Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (1-10)

01. Semnul cã cineva conteazã pe actiune este diminuarea sperantei lui în caz de esec. [1]

02. A voi deznodãmântul, când Dumnezeu îti impune utilizarea creaturilor, este o cãutare de sine deghizatã.
Dar a dori utilizarea creaturilor când Dumnezeu îti impune deznodãmântul este totuna cu a fi lipsit de ambitie înaltã. [2]

03. Dincolo de zidurile deciziilor divine nu trece nici o fortã psihicã preactivã.

04. Debaraseazã-te de guvernarea ta însuti: ceea ce altul se încarcã pentru tine, nu o fã pentru tine. [3]

05. Efortul tãu de a urma ceea ce-ti este garantat si neglijenta ta în ceea ce-ti este cerut – acestea sunt semne cã ochiul inimii tale e întunecat. [4]

06. Fereste-te de disperare dacã, în ciuda cererilor tale presante, El întârzie în împlinirea lor. Ti-a promis, desigur, ajutorul, dar în ceea ce El a ales pentru tine, nu în ceea ce tu alegi pentru tine însuti, la timpul voit de El, si nu la timpul dorit de tine.

07. De promisiune Sa nu te îndoi deloc, dacã cele promise nu sosesc la momentul potrivit.
Aceasta ar afecta ochiul inimii tale si ar face sã pãleascã strãlucirea constiintei tale.

08. Dacã El îti deschide o cale spre cunoastere, ce conteazã cã operele tale sunt minime?
Aceastã cale, El nu ti-a deschis-o decât pentru cã vrea sã ti Se facã accesibil.
Nu stii cã singurul Sãu dar este cunoasterea, în timp ce operele tale sunt ofranda ta?
Ce comunã mãsurã poate fi între ceea ce El îti dã si ofrandele pe care tu I le prezinti? [5]

09. Multiple sunt operele pentru cã multiformã este elevarea la stãrile mistice.

10. Operele sunt forme fixe: viata le penetreazã prin secretul intentiei pure. [6]

Note:

[1] Sufismul, mãrturisind superioritatea contemplatiei asupra actiunii, nu o eliminã pe aceasta din urmã, ci o asaza în limitele pe care trebuie sã le aibã. Afirmând asadar cã actiunea nu conteazã, nu înseamnã cã aceasta este eliminatã, ci doar împlinitã cu detasare (aceeasi care le este recomandatã în Bhagavad-Gita regilor si celorlalti kshatrya.) Practicarea actiunii prin renuntarea la fructul ei conduce la o atitudine seninã atât în caz de victorie cât si în caz de esec. Mi-am amintit citind acest hikam de versurile lui Kipling: “If you can make one heap of all your winnings / And risk it on one turn of pitch-and-toss, / And lose, and start again at your beginnings / And never breathe a word about your loss”

[2] Prin “deznodãmânt” se are în vedere unirea cu Dumnezeu, disparitia egoului mundan si purificarea sineului divin. “Utilizarea creaturilor” contine mai multe sensuri: trãirea în lume (deci nu în izolare), acceptarea multiplicitãtii aparente (concomitent cu unicitatea divinã), dar concomitent deturnarea acestei multiplicitãti în scopul gãsirii sinelui. Pe de altã parte, “a dori utilizarea creaturilor când Dumnezeu impune deznodãmântul” este pierderea în multiplicitate fãrã dorinta de a ajunge la unitate. În acest hikam este ilustrat foarte bine principiul islamic conform cãreia intentiile noastre în fapte sunt superioare faptelor însele: atât înteleptul cât si nebunul trãiesc în lume, si unul si celãlalt se servesc de ea, doar cã unul ajunge prin lume la Dumnezeu, în timp ce celãlalt rãmâne ancorat în mrejele manifestãrii.

[3] În acest hikam se are în vedere prin “cel ce se încarcã pentru tine” atât shaikh-ul, cât si pe Dumnezeu însusi. Nu este vorba de nici o contradictie, avându-se în vedere cã sunt niveluri diferite: discipolul învatã supunându-se shaikh-ului sãu sã se abandoneze total vointei divine.

[4] “A urma ceea ce este garantat” înseamnã pur si simplu a trãi viata asa cum e ea. Lucrul acesta incredibil de simplu este complicat de cãtre cei mai multi prin: abundenta iluziilor, a dorintelor de tot felul, prin ceea ce Vasile Lovinescu inspirat numea “visãraie”. Asupra trãirii vietii fãrã efort Iisus însusi atrãgea atentia: “Nu vã îngrijiti pentru sufletul vostru ce veti mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vã veti îmbrãca; au nu este sufletul mai mult decât hrana si trupul decât îmbrãcãmintea? Priviti la pãsãrile cerului, cã nu seamãnã, nici nu secerã, nici nu adunã în jitnite, si Tatãl vostru Cel ceresc le hrãneste. Oare nu sunteti voi cu mult mai presus decât ele?” (Matei 6, 25-26). Prin “ochiul inimii” se poate întelege facultatea intuitiei intelectuale.

[5] În acest hadith prin termenul generic de “opere” se au în vedere toate devotiunile binecredinciosului: rugãciunea, postul, invocatia divinã (teomnemia), binefacerile de orice fel asupra creaturilor, judecata dreaptã, bunãvointa, rectitudinea moralã. Toate acestea constituie ceea ce sufistii numesc “pregãtirea ogorului”, ele sunt preparative pentru primirea gratiei divine, dar nu pot fi considerate cauza acesteia, pentru cã nimic nu poate sta la baza milei lui Dumnezeu, si nimic nu este vrednic de ea.

[6] Acest hikam este cu desãvârsire imposibil de înteles pentru moderni din cauza a ceea ce René Guénon a numit “superstitia faptelor”: existã în modernitate o supravalorizare a evenimentului în detrimentul principiului, care duce în teorie la o împãrtire între evenimente “bune” si “rele”, dar în practicã doar la un haos hermeneutic iremediabil. În realitate, din punct de vedere metafizic principiul este superior manifestãrii, sensul – actiunii, iar intentia – faptei. Este demn de crezare cã o faptã “bunã”, care are la bazã o intentie negativã, este golitã de substanta ei beneficã, la fel cum o faptã “rea” se dovedeste salutarã dacã intentia ce a precedat-o este bunã. În sensul disjunctiei dintre fapte si intentii trebuie amintite si desele avertismente ale lui Iisus despre proorocii mincinosi ai timpurilor din urmã, care vor face mari minuni.