Mercan Dede

Jesus in Islam - Yusuf Estes

Iisus

('Issâ)

Numit 'Issâ de către arabi, Hristos beneficiază de o imagine pozitivă în Islam şi îndeosebi în Coran. Într-adevăr, unul dintre aspectele cele mai hotărâtoare ale mariologiei - procrearea divină a lui Iisus - respins de evrei, este recunoscut în Textul Sacru al musulmanilor:

"Îngerii au zis: O, Maria, Allah îţi vesteşte un Cuvânt [ce vine] de la El. [Verbul incarnat - Logosul - n.t.] Numele lui va fi Al-Massih, Iisus, fiul Mariei, măreţ în această lume ca şi în Lumea de Apoi. [...]
Ea a zis: Doamne, cum să am copil fără să mă fi atins un bărbat?
El a răspuns: Întocmai aşa! Allah creează ce voieşte. Dacă a hotărât un lucru şi spune doar "Fii!" şi el este de îndată" (Cor III, 45-47).

Versiunea naşterii virginale este coroborată în sura meccană din 98 de versete care poartă numele Sfintei Fecioare (Maria). (...)

În afară de naşterea sa, Coranul insistă mult pe atributele lui Iisus, de Profet şi Trimis exemplar al lui Dumnezeu:

"Dumnezeu îl va învăţa scrierea şi înţelepciunea, Tora şi Evanghelia şi-l va trimite la fiii lui Israel" (Cor III, 48).

Urmează mai apoi enumerarea miracolelor înfăptuite de 'Issâ, fiul Mariei:

"Eu vin la voi cu un semn de la Domnul vostru. Eu plăsmuiesc din lut ca un chip de pasăre şi suflu asupra sa şi se va face o pasăre vie, cu voia lui Allah. Şi-i voi tămădui pe orbi şi pe leproşi şi îi voi învia pe cei morţi cu voia lui Allah. (Cor III, 49)."

Din cele citate se desprinde un fel de hristologie coranică destul de complexă. Într-adevăr, Iisus este unul dintre prodromii Judecăţii de Apoi, fiind şi unul dintre cei care au anticipat sosirea Profetului Muhammad (Cor LXI, 6).
Iisus este venerat şi admirat în calitatea lui de Mesager al Atotputernicului Dumnezeu dar, în nici un caz, nu este considerat Dumnezeu încarnat şi nici ca fiul Său direct. Totuşi, prin minunile pe care Coranul i le recunoaşte, el are o superioritate asupra unei părţi a Creaţei. În sfârşit, deşi Iisus se bucură de un mare prestigiu pe lângă musulmanii ortodocşi, el este şi mai venerat în unele ordine mistice.

Muhammad (570-632)

Profetul Islamului şi prototipul omului atât din punct de vedere psihologic, caracterologic, uman cât şi spiritual.

Este numele cel mai sfânt al musulmanilor, după cel al lui Allah:
"Numele prin care Profetul obişnuia să se prezinte el însuşi erau: Muhammad; Ahmed; al-'Aqib, cu sensul că este ultimul dintre profeţi. Unii dau, în locul acestora, pe Mu'qib, dar tradiţia recunoaşte ca mult mai frecvent pe cel de Aqib...", notează Tabari (838-923) în Cronica sa.

Nume simbol, acest apelativ de al-'Aqib nu este decât partea vizibilă a unui întreg edificiu ezoteric construit în jurul profetului Muhammad şi slăvindu-i calităţile:
"Muhammad a fost cel mai evident simbol al Domnului său, scrie Ibn 'Arabi, la fel cum fiecare parte a universului -Muhammad reprezentând sinteza sa calitativă - este simbolul originii sale, care este Domnul său."

Coranul reaminteşte cum îngerii au deschis pieptul Omului Sfânt pentru a-i curăţi inima de orice păcat. Sinteza acestei exegeze este concentrată într-o formulă: as-Sura al-Muhamaddiya, "Forma mahomedană", în care misticii văd identificarea cu "Germenele de Lumină" (An-Nur, uneori Nur Muhamaddiya, lit. "Lumina lui Muhammad") de la care plecând a fost creat Cosmosul.

Profetul mai reprezintă şi Arhetipul nedepăşit de la care se desfăşoară energiile virtuale ale Omului Desăvârşit (al-Insan al-Kamil).

Considerat ca "pecetea Profeţiei", Muhammad se spune a fi Trimisul lui Dumnezeu (rasul Allah) pentru a propovădui ultimul cult pe pământ.

Nasheed: About Muhammad - Dawud Wharnsby

Imam al-Junayd al-Baghdadi (d. 297)

Imamul lumii în vremea sa, al-Junayd al-Baghdadi a spus, definind un sufi:

al-sufi man labisa al-sufa `ala al-safa wa ittaba`a tariq al-mustafa wa athaqa al-jasada ta`m al-jafa wa kanat al-dunya minhu `ala qafa

Sufitul este cel care-şi poartă haina din lână deasupra purităţii, urmează calea Profetului, îndură vicisitudini trupeşti - dedicându-şi viaţa pioşeniei şi retrăgându-se din faţa plăcerilor -, [este cel care] a lăsat în urma sa tot ceea ce ţine de lume. (1)

Lucrarea lui al-Junayd, Kitab dawa’ al-arwah (“Cartea vindecării sufletelor”) a fost redactată în arabă şi tradusă în limba engleză de eruditul A. J. Arberry.(2)


Note:
(1) În `Afif al-Din Abu Muhammad `Abd Allah Ibn As`ad al-Yafi`i (d. 768), Nashr al- mahasin al-ghaliya fi fadl mashayikh al- sufiyya (Beirut : Dar Sadir, 1975).
(2) al-Junayd, Kitab dawa’ al-arwah, ed. & trad. A.J. Arberry în “Journal of the Royal Asiatic Society” (1937).

Limba arabă

(lugha 'arabiya)

Suport unic al Coranului inimitabil şi veritabil liant al comunităţii arabe în diversitatea sa, limba arabă a fost totodată vârful de lance al cuceririi islamice şi vehiculul privilegiat al unei civilizaţii care se întinde de la marginile Guadalquivirului până la Eufrat şi, de aici, până în Comore, trecând prin oraşele şi satele Semilunii fertile, Egiptului şi Maghrebului.

Araba este, astfel, fermentul unei identităţi iniţiale, care a fost convulsivă prin interiorizarea unor contribuţii exterioare, şi liniştitoare prin forţa şi claritatea ei; ea se află, în plus, în strânsă ecuaţie cu perfecţiunea minunatului text pe care îl vehiculează, Coranul.
Limbă a elocvenţei, limba arabă este aşadar limba revelaţiei:
"Alif, Lam, Ra. Acestea sunt versetele Cărţii limpezi. Noi l-am pogorât un Coran arab, poate că voi veţi pricepe." (Cor XII, 1-2)

Acest idiom este cel al Kuraishiţilor, tribul Profetului, dar şi al triburilor vecine: Thaqîf, Hudail, Khuza'a, Banu Kinana, Ghatafân, Lakhm, Judham, Ghassan, Iyad şi Quda'a citate de Ibn Khaldun în lucrarea Muqad şi dintre care unii (lakhmizii, gassanizii) erau creştini. Alţii mai adaugă şi Banu Asad, Banu Harith, Tamim şi triburile din Yemen.

Din acest punct de vedere, limba arabă, "limba clară", este o limbă spirituală prin excelenţă, cea a ideii de Creaţie, cea liturgică, cea a credinţei. "Limba arabă coagulează şi condensează cu o anumită înăsprire metalică, uneori cu o transparenţă de cristal, ideea pe care vrea să o exprime", scrie Louis Massignon, adăugând imediat că astfel "ideea ţâşneşte din încorsetarea frazei ca scânteia silexului".
O atare opinie este în conformitate cu poezia şi literatura veche şi mai ales cu Coranul.

"Simbolismul fonetic care subîntinde limba arabă, apreciază la rândul lui Titus Burckhardt, se revelă în special în permutarea sunetelor radicale: rădăcina RHM, de exemplu, are sensul de "fiinţă mărinimoasă", "a avea milă de", în timp ce rădăcina HRM semnifică "a interzice", "a face inaccesibil", sacrum facere; tot aşa, rădăcina QBL are sensul de "a face faţă", de "a primi", în timp ce rădăcina QLB comportă semnificaţia de "a înapoia", "a vărsa". Să mai menţionăm ca exemplu rădăcina FRQ - "a separa", "a scinda" şi permutarea RFQ cu sensul de "a acompania", "a însoţi", "a lega", pe când grupul FQR semnifică "a fi sărac", "nevoiaş"".

Calligraphy workshop

Religie

(dîn, lb. arabă)

Religia este prezentată de Coran ca un fenomen natural, ce vine ca urmare a tuturor manifestărilor divine. Ea este adevărată, monoteistă, imuabilă şi avantajoasă pentru oameni.

Islamul face parte din religiile revelate, ciclu care datează de pe vremea patriarhului comun, Abraham (millat i-Ibrahim).

În ceea ce priveşte raportul pe care religia exoterică îl întreţine cu corespondenta sa "ascunsă", iată ce scrie - după cum relatează Henry Corbin -, filosoful ismailit din secolul al XI-lea, Nâsir i-Khusraw:

"Religia pozitivă (shari'ah) este aspectul exoteric al Ideii (haqiqa) şi Ideea este aspectul ezoteric al religiei pozitive... Religia pozitivă este simbolul (mithal); Ideea este simbolizată (manthul). Exotericul este într-o fluctuaţie perpetuă cu ciclurile şi perioadele lumii; ezotericul este o energie divină care nu se subordonează devenirii."
(Corbin, Histoire de la philosophie islamique, p. 17)

Allah

Patru litere pentru a denumi Divinitatea în Islam: alif, lam, lam, ha: A.L.L.Ah., Dumnezeul omniscient, creator şi increat.

Principiu unificator al Islamului monoteist, Allah primeşte cele mai prestigioase calificative, în număr de 99, strânse sub denumirea de "Cele mai frumoase nume ".

Neputând fi înfăţişat, Allah este prin excelenţă lipsit de descrieri speculative. Mai mult, dacă este să dăm crezare lui Ghazali, el nu poate fi reprezentat printr-un simbol:

"Dacă cineva ar întreba care este reprezentantul simbolic al "Celui ce [este - n.t.]", nici un răspuns n-ar fi de conceput. Şi Cel care este scutit de orice corespondenţă analogică este Principiul, Realitatea."

Dar Allah rămâne Cel Mai Mare (al-Akhbar), Unicul (al-Wahid), Atoateştiutorul (al-'Alim), Cel Preaslăvit (al-Magid), Cel Milostiv (al-Rahmân), Atotputernicul, Binefăcătorul (al-Qadir), Atoateauzitorul şi Atoatevăzătorul (al-Sami' wa al-Bassir).

În plus, el este "Primul şi Ultimul" (Zahir wa Batin), Cel care nu poate fi văzut şi perceput decât de El însuşi:

"Nu există persoană în afară de El care poate să-L vadă şi nimeni care se poate ascunde de El; El este acela care se manifestă Lui însuşi", spune Ibn 'Arabi.

Conţine toate realităţile şi toate reprezentările... Se află aici unele din acele însuşiri - care echivalează cu tot atâtea atribute - pe care musulmanul le acordă lui Dumnezeu: sunt "Numele de Frumuseţe, Perfecţiune, Măreţie, Esenţă". Musulmanii le denumesc al-Asma al-Husna - şi mai mulţi filosofi importanţi le-au consacrat exegeze sofisticate: Al-Jili, Ibn 'Arabi, Ar-Razi, Al-Jalal-ud-Dîn.
Coranul însuşi a inaugurat această ştiinţă. Iată un verset care rezumă cât se poate de amplu acest lucru:

"El este Allah, afară de care nu este alt Dumnezeu. El este Stăpânul (al-Malik), Prea Sfântul (al-Qaddus), Făcătorul de pace (as-Salam), Apărătorul Credinţei (al-Muhaymin), Atotputernicul, Irezistibilul, Mărinimosul. Mărire lui Allah! El este mai presus de ceea ce voi Îi asociaţi. El este Allah, Creatorul, Făcătorul, Dătătorul de chipuri. Ale Lui sunt numele cele mai frumoase. Pe El îl laudă cele din ceruri şi cele de pe pământ. El este Atotputernicul (al-Aziz), Înţeleptul (al-Hakim)."
(Cor, LIX, 22-24)

Allah este Domnul lumilor (Rabb al-Alamin): această noţiune este reamintită de mai multe ori în Coran, în special în surele meccane şi ar putea semnifica atât supremaţia lui Allah asupra vechiului panteon de la Mecca, dar şi universalitatea Islamului. În realitate, la musulmani, Unicitatea divină (Wahidiyat Allah) este simbolizată cu precădere prin multitudinea atributelor lui Allah, una din condiţiile divinităţii totale a Creatorului (Uluhiyati Allah).

Sunt nume puternice, care impun în felul lor o distincţie fizică a prezenţei divine în manifestările Sale, fără să epuizeze niciodată complet existenţa divină cu certitudine.
Numele lui Dumnezeu au, de asemenea, capacitatea de a purifica sufletul credinciosului. I se atribuie Profetului învăţătura conform căreia cel ce va învăţa pe dinafară 99 de nume ale lui Allah va ajunge în Rai (al-Bukhari). Recitarea acestor nume, preconizată în Coran (VII, 180) a devenit parte integrantă din dhikr, în practica sufită.

Dacă toate numele lui Allah au o valoare spirituală egală - şi onomastica musulmană o va demonstra din plin - şapte dintre ele sunt foarte apreciate de credincioşi: Allah, Huwa (El), Al-Haqq (Cel Drept), Al-Hayy (Cel veşnic Viu), Al-Qayyum (Cel Etern), Al-Qahhar (Biruitorul), Al-Rabb (Domnul).

Mistica acordă celor şapte litere care alcătuiesc numele Al-Rahmân (Cel Milostiv), unul din numele lui Allah, valori simbolice precise: alif=Viaţă; lam=Cunoaştere; râ=Forţă; hâ=Voinţă; mîm=Auz; al II-lea alif=Văz; nun=Cuvânt (cf. al-Jîlî). Mai mult, cuvântul are aceeaşi rădăcină cu rahm ("matrice"), de unde traducerea de matricea pe care unii o dau acestui termen.

Tradiţia s-a complăcut să stabilească liste mai mult sau mai puţin lungi (36, 72, 500) ale "Numelor Frumoase ale lui Allah", dar lista canonică a celor 99 de nume s-a impus definitiv. În sfârşit, se estimează că mai există şi alte epitete divine pe care Sfântul Coran nu le-a menţionat.

Bismillah / Basmallah

(lit. "În numele lui Allah")
Formula completă: Bismi-Allah al Rahmani al-Rahimi
["În numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurător"]


Formulă inaugurală a ritualului islamic pe care musulmanii o pronunţă înainte de a recita Coranul, de a intra într-o moschee pentru rugăciunea rituală, de a începe să mănânce, de a jertfi un animal etc.
Orice acţiune profană precedată de basmallah este imediat sfinţită. Nimic nu poate fi întreprins fără ea, din moment ce se referă în primul rând la Dumnezeu. Virtuţile sale se bazează pe faptul că a fost "înscrisă pe flancul (corpul) lui Adam, pe aripa lui Gavriil, pe sigiliul lui Solomon si pe limba lui Iisus".

Şeicul maghrebian de la începutul secolului al XX-lea, Ahmed al-'Alawi, citează o spusă a Profetului (s.l.a.w.s.) conform căreia: "Tot ceea ce este în Cărţile Revelate se regăseşte în Coran, tot ceea ce este în Coran se găseşte în Fatiha, tot ceea ce este în Fatiha se găseşte în Bismi-Allah al Rahmani al-Rahimi". Coranul - trebuie amintit - conţine 114 sure (capitole) şi 6219 versete.

Mai trebuie adăugat că din punct de vedere simbolic, basmallah este în acelaşi timp adeziunea credinciosului la universul său imediat, apel la binecuvântarea divină şi căutare a armonizării cu valorile sacre ale religiei.

****

"Simbolurile musulmane" sunt preluate şi adaptate din "Dicţionar de simboluri musulmane", aut. Malek Chebel, tr. C. Auneanu, Ed. Paralela 45, 2005

Les derviches tourneurs de Konya, Festival de Fez des musiques sacrees du monde, 2004

Al-Qasim ibn `Uthman al-Ju`i (d. 248)

Unul dintre marii sfinţi din Damasc care au cules hadith-uri de la Sufyan ibn `Uyayna.

Ibn al-Jawzi relatează în Sifat al-safwa că al-Ju`i i-a explicat că fusese denumit al-Ju`i (“al foamei”) fiindcă Allah îl întărise împotriva foamei resimţite de trup, prin intermediul foamei spirituale. El afirma:
“Chiar dacă aş fi lăsat o lună de zile fără hrană, nu mi-ar păsa. O, Allah, ai făcut aceasta cu mine: atunci poartă-mă până la capăt!” (1)

Al-Dhahabi scrie despre al-Ju`i în Siyar a`lam al-nubala’:
“Al-`Abdi, cunoscut şi drept Qasim al- Ju`i: Imamul, cel care poate fi luat drept exemplu, sfântul, Muhaddith-ul… Şeic al Sufiţilor şi prieten al lui Ahmad ibn al-Hawari” (al-imam al-qudwa al-wali al-muhaddith Abu `Abd Al-Malik Al-Qasim ibn ‘Uthman al-`Abdi al- Dimashqi, Shaykh as-sufiyya wa rafiq Ahmad ibn al-Hawari,’urifa bi al- Ju’i).

Ibn al-Jawzi relatează, de asemenea, că Ibn Abu Hatim al-Razi a mărturisit:
“Am fost la Damasc ca să-i cunosc pe cei care transcriau hadith-urile. Am frecventat şi cercul lui Qasim al-Ju`i şi am văzut o mulţime de oameni stând împrejurul lui, în timp ce el vorbea. M-am apropiat şi l-am auzit spunând:

«Descurcaţi-vă de unii singuri în viaţă în cinci împrejurări:
- Dacă vă aflaţi printre alţii, nu vă faceţi simţită prezenţa;
- Dacă nu sunteţi prezenţi, să nu vi se simtă lipsa;
- Când ştiţi ceva, iar sfatul vostru este nesolicitat;
- Când spuneţi ceva, iar spusele voastre sunt respinse;
- Când faceţi ceva şi nu vi se recunoaşte nici un merit pentru asta.
Şi vă mai dau încă cinci sfaturi:
- Dacă vi se face o nedreptate, nu întoarceţi nedreptatea;
- Dacă sunteţi lăudaţi, nu vă bucuraţi;
- Dacă sunteţi învinovăţiţi, nu vă pierdeţi cu firea;
- Dacă sunteţi făcuţi mincinoşi, nu vă mâniaţi;
- Dacă sunteţi trădaţi, nu trădaţi la rândul vostru.»”

Ibn Abu Hatim a zis: “Am considerat aceste vorbe ca fiind lucrul cel mai de preţ pe care l-am obţinut vizitând Damascul.”(2)


Note
(1) Ibn al-Jawzi, Sifat al-safwa 2(2):200 (#763). (2) Ibid.

Badar - Naat /qawwali

Ritmurile contagioase ale muzicii Qawwali îi uimesc pe ascultători de mai bine de o mie de ani; nu fac exceptie nici percuţia hipnotică şi improvizaţiile vocale ale lui Badar Ali Khan.

Qawwali este componenta muzicală a sufismului, expresia mistică a Islamului. Maeştrii muzicii Qawwali sunt călăuzele unei călătorii menite să-l transpună pe cel care o ascultă într-un alt nivel de conştiinţă.
Întrebuinţând instrumente precum armoniumul, tabla, dholak-ul, saringda şi rabab-ul, Qawwali este un gen muzical caracterizat de ritmicitate şi de dialog spiritual liric, compus adeseori din poeme şi afirmaţii ale înţelepţilor sufiţi.

De generaţii, o serie de vocalişti talentaţi din familia Khan, din Pakistan, s-au plasat în fruntea acestei arte. Datorită strădaniilor lui Nusrat Fateh Ali Khan, Qawwali se bucură în prezent de o popularitate fără precedent în toată lumea. De la stingerea sa din viaţa aceasta, în 1997, Badar Ali Khan a reuşit să ocupe în modul cel mai onorabil locul vărului său mai mare.

Născut în 1968, Badar Ali Khan a scos 22 de albume în Pakistan şi câteva în alte ţări ale lumii. Cei care îl ascultă pot simţi că genul Qawwali a străbătut secolele, rafinându-se, până a ajuns să se apropie de perfecţiunea muzicală din prezent. Tehnica repetitivă şi firul melodic întreţesut, ritmul tot timpul schimbător s-au dovedit fascinante atât pentru cei care apreciază muzica modernă, cât şi pentru iubitorii muzicii tradiţionale.

Al-Harith al-Muhasibi (d. 243)

A fost unul dintre primii autori de tratate despre sufism şi profesorul lui al-Junayd.

`Abd al-Qahir al-Baghdadi, Taj al-Din al-Subki şi Jamal al-Din al-Isnawi au întărit, cu toţii, această afirmaţie:
“Pe lucrările lui al-Harith ibn Asad al- Muhasibi despre kalam, fiqh şi hadith se bazează aceia dintre noi care sunt mutakallim (teologi), faqih (jurişti) şi sufiţi.”(1)

Lucrările lui al-Muhasibi care s-au păstrat până în zilele noastre sunt:
* Kitab al-ri`aya li huquq Allah (“Cartea respectării drepturilor lui Allah”); Shaykh al-Islam al-`Izz ibn `Abd al- Salam a conceput un rezumat al acesteia. (2)
* Kitab al-tawahhum (“Cartea imaginaţiei”), o descriere a Zilei Judecăţii;
* Kitab al-khalwa (“Cartea izolării”);
* Risalat al-mustarshidin (“Tratat pentru cei care caută călăuzire”);
* Kitab al-ri`aya li-huquq Allah (“Cartea respectării drepturilor lui Allah”);
* Kitab fahm al-Qur’an (“Carte pentru înţelegerea Coranului”);
* Kitab mahiyyat al-`aql wa ma`nahu wa ikhtilaf al-nas fihi (“Cartea despre natura şi înţelesul minţii şi deosebirile existente între oameni în funcţie de aceasta”);
* al-Masa’il fi a`mal al-qulub wa al-jawarih wa al-`aql (“Întrebările privind actele inimii, membrelor şi minţii”);
* Kitab al-`azama (“Cartea măreţiei”);
* al-Wasaya wa al-nasa’ih al-diniyya wa al-nafahat al- qudsiyya li naf`i jami` al-bariyya (“Moştenirile spirituale şi sfaturile şi harurile sfinţite spre beneficiul tuturor creaturilor”).


Note:
(1)`Abd al-Qahir al-Baghdadi, Kitab Usul al-Din p. 308- 309; Taj al-Din Subki, Tabaqat al-shafi`iyya 2:275; Jamal al-Din al-Isnawi, Tabaqat al-Shafi`iyya 1:(#9)26-27.
(2)al-Subki face trimitere la ea în Tabaqat al-shafi`iyya. O copie a sa se găseşte la Chester Beatty Library, ms. 3184 (2).

Cântul 29. Al-l’tikaf

Al-l’tikaf este un [ritual] nafilah împlinit la moscheie.
Posteşti şi te rogi acolo timp de o zi şi o noapte
Intri înainte de apusul soarelui şi petreci în moscheie noaptea
Pentru a o părăsi a două zi seara, după asfinţit.
Ceea ce anulează postul, ruinează şi al-l’tikaf.
Dar noaptea se poate mânca şi bea ceea ce este permis.
Regula invalidării nu este aplicată nici ea,
Dacă se mănâncă sau se bea din greşeală sau sub constrângere.
Dar acest act mandub este anulat dacă se mângâie,
Se sărută sau se părăseşte moscheia fără motiv,
Ca pentru a cumpărat de mâncare sau pentru o baie.
Femeile care au menstruaţie trebuie să plece.
Este mandub să se rămână între zece zile şi o lună.
Să se facă în timpul ultimelor zece zile din Ramadan.

Cântul 28. Postul mandub

Perioadele pentru împlinirea posturilor mandub sunt :
Primele nouă zile ale lunii Dhu l-Hijjah.
Lunile Muharram şi Rajab, a doua parte
A lunii Sha’ban, şi toate marţile şi joile anului.
Perioadele citate sunt cele mai benefice.
Alte mandub sunt citate în anumite cărţi.
Dacă rupeţi postul fără motiv, recuperaţi-l.
Femeile nu trebuie s-o facă fără permisiune.
Aceasta priveşte postul mandub în afara Ramadanului,
Apoi vom spune când nu trebuie niciodată să postiţi.
Nu postiţi în timpul celor două zile de festivitate ‘Id,
Nici în zilele de unsprezece, douăsprezece şi treisprezece ale lunii Dhu l-Hijjah.
Este blamabil să postiţi fără întrerupere, aşa că
Procedaţi la o întrerupere din timp în timp.

Cântul 27. Postul şi lunile calendarului lunar

Există douăsprezece luni lunare, prin hotărâre divină : Muharram, Safar,
Rabi’u l’-Awwal, Rabi’u th-Thani,
Jumada l-‘Ula, Jumada l-‘Akhirah, Rajab, Şa’ ban,
Ramadan, Şawwal, Dhu l’-Qi’dah, Dhu l’-Hijjah
Lunile lunare durează douăzeci şi nouă sau treizeci de zile
Care încep atunci când soarele dispare la orizont.
O lună lunară începe la apariţia cornului lunii
Sau la sfârşitul a treizeci de zile, dacă este ascuns cornul lunii.
Trebuie căutat cornul lunii după asfinţirea soarelui
La apus, înainte ca noaptea să devină prea întunecoasă
Dacă-l vedeţi ziua [de azi], este pentru ziua următoare.
Aşa au decis juriştii de rit malikit.
Dacă nu-l vedeţi, încredeţi-vă în doi oameni
Integri care l-au văzut, cu ochii lor, în regiunea lor.
Iarăşi, urmaţi mărturia vizuală a cuiva din regiunea voastră.
Şi n-o urmaţi pe cea a unui popor îndepărtat.
Postul este wajib pentru bărbaţii sănătoşi,
Musulmani, sănătoşi şi care nu sunt în călătorie;
Pentru femeile care nu sângerează în timpul zilei.
« Dacă nu, ea va trebui să refacă postul », spun juriştii.
Postitul este simplu. Cu o noapte înainte, doar
Aveţi intenţia de a nu mânca,
De a nu bea, de a nu face dragoste, din zori
Şi până la asfinţit. Altfel, postul vostru este anulat.
Trebuie şi să aveţi intenţia felului de post.
Puteţi chiar să postiţi în diferite feluri.
A fi sănătos este o condiţie necesară.
Cei care nu sunt, vor trebui să refacă postul.
Este blamabil să atingi, să mângâi şi să ai un gând
Senzual sau să îmbrăţişezi [chiar] dacă nu rezultă un fluid [seminal].
Dacă vă temeţi de pre-spermă, atunci este ilicit.
Este blamabil să gustaţi lucruri precum sarea.
Nu anulează postul voma involuntară,
Înghiţirea unor insecte sau a prafului, utilizarea
Beţişorului pentru curăţat dinţii, visurile erotice,
Nici dacă vă treziţi cu spermă pe hainele intime.
Este mandub să luaţi o gustare chiar înaintea zorilor
Şi să rupeţi postul imediat ce apune soarele.
În timpul Ramadanului, dacă cu bună-ştiinţă mâncaţi, beţi,
Abandonaţi intenţia, ejaculaţi sau faceţi dragoste,
Va trebui să postiţi două luni de-a rândul sau să daţi
De mâncare, până la saţietate, la şaizeci de săraci.
Excepţiile de la această regulă sunt în număr de şapte :
Bolnavii, bătrânii, femeile care alăptează,
Femeile gravide, cei ce sunt forţaţi, cărora le este
Foame sau sete extremă şi cei care călătoresc.
Este totuşi wajib să refacă postul,
Toţi trebuie, cu excepţia bătrânilor.
Cei care nu au postit din cauză că au uitat, trebuie şi ei
Să-l refacă dacă era un post wajib şi nu mandub.
Dacă aţi pierdut zile de post în timpul
Ramadanului, recuperaţi-le înaintea celui ce va veni, dacă nu
Trebuie să hrăniţi, pentru fiecare zi, un sărac.
Şi va trebui totuşi să le recuperaţi după asta.

Imam Ahmad bin Hanbal (d. 241)

Muhammad ibn Ahmad al-Saffarini al- Hanbali (d. 1188) îl citează în lucrarea sa Ghidha’ al-albab li-sharh manzumat al-adab pe Ibrahim ibn `Abd Allah al-Qalanasi, care relatează că Imam Ahmad a spus despre sufiţi:
“Nu cunosc oameni mai buni decât ei.”
Cineva i-a zis: “Dar ei ascultă muzică şi ajung la stări de extaz.”
A răspuns: “Vrei să-i împiedici să se bucure să petreacă un răstimp cu Allah?” (1)

Admiraţia Imamului Ahmad faţă de sufiţi este dovedită de relatările veneraţiei respectuoase pe care i-o purta lui al-Harith al-Muhasibi, cu toate că a atras atenţia asupra dificultăţilor căii sufite pentru cei care nu sunt pregătiţi s-o urmeze, fiindcă nu tuturor le este dat să urmeze calea celor despre care Allah i-a dezvăluit Profetului Său: “Rămâi cu cei care, dimineaţa şi seara, Îl cheamă pe Domnul lor, căutând Faţa Sa.” (Cor 18,28)


Note:
(1) al-Saffarini, Ghidha’ al-albab li-sharh manzumat al-adab (Cairo: Matba`at al- Najah, 1324/1906) 1:120.

Imam Shafi`i (d. 204)

Al-Hafiz al-Suyuti relatează în Ta’yid al-haqiqa al-`aliyya că Imam al-Shafi`i a spus:

"M-am aflat în compania sufiţilor şi am primit de la ei trei învăţături: afirmaţia că timpul este o sabie: dacă nu o distrugi tu pe ea, te distruge ea pe tine. Afirmaţia că dacă nu-ţi menţii ego-ul preocupat de adevăr, te va menţine el pe tine preocupat de falsitate. Afirmaţia lor că lipsa de protecţie înseamnă imunitate."(1)

Muhaddith al-`Ajluni relatează de asemenea în cartea sa Kashf al khafa wa muzil al albas că Imam Shafi`i a zis:

"Am ajuns să iubesc trei lucruri în lumea asta: evitarea unei atitudini afectate, tratarea oamenilor cu blândeţe şi urmarea căii sufite."(2)

Note:
(1)Suyuti, Ta’yid al-haqiqa al-`aliyya p. 15. (2)al-`Ajluni, Kashf al-khafa wa muzil al-albas 1:341 (#1089).

Imam Malik (d. 179)

Învăţat din Medina cunoscut pentru adânca lui pioşenie şi iubire faţă de Profet (slaws), pentru care nutrea atâta veneraţie şi un asemenea respect încât nu mergea călare în incinta Medinei dintr-o stimă profundă pentru pământul care conţinea trupul Profetului (slaws), şi nici nu reda vreun hadith înainte de a-şi face întâi abluţiunea.

Ibn al-Jawzi relatează, în capitolul intitulat “Al şaselea nivel al oamenilor din Medina” din cartea sa, Sifat al-safwa:

Abu Mus`ab a zis: “M-am dus să-l văd pe Malik ibn Anas, iar el mi-a spus: «Uită-te în locul în care-mi fac rugăciunea, sub covoraşul meu de rugăciune şi vezi ce-i acolo.» M-am uitat şi am găsit ceva scris. El mi-a spus: «Citeşte.» [Am văzut că] acolo era [descris] un vis pe care-l avusese unul dintre fraţii lui şi care-l privea pe el însuşi. A zis [redând ce era scris]: «L-am văzut în vis pe Profet. Se afla în moscheea lui, erau oameni strânşi în jurul lui, iar el spunea: “Am ascuns de voi, sub amvonul meu (minbar, în arabă, în orig.) ceva de preţ - sau: Cunoaştere - şi i-am poruncit lui Malik s-o răspândească oamenilor”» Apoi Malik a început să plângă, aşa că m-am ridicat şi l-am lăsat.” (1)

La fel cum Abu Hanifa şi Sufyan al-Thawri au afirmat implicit necesitatea urmării Căii Sufite pentru atingerea desăvârşirii, Imam-ul Malik a prescris explicit, în afirmaţia lui, tasawwuf ca pe o îndatorire care le revenea învăţaţilor:

“Cel care practică Tasawwuf fără să cunoască Legea Sfântă îşi prejudiciază credinţa, pe când cel care învaţă Legea Sfântă fără să practice Tasawwuf se prejudiciază pe sine. Numai cel care le îmbină pe amândouă procedează corect.”
Relatat de muhaddith Ahmad Zarruq (d. 899), de hafiz `Ali al-Qari al-Harawi (d. 1014), de muhaddith `Ali ibn Ahmad al `Adawi (d. 1190), de muhaddith Ibn `Ajiba (d. 1224) şi alţii. (2)

Ibn `Ajiba aduce lămuriri:
Şeicul Ahmad Zarruq a spus: “Tasawwuf are mai bine de două mii de definiţii, toate trimiţând la sinceritatea propriei orientări către Allah… Definiţia fiecăruia corespunde stării atinse, nivelului experienţei, cunoaşterii şi gustului dobândite, pe care îşi va întemeia el însuşi maxima: «Tasawwuf este aşa-şi-pe-dincolo.»”

Aşa se face că fiecare dintre sfinţii citaţi (în lucrarea lui Abu Nu`aym, Hilyat al-awliya’) care manifestă o orientare sinceră (sidq tawajjuh) are un loc în tasawwuf, iar tasawwuf-ul fiecăruia constă într-o orientare sinceră. De regulă, orientarea sinceră este o cerinţă a religiei, din moment ce ea se regăseşte atât în forma cât şi în conţinutul actelor pe care Allah le acceptă. Forma şi conţinutul nu sunt valabile decât dacă se manifestă sinceritatea orientării. “(…) Dumnezeu (…) nu este mulţumit de robii Săi tăgăduitori, însă dacă îi mulţumiţi, este mulţumit de voi” (Cor 39,7).

Prin urmare, Islamul presupune fapte şi nu se poate vorbi despre auto-purificare (tasawwuf) fără cunoaşterea Legii (fiqh), fiindcă reglementările exterioare ale lui Allah nu sunt cunoscute decât prin cunoaşterea Legii; şi nu există cunoaştere a Legii fără auto-purificare, la fel cum nu există nici faptă fără o orientare sinceră şi nici una dintre acestea nu poate exista fără credinţă. Aşadar Legea, prin definiţie, le revendică pe toate, tot aşa cum trupul şi sufletul au nevoie unul de celălalt, sau tot aşa cum un individ nu poate să fiinţeze ori să fie împlinit pe lume decât în conjuncţie cu un altul. Acesta este sensul spusei de la început a lui Malik: “Cel care practică Tasawwuf fără să cunoască Legea Sfântă…” (3)

Note:
(1)Ibn al-Jawzi, Sifat al-safwa 1(2):120. (2)`Ali al-Qari, Sharh `ayn al-`ilm wa-zayn al-hilm (Cairo: Maktabat al-Thaqafa al-Diniyya, 1989) 1:33; Ahmad Zarruq, Qawa`id al-tasawwuf (Cairo, 1310); `Ali al `Adawi, Hashiyat al `Adawi `ala sharh Abi al Hasan li risalat Ibn Abi Zayd al musammat kifayat al talib al rabbani li risalat Ibn Abi Zayd al Qayrawani fi madhhab Maalik (Beirut?: Dar Ihya’ al Kutub al `Arabiyah, ) 2:195; Ibn `Ajiba, Iqaz al himam fi sharh al hikam (Cairo: Halabi, 1392/1972) p. 5 6. (3)Ibn `Ajiba, Iqaz al-himam 5-6.

Înţelepciunea educaţiei profetice (de Al Fadil Al Idrissi Hakim)

Educaţia indirectă prin « aluzie »

În acest tip de educaţie spirituală, obiectivul Profetului nu este să expună defectele companionului cu claritate. El îi apără demnitatea şi toată frumuseţea acestei pedagogii este aceea că acesta ştie că este vizat de cuvintele Trimisului. A evita darea în vileag a defectelor (‘awrat) este de altminteri una dintre calităţile adevăratului credincios : « Cel care apără defectele fratelui său, îşi va vedea defectele acoperite de Dumnezeu. Şi cel care vânează defectele fratelui său, Dumnezeu i le va vâna pe ale lui şi le va demasca, în chiar mijlocul casei sale », spune un hadith.

Educaţia prin aluzie întăreşte dragostea şi respectul companionului pentru Profet. De ce ? pentru că răul rămâne un secret, o legătură între educator şi discipol, oarecum ca şi secretul medical care interzice medicului să divulge răul de care suferă pacientul său.

Un exemplu printre altele în sîra. Într-o zi, Profetul acţionase într-un anume fel şi permisese musulmanilor să-i urmeze exemplul. Un anume număr dintre credincioşi nu-l urmase. Acest lucru îi ajunse la urechi, şi în timpul unei predici a spus : « Ce credeţi despre oamenii care n-au urmat cele spuse de mine ? Jur pe Dumnezeu că-L cunosc pe Dumnezeu mai mult decât ei, şi cel care se teme cel mai mult de El. » Notaţi că în acest discurs, nu-i numeşte pentru a nu-i expune ruşinii. Avem în sîra o multitudine de exemple despre acest tip de educaţie prin aluzie.

O altă dimensiune a acestei « estetici » a educaţiei spirituale este aceea că pe obrazul Profetului companionii puteau citi fără măcar ca acesta să vorbească. Puteau înţelege dacă agrea un lucru, dacă era nemulţumit de un altul, etc.

Companionii ziceau : « Profetul era mai ruşinos decât fecioara în spatele voalului şi dacă detesta un lucru, noi o vedeam pe chipul lui. » Conceptul de tawajuh despre care se vorbeşte în sufism este exact asta : să-ţi placă ceea ce-i place maestrului spiritual realizat şi să deteşti ceea ce el dezaprobă... ». Companionii spuneau : « Dacă Profetul era fericit, faţa lui se lumina şi strălucea până într-acolo încât semăna cu lumina lunii. »


Educaţia « directă »

Profetul educă şi într-o formă directă. Stilul direct poate fi util companionilor (poate fi cazul discipolilor în cazul unei relaţii cu un şeic viu) în funcţie de dispoziţiile lor proprii. Se va remarca faptul că stilul direct, fără ocolişuri, se adresează adesea unui companion (sau unui discipol) a cărui natură spirituală este puternică, care şi-a dovedit destoinicia, a cărui nivel spiritual este eminent în ochii Profetului.

În întâmplarea următoare Profetul se adresează Ansarilor, medinezii care l-au primit pe Profet şi pe imigranţi în timpul hegirei şi care l-au susţinut în cele mai grele momente. Vom aprecia prin intermediul acestui dialog foarte viu, importanţa Ansarilor şi solicitudinea Profetului la adresa lor [Comentariul traducătorului : Creştinii vor putea face paralela cu parabola celor doi fraţi (Luca 15, 11-32) al cărui scop educativ este evident. Este vorba pentru Iisus (pacea fie asupra lui !) de liniştirea unuia dintre apostoli, care îi reproşează ca a accepta invitaţia unor persoane « puţin frecventabile ». Parabola se termină cu această învăţătură : « Copilul meu, spuse tatăl, tu eşti tot timpul cu mine, şi tot ceea ce am este al tău, dar trebuia să ne bucurăm şi să ne veselim, pentru că fratele tău care iată era mort a revenit la viaţă, pentru că era pierdut şi l-am regăsit. »

După o bătălie importantă, Profetul distribuise bunuri şi daruri nobililor qurayşiţi şi şefilor marilor triburi. Niciun Ansar nu primise daruri. Avem aici, dincolo de aparenţe, unul dintre numeroasele aspecte ale acestei funcţii de educator spiritual exersată de către Profet. El distribuia în virtutea acestui principiu divin : « milostenia nu este decât pentru săraci şi pentru cei în nevoi, pentru cei care muncesc, şi pentru cei ale căror inimi trebuie câştigate, şi pentru eliberarea sclavilor şi a prizonierilor, şi pentru cei care sunt plini de datorii, şi pentru cauza lui Dumnezeu, şi pentru călător – acestea sunt obligaţii impuse de Dumnezeu. Iar Dumnezeu este Înţelept, Atotcunoscător » (Coran 9, 60). Principiul care enunţă că trebuie să dăm « celor ale căror inimi trebuie câştigate » nu a fost bine înţeles şi un curent de frustrare şi de nemulţumire a suflat asupra Ansarilor. Se şoptea : « Trimisul lui Dumnezeu s-a alăturat alor săi » sau « în momentul luptei noi suntem companionii, dar când trebuie împărţită prada, companionii săi sunt oamenii clanului şi ai familiei sale ».

Acuzele se făceau din ce în ce mai intense, până când Profetul auzi de ele. Îl convocă pe Saa’d ibn Ubâdah care îi povesti ceea ce se spunea cu voce tare.

« Şi tu însuţi, tu ce crezi, o Saa’d ? » îl întrebă Profetul. « O, Trimis al lui Dumnezeu, îi răspunse el, nu sunt decât unul dintre ei. » Profetul spuse : « Adună poporul tău în această încăpere. »

Profetul merse către ei şi, dupa ce-L lăudă pe Dumnezeu şi-I mulţumi le vorbi cu aceste cuvinte :

« Ansari, am auzit spunându-se că aveţi un resentiment profund împotriva mea. N-am venit eu la voi atunci când eraţi în rătăcire, şi astfel Dumnezeu v-a condus spre Adevăr ? Săraci, şi Dumnezeu v-a îmbogăţit ; inamici unul altuia, şi Dumnezeu a împăcat inimile voastre ? »

« Da, sigur, răspunseră ei. Dumnezeu şi Trimisul său sunt generoşi şi binefăcători. »

« Ce aveţi să-mi reproşaţi ? întrebă Profetul. »

« Cum să-ţi răspundem, O, Trimis al lui Dumnezeu ? întrebară ei. »

« Pe Dumnezeu, puteţi ! Aţi putea să-mi spuneţi şi ar fi adevărul : Ai venit la noi discreditat şi noi am crezut în tine, ai venit la noi fără adăpost şi noi ţi-am sărit în ajutor, ai venit la noi hăituit şi noi ţi-am fost gazde, ai venit la noi trist şi noi te-am îmbărbătat. O, Ansari, aţi simţit ranchiună în sufletele voastre din cazua unei bucurii trecătoare din această lume cu care am vrut să câştig inimile unor oameni care să vină şi ei la Islam, în vreme pe voi înşivă, v-am încredinţat Islamului ? Nu vă ajunge deci faptul că, în vreme ce oamenii aceştia duc cu ei oi şi cămile, voi vă întoarceţi la căminele voastre cu Trimisul lui Dumnezeu ? Jur pe Cel care ţine în mâna sa sufletului lui Muhammad că fără hijra (emigrarea) aş fi azi unul dintre Ansari, şi că dacă toţi oamenii mai puţin Ansarii ar lua un drum, şi Ansarii l-ar lua pe celălalt, eu aş urma calea Ansarilor. »

Apoi, îşi ridică ambele mâini spre cer şi spuse cu o voce care tulbură inimile : « Fie ca Dumnezeu să fie milos cu Ansarii, cu fiii Ansarilor şi cu fiii fiilor Ansarilor ! » Toţi plânseră până ce li se udară bărbile de lacrimi, apoi exclamară cu voci gătuite de emoţie : « Ne ajunge Trimisul lui Dumnezeu ca parte a noastră ! » (Întâmplare povestită în sîra lui Ibn Işâq, tradusă de A. Badawî pentru Editura al-Buraq. Regretatul Martin Lings, care a scris o foarte frumoasă biografie a Profetului, o citează în egală măsură bazându-se pe versiunea raportată de Ibn Işâq).

Prin intermediul acestei povestiri de mare emoţie, putem măsura preocuparea Profetului de a-i linişti pe cei pe care îi consideră ca fiind veritabila sa familie, de a la întări credinţa şi de a-i apăra de îndoiala şoptită de Diavol.


Al Fadil Al Idrissi Hakim este profesor de ştiinţe ale limbii arabe la Facultatea de Litere şi de Ştiinţe Umane Ben Msik din Casablanca, Maroc.

Texte din tarîqah Naqshbandi

01. Bahaudin Naqshbandi primi vizita unui grup de cãutãtori.
Îl gãsirã în curte, înconjurat de discipoli în mijlocul a ceea ce pãrea sã fie, negresit, o petrecere plinã de veselie.
Unii din noii-veniti ziserã:
“Ce neplãcut – asemenea purtare grosolanã, indiferent de pretext! Asa ceva nu se face!” Si încercau sã-l dojeneascã pe Maestru.
Altii au zis:
“Nouã ni se pare excelent – felul ãsta de învãtãturã chiar cã e pe gustul nostru, si abia asteptãm sã luãm si noi parte la ea.”
Iar altii au zis:
“Suntem uimiti si am dori sã stim mai mult despre aceastã enigmã.”
Cei rãmasi si-au spus unul altuia:
“S-ar putea sã fie ceva întelepciune în aceastã petrecere, dar nu stim dacã se cade sã întrebãm sau nu despre ea.”
Învãtãtorul îi trimise pe toti la plimbare.
Si toti acesti oameni îsi rãspândirã, în convorbiri si prin scris, propriile pãreri despre ceea ce vãzuserã în curtea Maestrului. Chiar si cei care nu fãceau aluzii directe la experienta avutã fuseserã înrãuriti de ea, astfel încât în tot ceea ce spuneau sau fãceau se oglindeau convingerile lor despre cele întâmplate.
Trecu ceva timp. Câtiva dintre cei care-l vizitaserã mai întâi se aflau din nou pe lângã locuinta Maestrului si intrarã sã-l caute.
Stând în picioare la poartã, bãgarã de seamã cã învãtãtorul si discipolii sãu erau risipiti prin curte, sezând fiecare în deplinã tãcere, cufundati în contemplatie asa cum li se cuvine unor spirituali.
“Asa e mult mai bine,” spuserã unii vizitatori, “este limpede cã a învãtat câte ceva din protestele noastre.”
“Este excelent,” spuseserã altii, “e clar cã data trecutã, Maestrul doar ne-a pus la încercare.”
“E prea sumbru,” spuserã altii, “mutre lungi puteam sã gãsim oriunde.”
Si mai erau si alte pãreri, rostite sau gândite.
Înteleptul, când rãgazul de reflectie se încheie, îi expedie pe toti.
Mult dupã aceea, un grup mic se întoarse pentru a afla care era interpretarea a tot ce li se întâmplase în curtea Maestrului.
Vizitatorii se arãtarã la poartã si privirã în curte. Maestrul sedea acolo singur, nici petrecând nici meditând. Discipolii nu puteau fi vãzuti nicãieri.
“Vã este îngâduit sã aflati în cele din urmã tot ce s-a întâmplat,” zise Maestrul, “ cãci am putut sã-mi las învãtãceii sã plece, sarcina fiind încheiatã.
Când ati venit prima datã, învãtãceii aceia ai mei fuseserã prea seriosi – iar eu eram tocmai în mijlocul procesului de aplicare a corectiei necesare. A doua oarã când ati venit, ucenicii fuseserã prea veseli – si din nou, eu aplicam corectia.
Când cineva lucreazã, el nu stã întotdeauna sã explice unor vizitatori ocazionali, oricât de interesati s-ar crede acestia. Când o actiune este în plinã desfãsurare, ceea ce conteazã este operatiunea corectã. În acest conditii, evaluarea externã devine o preocupare cu totul secundarã.”

02. Bahaudin stãtea împreunã cu câtiva discipoli în sala de conferinte, când înãuntru pãtrunserã câtiva adepti.
El-Shah îl pofti pe rând pe fiecare sã spunã de ce se gãsea acolo.
Primul zise: “Sunteti cel mai mare om de pe pãmânt.”
“I-am dat un leac când era bolnav, iar acum crede cã sunt cel mai mare om de pe pãmânt,” zise El-Shah.
Al doilea zise: “Viata mea spiritualã s-a deschis asemenea unei flori de când mi-a fost îngãduit sã vã vizitez.”
“Era nesigur si stingher, si nimeni nu stãtea sã-l asculte. Eu am stat cu el, iar seninãtãtii care a rezultat din asta, el îi zice viatã spiritualã,” spuse El-Shah.
Al treilea zise: “Maestrul mã întelege, si nu cer decât sã-mi îngãdui sã-i aud cuvintele de învãtãturã, pentru binele sufletului meu.”
“Are nevoie de atentie si vrea sã fie bãgat în seamnã, chiar dacã pentru a fi criticat,” spuse El-Shah. “Acestui fapt el îi spune ‘binele sufletului meu’.”
Al patrulea spuse: “Am mers de la un maestru la altul, practicând învãtãtura datã de ei. Dar numai când mi-ati dat un wadhifa (exercitiu), am simtit cu adevãrat iluminarea legãturii cu Maestrul.”
“Exercitiul pe care i l-am dat acestui om,” spuse El-Shah, “a fost o scornealã, fãrã nici o legãturã cu viata ‘spiritualã’. Trebuia sã-i demonstrez iluzia spiritualitãtii sale ca sã pot ajunge la acea parte din ei care este cu adevãrat spiritualã, nu sentimentalã.”

03. Într-o viziune cu ochii deschisi, Bahaudin se întoarse înapoi în timp.
El le spuse unui grup de cãutãtori care se aflau în vizitã:
“Tocmai i-am vãzut pe maestrii din cele mai vechi timpuri, socotiti a fi de mult morti, si m-am întretinut cu ei.”
Cãutãtorii spuserã: “Vã rugãm spuneti-ne cum pãreau sã fie.”
Bahaudin rãspunse: “Pentru atitudinea pe care o arãtati fatã de învãtãturã, ei v-ar fi luat pe voi drept demoni!
Maestrii sunt astfel încât, dacã i-ati vedea, voi i-ati lua pe ei drept tovarãsi cu totul nepotriviti pentru voi. Si nu ati pune întrebãri despre ei.”

04. Într-o zi un om veni la marele maestru Bahaudin, pentru a-i cere ajutorul în problemele pe care le întâmpina precum si aleasã îndrumare pe calea Învãtãturii.
Bahaudin îi spuse sã lase studiile spirituale si sã plece de îndatã de la curtea lui.
Un vizitator blând din fire începu sã protesteze fatã de Bahaudin.
“Ti se va servi o demonstratie,” îi spuse Bahaudin.
În acea clipã, o pasãre pãtrunse în încãpere, zburãtãcind de colo-colo, nestiind pe unde s-o ia ca sã scape.
Marele sufi asteptã pânã ce pasãrea se asezã lângã singura fereastrã deschisã din încãpere. Atunci, dintr-o datã, bãtu din palme. Speriatã, pasãrea zburã drept pe fereastra deschisã, recâstigându-si libertatea.
“Acel zgomot trebuie cã a fost pentru ea aproape un soc, chiar un afront, nu crezi?” zise Bahaudin.

05. Un discipol sosise la maestrul El-Shah Bahaudin Nasqshband din Bukhara.
Dupã ce sezu în adunare pret de câteva zile, discipolul-sef al lui Bahaudin îi fãcu un semn sã se apropie de Shaikh si sã-i vorbeascã.
“Am venit,” spuse omul, “de la Shaikh-ul Ridwan. Nãdãjduiesc cã îmi veti da ceva.”
“De la cine?”
“De la Shaikh-ul Ridwan.”
Bahaudin îi ceru omului sã repete ce zisese. Apoi îi ceru din nou si din nou acelasi lucru, pânã ce omul se încredintã cã maestrul era surd si probabil greu de cap.
Acest schimb de cuvinte dura de mai multe de un ceas, când Bahaudin zise:
“Nu te pot auzi. N-am auzit un cuvânt din ce ai zis.”
Discipolul se ridicã si dãdu sã plece, bodogãnind: “Sã te ierte Dumnezeu!”
El-Shah, pãrãsit dintr-o datã de surzenie, rãspunse imediat: “Si pe tine, si pe Shaikh-ul Ridwan.”

06. Se spune cã regele din Bukhara a trimis odatã dupã Bahaudin pentru a-i cere sfatul într-o oarecare privintã.
Mesajul lui suna astfel: “Un ambasador e pe drum, si când va fi aici trebuie sã te am lângã mine, pentru a te consulta. Te rog vino de îndatã.”
Bahaudin îi trimise urmãtorul rãspuns:
“”Nu pot veni deoarece în momentul de fatã sunt dependent de aerul din Qasr-El-Arifin, si nu am nici un mijloc de a-l aduce cu mine îmbuteliat.”
Regele fu mai întâi uluit, si pe urmã iritat. În ciuda marii importante a lui Bahaudin ca întelept, luã hotãrârea sã-l mustre pentru lipsa-i de curtenie.
Între timp, vizita ambasadorului fu amânatã, iar regele nu mai avu de dat piept cu el pânã la urmã.
Într-o zi, dupã mai multe luni, regele se afla în mijlocul curtii sale, când un asasin sãri la el sã-l omoare. Bahaudin Naqshband, care tocmai intrase în acea luptã în sala tronului, se nãpusti asupra omului si-l dezarmã.
“Desi esti lipsit de curtenie, îti sunt îndatorat, Hadrat El-Shah,” îi spuse regele.
“Curtenia celor care stiu este a fi disponibili când e nevoie de ei, nu a sta degeaba în asteptarea unor ambasadori care oricum nu vor sosi,” rãspunse Bahaudin.

07. Multe întrebãri, un singur rãspuns.
Am ajuns într-un oras, unde oamenii s-au strâns în preajmã-mi...
Au zis: “De unde esti?”
Au zis: “Încotro te duci?”
Au zis: “Cu cine cãlãtoresti?”
Au zis: “De ce neam esti?”
Au zis: “Ce mostenire ai?”
Au zis: “Ce mostenire lasi?”
Au zis: “Pe cine întelegi?”
Au zis: “Cine te întelege pe tine?”
Au zis: “Ce învãtãturã dai?”
Au zis: “Cine detine întreaga învãtãturã?”
Au zis: “Cine nu are nici o învãtãturã?”
Eu le-am rãspuns: “Ceea ce vouã vi se pare cã sunt multi, sunt de fapt unul. Ceea ce vouã vi se pare simplu, nu este. Ceea ce vouã vi se pare complicat, e usor. Rãspunsul pentru toate întrebãrile este: sufitii.”

08. Dervisul Maulana, sef al ordinului naqshbandi si unul din maestrii sãi cei mai mari, sedea într-o zi în zawiya sa când un cleric mânios îsi croi drum cu forta înãuntru.
“Stai acolo”, zbierã intrusul, “câine ce esti, înconjurat de discipoli care te ascultã în fiecare privintã! Eu, pe de altã parte, îi chem pe oameni sã se strãduiascã dupã îndurarea dumnezeiascã prin rugãciuni si asprimi, asa cum ni se porunceste prin lege.”
La auzul cuvântului “câine”, câtiva cãutãtori se ridicarã pentru a-l da afarã pe fanatic.
“Stati,” zise Maulana, “acest ‘câine’ e un cuvânt bun si într-adevãr mi se potriveste. Sunt un câine care-si ascultã stãpânul, arãtând oilor prin semne interpretarea dorintelor Stãpânului nostru. Ca un câine, îi scot din sãrite pe vagabonzi si pe hoti. În schimb, dau din coadã de bucurie când Prietenii stãpânului meu vin sã-i stea alãturi.
Asa cum lãtratul si datul din coadã si iubirea de stãpân sunt atributele câinelui, asa le practicãm si noi; cãci Stãpânul nostru ne are pe noi, si nu se ocupã de lãtrat si de dat din coadã.”

09. Rudhbari a spus: “De la inimã la inimã este mijlocul esential de transmitere a secretelor Cãii.”

10. Maghribi a spus: “Învãtarea are loc în activitate. Învãtarea numai prin vorbe este o activitate minorã.”

11. Khurqani a spus: “La un anumit moment, prin distragerea atentiei nefolositoare se poate preda sau exprima mai mult decât prin atragerea ei.”

12. Gurgani a spus: “Împreunã, învãtãtorul si învãtãcelul produc învãtãtura.”

13. Parmadhi a spus: “Experienta extremelor este singura cale cãtre întelegerea si functionarea corectã a ‘mijlocului’ în studiu.”

14. Hamadani a spus: “A sluji umanitatea nu este numai de folos pentru a trãi corect. Prin aceastã slujire, cunoasterea lãuntricã poate fi pãstratã, concentratã si transmisã.”

15. Yasavi a spus: “Activitatea acolo unde te afli este cheia Cãii Dervisului.”

16. Barqi a spus: “Estetica este doar forma cea mai de jos a perceptiei Realitãtii.”

17. Andaki a spus: “Efortul nu e efort fãrã zaman, makan, ikhwan (timpul potrivit, locul potrivit, oamenii potriviti).”

18. Ghajdawani a spus: “Noi lucrãm tot timpul si în tot locul. Oamenii cred cã un om este important dacã e faimos. Si reciproca poate fi tot atât de adevãratã. [Un om fãrã faimã poate fi important.]”

19. Ahmad Sadiq a spus: “Semnul unui om care a Atins este cã nu ia semnul figurat drept specific sau sensul literal drept simbolic.”

20. Faghnavi a spus: “Stiinta noastrã nu este a lumii, ea este a lumilor.”

21. Rewgari a spus: “Stupiditatea înseamnã a cãuta ceva acolo unde imaginatia neinstruitã se asteaptã sã-l gãseascã. În realitate, acest ceva se aflã în orice loc de unde poate fi extras.”

22. Ramitani a spus: “Informatia se fãrâmiteazã, cunoasterea nu. Cauza fragmentãrii informatiei trebuie cãutatã în academism, în cãrturãria de dragul cãrturãriei.”

23. Samasi a spus: “Omul gândeste multe lucruri. Crede cã e Unul. De obicei este mai multi. Pânã ce devine Unul, nu poate avea nici o idee corectã despre ce este el cu adevãrat.”

24. Sohkari a spus: “Trimitem un gând în China, si acesta devine chinez, se spune, pentru cã omul care l-a trimis nu poate fi vãzut. Trimitem un om în India, si oamenii spun cã e doar un turkestanez.”

25. Naqshband a spus: “Când oamenii spun ‘Plângi’, nu vor sã spunã ‘Plângi întotdeauna’. Când spun ‘Nu plânge’, nu vor sã-ti spunã sã fii permanent un bufon.”

26. Attar a spus: “Un adevãrat document poate contine sapte straturi de adevãr. O scriere sau o cuvântare în aparentã lipsitã de semnificatie poate avea tot atâtea straturi de adevãr.”

27. Khamosh a spus: “Nu este important dacã înveti prin tãcere, prin cuvânt, prin efort, sau prin supunere. Important este cum se face asta, si nu faptul de a se face (asa si nu altfel).”

28. Khashgari a spus: “Dacã tot mã întrebi: ‘De ce cutare sau cutãricã si-a predat învãtãtura în maniera respectivã, si cum se aplicã ea în cazul meu?’ nu esti în stare sã întelegi rãspunsul destul de profund.”

29. Charkhi a spus: “Indiferent unde s-ar afla adevãrul în cazul tãu, învãtãtorul tãu te va ajuta sã-l gãsesti. Dacã doar aplicã tuturor o aceeasi serie de metode, acela nu e un învãtãtor, si cu atât mai putin al tãu.”

30. Samarqandi a spus: “În fiecare truc si în fiecare închipuire existã o realitate pe care acestea o contrafac.”

31. Al-Lahi a spus: “Noi nu trãim în est sau în vest; nu studiem la nord, nici nu predãm la sud. Noi nu suntem astfel legati dar se poate sã fim obligati sã vorbim astfel.”

32. Al-Bokhari a spus: “Calea se poate împlini printr-o picãturã de apã. La fel de bine poate sã treacã printr-o prescriptie sau ordonantã complexã.”

33. Zahid a spus: “Când vezi un sufi care studiazã sau îi învatã pe altii ceva ce pare sã tinã de un alt domeniu decât cel al spiritualitãtii, trebuie sã stii cã acolo se gãseste spiritualitatea acelui timp.”

34. Dervish a spus: “Când e vremea de nemiscare, nemiscare; când e vremea de tovãrãsie, tovãrãsie; la locul de efort, efort. La timpul si locul pentru orisice, orisice.”

35. Samarkandi Aminki a spus: “Treci de la timp si loc la non-timp (eternitate) si non-loc (simultaneitate), la celelalte lumi. Acolo este originea noastrã.”

36. Simaqi a spus: “Dacã iei ceea ce e relativ drept absolut, poti fi pierdut. Mai bine sã nu iei nimic, decât acest risc.”

37. Sirhindi a spus: “Nu vorbi doar de cele Patru Cãi sau de Saptezeci si douã Cãrãri, sau de ‘tot atâtea cãrãri câte suflete de oameni’. Vorbeste mai degrabã despre Cale si despre realizare. Totul îi este subordonat.”

38. Masum a spus: “Esenta (Dhat) se manifestã numai în întelegere.”

39. Arif a spus: “Dar se poate dezvolta independent de aceasta. Acesti oameni numiti dervisi nu sunt ce gânditi voi cã sunt. Gânditi asadar la Realitate. Este ceva asemenea cu ceea ce voi gânditi cã este.”

40. Badauni a spus: “Nu ne puteti distruge dacã sunteti împotriva noastrã. Dar puteti îngreuna mersul treburilor noastre chiar dacã sunteti convinsi cã ne ajutati.”

41. Jan-i-Janan a spus: “Omul poate avea parte de Vesnicie. El nu face asta crezând cã se poate gândi la el.”

42. Dehlavi a spus: “Cheltuim un rãstimp într-un loc. Nu pune un semn pentru a marca locul acela. Mai degrabã ia din materialul care aderã la acel loc, cât mai e încã acolo.”

43. Qandahari a spus: “Voi ati auzit cuvintele mele. Auziti si cã existã si alte cuvinte decât ale mele. Acestea nu sunt fãcute pentru a fi auzite cu urechea de carne. Pentru cã mã vedeti doar pe mine, vã închipuiti cã nu existã sufism în afara mea. Voi vã aflati aici pentru a deprinde învãtãtura, nicidecum pentru a culege date istorice.”

44. Jan-Fishan a spus: “Poate cã urmezi firul unei ape. Realizeazã cã duce la Ocean. Nu confunda pârâul acesta cu Oceanul.”

45. Odatã, Bahaudin primi vizita unui Qalandar cersetor care se oferi sã facã minuni pentru a dovedi cã era reprezentantul celui mai mare dintre toti maestrii mistici.
El-Shah spuse:
“Aici în Bukhara noi suntem singura comunitate a cãrei credintã nu este nici produsã, nici sustinutã, în cea mai neînsemnatã privintã, de acele întâmplãri neobisnuite cãrora li se spune minuni. Dar pentru tine e un lucru de valoare sã dai o reprezentatie în fata întregii adunãri de dervisi precum si a tuturor celor care vin sã ne vadã.”
Asa încât aranjã cã, în urmãtoarea zi de sãrbãtoare din calendar, sã aibã loc reprezentatia doritã de ciudatul Qalandar.
O zi întreagã, cersetorul fãcu minune dupã minune: readuse mortii la viatã, umblã pe deasupra apelor, fãcu un cap retezat sã vorbeascã, si multe altele.
Cetãtenii din Bukhara erau în fierbere. Unii spuneau cã omul era cu sigurantã un ucenic al diavolului, cãci nu vroiau sã-i adopte felul de viatã sau sã-l crediteze cu vreo putere beneficã. Unii dintre adeptii mai din marginea grupului lui El-Shah se declararã satisfãcuti cã “a rãsãrit un nou Soare” si încercarã sã aranjeze în asa fel încât sã plece cu el la mãnãstirea de unde era, oriunde s-ar fi aflat ea. Unii discipoli mai noi ai Maestrului îl implorau sã facã si el minuni asemãnãtoare, pentru a arãta cã era în stare de asa ceva.
Bahaudin nu fãcu nimic vreme de trei zile. Apoi, în fata unei imense adunãri de oameni, începu sã facã lucruri ce nu puteau fi numite decât minuni. Oamenii vãzurã, unul dupã altul, lucruri de necrezut. Vãzurã, auzirã si pipãirã lucruri neînchipuite, necunoscute în nici o traditie, privind minunile fãcute de marii sfinti ai tuturor timpurilor.
Apoi, Bahaudin le arãtã, unul dupã altul, cum erau executate aceste trucuri, si cã erau doar atât – simple trucuri.
“Cei care sunteti cãutãtori de jonglerii – urmati calea jongleriei,” spuse el. “Treaba mea e mult mai serioasã.”

46. Într-o noapte un hot, încercând sã intre pe fereastra de la etaj a unei case de unde avea de gând sã fure, cãzu din cauzã cã rama ferestrei se rupse, si îsi fracturã piciorul.
Se prezentã la judecãtorie pentru a-l reclama pe proprietarul casei pentru neglijentã. Acesta zise:
“Dã-l în judecatã pe dulgherul care a pus fereastra.”
Dulgherul zise: “Zidarul este cel care n-a fãcut deschizãtura pentru fereastrã asa cum trebuie.”
Când fu chemat, zidarul spuse: “Pricina greselii mele a fost o femeie frumoasã care tocmai trecea pe acolo când eu lucram la zidãria ferestrei.”
Femeia fu gãsitã, si ea zise: “Purtam o rochei frumoasã în ziua aceea. De obicei, nu se uitã nimeni la mine. Rochia a fost de vinã, pentru cã era dintr-o pânzã pictatã mestesugit în dungi de mai multe culori.”
“În sfârsit, avem vinovatul,” spuse judecãtorul. “Chemati-l pe omul care a vopsit pânza, si acesta va fi socotit rãspunzãtor pentru rãul pricinuit piciorului hotului.”
Când au dat de vopsitor, acesta era sotul femeii. Iar acesta era chiar hotul care cãzuse.

47. Într-o zi un om venit sã-l caute pe un maestru sufi îi relatã cum un anumit fals învãtãtor prescria exercitii pentru adeptii sãi.
“E limpede cã omul este un impostor. Le cere discipolilor ‘sã nu gândeascã nimic’. Usor de zis, pentru cã-i poate impresiona pe unii. Dar este imposibil sã nu gândesti nimic.”
Maestrul îl întrebã:
“De ce ai venit la mine?”
“Pentru a arãta absurditatea acestui om, si de asemenea pentru a discuta unele chestiuni legate de misticism.”
“Nu doar pentru a câstiga sprijin pentru decizia ta cã omul acesta e un sarlatan?”
“Nu, asta stiam dinainte.”
“Nu cumva pentru a ne arãta acelora dintre noi care stãm aici în jurul tãu cã stii mai multe decât un om obisnuit, usor de dus de nas?”
“Nu. În fapt, doresc sã mã îndrumati.”
“Foarte bine. Cea mai lungã îndrumare pe care ti-o pot da este povata – sã nu gândesti nimic.”
Imediat, omul se retrase din compania maestrului, convins cã era un impostor.
Dar un strãin care scãpase prima parte a acestui schimb de cuvinte, intrând în salã exact în clipa când maestrul spunea “Cea mai bunã îndrumare pe care ti-o pot da este povata sã nu gândesti nimic” fu profund impresionat.
“Sã nu gândesti nimic: ce sublimã conceptie!” îsi zise în sinea lui. Si dupã ce adunarea din ziua aceea luã sfârsit, strãinul îsi vãzu de drum; nu auzise nimic în tot restul zilei care sã contrazicã ideea de a nu gândi nimic.
În ziua urmãtoare, unul din ucenici îl întrebã pe maestru care din cei doi oameni întelesese corect.
“Nici unul,” spuse el. “Mai au încã de învãtat cã lãcomia lor este un vãl, o opreliste, o piedicã. Rãspunsul pe care-l cautã nu este într-un singur cuvânt, într-o vizitã, într-o solutie lesnicioasã. Numai prin contact neîntrerupt cu o învãtãturã, ucenicul absoarbe, putin câte putin, ceea ce treptat se acumuleazã într-o întelegere a adevãrului. Astfel cãutãtorul devine un descoperitor.
Maestrul Rumi a spus: ‘Doi oameni vin la tine, unul dupã ce a visatul raiul, celãlalt, iadul. Cum rãspunzi? Rãspunsul este sã iei aminte la tot ce-ti spune maestrul pânã ce esti în armonie.”

48. Shaikh-ul Rewgari primi vizita unui om care îl rugã îndelung si cu însufletire sã fie acceptat ca discipol.
Shaikh-ul vorbi cu el despre viata lui si despre problemele pe care le avea, si în cele din urmã îl trimise înapoi în lume, zicându-i: “Rãspunsul îti va fi trimis la timpul cuvenit.”
Apoi, shaikh-ul îl chemã pe unul din discipolii sãi mai vechi si-i spuse: “Du-te la casa lui Cutare (aspirantul de mai sus) si fãrã a pomeni numele meu, oferã-i o slujbã sigurã si profitabilã în compania ta de caravane.”
La scurtã vreme, shaikh-ul primi urmãtorul mesaj de la aspirantul cu pricina:
“Vã rog sã mã iertati cã nu vã pot urma, însã de curând soarta a hotãrât ca sã mi se ofere o slujbã foarte bunã într-una din cele mai mari companii de negot din acest oras, si sunt convins cã este în interesul familiei mele sã-mi dedic tot timpul acestei îndatoriri.”
Cu multe alte prilejuri, Shaikh-ul Rewgari a deslusit corect motivul pentru care primea vizita unor oameni, care îl cãutau doar pentru cã suferiserã dezamãgiri în viatã. Iar acesta nu este singurul exemplu când shaik-ul a actionat astfel.

49. Bahaudin Naqshband a spus: “Fiecare Om Desãvârsit este într-un sens la fel ca fiecare altul. Aceasta înseamnã cã, acordat corect la acea ‘lungime de undã’, prin energia Scolii, un discipol poate intra în comunicare cu toti Cei Mari, asa cum ei însisi comunicã între ei, dincolo de timp si loc.
Noi am reînnoit substanta traditiei Celor Vechi. Multi dervisi devotati nu au fãcut-o, si noi trebuie sã-i lãsãm sã practice ce vor ei. Nu intrati în disputã cu ei. ‘Tu cu Calea ta, eu cu a mea.’
Datoriile si practicile Scolii alcãtuiesc un întreg: Adevãrul, felul de predare si participantii formeazã o singurã mânã, în care ignorantii vãd numai deosebirea dintre degete, nu si actiunea întrunitã a mâinii însesi.”

Texte din tarîqah Suhrawardi

01. A fost odatã un dulgher pe nume Nazar ben Yusuf. Acesta îsi petrecuse toatã viata studiind în ceasurile sale libere cãrti de demult ce contineau multe cunostinte pe jumãtate uitate.
Dulgherul avea un slujitor credincios, cãruia într-o zi îi spuse:
“Am ajuns acum la o vârstã care, pentru a-mi asigura longevitatea, trebuie sã folosesc stiintele strãvechi. De aceea vreau ca tu sã mã ajuti sã duc la bun sfârsit un proces care îmi va reda tineretea si mã va face nemuritor.”
Când îi fu explicat în ce consta procesul, la început slujitorul nici n-a vrut sã audã. Treaba lui era sã-l taie pe Nazar în bucãti si sã vâre bucãtile într-un butoi urias, plin cu anumite lichide.
“Nu pot sã te ucid, stãpâne,” zise slujitorul.
“Ba da, trebuie, fiindcã în orice caz eu o sã mor, iar tu vei rãmâne singur pe lume. Ia sabia aceasta si pãzeste bine butoiul, fãrã sã spui nimãnui ce faci tu de fapt. Dupã douãzeci si opt de zile, deschide butoiul si scoate-mã afarã. Nu numai cã mã vei gãsi în viatã, dar îmi voi fi redobândit si tineretea.”
În cele din urmã, slujitorul se învoi, si procesul fu pornit.
Dupã vreo câteva zile însã, slujitorul, de urât, începu sã-si facã inimã rea, asaltat fiind de neliniste si de tot soiul de îndoieli. Mai pe urmã, începu sã se obisnuiascã cu acest nou rol, atât de ciudat. Oamenii veneau mereu pe la dulgher si întrebau de stãpânul casei, dar tot ce putea spune sluga era: “Nu e acasã chiar acum.”
În cele din urmã, iatã cã sosirã si reprezentantii autoritãtilor, suspectând o faptã necuratã. Bãnuind cã servitorul îsi lichidase stãpânul dispãrut, acestia îi ziserã: “Lasã-ne sã cãutãm prin casã. Dacã nu gãsim nimic, te punem la poprealã sub acuzatie de omor, si probabil cã te vom elibera doar când o sã-ti reaparã stãpânul.”
Slujitorul nu stia ce sã facã, fiindcã pânã la acea datã trecuserã numai douãzeci si una de zile de când pornise “procesul”. Luând totusi o hotãrâre, slujitorul zise:
“Lãsati-mã doar câteva minute singur cu acest butoi în cãmara asta, si dupã aceea voi fi gata sã merg cu voi.”
Intrã în camerã, si destupã butoiul.
Pe datã un omulet, arãtând mult mai tânãr dar întocmai ca stãpânul sãu, desi nu era mai înalt de-o palmã, sãri afarã din butoi si se puse pe alergat încoace si încolo, zicând într-una:
“A fost prea curând, a fost prea curând...”
Iar apoi, pe când bietul slujitor îl privea îngrozit, omuletul se fãcu nevãzut, topindu-se în aer.
Slujitorul iesi din cãmarã, iar jandarmii îl arestarã.

02. În vremuri de demult, trãia odatã o fatã nespus de frumoasã, fiica unui om cumsecade: femeie între femei, fãrã pereche la frumusete si la gingãsie. Când fata fu de mãritat, trei tineri îi cerurã mâna. Toti trei erau nu numai frumosi sau alesi în purtãri ci si înzestrati, cu cele mai alese daruri, promitând multe.
Vãzând cã toti trei erau egali în calitãti, tatãl fetei hotãrâ sã o lase pe ea sã-si aleagã sotul. Dar lunile treceau si fata nu se hotãra.
Într-o bunã zi, fata se îmbolnãvi rãu de tot si în câteva ceasuri muri. Cei trei tineri, uniti în durerea lor, îi duserã trupul la cimitir si, cu lacrimi tãcute si adâncã mâhnire, o îngroparã.
Primul tânãr rãmase la mormântul fetei, unde-si petrecea toate noptile, meditând cu inima plinã de durere, neputând da de capãt rosturilor soartei care o rãpise pe tânãra fatã.
Al doilea tânãr deveni un fachir pribeag si porni de unul singur prin lume, fãrã mijloace, cãutând stiintã.
Al treilea tânãr rãmase pe lângã bietul tatã, spre a-l mângâia.
Tânãrul care devenise fachir dãdu în peregrinãrile sale peste locul unde trãia un om renumit pentru pricereperea sa în lucruri neobisnuite. Dornic de stiintã, tânãrul bãtu la usa acestui om si fu poftit sã stea la masã cu stãpânul casei.
Gazda îl pofti sã mãnânce si tânãrul era pe cale sã înceapã, când un copil mic începu sã urle. Era nepotelul înteleptului. Acesta ridicã bãiatul si-l aruncã în foc.
Fachirul sãri ca ars si se repezi spre usã, strigând din rãsputeri: “Demoni infami! Am avut si eu parte de amãrãciunile acestei lumi, dar aceastã crimã întrece orice închipuire!”
“Nu face nimic,” îi zise stãpânul casei. “Cele mai simple lucruri par a fi altfel atunci când îti lipseste cunoasterea.”
Astfel zicând, maestrul recitã o formulã si fluturã o emblemã stranie, iar bãietelul pãsi afarã din foc, nevãtãmat.
Fachirul tinu minte cuvintele rostite si desenul emblemei. Chiar de a doua zi, porni înapoi spre cimitirul unde îi era îngropatã iubita.
Si, în mai putinã vreme decât se poate povesti, fecioara stãtu înaintea lui, vie si nevãtãmatã. Fata se întoarse la tatãl ei, iar tinerii începurã sã discute care din ei merita sã capete mâna fetei.
Primul spuse: “Am trãit în cimitir, am vegheat neîntrerupt la mormântul ei si m-am rugat pentru ea, pãstrând legãtura cu sufletul ei si pãstrând rãmãsitele din care a renãscut. A mea sã fie!”
Al doilea zise: “Amândoi uitati cã eu sunt cel care am cãlãtorit prin toatã lumea în cãutarea stiintei, si care am readus-o în cele din urmã la viatã. E clar cã a mea trebuie sã fie!”
În sfârsit al treilea spuse: “Am plâns-o si am bocit-o ca un sot, si am trãit alãturi de tatãl ei ca un ginere, mângâindu-l, sprijinindu-l si înlesnindu-i viata. A mea sã fie!”
În cele din urmã, fata fu chematã sã hotãrascã ea însãsi.
“Cel care a gãsit formula pentru a mã readuce la viatã a fost un om de omenie. Cel care s-a îngrijit de tatãl meu s-a purtat cu el ca un fiu. Dar cel care si-a fãcut culcus pe mormântul meu – acela s-a purtat ca un îndrãgostit. Pe el îl voi lua de bãrbat.”

03. Odatã, un sufi cunoscu prin clarviziune faptul cã un anumit oras avea sã fie în scurt timp atacat de dusmani. Îi spuse lucrul acesta vecinului sãu, care-si dãdu seama cã sufitul era un om putin umblat în lume, desi spunea adevãrul, si care îl sfãtui:
“Sunt sigur cã ai dreptate, iar tu ar trebui sã mergi sã-i dai de veste monarhului. Doar atât, dacã vrei sã-ti dea crezare, te rog spune cã ai aflat treaba asta nu prin întelepciune clarvãzãtoare, ci cu ajutorul astrologiei. Atunci monarhul va lua act, si orasul va putea fi salvat.”
Sufitul fãcu cum îl sfãtuise vecinul si orãsenii scãparã de urgie gratie precautilor corecte ce furã luate.

04. A-ti justifica greseala este mai rãu decât ce-ai fãcut când ai gresit.

05. Trei oameni cãutau sã fie admisi în cercul unui sufi, pentru a deprinde învãtãtura lui.
Primul s-a îndepãrtat chiar de la bun început, mâniat de purtarea inconsistentã a maestrului.
Al doilea auzi de la un alt discipol (pus de maestru sã-i vorbeascã astfel) cã maestrul ar fi un impostor. Curând dupã aceea, si acesta se retrease.
Al treilea fu lãsat sã vorbeascã, dar nu i se oferi nici o învãtãturã vreme atât de îndelungatã, încât aspirantul îsi pierdu interesul si plecã.
Dupã ce toti trei plecaserã, maestrul îsi instrui astfel cercul de ucenici:
“Primul a ilustrat principiul: ‘Nu judeca lucrurile la prima vedere.’ Al doilea a ilustrat porunca: ‘Nu judeca lucrurile dupã zvonuri.’ Al treilea a demonstrat maxima: ‘Nu judeca niciodatã dupã cuvântãri, sau dupã lipsa lor.’”
Întrebat de un discipol de ce aspirantii n-au putut fi instruiti despre aceste lucruri, maestrul rãspunse:
“Sunt aici pentru a vã împãrtãsi o cunoastere mai înaltã, nu pentru a vã învãta ceea ce oamenii pretind cã stiu de pe genunchii mamelor.”

06. Suhrawardi a spus: “Am fost sã vãd pe cineva. Stãteam de vorbã, când o cãmilã trecu greoaie prin fata noastrã. L-am întrebat pe acest om:
“La ce te face sã te gândesti cãmila asta?”
El zise:
“La mâncare.”
“Dar tu nu esti arab! De când e carnea de cãmilã de mâncare?”
“Nu, nu asa stau lucrurile,” rãspunse omul. “Vezi, orice mã face sã mã gândesc la mâncare.”

Texte din tarîqah Qadiri

01. Toti dervisii folosesc trandafirul sau roza (ward), ca emblemã si simbol al cuvântului wird (“exercitii de concentrare”) cu care rimeazã.
Abdul-Qadir, fondatorul Ordinului Qadiri, este protagonistul unei întâmplãri de la care i s-a tras titlul de Trandafirul din Baghdad. Se spune cã Baghdadul era atât de plin de învãtãtori ezoterici încât, atunci când aflarã cã Abdul-Qadir ajunsese la portile orasului, acestia hotãrârã sã-itransmitã un mesaj. Îi fu trimis un sol care-l întâmpinã la marginea orasului, purtând un vas plin ochi cu apã. Sensul era limpede: “Vasul Baghdadului e plin pânã la refuz.”
Maestrul produse atunci, desi era iarnã si nu era vremea lor, un trandafir în floare pe care îl asezã deasupra apei din vas, arãtându-si astfel puterile extraordinare dar si cã era loc si pentru el.
Când le fu adus acest semn, învãtãtorii din Baghdad strigarã într-un glas: “Abdu-Qadir este Trandafirul nostru”, si se grãbirã sã-l pofteascã în oras.

02. Un om sãdi odatã un soi de vitã-de-vie care fãcea struguri buni de mâncat numai dupã treizeci de ani.
Din întâmplare, Cârmuitorul credinciosilor trecu prin preajmã tocmai când omul se ocupa de aceastã vitã. Califul se opri si îi zise:
“Esti grozav de optimist dacã tragi nãdejde cã vei apuca sã gusti din rodul acestui soi de vitã-de-vie.”
“Poate cã eu nu voi apuca,” îi rãspunse omul, “dar barem urmasii mei vor trãi si vor trage foloase de pe urma muncii mele, asa cum toti profitãm de munca înaintasilor nostri.”
“În orice caz,” spuse Cârmuitorul, “dacã si când via o sã rodeascã, adu-mi si mie câtiva ciorchini de struguri. Bineînteles, dacã vom fi scãpat pânã atunci amândoi de sabia mortii care atârnã tot timpul deasupra capetelor noastre.”
Si califul îsi vãzu de drum.
Las vremea potrivitã, via începu sã rodeascã, fãcând niste struguri grozav de gustosi. Omul umplu un paner mare cu cei mai frumosi ciorchini si se duse la palat.
Cârmuitorul credinciosilor îl primi si-i fãcu un dar consistent de aur.
Vestea despre aceastã întâmplare se rãspândi peste tot: “Un amãrât de tãran a primit o groazã de bani pentru un cos de struguri.”
Auzind asa, o femeie proastrã se grãbi sã umple si ea un cos cu struguri din pripria-i vie si se prezentã de îndatã la garda palatului, zicând: “Cer aceeasi recompensã ca si omul care a fost rãsplãtit azi dimineatã. Iatã aici strugurii mei. Dacã regele dã bani pentru fructe, poftim fructe.”
Mesajul îi fu transmis Cârmuitorului credinciosilor, care dãdu acest rãspuns:
“Cei care nu fac decât sã imite, precum si trufia care stã la baza lipsei de cercetare a împrejurãrilor pe care încearcã sã le imite – afarã cu ei!” Femeia fu trimisã de unde venise, dar era atât de pornitã încât nu se mai osteni sã-l întrebe pe omul care primise aurul ce se întâmplase de fapt.

03. Un sufi, pornit la drum împreunã cu un ucenic, fu atacat de un câine destul de fioros.
Ucenicul se înfurie si tipã la câine:
“Cum îndrãznesti sã te apropii de maestrul meu în felul ãsta?”
“El e mai coerent decât tine,” spuse înteleptul, “fiindcã el latrã la oricine, dupã cum îi e obiceiul si firea; tu în schimb mã consideri pe mine maestrul tãu, însã esti cu totul insensibil la meritele altor iluminati, pe lângã care am trecut în cãlãtoria noastrã, si pe care tu nu i-ai învrednicit barem cu o privire mai atentã.”

04. Abdul-Qadir a spus: “Hiena crede cã a mâncat bine, când de fapt s-a înfruptat din resturile de la masa leului. Eu transmit stiinta producerii de “stãri”. Cel care o foloseste în exclusivitate va deveni faimos si chiar puternic, dar nimic altceva. El îi va face pe oameni sã idolatrizeze “stãrile”, pânã ce vor fi aproape incapabili sã se mai întoarcã la calea sufitã.”

05. Era odatã un pãcalã care fu prins de oamenii dintr-un sat. Poznasul fu legat de un copac si lãsat acolo sã se gândeascã la caznele la care urma sã fie supus; iar sãtenii, dupã ce hotãrârã sã-l arunce în mare chiar în seara aceea dupã ce aveau sã-si termine treburile, plecarã la ale lor.
Dar se nimeri sã treacã pe acolo un cioban nu tocmai istet, care îl întrebã pe poznasul cel sprinten la minte de ce era legat de acel copac.
“Vai,” zice pãcalã, “niste oameni m-au legat asa cum vezi pentru cã n-am vrut sã primesc bani de la ei.”
“De ce vor ei sã ti-i dea tie, iar tu de ce nu vrei sã-i iei?” întrebã mirat ciobanul.
“Pentru cã eu sunt un contemplativ, iar ei vor sã mã corupã,” rãspunse hotul. “Sunt oameni fãrã frica lui Dumnezeu.”
Ciobanul se oferi atunci sã stea el în locul lui pãcalã, pe care îl sfãtui sã fugã cât mai departe si sã se punã la adãpost de acei oameni fãrã Dumnezeu.
Asa încât cei doi fãcurã schimb de locuri.
Dupã cãderea serii, sãtenii se înapoiarã la copacul cu pricina, îi traserã ciobanului un sac peste cap, îl legarã fedeles si-l aruncarã în mare.
A doua zi de dimineatã rãmaserã trãsniti când îl vãzurã pe pãcalã intrând în sat cu o turmã de oi.
“Unde ai fost, si de unde ai adus oile astea?” îl întrebarã ei.
“În mare sunt niste duhuri prietenoase care-i rãsplãtesc în felul acesta pe toti cei care sar în mare si se îneacã”, rãspunse poznasul.
Nici nu apucã bine sã termine, cã oamenii se nãpustirã la tãrmul mãrii si se aruncarã în apã.
Si asa rãmase pãcalã stãpân în satul lui.

06. Un hot dãdu o spargere la o prãvãlie. Înãuntru, nu stiu cum se fãcu, dar o sulã ascutita pe care prãvãliasul o lãsase pe un raft îi intrã într-un ochi si i-l scoase. Hotul merse la cadiu, zicând: “Pedeapsa pentru furt este închisoarea, dar pentru neglijentã cauzatoare de ranã la un ochi constã într-o despãgubire considerabilã.”
“El a venit sã fure de la mine,” spuse proprietarul prãvãliei în apãrarea sa.
“De asta se ocupã alt tribunal,” spuse judecãtorul, “n-are a face cu speta în cauzã.”
“Dacã mi se confiscã toate bunurile,” zise hotul, “familia mea o sã moarã de foame cât sunt eu la puscãrie. E limpede cã asa ceva nu e drept.”
“Atunci am sã poruncesc sã i se scoatã ochiul si prãvãliasului, drept pedeapsã,” zise judecãtorul.
“Dacã faceti asa ceva,” rãspunse prãvãliasul, “pierderea mea va fi mai gravã decât a hotului, ceea ce e nedrept. Eu sunt giuvaergiu de meserie, si dacã pierd un ochi nu mai pot lucra.”
“Foarte bune,” spuse cadiul, “pentru cã legea e nepãrtinitoare si nimeni nu trebuie sã sufere mai mult decât se cuvine, si pentru cã întreaga comunitate participã la câstigurile si la pierderile unora din membrii sãi, sã fie adus un om care nu are nevoie decât de un ochi – un arcas de pildã – si sã i se scoatã ochiul celãlalt.”
Si se fãcu întocmai.

07. Ajutã-i pe prietenii Sãi, orice înfãtisare ar avea! Într-o zi ai sã auzi: “Am fost nevoias, dar tu nu M-ai ajutat. Cei care i-au ajutat pe prietenii Mei, pe Mine M-au ajutat.”

08. Odatã, un cal întâlni o broascã. Calul zise: “Du-i mesajul acesta din partea mea unui sarpe, si-ti voi da toate mustele ce roiesc în jurul meu.”
Broasca rãspunse: “Plata e bunã, dar n-as putea spune cã sunt în stare sã duc treaba la bun sfârsit.”

09. La intrarea în casa lui Abdul-Qadir Gilani putu fi vãzutã într-o zi o floare într-un ghiveci. Lângã ea se afla o notã: “Miroase aceastã floare si ghiceste ce este.”
Oricine intra era rugat sã scrie rãspunsul la aceastã ghicitoare pe o hârtiutã. La sfârsitul zilei, Abdu-Qadir îi înmânã unui ucenic o cutie continând rãspunsurile adunate si zise: “Cine a rãspuns ‘trandafir’ poate sã rãmânã, Cine nu a scris nimic, sau a scris orice altceva în loc de ‘trandafir’, trebuie sã plece.”
Cineva întrebã: “Oare e nevoie sã se recurgã la metode superficiale pentru a judeca dacã cineva e potrivit sau nu pentru ucenicie?”
Maestrul rãspunse: “Eu cunosc rãspunsurile, dar vreau sã vã arãt tuturor cã manifestãrile superficiale învedereazã caracterul lãuntric.” Si pe datã scoase din buzunar o listã ce continea, desi maestrul nu vãzuse rãspunsurile celor intrati peste zi, numele tuturor celor care ghiciserã rãspunsul corect.
Aceastã întâmplare ilustreazã un înteles al frazei: “Ceea ce e evident e în legãturã cu Adevãrul.” Ceea ce Abdul-Qadir a vãzut înlãuntru putea fi arãtat de asemenea în afarã. Astfel si tocmai de aceea discipolilor li se cere un anumit fel de a se purta.

10. Abdul-Qadir îsi chemã laolaltã toti discipolii din Baghdad si le spuse:
“Vã implor sã nu uitati niciodatã ce am sã vã spun acum. Altfel veti deveni sursa unor mari erori. Mã adresez celor dintre voi care vor rãmâne mai ignoranti decât ceilalti, întrucât Cei Ce Stiu si Cei Ce Ating nu vor face niciodatã greseala pe care am s-o descriu acum.
În timpul perioadei de Ascultare si Repetare [este vorba de anumite exercitii], multi dobândesc capacitatea de a-i influenta pe ceilalti printr-o experientã stranie. Aceasta produce tremurare, agitatie si multe alte simtãminte, ce anuntã o stare de constientã. Pot avea loc viziuni ale marilor maestri sau ale influentei divine.
Întrucât actioneazã asupra unei ‘inimi’ nepregãtite, asemenea experiente trebuie imediat oprite, fiindcã ele nu pot duce la stabilirea unui contact veritabil cu Divinul pânã ce discipolul nu a cultivat în el însusi o altã calitate.
Aceastã deschidere a capacitãtii, odatã descoperitã de cãtre cei ignoranti sau necopti, se rãspândeste mai ales printre sãteni si alti oameni simpli, pânã ce acestia îsi fac din ea un obicei în care se complac cu regularitate, luând-o drept o veritabilã stare spiritualã. De fapt e numai un semnal, este semnul a ceva. Când se petrece, trebuie spusã maestrului, iar cei care o încearcã trebuie sã treacã printr-o anumitã perioadã de pregãtire.
În trecut, stãruinta în asemenea practici a epuizat capacitãtile celor care îi urmau pe sfinti si profeti, discipoli care se credeau, amâgindu-se, recipiendari ai Barakãi. Cei Care Ating nu îndrãznesc sã inducã aceastã stare odatã ce a apãrut. Cei care se complac în ea nu vor putea niciodatã Atinge.
Urmati numai si numai practica Învãtãtorului, care stie de ce apar aceste lucruri si cum sã ajusteze lucrurile pe mãsurã.”

Texte din tarîqah Cishti

01. Abu-Ishak Shami Cishti a spus:
“Maestrul meu, Khaja Hubaira, mã luã într-o zi la o plimbare în oras.
Un om cãlare pe un mãgar nu vru sã ne facã loc sã trecem pe ulitele înguste ale târgului, si cum nu ne-am dat la o parte din calea lui cu iuteala doritã de el, ne înjurã în fel si chip.
“Dea Domnul sã fie pedepsit pentru asemenea purtare!” strigarã oamenii de pe la portile lor.
Khaja îmi spuse:
“Ce minti simpliste mai au si oamenii! Prea putini îsi dau seama cum se întâmplã lucrurile de fapt. Ei vãd doar un singur fel de cauzã si efect, în vreme ce câteodatã efectul, cum i-ar spune ei, apare înaintea cauzei.”
Cum rãmãsesem perplex, l-am întrebat ce vroia sã spunã.
“Ei bine,” zise el, “omul acela a si fost deja pedepsit pentru cuvintele grele pe care ni le-a aruncat adineaori. Joia trecutã a cerut sã fie primit în cercul Seicului Adami, dar a fost refuzat. Numai când îsi va da seama de ce, va putea sã intre în cercul celor alesi. Pânã atunci va continua sã se poarte astfel.”

02. Odatã ca niciodatã, pe vremea când stiinta si arta grãdinãritului nu erau încã bine consolidate, trãia un mester grãdinar. Acesta cunostea toate calitãtile plantelor, valoarea nutritivã, curativã si esteticã a fiecãreia, iar pe deasupra, mai cunostea si Planta Longevitãtii, si ca urmare trãia de sute si sute de ani.
De-a lungul timpului, maestrul vizitã grãdini si cultivã locuri în toatã lumea. Într-un loc, plantã o grãdinã minunatã si-i instru pe localnici cum sã aibã grijã de ea, ba chiar si în teoria grãdinãritului. Însã oamenii, obisnuindu-se sã vadã unele din plante rãsãrind si înflorind în fiecare an, în curând uitarã cã pentru înmultirea altor plante trebuiau adunate semintele, cã altele se înmulteau prin lãstari, cã unele aveau nevoie de mai multã apã, si asa mai departe. În cele din urmã, grãdina se sãlbãtici, dar oamenii o priveau drept cea mai bunã grãdinã cu putintã.
Dupã ce le dãdu acestor uituci numeroase prilejuri de a deprinde corect învãtãtura sa, maestrul grãdinar îi dãdu afarã si angajã o nouã serie de lucrãtori. Pe acestia îi preveni de la bun început cã, dacã nu aveau sã tinã grãdina în ordine si sã-i studieze temeinic mestesugul, vor avea de suferit. Dar si acestia uitarã de rostul grãdinii – si, fiindcã erau lenesi, se îngrijeau numai de fructele si florile usor de crescut, iar pe celelalte le lãsarã sã moarã. Când si când, îi mai vizitau câte unii din ucenicii grãdinari din prima serie, care le spuneau: “Ar trebui sã faceti asta si asta”, dar ei îi izgoneau, strigând: “Voi sunteti cei care vã depãrtati de adevãr.”
Dar mesterul grãdinar nu se lãsã. Fãcu alte si alte grãdini, oriunde putea, si totusi nici una nu era vreodatã desãvârsitã, afarã de cea îngrijitã de el însusi împreunã cu asistentii sãi sefi. Pe mãsurã ce se duse vestea cã existã multe grãdini si chiar multe metode de grãdinãrit, lucrãtorii de la o grãdinã începurã sã-i viziteze pe cei de la o alta, aprobând, criticând sau discutând cele vãzute. Se scriserã cãrti, se tineau întruniri ale grãdinarilor, iar acestia se rânduirã în grade dupã ceea ce considerau ei a fi ordinea corectã de precedentã.
Asa cum e în firea oamenilor, dificultatea grãdinarilor rãmâne aceea de a fi prea lesne atrasi de superficial. Ei spun: “Îmi place floarea asta”, si vor ca toatã lumea sã simtã la fel. Dar desi este atrãgãtoare si abundentã, poate fi o bãlãrie care înãbusã celelalte plante, care ar putea furniza hranã si leacuri de care oamenii si grãdina au nevoie pentru supravietuire si permanentã.
Printre acesti grãdinari sunt câte unii care preferã plantele de o singurã culoare. Pe acestea le vor numi “bune”. Altii au grijã doar de plante, refuzând sã îngrijeascã aleile sau portile, sau chiar gardul grãdinii.
În cele din urmã, când grãdinarul cel strãvechi a murit, el a lãsat mostenire întreaga sa cunoastere a grãdinãritului, împãrtind-o oamenilor care o puteau întelege dupã capacitãtile fiecãruia. Asadar stiinta si arta grãdinãritului au rãmas ca o zestre împrãstiatã prin multe grãdini si de asemenea presãratã prin unele cronici ale acestora.
Cei crescuti într-o grãdinã sau alta au fost atât de strasnic îndopati cu tot ceea ce este considerat merit sau ne-merit de locuitorii grãdinii prin felul cum vãd ei lucrurile, încât sunt aproape incapabili – desi se strãduiesc – sã realizeze cã trebuie sã revinã la ideea de “grãdinã”. În cel mai bun caz, ei doar acceptã, resping, suspendã judecata sau cautã sã descopere ce cred ei cã sunt factorii comuni (între diversele grãdini).
Din timp în timp, apar si grãdinari adevãrati. Abundenta de semi-grãdini este atât de mare încât atunci când aud de unele adevãrate, oamenii spun: “O, da. E vorba de o grãdinã asa cum avem si noi, sau cum ne-o închipuim.” Ce au si ce îsi închipuie ei sunt si unul si celãlalt lucruri defecte.
Expertii veritabili, cãrora cvasi-grãdinarii nu le dau nici o atentie, se asociazã de obicei între ei, punând ici si colo în câte o grãdinã câte ceva din stiinta totalã, care le va permite acestor grãdini sã-si mentinã într-o oarecare mãsurã vitalitatea.
Adeseori sunt nevoiti sã poarte mãsti, fiindcã oamenii care vor sã învete de la ei arareori au cunostintã de faptul grãdinãritului, ca stiintã sau artã aflatã la bazã a tot ce vor fi auzit mai înainte. Asa încât pun întrebãri de soiul: “Cum pot sã obtin o floare mai frumoasã pe cepele astea?”
Veritabilii grãdinari lucreazã cu acesti oameni pentru cã uneori se pot ivi grãdinari adevãrati, spre beneficiul întregii omeniri. Acestia nu dureazã mult, dar numai prin ei poate fi într-adevãr dobânditã cunoasterea veritabilã si oamenii pot ajunge sã vadã ce este de fapt o grãdinã.

03. Un grup de sufiti, trimisi de preceptorul lor într-un anume tinut, se asezarã într-o casã.
Pentru a nu stârni curiozitatea nedoritã a localnicilor, numai conducãtorul grupului dãdea lectii în public. Restul celor din grup îsi asumarã rolurile de slujitori ai casei sale.
Când acest învãtãtor muri, comunitatea îsi redistribui functiile si presupusii servitori se dovedirã a fi spirituali de grad înalt.
Dar locuitorii acelui tinut nu numai cã-i excluserã ca imitatori, ci chiar spuneau: “Ce rusine! Ia te uitã cum au uzurpat si s-au apucat sã împartã între ei patrimoniul Marelui Învãtãtor! Ce mai, de acum nenorocitii ãstia de slujitori se poartã de parcã ar fi ei însisi sufi!”

04. Un om oarecare, crezut a fi mort, tocmai era pregãtit pentru înmormântare, când îsi reveni. Se ridicã în sezut, dar fu atât de socat la vederea scenei care se desfãsura în jurul lui, încât lesinã.
Fu pus într-un sicriu si cortegiul funerar o porni spre cimitir.
Tocmai când acesta ajunsese la mormânt, omul îsi recãpãtã cunostinta si deschise capacul sicriului, strigând dupã ajutor.
“Nu se poate sã-si fi revenit”, spuserã cunoscutii, “deoarece a fost declarat mort de cei mai competenti experti.”
“Dar eu sunt viu!” strigã omul.
Si i se adresã unui binecunoscut om de stiintã si jurisprudentã, care se afla printre cei prezenti.
“Un moment”, spuse expertul.
Se întoarse apoi cãtre cei din asistentã si-i numãrã. “Am auzit ce a avut de zis presupusul decedat. Acum, spuneti si voi, cincizeci de martori, care credeti voi cã e adevãrul.”
“E mort”, ziserã martorii.
“La groapã cu el!”, zise expertul.
Si îngropat a fost.

05. Un om avea nevoie de bani, si pentru a-i dobândi trebuia sã-si vândã casa. Totusi, nu vroia sã se despartã de ea cu totul.
Asa încât prin contract cu noul proprietar, izbuti sã pãstreze uzufructul unei singure odãi din toatã casa, încãpere în care putea sã-si tinã, oricând si pe termen nelimitat, oricare din posesiunile sale.
La început, omul tinu lucururi mici în aceastã încãpere, unde revenea doar când si când fãrã a deranja pe nimeni. Mai apoi, când îsi schimba din timp în timp ocupatia, îsi depozita aici uneltele de meserie. Totusi noii proprietari nu aveau nimic de obiectat.
În cele din urmã, omul începu sã tinã lesuri de pisici în camera al cãrei uzufruct îl avea, pânã ce toatã casa deveni de nelocuit ca urmare a descompunerii acestora.
Proprietarii se plânserã la judecãtorie, dar judecãtorii furã de pãrere cã actiunile fostului proprietar, indiferent de consecinte, erau acoperite prin contractul semnat. Pânã la urmã, proprietarii vândurã casa înapoi fostului proprietar, în mare pagubã pentru ei însisi.

06. Odatã ca niciodatã, era un pãrinte întelept care avea sapte fii. Crescând ei, tatãl îi învãtã tot ce putu, dar înainte sã le poatã desãvârsi educatia, tatãl întrevãzu o primejdie care îi ameninta. O catastrofã avea sã le copleseascã tara. Tinerii erau însã nãvalnici si tatãl stia cã nu le poate încredinta adevãrul. Dacã le-ar fi spus: “Ne amenintã o catastrofã”, ei ar fi rãspuns: “Vom sta aici cu tine si vom da piept cu ea.”
Asa cã tatãl îi spuse fiecãrui fiu cã avea de îndeplinit o misiune, si cã pentru aceasta trebuiau sã plece de îndatã. Astfel îsi trimise fiul dintâi la miazãnoapte, al doilea la miazãzi, al treilea la apus si al patrulea la rãsãrit. Pe ceilalti trei fii îi trimise nu se stie unde.
De cum îi vãzu pe toti plecati, tatãl, folosindu-se de clarviziunea sa, purcese si el înspre o tarã îndepãrtatã pentru a-si continua acolo treburile ce fuseserã întrerupte de necesitatea de a-si educa fiii.
Dupã ce îsi duserã la bun sfârsit însãrcinãrile, primii patru fii se înapoiarã în tarã. Tatãl calculase în asa fel durata misiunii lor încât, ducând la bun sfârsit, fiii sã se afle în afara oricãrei primejdii, pânã ce va fi fost cu putintã sã se întoarcã acasã.
Asa cum li se poruncise, fiii se înapoiarã la locul tineretii lor. Dar acum nu se mai cunosteau între ei. Fiecare sustinea cã este fiul tatãlui sãu, fiecare refuza sã-i creadã pe ceilalti. Timpul si climatul, durerea si desfãtarea îsi desãvârsiserã lucrarea, si înfãtisarea fratilor era mult schimbatã.
Atât erau de înversunati unul împotriva celuilalt, hotãrâti sã judece numai dupã staturã, barbã, culoarea pielii si felul de a vorbi ale celorlalti – care toate se schimbaserã – încât vreme de luni de zile, nici unul din frati nu consimti sã-i dea voie altuia sã deschidã scrisoarea de la tatãl lor, scrisoare ce continea rãspunsul la impasul lor precum si ceea ce mai trebuiau sã stie pentru a-si desãvârsi educatia.
Tatãl prevãzuse si asta, atât era de mare întelepciunea sa. El stia cã, pânã ce vor fi în stare sã înteleagã cã se schimbaserã foarte mult, fiii nu vor putea merge mai departe. În prezent, lucrurile stau astfel: doi dintre frati s-au recunoscut unul pe celãlalt, dar sub semnul îndoielii. Acestia au deschis scrisoarea. Ei încearcã sã se armonizeze cu faptul cã toate lucrurile pe care le socotiserã fundamentale sunt în realitate – sub forma în care le folosesc ei – lucruri exterioare, lipsite de valoare; cã lucruri pe care, timp de multi, multi ani, ei le-au pretuit ca fiind însesi rãdãcinile importantei lor ar putea fi în realitate visuri desarte si fãrã rost.
Ceilalti doi frati, luând aminte la acestia doi, nu sunt de loc convinsi cã experienta lor îi edificã sau îi îmbunãtãteste în vreun fel, asa încât nu vor sã le urmeze exemplul.
Ceilalti trei frati, care au plecat în directii nestiute, încã nu s-au înapoiat la întâlnire.
Cât despre cei patru, ca lua ceva timp pânã ce vor realiza cu adevãrat cã singurele mijloace de supravietuire în exilurile lor – lucrurile acelea superficiale pe care ei le cred importante – sunt chiar ele obstacolele în calea întelegerii adevãrului.
Toti sunt încã departe de cunoastere.

07. Un om întrebã odatã o cãmilã dacã preferã sã meargã la urcus sau la coborâs.
Cãmila zise: “Ce conteazã pentru mine nu e dacã urc sau cobor – ci povara din spinare!”

08. Un om cu mintea tulburatã se jurã odatã cã, dacã problemele sale vor fi rezolvate, o sã-si vândã casa iar toti banii luati pe ea o sã-i dea sãracilor.
Veni si vremea când îsi dãdu seama cã trebuia sã-si tinã jurãmântul. Dar omul nu vroia sã dea atâtia bani de pomanã, asa încât se gândi cum sã scape.
Îsi scoase casa la vânzare pentru o monedã de argint. Eventualul cumpãrãtor trebuia sã achizitioneze însã odatã cu casa si pisica ce locuia într-însa. Pretul cerut pentru acest animal era de zece mii de arginti.
Multi oameni cugetã la fel ca acest om: se hotãrãsc sã urmeze o învãtãturã, dar interpreteazã relatia lor cu ea spre propriul lor avantaj.

09. Un sufi se aflã în pozitia unui strãin într-o tarã, a unui oaspete într-o casã. Orice om aflat într-una din aceste împrejurãri trebuie sã tinã seama de mentalitatea locului.
Un adevãrat sufi e un om “schimbat”, schimbarea – mergând pânã la transformare – fiind esenta sufismului. Omul obisnuit nu e schimbat, prin urmare, nu e nevoie de vreo disimulare.
Un om merge într-o tarã unde este onorabil sã umbli în pielea goalã, iar sã umbli îmbrãcat este dezonorant. Ca sã poatã trãi în acea tarã, acel om trebuie sã-si dea jos hainele. Dacã se multumeste sã spunã, “E mai bine sã porti haine, goliciunea e o rusine”, el nu va izbuti decât sã rãmânã pe din afara comunitãtii din tara pe care o cutreierã.
De aceea, fie va pãrãsi acea tarã, fie – dacã are anumite functii de îndeplinit acolo – va accepta sau va încerca sã amâne scoaterea hainelor. Dacã se întâmplã ca subiectul excelentei sau nu a purtãrii hainelor sã fie pus în discutie, probabil cã va trebui sã-si disimuleze adevãratele pãreri. Existã aici un conflict de obiceiuri sau de obisnuintele de gândire.
Existã un si mai mare conflict între gândirea din obisnuintã sau obicei, si gândirea dincolo de obisnuite si obiceiuri. Din cauzã cã, împreunã cu altii, un sufi a explorat atât de multe lucruri, el cunoaste o gamã de existente pe care nu o poate dovedi prin argumentare, fie si numai pentru cã oricum toate argumentele au fost deja expuse de cãtre cineva la un moment sau altul, iar unele dintre ele au câstigat teren si sunt considerate “corecte”.
Activitatea lui, precum cea a unui artist, se restrânge la a ilustra.

10. E bine de stiut cã noi ascultãm muzicã si percepem în ea taine. Asa încât unii se apucã sã cânte muzicã si se cufundã în tot felul de “stãri”.
Aflã cã fiece învãtãturã trebuie sã satisfacã toate conditiile necesare, nu doar muzica, gândirea, concentrarea. Tine minte: “E fãrã de folos un lapte minunat de la o vacã ce rãstoarnã vadra.”

11. Existã douã lucuri: ceea ce este bun si ceea ce trebuie sã devinã bun – realitatea si pseudo-realitatea. Existã Dumnezeu si existã omul.
Dacã un om cautã Adevãrul, el trebuie sã fie în stare sã-l primeascã. El nu stie lucrul acesta. Ca urmare, întrucât crede în existenta Adevãrului, el se socoteste în stare sã-l si perceapã. Acest lucru nu concordã cu experienta, si totusi continuã dã fie crezut.
Iatã un exemplu. Dupã vremea mea, oamenii vor continua sã foloseascã unele pãrti din ceea ce a fost acordat cu multã grijã ca mijloc de a intra în legãturã cu adevãrul, si îl vor folosi ca pe un fel de formulã magicã, de talisman sau speraclu pentru a deschide o poartã. Vor cânta muzicã si o vor asculta, vor contempla figuri scrise, se vor aduna laolaltã, numai pentru cã i-au vãzut pe cei din trecut fãcând aceste lucruri.
Dar arta constã în combinarea justã a elementelor pentru a-l ajuta pe om sã se învredniceascã de legãtura sa cu Adevãrul efectiv, si nu într-o palidã imitatie.
Tineti minte întotdeauna cã stiinta de a efectua puntea între exterior si interior este cu adevãrat rarã si încredintatã numai câtorva. Inevitabil vor fi multi care preferã sã se convingã de realitatea unei experiente minore în loc sã-l gãseascã pe negutãtorul de esentã.

Sufyan al-Thawri (d. 161)

Ibn Qayyim al-Jawziyya relatează în Madarij al-salikin, iar Ibn al-Jawzi în capitolul intitulat ‘Abu Hashim al-Zahid’ din lucrarea sa Sifat al-safwa, după maestrul timpuriu în hadithuri Abu Nu`aym în lucrarea sa Hilyat al-awliya’, că Sufyan al-Thawri a afirmat:

“Dacă n-ar fi existat Abu Hashim al-Sufi (d. 115), n-aş fi sesizat niciodată prezenţa celor mai subtile forme de ipocrizie ale ego-ului… Printre oamenii cei mai valoroşi se numără Sufiţii specialişti în jurisprudenţă islamică.” (1)

Ibn al-Jawzi relatează, la rândul lui, următoarele:

Abu Hashim al-Zahid a zis: “Allah a prescris înstrăinarea de lume pentru ca întovărăşirea prietenoasă a muridin (căutătorilor) să constea doar în a fi cu El, nu cu lumea, şi pentru ca cei care I se supun să vină la El prin intermediul evitării lumii. Oamenii Cunoaşterii lui Allah (ahl al-ma`rifa billah) sunt nişte străini pentru lumea aceasta şi tânjesc după lumea cealaltă.” (2)


(1) Ibn Qayyim, Madarij al-salikin; Ibn al-Jawzi, Sifat al-safwa (Beirut: dar al-kutub al-`ilmiyya, 1403/1989) 1 (2):203 (#254); Abu Nu`aym, Hilyat al-awliya, s.v. ‘Abu Hashim al-Sufi.’ (2) Ibn al-Jawzi, op. cit.

Teologiile islamice ale eliberării (partea a IV-a) - de Muhammad Tahar Bensaada

Teologia şeicului Hamahullah

În timpul lungii nopţi colonialiste, Islamul subsaharian, îndeosebi în Africa de Vest, a cunoscut înflorirea curentelor teologico-mistice care au avut ca particularitate unirea căutării spirituale şi a angajamentului politic anticolonialist.

Într-adevăr, teologia eliberării în context musulman a cunoscut mai multe expresii istorice. Opoziţia artificială introdusă de anumiţi interpreţi între teologia raţională sau dogmatică şi experienţa mistică nu este întotdeauna pertinentă din punct de vedere istoric, după cum o ilustrează istoria contemporană a Islamului subsaharian.

Într-un moment în care anumite puteri, atât de la nord cât şi de la sud de Mediterana, încearcă instrumentalizarea confreriilor sufite în strategia lor de control social şi politic în vederea contracarării a ceea ce li se pare ca fiind pericolul momentului, adică “fundamentalismul” radical, este important să ne aplecăm asupra experienţei unui mare sufi african care a ştiut să conjuge credinţa şi rezistenţa anti-colonială. Este vorba despre şeicul Hamahullah, care a marcat numeroase generaţii în şapte ţări diferite: Mauritania, Mali, Niger, Senegal, Coasta de Fildeş, Guineea, Burkina-Faso, şi căruia istoricul african Aliune Traoré i-a consacrat o teză remarcabila.

În 1902, tânărul Ahmadu Hamahullah a fost iniţiat în tariqa tidjania (Calea Tidjanyya) de către şeicul Sidi Muhammad Lakhdar, care a fost el însuşi însărcinat cu misiunea de a extinde tariqa în Africa de Vest de către şeicul Sidi Tahar de Tlemcen. Acesta din urmă era unul dintre cei mai apropiaţi tovarăşi ai fondatorului confreriei. Tariqa a fost înfiinţată de către şeicul Ahmed Tidjani (1738-1815) în 1781 la Ain Madhi, aproape de Laghuat în sudul algerian. Opoziţia lui la regimul bey-ilor îmbrăca un dublu caracter social şi religios. Regimul ottoman nu a menajat câtuşi de puţin tânăra confrerie în care a văzut o opoziţie redutabilă, şi pe care nu a ezitat s-o reducă la un fel de “naţionalism arabo-berber”. Acest lucru explică alianţa conjuncturală a şeicului Ahmed Tidjani cu dinastia alauită, cunoscută pentru vechea ei opoziţie la dominaţia otomană şi plecarea lui la Fes care va deveni centrul redesfăşurării confreriei în direcţia Maghrebului şi a Africii de Vest.

În afara arabei clasice, şeicul Hamahullah vorbea hassaniya, bambara, soninké, peul şi azer (o limbă derivată din soninké şi din berberă), ceea ce ilustrează puternica inserţie socială a misiunii sale istorice. Importanţa şi diversitatea lucrărilor din biblioteca sa confiscată de către autorităţile coloniale în 1941, în momentul internării sale administrative, denotă o mare cultură. Arhivele menţionează într-adevăr două tone şi jumătate de cărţi şi de manuscrise ridicate din casa şeicului. Lucrările erau axate atât pe gramatica arabă cât şi pe istorie, pe drept şi pe mistică.

Zauyya tidjania era divizată între o tendinţă “unsprezece boabe” şi o tendinţă “douăsprezece boabe”. Prima recita de unsprezece ori rugăciunea “jawharatu el kamali”, în vreme ce a doua o recita de doisprezece ori. Această diferenţă ar fi fost fără importanţă dacă un factor de ordin politic n-ar fi bulversat datele problemei.

În cadrul războiului său de rezistenţă la invadatorii francezi, Emirul Abdelkader solicitase, în 1832, susţinerea lui Muhammad Tidjani, şeful de la zauyya tidjania din Ain Madi. Dar acesta s-a retras sub pretextul că zauyya lui nu se ocupa decât cu lucruri spirituale! Emirul se îndreptă spre Ain Madi, în iunie 1838, iar şeful de la zauyya trebui să părăsească Marocul. În 1840, zauyya de la Ain Madi l-a susţinut pe mareşalul Valée împotriva Emirului Abdelkader. Zauyya de la Temassin a făcut acelaşi lucru. Dimpotrivă, zauyya tidjania din Tlemcen, condusă de şeicul Tahar, l-a susţinut pe Emirul Abdelkader şi a proclamat jihadul împotriva ocupantului francez.

Cum zauyya din Tlemcen susţinea un tidjanism cu unsprezece “jawharatu el kamali”, în vreme ce cele din Ain Madi şi Temassin un tidjanism cu doisprezece “jawharatu el kamali”, colonialismul nu a ezitat să facă o lectură politică a acestei diferenţe rituale minime. S-a întâmplat ca şeicul Hamahullah să fie mai degrabă partizan al căii “celor unsprezece grăunţe”, ceea ce l-a făcut încă de la început suspect în ochii administraţiei coloniale şi a lacheilor săi printre cărturarii musulmani locali. Această stare de lucruri explică de ce cei mai mulţi dintre specialiştii etnologiei coloniale, precum L. Albert, J. Vieroz, H. Deschamps, care lucrau adesea în cooperare strânsă cu administraţia franceză, nu s-au zgârcit în privinţa calificativelor pentru a desemna tendinţa şeicului Hamahullah: “tidjanism diferenţiat”, “tidjanism cu caracter subversiv” sau chiar “sectă dizidentă în tidjania”!

Ca peste tot în Africa, colonialismul n-a ezitat să utilizeze şi să aţâţe divergenţele tribale pentru a diviza mişcarea sufi în expansiune. Dar aceste manevre n-au reuşit să împiedice triumful tendinţei şeicului Hamahullah. Dar aceste manevre n-au reuşit să împiedice triumful tendinţei încarnate de şeicul Hamahullah, care a devenit vehiculul principal al Tidjania în regiunea Africii de Vest. Graţie penetrării sale în mediile soninké (care erau în general negustori) şi maure (care erau nomazi), confreria s-a dezvoltat în regiune. În anii ’30, număra zeci de mii de adepţi în ansamblul regiunii: Mauritania, Niger, Mali, Senegal, Coasta de Fildeş, Guineea, Volta Superioară (Burkina-Faso). Adeziunea unei personalităţi ca Thierno Bokar la mişcarea şeicului Hamahullah ilustrează influenţa religioasă, morală şi socială a acestuia din urmă.

Încă de la începutul misiunii sale, atitudinea şeicului Hamahullah numit de francezi şeicul Hamallah, trebuia să atragă neîncrederea colonizatorului. Un raport al inspectorului pentru afaceri administrative, datat din 3 decembrie 1917, îl descria astfel: “L-am văzut pe Şeriful Hamallah. Mi-a părut foarte concentrat, puţin dorinc să fie cunoscut de către noi. Vorbeşte foarte puţin, deşi ascultă cu o mare atenţie ceea ce i se spune. Spre deosebire de colegii săi, nu este generos cu declaraţiile de loialitate. I-am vorbit despre Franţa, puterea musulmană protectoare a Islamului, fără să izbutesc să-l scot din mutismul lui. O aluzie la marele Şerif de la Mecca, aliat al Franţei în Marele Război, mi-a părut să-i fie mai degrabă dezagreabilă. Per total, impresia nu este favorabilă. Personaj închis, rezervat, care pare pierdut în contemplarea interioară sau stăpânit de o idee fixă. S-ar putea spune că este în starea patologică ce precede sau însoţeşte misticismul. Trebuie supravegheat de foarte aproape, deşi cu discreţie.” (2)

Ca toţi misticii, şeicul Hamahullah vroia să se consacre retragerii sale spirituale, dar influenţa sa socială nu putea să-l lase pe colonizator indiferent. Fie avea să fie domesticit de către sistemul colonial, aşa cum se întâmplase în cazul a numeroşi cărturari musulmani ai regiunii, fie devenea un opozant de fapt al acestui sistem. În mod paradoxal, spiritualitatea sa profundă şi sinceră avea să-l conducă pe şeicul Hamahullah la o poziţie clară şi sinceră împotriva sistemului colonial.

Aşa cum remarcă biograful său, Aliun Traoré: “Într-adevăr, Şeicul Hamahullah voia să trăiască în rugăciune şi reculegere, departe de contingenţele terestre. Nimic altceva nu-l interesa. Pentru el, puterea colonială nu era decât un epifenomen venit să se grefeze deasupra societăţii musulmani. După el, nu exista în realitate decât o singură Putere, cea adevărată, cea a lui Dumnezeu, şi o singură lege, şari’a, care decurge din Cuvântul lui Dumnezeu, Coranul. Nu putea să aibă un dialog autentic cu nişte oameni care nu recunoşteau în Coran o manifestare divină, sursa legii şi un cod de viaţă care trebuie respectat” (3).

Opoziţia politică a şeicului Hamahullah la sistemul colonialist era direct inspirată de meditaţiile sale teologice şi de lectura anumitor versee coranice, precum versetul 114 al Suratei III (al-Imran) care îi sfătuieşte pe musulmani să nu facă alianţe cu non-musulmanilor. Dar lectura sa la Coran mergea mai departe. Recunoaşterea suveranităţii lui Dumnezeu nu-l conducea doar la respingerea puterii ilegitime a colonizatorului francez, dar şi a puterii feudale a notabililor regiunii care căutau să-şi legitimeze privilegiile prin recurgerea la o concepţie retrogradă a religiei musulmane. Din acest punct de vedere se poate vorbi în legătură cu opera şi cu misiunea şeicului Hamahullah ca despre o teologie a eliberării, pentru că interpretarea Coranului şi a Sunnei este pusă în mod direct în serviciul nobilelor idealuri de justiţie şi de egalitate, în buna tradiţie musulmană care face din comandarea Binelui şi din interzicerea Răului fundamentului său etico-politic.

Raportul dinamic dintre teologie şi politică din gândirea şeicului Hamadullah constituie principala sa originalitate. Aşa cum relevează biograful său: “Conform mărturiilor culese la Hodh, exact în Coran căuta şeicul Hamhullah răspunsul la sfidările pe care colonizarea le adresa Islamului. Ceea ce ar putea fi numit azi esenţialul gândirii sale politice provenea din surate... Este suficient să reflectăm la mesajul coranic care îi slujea drept referinţă şeicului Hamadullah în comportamentul său de zi cu zi pentru a înţelege că relaţiile sale cu administraţia colonială nu puteau fi mai bune. La fel, şeicul redusese la minim contactele pe care şefii de trib şi toţi cei care deţineau o putere oarecare în societate, doreau să le stabilească cu el. În rest, îi primea în calitate de credincioşi şi nu ca notabili. El însuşi nu s-a comportat niciodată ca un demnitar” (4).

Cum se întâmplă adesea în situaţii similare, exact cărturarii islamici geloşi pe influenţa crescândă a şeicului au fost cei care au alertat administraţia colonială, încercând să-l facă să pară drept un “naţionalist musulman” periculos, ceea ce era de departe exagerat. Stupiditatea şi dispreţul administratorilor coloniali au sfârşit prin a radicaliza un şeic sufi care era la început mai degrabă rezervat în privinţa sistemului colonial din raţiuni teologice. Totuşi, şeicul nu a ajuns niciodată să proclame insurecţia armată împotriva colonizatorului, gândindu-se fără îndoială că o asemenea soluţie era fără rezultat, dat fiind raportul de forţe militare în favoarea sistemului colonial.

Dar chiar dacă şeicul nu a ajuns niciodată până la alegerea opţiunii rezistenţei armate, mobilizare socială şi poltică la care a condus persecutarea sa de către autorităţile colonialiste, a permis cristalizarea unei mişcări de rezistenţă anti-colonială în care se amestecau indisolubil caracterul naţional şi caracterul religios. Într-adevăr, în această mişcare, toate aspectele pacifiste ale rezistenţei anti-coloniale au fost instrumentalizate de mişcarea numită “hamallistă”: boicotul şcolii franceze, rugăciunea prescurtată, contestarea teologico-politică a puterii coloniale ca putere non-musulmană, etc.

În acest fel, şeicul Hamahullah ilustrează istoric o tendinţă profundă în sufismul popular subsaharian care a reuşit să facă sinteza între o spiritualitate sinceră şi o etică politică şi socială care nu putea decât să conducă la o poziţie radical anti-colonială. O asemenea problematică este departe de a aparţine în exclusivitate trecutului. Există o anumită actualitate în momentul în care regimurile neo-colonialiste caută să confecţioneze un sufism pe măsura lor, apolitic, docil şi dacă se poate exotic!


Note:

(1) Alioune TRAORE : Cheikh Hamahoullah, homme de foi et résistant, Paris, Maisonneuve & Larose, 1983.

(2) Citat de A. Traoré, op. cit, p.115

(3) A. Traoré, op. cit, pp.116-117.

(4) A. Traoré, op. cit, pp. 117-118