si Ahmed Tijani, întemeietorul confreriei sufi cu acelaşi nume.
Cu toate că îi mediază accesul la toată această învăţătură scrisă, Amadou Tafsirou Bâ îl pune foarte ferm în gardă pe Tierno Bokar faţă de utilizarea textelor greşit înţelese, reiterând prin aceasta angajamentul faţă de „marele Jihad” pe care i-l inculcase exemplul familial: efortul apropierii de Dumnezeu trece, înainte de orice, printr-o luptă împotriva propriei persoane.
În 1908, după decesul lui Amadou Tafsirou Bâ, Tierno Bokar îşi întemeiază propria zawiyya, adică şcoala sa coranică, la care îi adaugă un internat.
Viaţa în comun de acolo respectă reguli foarte stricte. În fiecare dimineaţă, maestrul se trezeşte la ora trei şi meditează până la răsăritul soarelui. Atunci îşi trezeşte elevii pentru prima rugăciune, pe care aceştia o îndeplinesc în zawiyya, iar Tierno Bokar se duce la moschee.
După cea dintâi masă a zilei luată în comun, începe predarea învăţăturilor, care durează până la masa de prânz şi la cea de-a doua rugăciune. Predarea se reia până la rugăciunea de după-amiază, după care elevii sunt liberi.
Începând de la rugăciunea de la Maghreb (la apusul soarelui) şi până la cea de seară, Tierno Bokar se află la moschee. După această ultimă rugăciune [obligatorie], ia o masă uşoară şi conduce invocaţia colectivă.
De miercuri la prânz şi până vineri seara, elevii se bucură de o pauză. Ritmul vieţii din zawiyya nu se schimbă decât iarna, când toată lumea ia parte la lucrările câmpului; atunci, intervalele de predare a învăţăturii se răresc. Lecţiile sunt gratuite.
Viaţa în zawiyya este simplă, dar nu puritană, Tierno Bokar opunându-se cu putere puritanismului musulman de tip wahhabit.
Mai multe zeci de copii primesc astfel învăţătura lui Tierno Bokar, al cărui sfârşit de viaţă este, totuşi, dramatic marcat de izolare: colonizarea franceză, insuficient informată despre disputele religioase şi familiale ale Africii negre, nu ştie să recunoască profunzimea mesajului de iubire şi de pace al lui Tierno Bokar.
Prost sfătuită şi incapabilă să înţeleagă atitudinea fundamental pacifistă a maestrului, ea îl constrânge să închidă zawiyya şi interzice orice luare de contact cu acesta. Tierno Bokar, care a înţeles că era vorba despre o interpretare greşită, trăieşte, în pofida izolării, cu speranţa şi în căutarea Cunoaşterii şi a Adevărului, singurele capabile să aducă reconcilierea religioasă şi iubirea.
În afară de nedreptatea care i s-a făcut, îngrijorarea lui Tierno Bokar - în ajunul morţii survenite spre finele anilor 1930 -, este dată mai ales de amara constatare a declinului spiritualităţii şi a rolului crescând pe care-l capătă banul.
Tierno Bokar s-a născut în 1875 la Ségou, pe malul drept al fluviului Niger. După mamă, este nepotul lui El Hadj Seydou Hann, mare maestru sufi haoussa din Sokoto (NV Nigeriei de astăzi), stabilit la Ségou în 1862 la invitaţia lui El Hadj Omar, care dorea să dezvolte învăţătura Islamului după tradiţia tariqah Tijaniya. După tată, este prinţ Toucouleur din familia lui El Hadj Omar, el însuşi discipol Tijaniya. Astfel, propria sa obârşie familială îi aduce, pe lângă unitatea sufismului, şi diversitatea tradiţiilor africane.
La acest sfârşit de secol al XIX-lea, Sudanul (cunoscut în antichitate sub numele de Ţara Kuş sau Nubia) suferă zvârcolirile războaielor intestine africane şi instalarea colonizării franceze. Cu toate acestea, copilăria şi adolescenţa lui Tierno Bokar se desfăşoară în serenitatea pioasă întreţinută de mătuşa şi de mama sa, beneficiare ale învăţăturii lui Seydou Hann şi fidele „marelui Jihad” împotriva [slăbiciunilor] propriei persoane. În pofida rumorii armelor şi a bătăliilor, familia lui Tierno Bokar îşi duce existenţa în căutarea carităţii şi a iubirii.
Această influenţă din partea familiei îl marchează profund pe Tierno Bokar, a cărui întreagă viaţă se orientează spre căutarea relaţiei intime cu Dumnezeu.
În urma cuceririi de către francezi a Sudanului, familia lui Tierno Bokar se vede nevoită să părăsească Ségou; se stabileşte la Bandiagara, in ţinutul Dogonilor, în Mali. Aici, Tierno Bokar ia contact cu învăţătura unui mare maestru sufi mistic Tijani, Amadou Tafsirou Bâ, care îi pune lucrările din propria sa bibliotecă la dispoziţie şi îi permite să descopere gândirea lui El Hadj Omar şi, mai ales, pe aceea a lui Si Ahmed Tijani, întemeietorul confreriei sufi cu acelaşi nume.
Cu toate că îi mediază accesul la toată această învăţătură scrisă, Amadou Tafsirou Bâ îl pune foarte ferm în gardă pe Tierno Bokar faţă de utilizarea textelor greşit înţelese, reiterând prin aceasta angajamentul faţă de „marele Jihad” pe care i-l inculcase exemplul familial: efortul apropierii de Dumnezeu trece, înainte de orice, printr-o luptă împotriva propriei persoane.
În 1908, după decesul lui Amadou Tafsirou Bâ, Tierno Bokar îşi întemeiază propria zawiyya, adică şcoala sa coranică, la care îi adaugă un internat.
Viaţa în comun de acolo respectă reguli foarte stricte. În fiecare dimineaţă, maestrul se trezeşte la ora trei şi meditează până la răsăritul soarelui. Atunci îşi trezeşte elevii pentru prima rugăciune, pe care aceştia o îndeplinesc în zawiyya, iar Tierno Bokar se duce la moschee.
După cea dintâi masă a zilei luată în comun, începe predarea învăţăturilor, care durează până la masa de prânz şi la cea de-a doua rugăciune. Predarea se reia până la rugăciunea de după-amiază, după care elevii sunt liberi.
Începând de la rugăciunea de la Maghreb (la apusul soarelui) şi până la cea de seară, Tierno Bokar se află la moschee. După această ultimă rugăciune [obligatorie], ia o masă uşoară şi conduce invocaţia colectivă.
De miercuri la prânz şi până vineri seara, elevii se bucură de o pauză. Ritmul vieţii din zawiyya nu se schimbă decât iarna, când toată lumea ia parte la lucrările câmpului; atunci, intervalele de predare a învăţăturii se răresc. Lecţiile sunt gratuite.
Viaţa în zawiyya este simplă, dar nu puritană, Tierno Bokar opunându-se cu putere puritanismului musulman de tip wahhabit.
Mai multe zeci de copii primesc astfel învăţătura lui Tierno Bokar, al cărui sfârşit de viaţă este, totuşi, dramatic marcat de izolare: colonizarea franceză, insuficient informată despre disputele religioase şi familiale ale Africii negre, nu ştie să recunoască profunzimea mesajului de iubire şi de pace al lui Tierno Bokar.
Prost sfătuită şi incapabilă să înţeleagă atitudinea fundamental pacifistă a maestrului, ea îl constrânge să închidă zawiyya şi interzice orice luare de contact cu acesta. Tierno Bokar, care a înţeles că era vorba despre o interpretare greşită, trăieşte, în pofida izolării, cu speranţa şi în căutarea Cunoaşterii şi a Adevărului, singurele capabile să aducă reconcilierea religioasă şi iubirea.
În afară de nedreptatea care i s-a făcut, îngrijorarea lui Tierno Bokar - în ajunul morţii survenite spre finele anilor 1930 -, este dată mai ales de amara constatare a declinului spiritualităţii şi a rolului crescând pe care-l capătă banul.
luni, iunie 16, 2008
Europa catedralelor devine Europa moscheielor
„Europa catedralelor”, cum a numit-o unul din parintii Uniunii Europene Robert Schuman, ar putea deveni o Europa a moscheielor. Aceste temeri au aparut la institutiile media si activisti crestini dupa ce doua lacasuri crestine din Berlin au fost vandute comunitatilor musulmane si in prezent au devenit puternice centre islamice. „Dumnezeul crestinilor nu este si un Dumnezeu al musulmanilor”, protesteaza fete bisericesti. Tot mai multe biserici crestine sunt transformate in moscheie”, se revolta Bild.
Reprezentantul oficial al arhiepiscopului berlinului Stefan Forner nu exclude faptul ca alte cateva biserici catolice vor fi vandute musulmanilor. Organizatiile islamice, intre timp, si-au propus sa dubleze numarul moscheielor.
Vanzarea celor doua biserici a devenit un adevarat scandal. Aceste obiecte de cult se afla in cartierele Noikeuln si Tempelcof, unde majoritatea populatiei este musulmana, care in Germania reprezinta 3,4 milioane. Organul, amvonul si alte simboluri crestine vor fi demontate.
Comunitatile crestine in prezent se confrunta cu o puternica criza de bani si credinciosi. Din aceasta cauza vor fi inchise peste 10 mii de biserici. Intre timp numarul moscheielor musulmane continua sa creasca progresiv. In prezent pe teritoriul Germaniei exista 154 de moscheie cu cupola si minaret, explica Salim Abdala, presedintele Institului Central German al arhivelor islamice. „Am elaborat peste 184 de proiecte de constructie a noilor moschei”.
Deja a devenit o tendinta convertirea tinerilor germani la islam. In Berlin deja au trecut la islam peste 8500 de persoane. „In fiecare zi la noi vin in jur de 15 persoane”, afirma Mohammed Herzog membrul comunitatii musulmanilor „germanofoni” din raionul Schoneberg. Acesta s-a nascut intr-o familie de protestanti, a fost diacon si in 1979 a trecut la islam.
Printre preotii de mir creste ingrijorarea. Despre acest lucru scrie publicatia Tagesspiegel, de orientare liberala de stanga. „Sunt socat, pentru ca biserica a fost intotdeauna simbolul poporului german”, spune Bernd Schimanski, unul din conducatorii comunitatii luterane. „Noi, crestinii, credem in Sfanta Treime, acesta este un Dumnezeu, iar musulmanii cred cu totul in alt Dumnezeu”, spune Bernhard Motter din comunitatea Santa Klara. Dar nu toti au aceeasi opinie: „mai bine sa se vanda bisericile decat sa fie transformate in supermarkete sau banci, cum s-a mai intamplat”, spune parintele Michael Rannerborg, a carui biserica din Moabit este pustie de cativa ani, „nu are nimic impotriva „vanzarii bisericilor musulmanilor”.
Insa enoriasii acestuia sunt categoric impotriva unei astfel de idei.
Reprezentantul oficial al arhiepiscopului berlinului Stefan Forner nu exclude faptul ca alte cateva biserici catolice vor fi vandute musulmanilor. Organizatiile islamice, intre timp, si-au propus sa dubleze numarul moscheielor.
Vanzarea celor doua biserici a devenit un adevarat scandal. Aceste obiecte de cult se afla in cartierele Noikeuln si Tempelcof, unde majoritatea populatiei este musulmana, care in Germania reprezinta 3,4 milioane. Organul, amvonul si alte simboluri crestine vor fi demontate.
Comunitatile crestine in prezent se confrunta cu o puternica criza de bani si credinciosi. Din aceasta cauza vor fi inchise peste 10 mii de biserici. Intre timp numarul moscheielor musulmane continua sa creasca progresiv. In prezent pe teritoriul Germaniei exista 154 de moscheie cu cupola si minaret, explica Salim Abdala, presedintele Institului Central German al arhivelor islamice. „Am elaborat peste 184 de proiecte de constructie a noilor moschei”.
Deja a devenit o tendinta convertirea tinerilor germani la islam. In Berlin deja au trecut la islam peste 8500 de persoane. „In fiecare zi la noi vin in jur de 15 persoane”, afirma Mohammed Herzog membrul comunitatii musulmanilor „germanofoni” din raionul Schoneberg. Acesta s-a nascut intr-o familie de protestanti, a fost diacon si in 1979 a trecut la islam.
Printre preotii de mir creste ingrijorarea. Despre acest lucru scrie publicatia Tagesspiegel, de orientare liberala de stanga. „Sunt socat, pentru ca biserica a fost intotdeauna simbolul poporului german”, spune Bernd Schimanski, unul din conducatorii comunitatii luterane. „Noi, crestinii, credem in Sfanta Treime, acesta este un Dumnezeu, iar musulmanii cred cu totul in alt Dumnezeu”, spune Bernhard Motter din comunitatea Santa Klara. Dar nu toti au aceeasi opinie: „mai bine sa se vanda bisericile decat sa fie transformate in supermarkete sau banci, cum s-a mai intamplat”, spune parintele Michael Rannerborg, a carui biserica din Moabit este pustie de cativa ani, „nu are nimic impotriva „vanzarii bisericilor musulmanilor”.
Insa enoriasii acestuia sunt categoric impotriva unei astfel de idei.
Islamul va deveni prima religie
IN 20 DE ANI, capitala europeanã va fi preponderent musulmanã, conform unui studiu publicat în cotidianul La Libre Belgique. Aproape o treime din populatia Bruxellesului este deja musulmanã, precizeazã sociologul Olivier Servais, iar practicantii Islamului vor deveni, gratiei ratei ridicate a natalitãtii, majoritari „în 15-20 de ani”. Din 2001, Mohamed este, în fiecare an si de departe, primul nume dat bãietilor nãscuti la Bruxelles. Potrivit La Libre Belgique, dacã pãrintii nu erau deloc practicanti pentru a facilita integrarea în tara de primire, „tinerii marcheazã o reîntoarcere importantã cãtre religie“.
Circa 75% dintre musulmani se declarã astãzi practicanti. Jurnalistul flamand Hind Fraihi merge mai departe si prezintã adevãratul pericol. „Tinerii sunt din ce în ce mai radicali. Resping valorile occidentale, chiar pãrintii lor sunt îngrijorati din acest motiv. La Bruxelles, existã insule, precum Molenbeek, unde îti vine greu sã crezi cã esti într-adevãr în Belgia”, a spus ziaristul. Bazar, muzicã din Maghreb, femei acoperite cu vãl si comencianti care vorbesc arabã, asa aratã Molenbeek, cartierul marocan din Bruxelles. „Ne simtim mai bine aici decât în Spania sau Franta, pentru cã suntem o mare comunitate. Este ca în tara noastrã”, a declarat administratorul unui magazin de haine.
Pentru moment, Islamul în Belgia nu reprezintã o amenintare, dar într-o zi adeptii acestei religii ar putea emite pretentii, a subliniat Olivier Servais, care nu exclude la un moment dat „explozii sociale”, mai ales dacã situatia va fi exploatatã politic. Jean-François Bastin, un belgian de 65 de ani, se numeste astãzi Abdullah Abu Abdulaziz Bastin, dupã ce s-a convertit la Islam. În 2004 a fondat Partidul tinerilor musulmani. „Am putea profita de acest studii pentru a cere mai multe moschei vizibile, scoli, azile, cimitire. Eu le spun musulmanilor: învãtati din spiritul colonistilor! Ei v-au alungat din Algeria, este probabil ceea ce se întâmplã aici”, a declarat pe un ton agitat belgianul convertit, citat de Le Figaro. „Imigrantii au fãcut deja prea multe pentru a se integra. E momentul ca Belgia sã se adapteze”, a conchis Abdulaziz Bastin.
Putem inchide ochii oare la acest fenomen? Sustinatorii multiculturalismului si ai corectitudinii politice ar vrea acest lucru! Insa realitatea cruda e ca Europa, cultura si civilizatia ei milenara sunt pe moarte. Islamizarea Europei este un fenomen care nu poate si nu trebuie ignorat! Valorile libertatii individuale, traditiile si cultura europene, inclusiv “drepturile omului” pe care maharii UE pretind ca le respecta vor fi inlocuite de legea islamica sharia, de hijab, de prohibitia alcoolului etc. De fapt, acest fenomen nu e singular in istorie. Imperiul roman a fost distrus tot de valuri succesive de imigranti, nu atat prin atacuri directe.
Circa 75% dintre musulmani se declarã astãzi practicanti. Jurnalistul flamand Hind Fraihi merge mai departe si prezintã adevãratul pericol. „Tinerii sunt din ce în ce mai radicali. Resping valorile occidentale, chiar pãrintii lor sunt îngrijorati din acest motiv. La Bruxelles, existã insule, precum Molenbeek, unde îti vine greu sã crezi cã esti într-adevãr în Belgia”, a spus ziaristul. Bazar, muzicã din Maghreb, femei acoperite cu vãl si comencianti care vorbesc arabã, asa aratã Molenbeek, cartierul marocan din Bruxelles. „Ne simtim mai bine aici decât în Spania sau Franta, pentru cã suntem o mare comunitate. Este ca în tara noastrã”, a declarat administratorul unui magazin de haine.
Pentru moment, Islamul în Belgia nu reprezintã o amenintare, dar într-o zi adeptii acestei religii ar putea emite pretentii, a subliniat Olivier Servais, care nu exclude la un moment dat „explozii sociale”, mai ales dacã situatia va fi exploatatã politic. Jean-François Bastin, un belgian de 65 de ani, se numeste astãzi Abdullah Abu Abdulaziz Bastin, dupã ce s-a convertit la Islam. În 2004 a fondat Partidul tinerilor musulmani. „Am putea profita de acest studii pentru a cere mai multe moschei vizibile, scoli, azile, cimitire. Eu le spun musulmanilor: învãtati din spiritul colonistilor! Ei v-au alungat din Algeria, este probabil ceea ce se întâmplã aici”, a declarat pe un ton agitat belgianul convertit, citat de Le Figaro. „Imigrantii au fãcut deja prea multe pentru a se integra. E momentul ca Belgia sã se adapteze”, a conchis Abdulaziz Bastin.
Putem inchide ochii oare la acest fenomen? Sustinatorii multiculturalismului si ai corectitudinii politice ar vrea acest lucru! Insa realitatea cruda e ca Europa, cultura si civilizatia ei milenara sunt pe moarte. Islamizarea Europei este un fenomen care nu poate si nu trebuie ignorat! Valorile libertatii individuale, traditiile si cultura europene, inclusiv “drepturile omului” pe care maharii UE pretind ca le respecta vor fi inlocuite de legea islamica sharia, de hijab, de prohibitia alcoolului etc. De fapt, acest fenomen nu e singular in istorie. Imperiul roman a fost distrus tot de valuri succesive de imigranti, nu atat prin atacuri directe.
sâmbătă, iunie 14, 2008
Cuvintele lui Habib ‘Adjemi
Se povesteşte că Imamul Châfi’i şi Imamul Ahmed Hanbal erau aşezaţi amândoi, ocupaţi cu o discuţie, atunci când apăru Habib ‘Adjemi. Ahmed Hanbal spuse:
- Trebuie să-i punem o întrebare lui Habib.
- Fereşte-te, obiectă Châfi’i, căci este un om extraordinar. Totuşi, Ahmed Hanbal se adresă lui Habib:
- O Habib! cineva este dator cu una dintre cele cinci rugăciuni canonice, dar nu ştie cu care. Ce trebuie făcut cu el?
- Aceasta, răspunse Habib, este fapta unui om a cărui inimă nu se îngrijeşte deloc de Domnul cel Preaînalt. Trebuie corectat şi să i se ceară să facă toate cele cinci rugăciuni.
Ahmed Hanbal rămase stupefiat de răspuns.
- Nu te avertizasem, observă Châfi’i, să te abţii să-l întrebi ceva?
Se povesteşte că Habib avea o servitoare care era în casa lui de treizeci de ani, timp în care el nu-i văzuse niciodată faţa. Într-o zi, Habib îi spuse:
- Femeie, cheam-o deci pe servitoarea noastră.
- Dar servitoarea dumneavoastră sunt eu însăşi, observă această.
Şi Habib îi răspunse:
- În timpul ultimelor treizeci de ani, n-am avut niciodată forţa de a privi pe altcineva decât Dumnezeu, iată de ce nu te cunoşteam.
Se povesteşte că Habib ‘Adjemi, aşezat într-un colţ, spunea: “Cui nu-i place alături de Tine, să nu fie niciodată fericit! Cui nu i se iluminează ochiul la lumina Ta, să nu fie niciodată luminat! Cine nu Te iubeşte, fie ca nimeni să nu-l iubească!”
Fu întrebat Habib ‘Adjemi unde putea să se simtă bine Domnul cel Preaînalt. “Într-o inimă, răspunse el, în care nu se găseşte ipocrizie nici cât un fir de praf.”
De fiecare dată când se recita în faţa lui Coranul, Habib începea să plângă amar. - - Dar, i se obiectă, tu eşti un barbar (‘adjemi), Coranul este în arabă şi tu nu-i pricepi sensul. De ce plângi astfel?
- Este adevărat, răspunse el, că limba mea este barbară, dar inima mea este arabă.
- Trebuie să-i punem o întrebare lui Habib.
- Fereşte-te, obiectă Châfi’i, căci este un om extraordinar. Totuşi, Ahmed Hanbal se adresă lui Habib:
- O Habib! cineva este dator cu una dintre cele cinci rugăciuni canonice, dar nu ştie cu care. Ce trebuie făcut cu el?
- Aceasta, răspunse Habib, este fapta unui om a cărui inimă nu se îngrijeşte deloc de Domnul cel Preaînalt. Trebuie corectat şi să i se ceară să facă toate cele cinci rugăciuni.
Ahmed Hanbal rămase stupefiat de răspuns.
- Nu te avertizasem, observă Châfi’i, să te abţii să-l întrebi ceva?
Se povesteşte că Habib avea o servitoare care era în casa lui de treizeci de ani, timp în care el nu-i văzuse niciodată faţa. Într-o zi, Habib îi spuse:
- Femeie, cheam-o deci pe servitoarea noastră.
- Dar servitoarea dumneavoastră sunt eu însăşi, observă această.
Şi Habib îi răspunse:
- În timpul ultimelor treizeci de ani, n-am avut niciodată forţa de a privi pe altcineva decât Dumnezeu, iată de ce nu te cunoşteam.
Se povesteşte că Habib ‘Adjemi, aşezat într-un colţ, spunea: “Cui nu-i place alături de Tine, să nu fie niciodată fericit! Cui nu i se iluminează ochiul la lumina Ta, să nu fie niciodată luminat! Cine nu Te iubeşte, fie ca nimeni să nu-l iubească!”
Fu întrebat Habib ‘Adjemi unde putea să se simtă bine Domnul cel Preaînalt. “Într-o inimă, răspunse el, în care nu se găseşte ipocrizie nici cât un fir de praf.”
De fiecare dată când se recita în faţa lui Coranul, Habib începea să plângă amar. - - Dar, i se obiectă, tu eşti un barbar (‘adjemi), Coranul este în arabă şi tu nu-i pricepi sensul. De ce plângi astfel?
- Este adevărat, răspunse el, că limba mea este barbară, dar inima mea este arabă.
Cuvintele lui Khwaja din Erivan
Khwaja din Erivan a spus: “Omul este un simbol. La fel e orice obiect, un desen. Trebuie sã pãtrunzi dincolo de mesajul exterior al simbolului, ori de nu te adormi singur. Înlãuntrul simbolului existã un plan activ. Aflã aceastã structurã, acest plan. Pentru asta ai nevoie de o Cãlãuzã. Dar înainte ca acesta sã te poatã ajuta, trebuie sã fii pregãtit, fiind cinstit si sincer fatã de telul cãutãrii tale. Dacã într-adevãr cauti adevãrul si cunoasterea, le vei dobândi. Dar de cauti ceva numai pentru tine, s-ar putea sã-l câstigi, si sã-ti pierzi astfel toate posibilitãtile mai înalte.”
Cuvintele lui Hakim Tahirjan din Kafkaz
Hakim Tahirjan a spus: “Când un sufi spune: “Doar asta e adevãrat”, el spune: “Pentru momentul acesta si pentru omul acesta si pentru scopul acesta, trebuie sã ne fixãm atentia ca si cum doar asta e adevãrat.”
Când face asta, mestrul te ajutã sã întelegi întocmai ca un dascãl de citire care zice: “Acesta e A si acela e B, si doar asta e adevãrat pe timpul cât învãtãm literele.” În felul acesta omul învatã literele. În felul acesta învatã metafizica.
Cei prea sensibili dar putin atenti, din cauza nerãbdãrii si a lipsei lor de cooperare, îi atacã deseori pe sufiti pentru aceastã metodã pedagogicã. Dacã nu-i dai voie unui mester sã-si facã treaba, nu vei fi îndreptãtit sã-l acuzi de exces de zel.
Tine minte, dacã un câine latrã si te enerveazã, poate cã el semnaleazã o primejdie – în vreme ce tu crezi cã la tine latrã. Tu nu l-ai înteles.”
Când face asta, mestrul te ajutã sã întelegi întocmai ca un dascãl de citire care zice: “Acesta e A si acela e B, si doar asta e adevãrat pe timpul cât învãtãm literele.” În felul acesta omul învatã literele. În felul acesta învatã metafizica.
Cei prea sensibili dar putin atenti, din cauza nerãbdãrii si a lipsei lor de cooperare, îi atacã deseori pe sufiti pentru aceastã metodã pedagogicã. Dacã nu-i dai voie unui mester sã-si facã treaba, nu vei fi îndreptãtit sã-l acuzi de exces de zel.
Tine minte, dacã un câine latrã si te enerveazã, poate cã el semnaleazã o primejdie – în vreme ce tu crezi cã la tine latrã. Tu nu l-ai înteles.”
joi, iunie 12, 2008
Abû Mâlik ‘Abdul Al-Wâhid Ibn Ahmad Ibn ‘Ali Ibn ‘Âshir Al-Ansârî
De origine medineză, s-a născut în 990 AH (1582), a trăit la Fes şi s-a stins din viaţă în 1040 AH (1631).
A fost specialist în jurisprudenţă islamică, savant pios şi plin de virtute, a învăţat Coranul de la Imâm Abî Al-‘Abbâs Ahmad, fiul specialistului în jurisprudenţă Sidi ‘Uthmân Al-Lamtî, a învăţat cele şapte predici (al-qirââtu) cu Imâm Abî Al-‘abbâs Ahmad Al-Kafîf, apoi cu Imâmul şi savantul Abî ‘Abdillah Muhammad As-Sharîf Al-Marrî at-Tilimsânî.
A învăţat gramatica de la câţiva mari cunoscători ai vremii, cum ar fi: Muftiul Fesului - Abû ‘Abdillah Ibn Al-Qâsim Al-Qassâr Al-Qaysî şi Imam Ibn Al-Qâdî.
Şi-a însuşit ştiinţele hadîthelor de la Imâm Al-Qassâr, Imâm Ibn ‘Azîz, Imâm Ibn Al-Qâdî, Imâm Safiyy Ed-dîn Muhammad Ibn Yahyâ Al-‘Izzî Al-Shâfi‘î în Orient (cu ocazia pelerinajului său din anul 1008 al hegirei) şi de la numeroşi alţi învăţaţi.
Studiază „Muwatta’ " Imâmului Mâlik cu Imam Sidi Abî ‘Abdillah Muhammad Al-Jinân, si „Shamâil At-Tirmithî” cu Imâmul şi Şeicul Sidi Abû Al-Hasan ‘Ali Al-Btîwî.
Stăpânea ştiinţele Coranului, cunoştea gramatica, interpretarea Coranului, logica, matematica, Usûl-ul şi numeroase alte discipline.
Printre discipolii şi elevii săi cei mai cunoscuţi se numără: Abû ‘Abdillah Muhammad Ibn Ahmad Mayyâra (autorul Mudawanna care comentează şi explică „Matn” al lui Ibn ‘Âshir), Şeicul ‘Abdelqâdir Al-Fâsî, Abu Al-‘Abbâs Ahmad Ibn ‘Ali As-Sûsî.
A fost un ascet, un mudjahid şi un sufi pios.
Printre operele sale se numără:
- Matn: Al-murshidu al-mu‘înu ‘alâ ad-darûrî min ‘ulûmi ed-dîn: care a avut un succes semnificativ atât în Maghreb, cât şi în Africa sub-Sahariană, unde a fost - şi este încă - învăţat şi recitat la reuniunile sufite şi în moschei;
- Tanbîhu al-khillâni fî ‘ilmi rasmi al-Qur-ân;
- ’Ilmu ar-rub‘i al-majîdi;
- Shifâu al-qalbi al-jarîhi fî sharhi burdati al-madîhi ş.a.
A fost specialist în jurisprudenţă islamică, savant pios şi plin de virtute, a învăţat Coranul de la Imâm Abî Al-‘Abbâs Ahmad, fiul specialistului în jurisprudenţă Sidi ‘Uthmân Al-Lamtî, a învăţat cele şapte predici (al-qirââtu) cu Imâm Abî Al-‘abbâs Ahmad Al-Kafîf, apoi cu Imâmul şi savantul Abî ‘Abdillah Muhammad As-Sharîf Al-Marrî at-Tilimsânî.
A învăţat gramatica de la câţiva mari cunoscători ai vremii, cum ar fi: Muftiul Fesului - Abû ‘Abdillah Ibn Al-Qâsim Al-Qassâr Al-Qaysî şi Imam Ibn Al-Qâdî.
Şi-a însuşit ştiinţele hadîthelor de la Imâm Al-Qassâr, Imâm Ibn ‘Azîz, Imâm Ibn Al-Qâdî, Imâm Safiyy Ed-dîn Muhammad Ibn Yahyâ Al-‘Izzî Al-Shâfi‘î în Orient (cu ocazia pelerinajului său din anul 1008 al hegirei) şi de la numeroşi alţi învăţaţi.
Studiază „Muwatta’ " Imâmului Mâlik cu Imam Sidi Abî ‘Abdillah Muhammad Al-Jinân, si „Shamâil At-Tirmithî” cu Imâmul şi Şeicul Sidi Abû Al-Hasan ‘Ali Al-Btîwî.
Stăpânea ştiinţele Coranului, cunoştea gramatica, interpretarea Coranului, logica, matematica, Usûl-ul şi numeroase alte discipline.
Printre discipolii şi elevii săi cei mai cunoscuţi se numără: Abû ‘Abdillah Muhammad Ibn Ahmad Mayyâra (autorul Mudawanna care comentează şi explică „Matn” al lui Ibn ‘Âshir), Şeicul ‘Abdelqâdir Al-Fâsî, Abu Al-‘Abbâs Ahmad Ibn ‘Ali As-Sûsî.
A fost un ascet, un mudjahid şi un sufi pios.
Printre operele sale se numără:
- Matn: Al-murshidu al-mu‘înu ‘alâ ad-darûrî min ‘ulûmi ed-dîn: care a avut un succes semnificativ atât în Maghreb, cât şi în Africa sub-Sahariană, unde a fost - şi este încă - învăţat şi recitat la reuniunile sufite şi în moschei;
- Tanbîhu al-khillâni fî ‘ilmi rasmi al-Qur-ân;
- ’Ilmu ar-rub‘i al-majîdi;
- Shifâu al-qalbi al-jarîhi fî sharhi burdati al-madîhi ş.a.
Simboluri musulmane: Ploaia
(matâr; hidhab; ghît/ghaît; shita)
Simbol coranic, ploaia reprezintă "binecuvântarea" pe care Dumnezeu, în îndurarea sa supremă, o acordă sau o refuă oamenilor. În măsura în care de ea depinde regenerarea regnului vegetal, ea este un dar al lui Dumnezeu, un dar confirmat de Coran: "Noi facem să cadă din cer o apă binecuvântată cu care facem să crească grădini şi grâne de secerat" (L, 9).
În acest fel, Coranul evocă ploaia de peste treizeci şi cinci de ori: "Dumnezeu! El este Cel ce a creat cerurile şi pământul şi trimite din cer apă cu care dă la iveală roade pentru traiul vostru" (XIV, 32).
O tradiţie islamică, fără îndoială apocrifă, consideră ploaia drept "lacrimile îngerilor" (...).
În rest, ca manifestare meteorologică evidentă, ploaia a servit adesea prezicerilor astromagice pentru numeroase acţiuni colective legate de viaţa comunităţii arabe.
Arabii se expun ploii ca unei binecuvântări divine, relevând în mod direct îndurarea (rahma, un alt termen pentru ploaie) lui Allah, întreaga generozitate a Creatorului. Apariţia norilor deasupra combatanţilor este un semn de bun augur; la înmormântarea unui om sfânt se menţionează cu plăcere că a plouat.
Una din primele manifestări păgâne, cea mai spectaculoasă fără îndoială, este procesiunea ploii urmată de o rugăciune publică numită "rugăciunea ploii" (salat al-istirka), a cărei origine ar fi abrahamică. Ulterior, în folclor, puterea de a aduce ploaia este conferită unor anume wali (sfinţi): o deschidere în cupola mormântului lor simbolizează această putere.
Acest fenomen se va dezvolta şi mai mult în Maghreb, unde supravieţuiesc, de altfel, la berberi, rituri păgâne care datează din cea mai îndepărtată antichitate. Accepţia maghrebiană a cuvântului ghaith (ploaie care cade după salat al-istirka, "Invocaţia ploii") corespunde, pe scurt, ideii puterii divine exprimată în versetul 28 din sura XLII: "El este Cel ce face să cadă ploaia când oamenii sunt deznădăjduiţi".
Simbol coranic, ploaia reprezintă "binecuvântarea" pe care Dumnezeu, în îndurarea sa supremă, o acordă sau o refuă oamenilor. În măsura în care de ea depinde regenerarea regnului vegetal, ea este un dar al lui Dumnezeu, un dar confirmat de Coran: "Noi facem să cadă din cer o apă binecuvântată cu care facem să crească grădini şi grâne de secerat" (L, 9).
În acest fel, Coranul evocă ploaia de peste treizeci şi cinci de ori: "Dumnezeu! El este Cel ce a creat cerurile şi pământul şi trimite din cer apă cu care dă la iveală roade pentru traiul vostru" (XIV, 32).
O tradiţie islamică, fără îndoială apocrifă, consideră ploaia drept "lacrimile îngerilor" (...).
În rest, ca manifestare meteorologică evidentă, ploaia a servit adesea prezicerilor astromagice pentru numeroase acţiuni colective legate de viaţa comunităţii arabe.
Arabii se expun ploii ca unei binecuvântări divine, relevând în mod direct îndurarea (rahma, un alt termen pentru ploaie) lui Allah, întreaga generozitate a Creatorului. Apariţia norilor deasupra combatanţilor este un semn de bun augur; la înmormântarea unui om sfânt se menţionează cu plăcere că a plouat.
Una din primele manifestări păgâne, cea mai spectaculoasă fără îndoială, este procesiunea ploii urmată de o rugăciune publică numită "rugăciunea ploii" (salat al-istirka), a cărei origine ar fi abrahamică. Ulterior, în folclor, puterea de a aduce ploaia este conferită unor anume wali (sfinţi): o deschidere în cupola mormântului lor simbolizează această putere.
Acest fenomen se va dezvolta şi mai mult în Maghreb, unde supravieţuiesc, de altfel, la berberi, rituri păgâne care datează din cea mai îndepărtată antichitate. Accepţia maghrebiană a cuvântului ghaith (ploaie care cade după salat al-istirka, "Invocaţia ploii") corespunde, pe scurt, ideii puterii divine exprimată în versetul 28 din sura XLII: "El este Cel ce face să cadă ploaia când oamenii sunt deznădăjduiţi".
Abonați-vă la:
Postări (Atom)