Abû Ahmad ibn ‘Isâ m-a adus la cunoştinţă aceste cuvinte pe care le auzise din gura lui Abû Zakariyyâ al-Sinjî: “Stările mistice, pentru cei miluiţi cu ele, sunt ca nişte valori încredinţate păstrării lor, şi dacă ei le arată, ies din limitele desemnate păstrătorilor.” Pe tema aceasta, Mihammad ibn al-Hasan [1] a citat versurile următoare:
1. Cuiva căruia i s-ar fi comunicat un secret şi care l-ar dezvălui public, şi-ar atrage neîncrederea şi nu i s-ar mai face confidenţe.
2. Ar fi ţinut deoparte, şi nu s-ar mai bucura de fericire în familie, în timp ce intimitatea s-ar schimba pentru el în răceală distantă.
3. Cel ce divulgă secrete n-ar mai putea fi ales; afecţiunea pentru el ar fi aşadar exclusă, cu totul exclusă! [2]
Ştiu de la Abû Tâhir Ahmad ibn Tâhir, conform lui Abû-l-Hasan al-Şarkî şi Mahfûz [3], că Abû Hafs considera ca fiind de evitat pentru discipolii săi obiceiul călătoriilor, cu excepţia obligaţiei Pelerinajului (la Makkah), a participării la expediţiile militare, a vizitei făcute unui maestru spiritual, a căutării cunoaşterii [tradiţiilor Profetului]. Deci considera că trebuie evitate călătoriile care răspund unei dorinţe (de satisfacţie pur personală). El spunea că “virilitatea spirituală” implica clarviziunea în privinţa dorinţelor. Hamdûn al-Qassâr îi obiectă: “Dumnezeu n-a spus cumva: “N-au parcurs ei pământul şi nu s-au gândit [la sfârşitul celor care erau înaintea lor]?” (de şase ori în Coran, de exemplu, XXX, 9). Abu Hafs îi răspunse: “Acest parcurs nu este destinat decât celor care nu pot reflecta decât în acest fel, dar pentru cel căruia calea [spirituală] i-a fost deschisă rămânând acasă, călătoria ar însemna să părăsească drumul şi să se rătăcească.”
‘Abd Allâh al-Hajjâm (“bărbierul, cel care punea ventuze”) îl întrebase pe Hamdûn al-Qassâr dacă trebuie să renunţe la câştigurile materiale (kasb). Răspunsul fu următorul: “Păstrează-ţi mijloacele de existenţă! Îmi place mai mult să fii numit ‘Abd Allâh “bărbierul” decât “gnosticul” sau “ascetul”.”
Un maestru malâmatî a fost întrebat despre umilinţă (khushû), şi interlocutorul lui îi spuse: “Tu consideri ca fiind condamnabil să araţi ceva din stările tale spirituale, dar umilinţa poate face altceva decât să se manifeste fizic?” – “Aceasta este, nefericitule, o concepţie foarte îndepărtată de adevărurile spirituale, aşa cum sunt ele realizate! Există umilinţă atunci când harul divin acoperă partea cea mai secretă a fiinţei, care îl primeşte în supunere, şi tot ceea ce este exterior în om se pliază disciplinei harului. Gândeşte-te la acest cuvânt al Profetului: “Atunci când Dumnezeu se manifestă unui lucru, acela I se supune cu umilinţă.” [4] Cumva rolul revelaţiei divine este să se adreseze părţii secrete a fiinţei? În realitate, atunci când ea se supune cu umilinţă teofaniei (tajallî), ea dă naştere în tot ce este exterior omului la respectul a ceea ce convine într-un asemenea caz.”
Unul dintre ei a mai spus: “Cel mai bun tovarăş al omului este ştiinţa spirituală (‘ilm), constituită din exemple demne de urmat, şi în care sufletul egoist n-ar putea găsi în nici un fel exemple care să-l satisfacă, pentru că ştiinţa aceasta contracarează tendinţele naturale. Şi cel mai rău tovarăş al omului este devoţiunea afişată (nisk), căci ea nu încetează să se împodobească şi să facă mare caz de ea însăşi, în vreme ce nu este decât orgoliu şi glorificare a sinelui. Iată în ce fel îngerii, care însoţeau actele de supunere, scăpară oricărei ostentaţii prin aceste cuvinte: “Noi glorificăm lauda Ta şi proclamăm sfinţenia Ta” (Coran, II, 30). Şi, atunci când atinseseră nivelul ştiinţei spirituale, iată ce spuseră: “Noi nu avem nici o ştiinţă (în afară de ce Tu ne-ai învăţat)” (II, 32). Iată de ce cel mai bun tovarăş al omului este ştiinţa, şi cel mai rău tovarăş este devoţiunea care se afişează.”
Abû Yazîd fu întrebat când cineva a atins nivelul “oamenilor veritabili” (rijâl): “Atunci când îşi cunoaşte defectele sufletului şi precauţiile pe care le are faţă de ele sunt fără slăbiciune”, răspunse el.
După un alt malâmatî: “Oricine vrea să se sustragă definitiv sentimentului de mândrie pe care îl încearcă în raport cu sine sau de consideraţia pe care o acordă la ceea ce posedă, să fie deci conştient de aceasta: de unde vine, unde este, cum este, cui îi aparţine, din cine a ieşit şi unde merge. Când va avea o adevărată cunoaştere a acestor diverse situaţii, care îl privesc, propria sa persoană nu va mai conta în ochii săi şi îi va părea nedemnă de interes. Mai mult, va vedea că ea are o natură blamabilă şi că toate acţiunile pe care le îndeplineşte sunt pline de greşeli. Nimic din ceea ce este exterior nu-l va mai umple atunci de mândrie şi nimic din ceea ce este în el nu-i va mai conferi iluzii seducătoare.”
Unul dintre ei a mai spus: “În materie de credinţă (îmân), servitorul lui Dumnezeu nu va atinge nivelul oamenilor spiritualitţii decât atunci când va înceta să se gândească la trecut şi la viitor şi va trăi în momentul prezent în conformitate cu voinţa Celui căruia îi aparţine. Şi acest comportament are ca efect suspendarea responsabilităţii (taklîf) servitorului lui Dumnezeu în faţa Legii.”
Note:
[1] Muhammad ibn al-Hasan ar putea fi juristul hanafit şi savantul al-Şaybânî, mort la Rayy în 805/189. Cf. Ibn Khallikân, IV, nr. 567, pp. 184-185.
[2] Acest poem este citat de către Ibn ‘Arabî, Viaţa minunată a lui Dhû-l-Nûn Egipteanul, pp. 231-232.
[3] Textul este prea puţin sigur în acest loc în ceea ce priveşte numele transmiţătorilor.
[4] Această tradiţie este făcută cunoscută de către Ibn Hanbal în volumul său Musnad, IV, 267 şi 269, cu ocazia unei eclipse de soare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu