Laudă lui Dumnezeu, care a ales printre Servitorii săi bărbaţi pe care i-a sortit ghizi spirituali (imâm) pe pământul Său! Ca efect al adoraţiei pe care I-o dăruiesc, El le-a dat frumuseţea a ceea ce ei arată din persoana lor în comportament, şi graţie cunoaşterii (ma’rifa) pe care o au despre El şi dragostei (mahabba) pe care I-o poartă, El le-a făcut să strălucească fiinţa intimă. I-a făcut să înţeleagă ce este propriul lor suflet (nafs), făcându-i capabili să-l stăpânească şi instruindu-i în privinţa vicleniilor sale, şi i-a ajutat să-l trateze cu dispreţ. Astfel, ei sunt savanţii (‘ulamâ’), în tot ceea ce este legat de Dumnezeu şi regulile (ahkâm) pe care El le-a instituit, şi ei sunt cei care menţin ordinea (amr) pe care El a stabilit-o şi care-i înţeleg binefacerile, “şi Dumnezeu alege pentru milostivenia Sa pe cine voieşte” (Coran, II, 105 şi III, 74).
Îmi ceruseşi – şi fie ca Dumnezeu să te aibă în grijă! – să-ţi expun care este calea spirituală a Oamenilor Blamului (Malâmatiyya), precum şi principiile lor morale şi stările lor mistice (ahwâl). Trebuie să ştii că ei nu au scris nici un tratat doctrinal, nici nu au redactat vreo operă biografică. Nu se poate găsi în ceea ce-i priveşte decât morală, virtuţi şi disciplină spirituală (riyâda). Deci nu voi menţiona, în măsura mijloacelor şi a posibilităţilor mele, decât câteva elemente care ţin de toate acestea, dar susceptibile să sugereze ceea ce se află dincolo de ele şi care se învecinează cu atitudinea lor interioară şi cu stările lor mistice.
Să ştii – şi fie ca Dumnezeu să te vegheze pe drumul drept! – că maeştrii în materie de ştiinţe şi de stări spirituale se împart în trei categorii:
Prima îi cuprinde pe cei care se consacră ştiinţelor regulilor generale şi care se străduiesc să le compileze, să le pună la adăpost, să le răspândească şi să le lase moştenire [posterităţii]. Dar nu au nici o competenţă în ceea ce este domeniul elitei spirituale (al-khawass), oamenii practicilor mistice, a experienţelor interioare şi a contemplaţiilor. Ei sunt savanţi în tot ceea ce ţine de aspectul exterior al islamului, şi au devenit maeştri în ceea ce ţine de punctele de divergenţă şi chestiunile juridice. Astfel ei sunt gardienii bazelor Legii şi ai fundamentelor Religiei. La ei se face referinţă atunci când trebuie verificată corectitudinea practicilor în sânul comunităţii, şi trebuie determinate în funcţie de Cartea sfântă şi tradiţiile Profetului (sunna). Ei sunt deci savanţii Legii şi ghizii Religiei, dar atât timp cât vanităţiile lumii noastre efemere nu vin să se amestece cu actele lor şi să le murdărească în virtutea tendinţelor lor naturale, căci atunci n-ar mai trebui să-i urmăm şi ei n-ar mai fi demni de aceasta.
A doua categorie cuprinde elita celor cărora Dumnezeu le-a hărăzit în mod special să-L cunoască, şi pe care El i-a rupt definitiv de toate preocupările şi de toate dorinţele care sunt soarta altor oameni. Pentru aceşti aleşi, Dumnezeu este singura lor preocupare şî singura lor dorinţă. Spre deosebire de toţi, ei nu participă câtuşi de puţin la realităţile cele de jos, a căror valoare nu este decât relativă. Nu au nici cea mai mică aspiraţie pentru această lume în care sunt aruncaţi, sau, mai exact, aspiraţiile lor nu sunt decât una, mulţumită Lui, şi tind spre El. Tovărăşia lumii n-ar putea să le ofere nici cel mai mic răgaz, în vreme ce pentru celelalte fiinţe este imposibil să fie astfel. Ca să fim încă şi mai precişi, ei constituie “elita elitelor” (khawâss al-khawâss), cei cărora Dumnezeu le rezervă cu precădere tot felul de favorurir excepţionale (sau “charisme”, karâmât), şi cei în intimitatea cea mai profundă a cărora El i-a rupt de realităţile create, astfel că ei nu există decât pentru El, prin El şi spre El. Şi asta după ce ei au urmat perfect calea practicilor spirituale, şi s-au salvat de sufletul lor prin intermediul mortificărilor. Partea secretă a fiinţei lor priveşte spre Realitatea divină (al-Haqq) şi se întoarce spre misterele divine (al-ghuyub), în timp ce membrele lor sunt îmbrăcate cu frumuseţea actelor de adoraţie pe care le îndeplinesc. În exterior, nimic de-al lor nu este în dezacord cu regulile Legii, în timp ce în interior ei nu încetează să contempleze lumea ascunsă. Lor li se cuvine acest cuvânt al Profetului: “Pe cei care şi-au unit aspiraţiile într-una singură, Dumnezeu i-a compleşit cu toate” [1]. Iată care sunt “oamenii cunoaşterii lui Dumnezeu”.
A treia categorie este reprezentată de cei cărora li s-a dat numele de Malâmatiyya (Oamenii Blamului), pe care Dumnezeu i-a îmbrăcat cu frumuseţea interioară a favorurilor Sale excepţionale, ca faptul de a fi răsplătiţi cu “proximitatea” Sa (qurba), cu onoarea însemnată de a fi admişi în prezenţa Sa (zulfa), şi de a fi reuniţi în El (ittisâl). În cel mai profund secret al fiinţéi lor, ei au realizat cu adevărat tot ceea ce implică noţiunea de “unire” (jam’), pentru că pentru ei orice separaţie a devenit imposibilă în orice stare se găsesc. Confirmaţi în gradele sublime ale uniunii, ale proximităţii, ale relaţiilor intime (uns) cu Dumnezeu, şi ale “legăturii” (wasla) cu El, ei sunt obiectul grijii geloase a Fiinţei divine. De aceea El i-a ascuns lumii, nearătând din ei creaturilor decât aspectul lor exterior, ceea ce implică faptul că ei apar ca fiind separaţi de Dumnezeu, dăruiţi ştiinţelor exoterice, studiului dispoziţiilor Legii şi bunelor maniere (adab), şi practicilor religioase asidue, în acelaşi timp în care este păstrată starea lor de uniune totală (jam’ al-jam’) cu Fiinţa divină şi de “apropiere”. În virtutea acestei stări spirituale sublime, realitatea interioară a fiinţei lor nu lasă nici o urmă în exterior. Aşa a fost pentru Profet, care a fost ridicat la cele mai înalte nivele ale proximităţii divine şi ale apropierii de Dumnezeu (dunû), “la distanţă de două arcuri, sau chiar încă şi mai aproape” (Coran, LIII, 9), dar care, apoi, atunci când reveni la creaturi, nu vorbi cu ele decât despre lucruri exterioare, fără ca vreo urmă a acestei apropieri şi a acestei proximităţi să fi apărut cuiva. Starea spirituală despre care am vorbit este, în ceea ce-o priveşte, comparabilă cu aceea a lui Moise, căruia nimeni nu-i putu privi chipul după ce Dumnezeu îi vorbise. Este asemănătoare cu aceea a sufiţilor, care constituie a doua categorie pe care am menţionat-o, şi care lasă să se întrevadă luminile cu care fiinţa lor intimă a fost dăruită.
Note:
[1]: Cf. culegerea de hadith-uri a lui Ibn Mâja, Sunan, capitolul 37, secţiunea 2, şi Kalâbâdhî, Tratat despre sufism, pagina 132.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu