Muhammad ibn al-Husayn Sulamî, Luciditatea implacabilă (Epistola Oamenilor Blamului) (III)

Ahmad ibn Ahmad, malamati [1], m-a spus aceasta de la Ibrâhîm al-Qannâd: “L-am întrebat pe Hamdûn al-Qassâr ce era “Calea Blamului”, şi iată care a fost răspunsul său: “Este, în toate împrejurările, renunţarea la a plăcea lumii şi a nu căuta aprobarea ei în domeniul moralei şi a comportamentului, fără totuşi să prilejuiască cel mai mic blam în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu.”

Întrebat în privinţa Oamenilor Blamului, ‘Abd Allâh ibn Manâzil îi defineşte astfel: “Sunt oameni a căror spiritualitate nu lasă să apară pentru lume nici un semn exterior, care în interiorul lor înşişi nu au nici o pretenţie în privinţa lui Dumnezeu, şi al căror secret privind relaţiile lor cu El scapă cunoaşterii [limitate] a sufletului lor şi a inimii lor [2].”

L-am auzit pe bunicul meu Ismâ’îl ibn Nujayd spunând despre ei: “Nimeni nu va atinge nici pe departe nivelul lor spiritual, atât timp cât în propriii săi ochi toate acţiunile sale nu vor părea ipocrizie şi toate stările sale interioare pretenţii deşarte.”

Unul dintre maeştrii lor fusese întrebat cum trebuia început pentru a fi unul dintre ei lor, şi iată ce a răspuns: “Stăpâneşte-ţi sufletul, tratează-l cu dispreţ, interzi-i tot ceea ce-i aduce liniştea, odihna sau încrederea, şi să ai stimă pentru aproapele tău şi o părere bună despre el, dă dovadă de bunăvoinţă în privinţa a tot ceea ce poate fi neplăcut în el, considerându-te în acelaşi timp pe tine însuţi drept mizerabil şi demn de dispreţ.”

După cum povestea un şeic care îl însoţea pe Hamdun al-Qassâr într-o reuniune, oamenii să vorbească despre unul dintre tovarăşii lor, ale cărui abundente invocaţii ale lui Dumnezeu (dhikr) erau menţionate adesea. “Da, dar se gândeşte constant aiurea, spuse atunci Hamdun. – Nu trebuie să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru binefacerile pe care i le acordă, şi în modul cel mai potrivit care este acela de a-L invoca? remarcă unul dintre cei de faţă. – Nu trebuie înainte de orice să fie conştient de imperfecţiunea de care se face vinovat prin lipsa de atenţie a inimii sale în invocaţie?, replică Hamdun.”

Într-o scrisoare adresată de Abû Hafs lui Şah al-Kirmânî, am descoperit acest pasaj: “Să ştii, frate, că cel care ignoră nevrednicia şi slăbiciunea sufletului său în îndeplinirea tuturor actelor de supunere le îmbibă cu ipocrizie! Îi lipseşte în egală măsură perspicacitatea la adresa sufletului său, dacă nu se îngrijeşte să se apere de el strunindu-l fără milă în orice circumstanţă. Ştie totuşi foarte bine că sub aparenţe de docilitate, sufletul incită prin natura lui la rău (Coran, XII, 53) şi că admite actul de supunere decât disimulându-şi rebeliunea, lucru care necesită să i se opună blamul în orice moment şi să nu-l lase niciodată în pace.”

S-a păstrat această maximă rostită de Yahyâ ibn Mu’âdh: “Celui a cărui sinceritate faţă de Dumnezeu este pură până la capăt, nu-i place să i se vadă persoana, nici să i se repete cuvintele.”

Întrebat despre situaţia spirituală a Oamenilor Blamului, unul dintre ei a răspuns: “Dumnezeu s-a însărcinat să le apere secretele şi să-i ascundă pe ei în spatele voalului aparenţei exterioare. Atunci când sunt cu lumea, sunt ţinând cont de punctul de vedere al lumii, şi nu se disting de alţi oameni [amestecându-se cu ei] în pieţe şi în mijloacele lor de existenţă, iar când sunt cu Dumnezeu, aceasta este ţinându-se cont de punctul de vedere al adevărului profund (haqîqa) şi de investitura divină (tawallî) căreia îi sunt obiect. Ceea ce este interior, în ei, reproşează atunci persoanei lor aparenta ei complezenţă faţă de oameni şi de lume, luând trăsaturile credincioşilor obişnuiţi, în timp ce fiinţa lor exterioară faptul că rămâne în vecinătatea Fiinţei Divine fără să acorde atenţie realităţilor ostile înconjurătoare. Aceasta este situaţia celor mai mari maeştri şi a domnilor spiritualităţii.”

Abû Yazîd a fost întrebat care este semnul cel mai remarcabil al adevăratului gnostic (‘ârif): “Îl vezi mâncând şi bând în tovărăşia ta, glumind cu tine, vânzându-ţi sau cumpărând ceva de la tine, în timp ce inima lui este în Regatul Sfinţeniei Divine (Malakût al-Quds). Acesta este semnul cel mai minunat”, spuse el.

Conform altor cuvinte ale lui Abû Yazîd: “Cel care a realizat cu adevărat libertatea (hurriyya) în uniunea perfectă (‘ayn al-jam’) îşi menţine constant membrele în respectul regulilor pe care le impune condiţia de sclav (‘ubûdiyya), în vreme ce viziunea interioară (basîra) contemplă Fiinţa Divină, în vreme ce acela care este în stare de separaţie totală (‘ayn al-iftirâq), pentru a realiza această sclavie [în raport cu Domnul], degeaba şi-ar concentra toate eforturile asceţilor, nu ar fi decât pură pierdere.”

Ştiu că ‘Abd al-Rahmân ibn Muhammad, întrebându-l pe ‘Abd Allâh al-Khayyât în privinţa “Blamului”, obţinuse răspunsul următor: “Cel care face o diferenţă între blamul pe care şi-l adresează el însuşi şi blamul pe care i-l adresează ceilalţi, şi a cărui reacţie interioară şi instantanee nu este aceeaşi într-un asemenea caz, este încă în orbirea grosolană care-l ţine de natura proprie, şi nu ar putea să fi atins nivelul oamenilor spirituali.”

Unul dintre ei, întrebat care om ar merita să i se atribuie virtuţile “cavaleriei credinţei” (al-futuwwa), îl defini astfel: “Este acela în care se găseşte căinţa imploratoare a lui Adam, integritatea lui Noe în pietate, fidelitatea lui Abraham în cuvântul dat, sinceritatea lui Ismael, puritatea totală în intenţie a lui Moise, răbdarea lui Iov, lacrimile lui David, generozitatea lui Muhammad, bunătatea lui Abû Bakr, ardoarea lui Omar, pudoarea lui Othmân şi ştiinţa lui Ali. Este cel care, pe lângă toate acestea, îşi dispreţuieşte propria persoană, care consideră derizoriu ceea ce îl priveşte şi care nici cu gândul cel mai slab nu consideră că situaţia în care se găseşte are vreo importanţă sau că ea ar putea fi un motiv de satisfacţie. Este cel care vede defectele sufletului său şi imperfecţiunile actelor sale şi, în acelaşi timp, superioritatea pe care aproapele său o are asupra lui în orice situaţie.”

Abû Hafs îl surprinse pe unul dintre discipolii săi criticând viaţa din lumea aceasta şi pe oameni. Îi răspunse atunci: “Tocmai ai arătat ceea ce ar fi fost cuviincios pentru tine să ascunzi. În aceste condiţii, nu vei mai participa la adunările noastre şi nu vei mai fi discipolul nostru.”

Note:

[1] Probabil Muhammad ibn Ahmad al-Farrâ’.

[2] Numele ‘Abd Allâh ibn Manâzil este ortografiat frecvent ibn al-Mubârak, ca urmare a unei erori.

[3] Credem, odată cu ‘Afîfî, că este vorba despre o nouă eroare a copiştilor şi că informatorul lui Sulamî este în realitate şeicul ‘Abd Allâh ibn Muhammad ibn ‘Abd al-Rahmân al Râzî al-Şa’rânî, căruia i-a acordat o notiţă în Tabaqât.

[4] ‘Abd Allâh al-Khayyât = Abû Bişr ibn Mahmûyam, conform lui Sam’ânî, Ansâb, II, p. 425, care precizează că era un ascet din Nîşâpur “ale cărui rugăciuni erau îndeplinite”. A murit în 998/388. Aserţiunea citată de Sulamî se regăseşte în Tahdhîb al-Asrâr al lui Kharkûshî, fila 13a, cu varianta: “Principiul Blamului este să nu se facă diferenţă între...”.