Când cei care aspiră la Dumnezeu (murîdûn) devin discipolii Oamenilor Blamului, aceştia le recomandă comportamentul pe care ei înşişi îl adoptă pe dinafară: îndeplinirea fără zăbavă a actelor de supunere [faţă de Dumnezeu], acţionarea în conformitate cu prescripţiile Tradiţiei în toate momentele şi respectarea atât exterior cât şi interior a bunelor reguli, constant şi în toate circumstanţele. Ei nu le lasă posibilitatea să aibă pretenţii spirituale (da’âwâ), să vorbească despre semne miraculoase sau despre charisme [al căror obiect ar putea ei să fie], nici să se încreadă în acestea pentru a le folosi drept argumente, dar le sugerează să vegheze mai degrabă la corectitudinea practicilor lor spirituale şi să-şi continue mortificările. În felul acesta novicele urmează calea lor şi se educă in funcţie de propriile lor reguli. Dacă ei constată că el acordă o importanţă exagerată vreuneia dintre acţiuni sau vreunei stări mistice, ei îi arată cu claritate defectele care le înjosesc, şi-i recomandă să le abandoneze. În acest fel, discipolii nu se pot nici complace, nici odihni în vreuna din acţiunile lor. Când un novice pretinde, în faţa lor, o anume stare interioară sau o anumită “staţiune spirituală” (maqâm), îl aduc în situaţia de a le minimiza importanţa cât timp sinceritatea voinţei nu este cu adevărat confirmată şi stările spirituale nu au apărut realmente în el. Ei îi recomandă atunci să adopte ceea ce este propriul lor comportament, să ţină secrete stările interioare şi să nu arate decât respectul pentru regulile care privesc poruncile lui Dumnezeu şi interdicţiile Sale, căci aşa se poate verifica realitatea staţiunilor spirituale la discipol în timpul perioadei sale de noviciat (irâda). În ochii lor, din rectitudinea noviciatului decurge corectitudinea staţiunilor spirituale, fără să vorbim despre “staţiunea cunoaşterii” (maqâm al-ma’rifa).
Când cel care aspiră la Dumnezeu este educat de către alţi maeştri, aceştia îl abandonează liber pretenţiilor sale în timpul noviciatului său. El îşi atribuie atunci pe ascuns stările interioare ale celor mai mari şeici, apoi le revendică. Iar zilele care trec nu fac decât să-l întoarcă şi să-l rătăcească din ce în ce mai mult de la căile adevărului divin. Acesta este motivul pentru care Abu Hafs din Nîşâpur, şeicul acestui grup de credincioşi, declara: “Discipolii Oamenilor Blamului fac experienţa “virilităţii spirituale” (rujûliyya) făra cel mai mic pericol pentru el, şi le este imposibil să arate orice din această “staţiune”, căci comportamentul lor exterior este vizibil în vreme ce realizarea lor interioară (haqâ’iq), ea, rămâne ascunsă. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu discipolii sufiţilor care-şi manifestă iluziile grosolane ale pretenţiilor şi ale charismelor lor, rizibile pentru orice credincios avertizat. Pretenţiile lor sunt mari dar nu este în cazul lor nici o realizare veritabilă.” Aceste cuvinte mi-au fost spuse de către Muhammad ibn Ahmad ibn Hamdan, care şi el le ştia de la tatăl său [1], care le auzise din gura însuşi a lui Abu Hafs. Ştiu de la Ahmad ibn ‘Isâ [2], conform lui Abû-l-Hasan al-Qannâd [3] că i se pusese lui Abû Hafs întrebarea: “De ce sunteţi numiţi astfel?” Iar acesta răspunsese: “Oamenii Blamului, sunt fiinţe care s-au îngrijit de momentele privilegiate (awqât) în care sunt cu Dumnezeu şi păstrează controlul secretelor lor cele mai intime, blamându-se ei înşişi pentru manifestarea fie şi a celor mai mici lucruri dintre gradele lor de “apropiere” şi din stările lor de adoraţie. În consecinţă, ei nu arată din ale lor lumii decât aparenţe neplăcute şi ascund ceea ce lumea ar putea aproba.
Astfel lumea le blamează la rândul său în privinţa semnelor pur exterioare, în vreme ce propriul lor blam nu vizează decât realităţile interioare pe care doar ei le cunosc. Dumnezeu i-a binecuvântat cu dezvăluirea misterelor, cunoaşterea diferitelor realităţi ascunse, darul clarviziunii (firâsa) în privinţa creaturilor şi cu manifestarea favorurilor sale excepţionale în ceea ce-i priveşte. Dar ei au ţinut ascuns tot ceea ce le venea astfel de la Dumnezeu, nearătând la început decât blamarea propriului lor suflet şi opoziţia lor faţă de dorinţe, iar apoi, special pentru ceilalţi oameni, ceea ce putea să-i ţină deoparte, pentru ca toată lumea să-i respingă şi atunci să rămână pentru ei starea lor de intimitate cu Dumnezeu. Aceasta este calea Oamenilor Blamului.”
Note:
[1] Muhammad ibn Ahmad ibn Hamdân, cel mai cunoscut sbun numele de Abû ‘Amr ibn Hamdân, informator al lui Sulamî dar mai ales al hagiografului Abû Nu’aym din Ispahan, care îl citează de două sute şaptezeci de ori în volumul său Hilya. A murit în Nîşâpur în 987/376, conform lui Ibn al-‘Imâd, Şadharât, III, p. 87. Tatăl său, Abû Ja’far ibn Sinân, era un şeic malâmatî.
[2] Este vorba fără îndoială despre Abû Ahmad ibn ‘Îsâ, informator al lui Sulamî menţionat în volumul Tabaqât, în Risâla a lui Quuşayrí şi în Ta’rîkh Baghdâd a lui al-Khatîb.
[3] Abû-l-Hasan al Qannâd din Wâsit, mort în 921 ?/309 (Louis Massignon dă cele două date 325 şi 340), cunoscut mai ales pentru informaţiile sale despre Hallâj. Cf. Sam’ânî, Ansâb, V, p. 545, care nu indică nici o dată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu