Cântul 34. Reguli privind hrana

Puteţi mânca plante şi lucruri
Neanimate, dacă sunt pure şi ne-toxice
Puteţi bea lichide care nu îmbată.
Puteţi mirosi gaze care nu droghează,
Rad nu puteţi mânca, bea sau inhala
O otravă, sau altceva, care riscă să vă omoare.
Puteţi mânca diferite animale, dar nu
Carne omenească sau carne de porc
Dar trebuie să tăiaţi gâtul animalelor cu sânge cald
Fără să scoateţi cuţitul [în timpul operaţiunii], dacă nu ele sunt nepermise.
Este blamabil să mâncaţi [carne de] câine sau măgar,
Dar respectând aceste reguli puteţi [s-o faceţi].
Respectaţi sunnah : Înainte de a tăia gâtul spuneţi « Bismillah ».
Întindeţi animalul pe flancul stâng cu faţa spre qiblah.
Utilizaţi un cuţit ascuţit. Nu maltrataţi animalul.
Nu-l tăiaţi în bucăţi înainte să fie complet mort.
Apoi iată reguli pentru cei care merg la vânătoare.
Vânătorul spune « Bismillah » apăsând pe trăgaci,
După ce a ales animalul. Apoi merge în urma proiectilului
Pentru a verifica starea animalului culcat la pământ.
Dacă încă mai este în viaţă, face ce s-a spus
Pentru a purifica animalul şi pentru a face carnea lui permisă
Dacă este deja mort, trebuie să se asigure
Că ceea ce l-a nimicit este într-adevăr proiectilul său.

Cântul 33 : Despre cuvântul dat

Este rău să promiteţi că veţi face ceva
Şi să nu faceţi. Deci, evitaţi promisiunile.
Este o mare crimă să promiteţi, să afirmaţi
« Pe Dumnezeu, jur să fac. » Pentru aceasta veţi ispăşi
Hrănind, îmbrăcând zece amărâţi,
Sau postind trei zile la rând sau separate
Nu există expiere dacă aţi afirmat
Şi retractaţi, neputând face [ceea ce aţi promis]
Simplificaţi-vă viaţa, evitaţi să promiteţi
Că veţi împlini cincizeci de prosternări sau unităţi de rugăciune.
Dar dacă aţi promis, trebuie să vă ţineţi de cuvânt.
Deci, evitaţi să promiteţi lucrurile de care vă îndoiţi.

Cântul 32. ‘Umrah şi vizitarea Profetului

‘Umrah este o sunnah îndeplinită de-a lungul
Anului în stare de sacralitate, ca şi pentru Hajj,
Mergeţi în jurul Casei şi rugaţi-vă două unităţi.
Atunci mergeţi la Safa, apoi tăiaţi-vă sau radeţi-vă pletele.
Dar, trebuie să mergeţi pe un pământ ne-sacralizat
Pentru a reveni mai apoi în bună stare de sacralitate.
La Mekka faceţi mai multe circumambulaţiuni
Din respect pentru loc şi Casa Sacră.
Lăudaţi-L mult pe Dumnezeu. Rugaţi-vă în grup la Ka’hab.
Apoi, înainte de a pleca, înconjuraţi din nou Casa.
Nu uitaţi să beţi apă binecuvântată de Zamzam,
Puţul ei se găseşte foarte aproape de Ka’bah.
Cu intenţie şi căinţă, mergeţi să-l vizitaţi pe Profet.
Cu cuminţenie şi puritate, intraţi în Masjid,
Faceţi o rugăciune de două unităţi, apoi mergeţi
În faţa Profetului şi salutaţi-l.
Apoi vizitaţi-i pe Abu Bakr şi ‘Umar, care se găsesc
La dreapta şi la stânga Profetului.
Cereţi lui Dumnezeu să muriţi ca buni credincioşi
Să vă păzească de negaz şi de Marele Înşelător
Cereţi-I cu insistenţă viaţă şi moarte bune,
Şi după moarte, să vă salveze de focurile Infernului.
Cereţi-I orice lucru pe care doriţi să-l aveţi,
Iar Profetului, să mărturisească pentru voi în Ziua Judecăţii.
Apoi pregătiţi-vă, grăbiţi-vă să părăsiţi Medina,
Şi să vă întoarceţi acasă cu beatitudine şi seninătate.

Sufism şi dezvoltare umană (de Lahcen Sbai – Rabat)

Rezumat

Conferenţiarul a precizat mai întâi diferenţa existentă între creştere şi dezvoltare, aceasta din urmă nelimitându-se doar la sporirea bogăţiilor materiale.

Prin anii 1990 a apărut conceptul de dezvoltare umană, atât de la modă în prezent în ţările în curs de dezvoltare. Aceasta este definită de 4 indicatori : speranţa de viaţă la naştere, procentul de şcolarizare a populaţiei adulte, procentul de şcolarizare şi produsul naţional brut. Anumiţi economişti - cum ar fi deţinătorul Premiului Nobel, indianul Armatya Sen - au insistat, începând cu anii 1990, asupra libertăţii şi a eticii ca factori indispensabili pentru instaurarea unei economii sănătoase.

Această chestiune de etică este luată în considerare de către economiştii contemporani: ideea oportunismului în teoria instituţionalistă, economia încrederii, produsele etice în domeniul financiar etc. Economiştii vor dezvolta o întreagă serie de acţiuni vizând defensiva împotriva acestei lipse de etică ce aduce prejudicii activităţii economice: contracte detaliate, legi, proceduri juridice complexe etc. Deja de la începutul sec. XX, sociologul Max Weber reflecta asupra relaţiei dintre etica protestantă şi dezvoltarea capitalismului, cu accent pe ţările anglo-saxone.

Islamul se bazează în întregime pe etică, o etică transcendentă. Dumnezeu îi spune Profetului său : « tu ai, într-adevăr, un nobil caracter » (are o nobleţe de caracter excepţională). Nu-i spune : « eşti puternic, eşti un învăţat, eşti inteligent ». Această insistenţă asupra valorilor, asupra eticii, asupra excelenţei comportamentelor arată în mod clar scopul, finalitatea Islamului, ale oricărui demers spiritual. Esenţialul se află aici şi nicăieri în altă parte.

Atunci când această dimensiune etică a Islamului era activă, civilizaţia islamică atinsese apogeul în domeniul gândirii creatoare. Era momentul în care Islamul manifesta deschidere faţă de alte culturi şi era dispus la un rodnic schimb reciproc în toate domeniile. Se înţelege mai bine acest lucru din versetul care urmează : « V-am făcut popoare şi triburi ca voi să vă cunoaşteţi unii pe alţii. Cel mai cinstit dintre voi înaintea lui Dumnezeu este cel mai evlavios. » (Cor 49, 13) (cel care respectă valorile, cel care are purtarea cea mai elevată.)

Când suntem nobili prin etica « muhammadiană », suntem în ascultare, în cunoaştere, în iubirea celorlalţi şi, prin urmare, receptivi la orice influenţă pozitivă, dispuşi la orice împrumut rodnic… Atunci când această dimensiune etică era activă, Islamul fascina. Ajunge să analizăm dezvoltarea Islamului în regiunile din Extremul Orient sau în Africa neagră. Comercianţii - care erau, în marea lor majoritate, sufiţi -, preţuiau foarte mult valorile Islamului. Datorită excelenţei în comportament (prin valorile muhammadiene), numeroase alte popoare au cunoscut şi au iubit religia lui Dumnezeu.

Atunci când această dimensiune etică a fost dezactivată, adormită (din motive istorico-religioase), Islamul s-a rupt de restul lumii, s-a încovoiat, fără să poată răspunde aspiraţiilor spirituale a milioane de persoane aflate în căutarea sensului vieţii lor.

Reactivarea acestei dimensiuni esenţiale a Islamului care este etica, sufismul, înseamnă întâlnirea maestrului viu, a reînsufleţitorului, a celui care ne face să regăsim sensul profund al religiei. Dezvoltarea umană, despre care se face atâta vorbire, are nevoie de acest sens etic pe care i-l poate oferi sufismul, de această vigilenţă de toate clipele pe care companionajul ne ajută să o realizăm.

Una dintre modalităţile prin care oamenii – actori ai dezvoltării umane – ar reuşi să fie ajutaţi să guste din semnificaţiile sale poate fi, într-o primă etapă, şcoala. Programele educative ar putea îngloba etica, dar într-un spirit sufit, prin intermediul recitirii biografiei Profetului şi a companionilor acestuia, a vieţii marilor sfinţi ai Orientului şi ai Maghrebului etc. Aceste cunoscute deziderate etice pe care le găsim, astăzi, la organizaţiile de tot felul ar avea un impact real, un sens practic, fiindcă s-ar întemeia pe o bază obiectivă : roadele educaţiei spirituale şi reflecţia asupra vieţii marilor sufiţi.

la vie c'est (Kery James)

Hujjat al-Islam Imam Ghazali (d. 505)

“Mărturie a Islamului”, Abu Hamid al-Tusi al-Ghazali, cel care a reînviat cel de-al cincilea secol islamic, savant în usul al-fiqh şi autor al celei mai cunoscute dintre lucrările sale, Ihya’ `ulum al-din (“Reînvierea ştiinţelor religioase”).

Aminteşte în autobiografia sa, al-Munqidh min al-dalal (“Eliberarea de eroare”):
“Calea sufită constă în purificarea inimii de tot ceea ce este altceva decât Allah… Am conchis că sufiţii sunt căutătorii pe Calea lui Allah şi comportamentul lor este comportamentul cel mai bun, calea lor este calea cea mai potrivită, iar modul lor de a trăi este cel mai sfânt. Ei şi-au purificat inimile de tot ceea ce este altceva decât Allah şi le-au transformat în albii pentru curgerea râurilor, care duc cu ele cunoaşterea lui Allah.” [1]

Aşa cum menţiona Ibn `Ajiba în lucrarea sa Iqaz al- himam, al-Ghazali a declarat tasawwuf ca fiind fard `ayn, adică o obligaţie individuală a fiecărui musulman - bărbat sau femeie - responsabil legal de faptele sale “fiindcă nimeni, cu excepţia Profetului, nu este lipsit de defecte şi de slăbiciuni interioare.” [2]

Note:
[1] al-Ghazali, al Munqidh min al dalal, p. 131.
[2] Ibn `Ajiba, Iqaz al-himam p. 8.

Despre rău – Abd el-Kader, „Écrits spirituels” (fragmente din "Kitab al-Mawâqif")

Se relatează în Sahih [Muslim] că Profetul (slaws) a spus: „ Acela dintre voi care constată un rău, să i se opună prin forţă (literalmente: „cu mâna sa”); dacă nu poate, să i se opună cu vorba; iar dacă nu poate nici aşa, să i se opună cu inima – acesta este minimul pe care-l necesită credinţa.” [1]

Sultanului şi celor care deţin autoritatea - care au fost instituiţi exact în acest scop – le revine să se opună răului prin forţă.
Opunerea cu vorba este apanajul doctorilor Legii a căror ştiinţă este recunoscută şi care o manifestă pe aceasta în mod public.
Opunerea cu inima este, în fine, ceea ce convine majorităţii credincioşilor din momentul în care ştiu să recunoască răul, iar aceasta constă din reprobarea în forul interior a actelor sau a intenţiilor pe care religia le interzice. Acest gen de opunere, pentru credinciosul obişnuit, face parte din credinţa sa, în relevarea muhammadiană.

Cât despre cel care nu aparţine nici uneia dintre aceste categorii, adică cel care [în fiecare act] contemplă doar Agentul veritabil, această obligaţie nu-i revine şi lui. Opunerea la rău prin forţă din partea celor care deţin autoritatea, sau cu vorba – din partea specialiştilor în jurisprudenţă, comportă un profit pentru comunitate şi pentru cel care comite răul. Opunerea la rău cu inima, în ceea ce o priveşte, nu-i este folositoare decât credinciosului obişnuit, prin aceea că îi întăreşte credinţa prin convingerea că răul este interzis şi previne, astfel, orice predispunere la săvârşirea sa.
Însă faptul de a nu se opune în propria inimă la rău nu antrenează, ipso facto, nerespectarea unuia dintre stâlpii Legii sacre şi nu are drept consecinţă a face să devină licit ceea ce este ilicit.

Imamul gnosticilor, şeicul Muhyi l-Din, a spus, despre secretul numerelor: „Atunci când omul se luptă cu propriile sale pasiuni, să acorde întâietate numărului par asupra numărului impar” – adică: să privilegieze contemplarea simultană a Domnului şi a servitorului, în faţa „imparului”, care înseamnă contemplarea Domnului singur – „iar atunci când se luptă cu pasiunile altora, autoritatea imparului să prevaleze asupra aceleia a parului” – adică: să privilegieze contemplarea Domnului singur, atestând astfel Unicitatea divină. [2]
Unul dintre gnostici a mai spus şi că: „Acela care priveşte păcătoşii cu privirea Legii, îi urăşte; cel care îi priveşte cu ochiul Adevărului esenţial, le găseşte scuze.”

Cel care ajunge la cunoaşterea veritabilă a Unicităţii divine şi ştie înţelesul spuselor:

„iar Dumnezeu v-a creat pe voi şi ceea ce faceţi” (Cor 37, 96);

„Ei nu stăpânesc nimic din ceea ce au agonisit” (Cor 2, 264);

„Pe ei, nu voi i-aţi ucis, ci Dumnezeu i-a ucis” (Cor 8, 17);

„voi nu voiţi decât ceea ce Dumnezeu voieşte” (Cor 76, 30);

„Nu ale Lui sunt Facerea şi Porunca?” (Cor 7, 54);

„Spune: „Totul este de la Dumnezeu!” ” (Cor 4, 78)

precum şi al altor versete care arată că Dumnezeu singur este Cel care acţionează – acela, deci, care ştie acest lucru printr-o cunoaştere fundamentată pe experienţă spirituală (dhawq) şi pe viziune nemijlocită (shuhud), nu pe imaginaţie şi conjunctură, acela ştie că creaturile nu sunt altceva decât receptacole ale actelor, spuselor şi intenţiilor pe care Dumnezeu le creează în ele şi faţă de care creaturile nu au nici o putere chiar dacă, pe de altă parte, Dumnezeu le interpelează, le impune obligaţii, le dă porunci.

În aceste condiţii, nu i se cuvine omului să apere cu gelozie drepturile lui Dumnezeu sau ale lui, proprii, decât dacă nu se numără printre cei care deţin puterea şi autoritatea, sau printre savanţii exoterici care se fac cunoscuţi pe ei înşişi în mod public ca atare, sau, încă, dacă nu face parte dintre credincioşii obişnuiţi: în aceste situaţii, el se va strădui să se opună răului prin conformare şi supunere în faţa ordinelor Legislatorului, în virtutea beneficiului pe care acesta din urmă a afirmat că s-ar găsi în aceasta.
Dacă, însă, nu aparţine uneia dintre aceste trei categorii, a se opune răului echivalează pentru el asocierii lui Dumnezeu a altceva în afara Sa şi negării Unicităţii divine. Unicitatea divină exclude, într-adevăr, opunerea în faţa răului cu inima, din moment ce exclude atribuirea actului - agentului său [aparent]. Nu există fiinţă care să se poată „opune”, din moment ce o singură şi aceeaşi Realitate este unicul Agent al tuturor actelor care sunt atribuite creaturilor. Dacă ar exista un alt agent în afară de Dumnezeu, n-ar mai exista Unicitate divină. Ceea ce produce opoziţia în faţa răului cu inima este existenţa actului, ori [acel act] nu are alt Agent decât Dumnezeu.

Această chestiune este una dintre cele pe care iniţiaţii le consideră printre cele mai dificile. Dar gnosticul care deţine cunoaşterea convenienţelor spirituale ştie să deosebească locurile şi circumstanţele şi ceea ce fiecare dintre acestea impune ca act obligatoriu: şi fiecărui loc, şi fiecărui timp, el îi aduce ceea ce i se cuvine.

Mawqif 133

[1] Această injoncţiune este o aplicaţie a unei porunci de ordin mai general, aceea de a porunci binele şi de a interzice răul (al-amr bi-l-ma’ruf wa l-nahy 'ani l-munkar). Cuvintele pe care le traducem, de obicei, prin „bine” (ma’ruf) şi „rău” (munkar) trimit respectiv, conform semnificaţiei rădăcinilor ’ARF şi NKR, la noţiunile de „cunoaştere” şi „ignoranţă” şi se pretează, prin urmare, la dezvoltări doctrinare ale căror interpretări printr-o moralitate îngustă nu reţin decât aspectele cele mai contingente. Verbul redat aici prin „a se opune” înseamnă, propriu-zis, „a transforma”, „a schimba”, „a modifica”: această transformare a răului în bine, dincolo de sensul literal care-şi păstrează, bineînţeles, întreaga putere, este, în forma sa cea mai înaltă, o „transmutare” – pe care doar cunoaşterea metafizică o poate opera – care separă ceea ce este pur negativ, deci iluzoriu în „rău”, de ceea ce este necesarmente pozitiv (şi în lipsa căruia răul n-ar deţine nici un fel de realitate).

[2] Extincţia în Unicitatea divină suprimă Legea, care, constituind o relaţie, presupune în mod necesar dualitatea. Pentru aspirant (murid), a-L vedea pe Dumnezeu ca Agent al actelor celorlalţi este totodată o condiţie necesară a realizării spirituale şi fundamentul doctrinal al eticii celei mai exigente: a-L vedea pe Dumnezeu ca singur Agent al propriilor acte – deşi este vorba şi într-un caz, şi în celălalt, de o aceeaşi evidenţă metafizică – riscă, dimpotrivă, să conducă la antinomianism (ibaha).