Educaţie spirituală şi simţ civic (de Abdelaziz Saddiki)

rezumat


Dl. Saddiki a explicat, în introducere, dezvoltarea conceptului de simţ civic modern de-a lungul timpului. Au fost trecute în revistă toate etapele: experienţa ateniană (civilizaţia greacă), filozofia luminilor, principiile enunţate de revoluţia franceză. Conferenţiarul a arătat progresele semnificative ale gândirii occidentale, care a reuşit să construiască un tip ideal de cetăţean, actor central al modernităţii. Au fost amintite experienţele franceze, britanice şi scandinave în domeniu.

Islamul, şi în special experienţa medineză a cetăţii profetice au pus în practică dimensiunile simţului civic modern prin intermediul excelenţei comportamentului. Mântuirea individului depinde de salvarea societăţii şi reciproc. Islamul poate, deci, să-şi atribuie avangarda gândirii moderne în materie de simţ civic. Nuanţa distinctivă constă în aceea că simţul civic este sacralizat, în sensul că acesta constituie un mijloc de apropiere de Dumnezeu. Exercitarea propriului simţ civic în toate înţelesurile moderne ale conceptului este un act de adorare.

Educaţia spirituală a maeştrilor sufiţi este, deci, prezentă pentru a completa, a desăvârşi noţiunea de cetăţean modern. Este interesant de reflectat asupra hadith-ului cu corabia [1]. Profetul dă drept exemplu o corabie în care cei aflaţi la nivelul inferior primesc apă de la cei care se află la nivelul superior. Într-o zi, pentru cei dintâi tentaţia [de a accede mai uşor la apă] devine atât de mare, încât se gândesc să sape o gaură în coca corăbiei pentru a se aproviziona nemijlocit cu apă proaspătă, fără să-i mai deranjeze pe cei de la nivelul superior cu solicitările lor. Corabia însăşi este astfel ameninţată [împreună cu toţi cei de pe ea], ceea ce-i face pe cei de la primul nivel să facă uz de toate mijloacele necesare pentru a evita această nenorocire.

Ideea, în acest caz, este că suntem cu toţii responsabili de această casă comună - pământul, lumea noastră -, această corabie pe care ne aflăm împreună. Degradarea mediului înconjurător poate fi foarte bine asimilată cu fapta celor care au pus în pericol corabia.
Acest hadith vorbeşte în modul cel mai clar despre responsabilităţile colective care ne revin, despre îndatoririle noastre, care sunt cele pe care le-a stabilit proprietarul corăbiei, adică Dumnezeu.

Educaţia spirituală va orienta, deci, valorile universale ale simţului civic modern spre o destinaţie care nu se reduce numai la cunoaşterea drepturilor şi a obligaţiilor noastre vizavi de celălalt, ci şi spre adorarea, spre mulţumirea lui Dumnezeu. Virtuţile dreptăţii, ale compasiunii, fraternităţii, iubirii, se pot dezvolta cu ajutorul unor noi dimensiuni: respectarea drepturilor tuturor creaturilor lui Dumnezeu, iubire şi consideraţie faţă de orice creaţie divină etc.

Conferenţiarul s-a referit apoi la solicitudinea musulmanului faţă de toate creaturile.

1. Într-o zi, când Profetul şedea alături de companionii săi, i-a întrebat pe aceştia: “Aveţi vreo veste despre vecinul meu evreu ?” I s-a adus la cunoştinţă că acesta era bolnav. Imediat, Profetul s-a oprit din discuţie şi a spus : “Să mergem chiar acum să-i facem o vizită.”

2. În timpul domniei lui Omar Ibn Khatab, acesta s-a întâlnit cu un evreu bătrân care cerşea. Omar l-a întrebat: “Cum se face că ai ajuns în situaţia asta ?” Evreul i-a răspuns: “Jizia [2] şi vârsta pe care o am.” “În numele lui Dumnezeu, i-a răspuns Omar, nu va spune nimeni că s-a profitat de el când era tânăr şi că la bătrâneţe i s-au luat banii.” A poruncit imediat să i se acorde bătrânului o pensie lunară.

Conferenţiarul a arătat apoi beneficiile educaţiei spirituale şi aportul acesteia la construirea societăţii moderne. Pentru a întări argumentaţia, au fost citate câteva spuse ale Profetului.



Note:

[1] Sahih Bukhari, Volumul 3, Cartea 44, Nr. 673, Relatat de An-Nu'man bin Bashir:

Profetul a spus: “Exemplul celui care rămâne fidel poruncilor şi interdicţiilor lui Allah în comparaţie cu cei care le încalcă, seamănă cu pilda acelor oameni care au tras la sorţi locurile în care vor sta pe o corabie. Unii au primit locuri în partea superioară, alţii în cea inferioară. Când cei din urmă aveau nevoie de apă, trebuiau să urce până sus s-o aducă (lucru care-i deranja pe cei aflaţi la nivelul superior), aşa că şi-au zis: “Haideţi să facem o gaură în partea noastră de corabie (ca să ne luăm singuri apa) şi să nu-i mai deranjăm cu asta pe cei care se află deasupra noastră.” Astfel, dacă cei aflaţi la nivelul superior i-ar fi lăsat pe ceilalţi să facă ceea ce aveau de gând, ar fi pierit toţi oamenii de pe corabie; dacă, însă, i-ar fi împiedicat, ar fi scăpat cu toţii cu viaţă.”

[2] Jizia era un fel de impozit pe care erau obligaţi să-l verse toţi oamenii Cărţii (evrei şi creştini) trăitori în societatea islamică timpurie. Justificarea acestei cereri consta în faptul că ei erau scutiţi de orice zakat (impozitul legal musulman) pe care îl plăteau musulmanii şi care intra la venitul public, precum şi de orice implicare militară în cazul în care hotarele statului musulman ar fi fost ameninţate. În schimbul jizia, statul le garanta evreilor şi creştinilor protecţia bunurilor şi a propriilor persoane.