“A-l citi pe Ibn Khaldûn azi, înseamnă a sonda o gândire non-europeană majoră şi a invita la apropieri comparative menite să discrediteze ideea unui clivaj între culturi şi gândurile aflate la temelia lor” (Esprit, noiembrie 2005).
Într-o zi din anul 1364, regele Piedro I primi în cetatea de scaun a Seviliei, Alcazar, pe un tânăr ambasador venit din Granada, cu numele de Ibn Khaldûn. Alcazar, situată alături de imensa şi vechea moscheie almohadă a Seviliei, devenită catedrală a capitalei creştine, fusese construită de omeyyazi Spaniei începând cu 844, sub domnia lui Abd ar-Rahman II. Cu un secol mai înainte, Sevilia era o provincie a Al-Andaluz, o ţară ce se întindea în peninsula iberică de la Portugalia la Ebra şi din care, în anul 1364, mai rămăsese numai regatul Granadei.
Familia tânărului Ibn Khaldûn cunoscuse Sevilia în timpurile de glorie ale Al-Andaluz şi jucase un rol important în istoria acestui oraş. Strămoşii săi luară calea exodului spre 1248-1249 după anexarea Seviliei de către creştini şi se instalară definitiv la Tunis.
Pentru Ibn Khaldûn, ca pentru mulţi dintre contemporanii săi, Al-Andaluz era locul nostalgiei şi al uimirii. De-a lungul întregii sale vieţi şi a scrierilor sale, Ibn Khaldûn va considera acest loc ca adevărata sa patrie spirituală chiar dacă va păstra pentru nordul Africii, pământul său natal, o afecţiune deosebită.
Piedro I fu sedus de elocvenţa şi activitatea intelectuală a lui Ibn Khaldûn. Îl rugă să rămână şi-i propuse să devină vizirul său, dar acesta din urmă refuză oferta şi se reîntoarse la Granada alături de tânărul prinţ Nasrid Muhammad V şi de prietenul şi rivalul său Ibn Al-Khatib, vizir al lui Muhammad V şi mare intelectual de renume.
În anul acela, Granada era ultimul bastion al unui vast califat care fusese cu un secol înainte farul întregii lumi. Metisa Granada, cea populată de andaluzi de origini diverse, autohtoni sau imigranţi, cu limbi şi religii diferite, era izolată şi aproape în întregime musulmană. Nu mai rămăseseră aproape nici un creştin şi de-abia câţiva evrei. Granada, ca şi restul lumii islamice, întorcea spatele unui trecut prodigios şi fecund pentru a intra într-o fază de decadenţă ineluctabilă. A fost teoria ciclică a civilizaţiilor, a măreţiei, a decadenţei şi a eternei reînceperi, dezvoltată câţiva ani mai târziu de Ibn Khaldûn, inspirată de agonia minunatului Orient şi de delicioasa Andaluzie muribundă?
Ibn Khaldûn rămase doi ani în Granada şi apoi, în 1365, se reîntoarse în Africa de Nord pentru a-şi continua cariera de om politic. A servit diferite state şi a studiat în instituţiile lor. S-a amestecat în triburile berbere, cărora le-a observat caracteristicile şi tradiţiile. Apoi, la 42 de ani, s-a retras de pe scena politică şi s-a izolat aproape de Tiaret în Algeria timp de patru ani pentru a redacta Al-Muqaddima (primul tom a primei sale cărţi de istorie universală: Cartea Exemplelor, Kitab Al-Ibar).
Obosit de violenţa politică ce agita Africa de Nord, Ibn Khaldûn încercă să ajungă din nou pe pământul strămoşilor săi, în vechea Andaluzia. Din nefericire lucrurile se schimbaseră mult după 1363. Regele Piedro I murise, asasinat de cumnatul său Henri, iar regele Muhammad V nu mai era tânărul prinţ tolerant pe care Ibn Khaldûn îl cunoscuse cu câţiva ani înainte. Devenise între timp un tiran nemilos. Cât priveşte prietenul şi rivalul său Ibn Al-Khatib, fusese exilat în nordul Africii de către despotul Muhammad V, unde fusese acuzat de erezie din cauza atracţiei pe care o avea pentru sufism şi a dragostei sale pentru filosofie, apoi fusese închis şi murise strangulat în închisoarea din Fez în 1374.
Ibn Khaldûn renunţă deci la pământul strămoşilor săi şi părăsi definitiv Africa de Nord cu destinaţia Cairo, cu dorinţa de a se consacra învăţământului, magistraturii şi scrisului.
Ibn Khaldûn – geniu universal şi atemporal
Ibn Khaldûn este unul dintre cei mai mari gânditori arabi. Opera sa, Kitab Al Ibar (Cartea Exemplelor), este o monumentală istorie universală, “este o lume… o istorie a lumii”, scrie Gabriel Martinez-Gros. Prima parte, Al-Muqaddima (Introducere la istoria universală), este o expunere teoretică foarte pertinentă pentru studiul civilizaţiilor. A doua parte, Kitab Al-Ibar (Cartea Exemplelor), este o ilustrare a teoriei stabilite în Al-Muqaddima şi un ghid inestimabil pentru istoria musulmanilor Africii de Nord şi a berberilor. A treia parte şi ultima este o carte autobiografică numită Rihla (Călătoria) şi este un studiu particular al istoriei universale prin intermediul vieţii unui om care este cea a autorului.
Sociologi, istorici sau filosofi ca Gabriel Martinez-Gros, Yves Lacoste, Sylvestre de Sassi, De Slane, Quatremère, Franz Rosenthal, Gaston Bouthoul, Gilbert Grandguillaume, Vincent Monteil, Abdesselaqm Cheddadi, Maxime Rodinson şi atâţia alţii sunt de acord că Ibn Khaldûn este un om al cărui spirit rămâne peren în toate timpurile, că şi-a depăşit vremurile cu mai multe secole. “A conceput şi formulat o filosofie a Istoriei care este fără îndoială cea mai mare operă care a fost vreodată creată de vreo inteligenţă umană într-o perioadă oarecare, în orice ţară”, a afirmat marele istoric englez Arnold Toynbee.
Prin intermediul operei sale revoluţionare, Ibn Khaldûn, cu cinci secole înaintea lui Auguste Comte, inventatorul sociologiei, a fondat o ştiinţă nouă, cea a civilizaţiei umane şi a societăţii umane. “Scopul nostru actual este o nouă concepţie… Este o ştiinţă independentă, al cărei obiect specific este civilizaţia umană şi societatea umană”, scria Ibn Khaldûn în prima sa carte.
Precursor al teoriei moderne a istoriei, a făcut din ea o ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului, care urmăreşte procese supuse unor legi. “Istoria este o ştiinţă, ea constă în meditare, în strădania de a accede la adevăr, din explicarea cu fineţe a cauzelor şi a originilor faptelor, din cunoaşterea aprofundată a rădăcinilor şi a modalităţilor în care se desfăşoară evenimentele”. Autorul Al-Muqaddima avertizează împotriva capcanei minciunii: “demonul minciunii trebuie combătut cu lumina raţiunii”, scria el.
A insistat asupra obiectivităţii şi a grijii scrupuloase de a nu accepta nimic fără explicaţie: “ei [istoricii] acceptă cu uşurinţă ce li s-a transmis, fără să controleze… sau să compare… rătăcindu-se astfel departe de adevăr”, îi critica el pe istoricii epocii sale şi pe cei ce l-au precedat.
A prevenit împotriva tentaţiei senzaţionalului şi a recomandat prudenţă de fiecare dată când era vorba de bani sau de efective militare. Pentru a parveni la ea, “trebuie întotdeauna să ne reîntoarcem la surse şi să ne bazăm pe noi înşine” pentru a putea distinge “în mod natural între posibil şi imposibil”, afirma el.
Al-Muqaddima “este o lume… despre istoria lumii”
În Al-Muqaddima, Ibn Khaldûn furnizează scheme şi idei pentru Istoria universală şi stabileşte mai multe concepte, dintre care trei sunt fundamentale pentru a înţelege gândirea khaldûniană:
- Al-Umran (civilizaţie, organizare socială, stat);
- Al-Asabiyya (solidaritate, forţă socială sau coeziune; în unele cazuri poate desemna forţa de clan, tribală, comunitară sau religioasă);
- Al-Mulk (putere, suveranitate, stat).
Pentru Ibn Khaldûn, viaţa în societate este una din necesităţile omului. “Omul este făcut pentru a trăi în societate” şi este “politic prin natura sa”. El nu poate deci să să renunţe le Umran (stat).
Pentru a putea să se organizeze în societate, oamenii au nevoie de Asabiyya (solidaritate). Atunci când un grup uman care prezintă o oarecare omogenitate şi coeziune devine conştient de interesele sale colective şi-şi descoperă scopuri comune, se organizează iar spiritul său organic se transformă în insinct de dominaţie care dă naştere lui Mulk (putere).
Pentru Ibn Khaldûn, puterea este un concept strict politic care poate îmbrăca forma unei monarhii, a unui regalităţi, a unei tiranii sau a unui califat. Ea este motorul istoriei şi fără ea, nu există Umran (civilizaţie, stat). “Atunci când se realizează viaţa în societate… devine necesară prezenţa unui şef care să-i apere pe unii împotriva celorlalţi, din cauza agresivităţii şi a nedreptăţii inerente naturii lor animale.”
Fără solidaritate nu există putere, iar fără putere nu există stat.
Necesitatea vieţii în societate împinge triburile beduine să susţină mişcarea care le permite să treacă de la o civilizaţiei rurală şi nomadă la o civilizaţie urbană şi sedentară. Această trecere nu se poate face decât prin crearea unui stat şi alegerea unui suveran al cărui scop este să le permită oamenilor să trăiască în societate, să acumuleze cunoştinţe, activităţi şi bogăţii.
Aceste triburi solidare, curajoase, care-şi împart bunurile şi suportă privaţiuni crează un stat puternic şi “drept”. Pentru ca statul să prospere, el trebuie să asigure stabilitatea dominaţiei şi menţinerea populaţiilor sub control, să impună pacea, să-şi dezarmeze supuşii şi să distrugă solidarităţile naturale.
Curajul, violenţele, solidarităţile sunt puţin câte puţin eradicate şi sunt înlocuite prin violenţa organizată de către stat (reprezentat de armata sa), prin gustul şi dragostea pentru câştig şi pentru bani şi prin supunere. Legea, educaţia, sancţiunile şi dezarmarea populaţiei permit prelevarea de impozite, semn al supunerii faţă de stat şi al eradicării Asabiyya. Puterea este respectată şi temută, civilizaţia urbană se dezvoltă, ştiinţele înfloresc şi demografia creşte.
Atunci când se instalează bunăstarea, societatea devine din ce în ce mai individualistă şi supusă, făcâdu-şi apariţia corupţia. Apar clasele sociale, care încep să se înfrunte, dar continuă la început să trăiască în pace.
Atunci când luxul e în culmea lui, luptele dintre clase se înăspresc, apar turbulenţele politice iar pacea socială intră în declin. Statul slăbeşte iar puterea devine coercitivă, se instalează injustiţia şi solidaritatea naturală dispare complet. Prelevarea de impozite se face prin forţă şi spoliere. Mai puţin prosperă, ţara devine mai puţin populată iar oraşele se golesc. Scăderea demografică antrenează o diminuare a muncii, care la rândul său conduce la sărăcie şi la mizerie, Umran (civilizaţia) sfârşind prin a se diminua. “Luxul corupe caracterul. Sufletul este invadat de tot felul de vicii şi de obiceiuri proaste… consecinţele fiind: regres şi ruinare. Dinastia dă semne de stingere şi de disoluţie. Este copleşită de bolile cronice ale bătrâneţii şi moare” scria Ibn Khaldûn în Al-Muqaddima. Şi adauga: “Atunci când un stat parvine la un nivel înalt de bunăstare, obiceiurile luxoase se dezvoltă rapid la el şi abandonează viaţa dură şi grosolană pe care o dusese până atunci, pentru a se bucura de superflu… suveranitatea se erodează în lux, iar luxul o dărâmă”.
“Laicitatea”
O altă trăsătură originală a lui Ibn Khaldûn este că el gândeşte politica independent de religie. Abdesselem Şeddadi explică aceasta prin faptul că a existat foarte devreme în ţările musulmane o separare a puterii politice de puterea religioasă pe care Ibn Khaldûn a identificat-o şi descris-o perfect. Politica era un domeniu închis în care ulemalele nu aveau nici un cuvânt de zis. Religia nu era decât o forţă socială, printre altele. Ea juca rolul de liant pentru a-i uni pe oameni sub flamura aceluiaşi ideal, dar nu domina puterea, i se subordona. Ibn Khaldûn, care era concomitent raţionalist şi mistic, lămureşte că tendinţa de a separa politicul de religios este datorată slăbiciunii omului şi incapacităţii de a supune legile politicii legilor “adevăratei religii”.
Injustiţia distruge naţiunea
Într-un capitol, Ibn Khaldûn abordează natura puterii şi calitatea unui conducător politic. Interesul pe care-l reprezintă un conducător politic pentru poporul său nu depinde de fizicul său, nici de cunoştinţele şi nici chiar de intelectul său. Ceea ce contează este că “puterea trebuie să fie bună şi benefică, ea trebuie să servească interesele poporului, în caz contrariu este nocivă şi mortală”. Un guvernator este bun atunci când “este interesat de condiţiile de viaţă ale poporului său” şi manifestă blândeţe. “Autoritatea bună este cea blândă” şi “orice putere fondată pe constrângere şi dominaţie, şi care dă curs liber irascibilităţii, este injustiţie şi opresiune”. Injustiţii ca spolierea fără compensaţie şi fără motiv, munca forţată, supunerea la o obligaţie ilegală, cererea a altceva decât ceea ce se cuvine sau nerespectarea drepturilor poporului distrug naţiunea.
Un suveran care utilizează forţa, calculează şi dă în vileag greşelile poporului, provoacă teama celui din urmă, îl împinge spre deprimare, minciună, viclenie şi fraudă.
Ibn Khaldûn şi lumea de azi
Ibn Khaldûn era necunoscut şi n-a fost descoperit în Occident decât în momentul colonizării Algeriei. “A fost redescoperit în Europa de către Sylvester de Sacy, care a publicat în 1830 extrase din Muqaddima, în versiune arabă şi apoi în traducere. […] Dar mai ales cucerirea Algeriei şi decizia ministrului de război, din 1840, de a comanda traducerea lucrării Kitâb al-Ibar vor da naştere unui curent al interesului ştiinţific pentru operă, care a crescut cu timpul”, scrie Claude Horrut.
De atunci, mulţi gânditori şi critici occidentali s-au interesat de opera sa, au studiat-o şi au tradus-o. A fost comparat cu Marx, Montesquieu, Tocqueville, Saint-Simon şi mulţi alţii. Mulţi au afirmat că imaginea despre istorie a lui Ibn Khaldûn este foarte apropiată cu cea care s-a dezvoltat la sfârşitul secolului XIX, că tezele sale pot fi comparate cu cele ale gânditorilor moderni şi că analizele sale pot fi aplicate la lumea contemporană. Într-adevăr, Ibn Khaldûn punea un mare număr de întrebări pe care şi le pun şi istoricii actuali şi căuta, asemenea lor, să le găsească un răspuns în structurile politice, economice şi sociale.
Totuşi corectările şi rectificările care ar trebui făcute traducerilor şi ideilor sunt numeroase. Unii gânditori occidentali refuză să recunoască faptul că societatea musulmană a epocii era în avans faţă de timpul ei, acoperă de elogii Al-Muqaddima şi denigrează Kitab Al-Ibar. Ei afirmă că Ibn Khaldûn nu era decât un accident şi că doar Europa secolului XIII era capabilă să producă gânditori universali cu statura unui Ibn Khaldûn. “Aprecierile la adresa Al-Muqaddima şi respingerea al cărei obiect este Kitab Al-Ibar înseamnă: noi acceptăm geniul, dar dăm deoparte poporul lui – iar geniul este ceea ce este numai pentru că o prăpastie de neînţeles îl separă de ai săi, scăpând explicaţiilor istoriei”, opinează Gabriel Martinez-Gros.
Unii au mers încă şi mai departe, falsificând şi utilizând fraudulos opera lui Ibn Khaldûn pentru a justifica teze rasiste şi colonialiste.
Ibn Khaldûn în sprijinul lumii subdezvoltate
Ibn Khaldûn a făcut o analiză ştiinţifică uimitor de actuală a societăţilor musulmane din secolul XIV. A explicat motivele care duc la eşecul structurilor politice, şi în consecinţă sociale şi economice. Pentru a explica declinul civilizaţiilor născute în Africa de Nord, Ibn Khaldûn n-a căutat să impute cauzele acestui fapt puterilor cuceritoare străine, ci factorilor endogeni şi generali.
Studiile sale n-au fost din nefericire exploatate de maghrebini înainte de colonizare iar angrenajul în care erau închişi de secole a făcut posibilă dominaţia colonialistă din secolul XIX care a condus la actuala situaţie de subdezvoltare a acestor ţări.
Yves Lacoste argumentează că studierea trăsăturilor celor mai originale şi mai importante ale operei lui Ibn Khaldûn ar permite găsirea cauzelor profunde ale sub-dezvoltării acestor ţări. “Cercetarea, analiza şi sinteza pe care le-a efectuat acest maghrebin genial al secolului XIV ne ajută azi să înţelegem mai bine problema care este fără îndoială cea mai vastă şi mai dramatică a timpului nostru, subdezvoltarea”, afirmă Yves Lacoste.
Desigur, dominaţia puterilor occidentale reprezintă un factor deloc neglijabil al actualei situaţii de subdezvoltare a ţărilor musulmane, dar cauzele interioare au şi ele importanţa lor, “cucerirea nu rezultă doar din puterea militară a colonizatorilor. Structurile care existau de mai multe secole în Africa de Nord au facilitat întreprinderea lor într-un mod decisiv”, adaugă Yves Lacoste.
Imobilism, fatalism şi resemnare sunt relele care rod societăţile musulmane de azi. Analizele făcute de Ibn Khaldûn au arătat că Islamul n-a fost o cauză primă a paraliziei sistemului social, politic şi economic şi că fatalitatea era inexistentă în momentele înfloritoare şi dinamice ale civilizaţiei musulmane. Islamul paralizat şi paralizant n-a apărut decât odată cu declinul. “Ideologia unei societăţi anchilozate nu putea să rămână dinamică şi în măsura în care islamul a fost paralizat a devenit la rândul său paralizant”. Adevăratele motive trebuie căutate în cauzele interne ale acestor societăţi.
Acest geniu ieşit din comun a lăsat moştenire maghrebinilor în particular şi musulmanilor în general o comoară inestimabilă, din nefericire puţin şi prost studiată. O altă lectură a lui Ibn Khaldûn, mai inteligentă şi mai profundă, va putea în mod sigur să-i ajute să înţeleagă rădăcinile suferinţelor lor pentru a le aduce remediile necesare ieşirii din letargie.
Ibn Khaldûn în sprijinul lumii mondializate, capitaliste şi ultraliberale
În faţa unei societăţi musulmane paralizate şi înţepenite, alte societăţi “civilizate”, “sedentarizate” şi individualiste seamănă din ce în ce mai mult societăţii descrise de Ibn Khaldûn. În aceste societăţi, piaţa a devenit maestru absolut iar mondializarea şi ultraliberalismul distrug pe zi ce trece toate formele de solidaritate (între popoare, cetăţeni, familii, vecini, sindicate, muncitori) pentru a le înlocui printr-o concurenţă a tuturor împotriva tuturor. Popoarele şi clasele sociale se înfruntă, legăturile şi relaţiile umane nu sunt dictate decât de legile pieţii, anumite oraşe au devenit megalopoluri cu gigantice aglomeraţii de populaţie în timp ce natura exploatată la sânge începe să-şi dea sufletul.
Aceste societăţi, devenite modelele teoriei lui Ibn Khaldûn, se vor supune oare legii teoreticianului civilizaţiilor şi vor cunoaşte aceeaşi soartă ca şi civilizaţiile nord-africane? În Marea transformare, Karl Polanyi afirmă că “a permite mecanismului pieţei să fie unicul principiu director al fiinţelor umane şi a mediului lor natural ar avea ca rezultat demolarea societăţii”. Este deci răspunsul la întrebarea pusă anterior afirmativ? Dacă aceasta este situaţia, ce poate aduce Ibn Khaldûn pentru înţelegerea societăţilor care capitulează în faţa pieţei şi a căror oboseală a atins pragul critic?
Bibliografie:
01. Ibn Khaldûn et les sept vies de l’islam, Gabriel Martinez-Gros, Actes Sud, 2006;
02. Discours sur l’histoire universelle, Al Muqaddima, Vincent Monteuil, Thesaurus, 1968 (nouă ediţie 2006);
03. Naissances de l’Histoire, passé du tiers monde, Yves Lacostes, La Découverte, 1998;
04. Esprit, novembre 2005;
05. Peuples et nations du monde (1 et 2), Abdesselem Cheddadi, Sindbad, 1986;
06. Ibn Khaldûn, l’homme et le théoricien de la civilisation, Abdessalam Cheddadi, Gallimard, 2006;
07. Ibn Khaldûn au prisme de l’occident, Krzysztof Pomian, Gallimard, 2006;
08. Ibn Khaldun- Un islam des Lumières ?, Claude Horrut, Complexe, 2006;
09. L’Andalousie arabe, une culture de tolérance, Maria Rosa Menacal, traducere din limba engleză de Mélanie Marx, collection Mémoires, 2004.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu