Zidurile nu sunt mântuitoare

Probabil cel mai frecvent argument împotriva construirii moscheii din București este acela al deteriorării identităţii naţionale românești. E, ca să zic așa, argumentul de suflet, cel mai rarefiat, de aceea atotcuprinzător, cel mai greu de respins. Prezenţa unei alte religii decât magnifica noastră ortodoxie ar însemna o insultă adusă memoriei voevozilor. Culori ale pielii diferite de cele dacice (blonzi cu ochi albaștri, sau hai, cu titlu de compromis, bruneţi cu ochi căprui, dar musai cu tenul alb ca laptele) ar constitui un atac la fiinţa intimă a poporului nostru. Cât valorează aceste temeri ? Nimic. Romantisme de feisbuc. Forme intelectuale ale ignoranţei și ale absenţei celor mai mici rudimente de discernământ.

Dacă dorim să ne păstrăm în limitele rezonabile ale bunului simţ, identitatea acestui popor s-a construit dintotdeauna din sedimentarea diverselor aluviuni etnice. Ştiu c-au sărit în sus puriștii atunci când istoricul Neagu Djuvara afirma, preluând și dezvoltând o sugestie a lui Iorga, că Neagoe Basarab ar fi fost cuman. Trebuie să fie jignitoare o sugestie modelată folcloric : pecenegul, frate cu românul. Nu voi dezvolta, nefiind mai mult decât un diletant în ale istoriei. Ştiu doar că într-una din întânirile vieţii mele am dat peste un student la Cluj, venit din Kașmirul indian, care mi-a mărturisit cât de șocat a fost să descopere că înţelegea limba română în proporţie de peste 40%, înaintea cursurilor universitare de aici. Când l-am dus la Muzeul Satului din Cluj-Napoca mi-a zis că arhitectura de acolo este foarte asemănătoare cu cea de la poalele Himalayei, de unde venea el. În magma popoarelor indo-europene avem afinităţi și înrudiri dintre cele mai neașteptate.

Ce-ar fi Ardealul fără diversitatea neamurilor și a confesiunilor ce convieţuiesc aici pașnic de sute de ani ? Luterani, calviniști, unitarieni, catolici, ortodocși, neoprotestanţi de multe feluri. Cum aș putea să-i exclud de la identitatea românească pe cei care nu împărtășesc ritualurile Bisericii Ortodoxe? Când merg la Sighișoara, cetate construită de sași, sunt altundeva decât în fiinţa neamului românesc ? Mă înstrăinez cumva intrând în biserica Mănăstirii Curtea de Argeș, decorată în exterior cu frumoasele arabescuri islamice ? Mergând pe alte tărâmuri, e mai puţin spaniolă cultura creată în Peninsula Iberică de amestecul celor trei religii : creștină, islamică și evreiască ? Ce-ar fi Spania de azi fără palatul Alhambra ? Peste tot unde lumi diferite își dau întâlnire, eu vad bogăţie, nu distrugeri identitare.

Puritatea românească absolută, formată din români verzi, care descind direct din Mioriţa (nici măcar din toată balada, strict din baciul moldovean, ceilalţi doi sunt câh), recită Eminescu îmbrăcaţi în costume populare, la fum de cădelniţe și-n umbră de locuinţe demne de muzeul satului există într-un singur loc pe lumea asta : reţelele de socializare. De fapt, Mioriţa n-are doar 1000 de versiuni românești, ci și o vastă circulaţie balcanică. Basmele lui Creangă, alt reper sacru al identităţii noastre, au și ele o circulaţie universală, Capra cu trei iezi găsindu-se și în India. Cam toată gastronomia românească este de fapt cadou de la turci. Mai puţin mielul fript haiducește, pe care nimeni nu-l mai gătește, pentru că oricum sarmalele (sarmalî, în turcește) sunt mult mai ușor de preparat. Plus că românii detestă implicit carnea de oaie, altfel nu s-ar da oile cu 3 lei per kilogram în viu prin iarmaroace.

 

Las la urmă groaza groazelor și spaima spaimelor : islamizarea poporului român. Azi o moschee, mâine un salam alaikum, pe nesimţite hipsterul autohton se dă pe narghilea, cocalarul își pune turban iar piţipoanca dispare tragic după o burka neagră. Visul dansurilor de buric în alcovuri riguros protejate de tapiserii persane se lasă peste România. La urma urmei, vorbim despre religia cu cea mai mare rată de creștere din zilele noastre, nu ? Şi totuși, nimic mai nefondat ca teama islamizării pornind de la o moschee.

Nici creștinismul, nici islamul nu s-au răspândit pe cale arhitectonică. Dacă bine ne amintim din cărţile de istorie, pe meleagurile noastre creștinismul a fost adus de Sfântul Apostol Andrei.  Acolo unde nu s-a convertit câte un popor întreg la ordinul regelui, cam așa s-a răspândit creștinismul : prin oameni sfinţi. În mai puţin de 100 de ani, o mână de călăreţi plecaţi din Peninsula Arabică a cucerit un imperiu de la Pirinei și până la Gange, mai întins decât Imperiul Roman. Călăreţi desăvârșiţi, n-au avut vreme să ridice vreo moschee. Au trezit în schimb dorinţa de a fi urmaţi de mii și mii de oameni.

În anul 636 după Hristos, califul Omar cucerește Ierusalimul. Urmând modelul Profetului, musulmanii ocupă Cetatea Sfântă fără nici un jaf, fără nici o crimă. Evreii și creștinii din cetate au în continuare dreptul să-și păstreze religia, ceea ce și vor face. În 1096, la porţile Ierusalimului ajung soldaţii primei cruciade creștine. Sfârșitul asediului duce la un masacru intrat în legendă, căreia îi cad victime peste 70.000 de oameni : musulmani, evrei, creștini ortodocși, atât bărbaţi cât și femei și copii. În 1187, liderul musulman Saladin recucerește Ierusalimul, dar nu repetă gestul occidentalilor de a masacra populaţia civilă. Acei dintre creștini care vor să părăsească orașul o pot face, împreună cu toată averea mobilă. Într-un elan de admiraţie, mulţi dintre ei au preferat să se convertească la islam. De altfel, poezia cavalerească medievală exaltă virtuţile călăreţilor arabi, la fel cum poezia curtenească europeană își are rădăcinile adânci în lirica erotică de la Baghdad.

Istoria ne arată cu vârf și îndesat că religiile se răspândesc prin oameni, nu prin clădiri. Iisus trimite în lume doisprezece oameni sfinţi, nu doisprezece echipe de constructori. Dacă islamul s-ar răspândi în Europa prin construirea de moschei, atunci totul s-ar reduce la o problemă de buget. Or, nici acum, nici vreodată nu s-a pus problema în acest fel. În mod ironic mai degrabă putem fi de acord că islamul s-a impus cu sabia. Cu sabia băgată în teacă exact atunci când trebuie. Adevărul este că în Europa de azi, ca și în Africa subsahariană în urmă cu sute de ani, nu se află nici o armată islamică. Există însă sufiţii, practicanţii înţelepţi ai religiei, șlefuiţi în ceasuri de rugăciune arzătoare. Omul sfânt, transfigurat de rostirea neîncetată a Numelui, este cea mai formidabilă armă pe care o religie a avut-o vreodată.

 

Spiritual vorbind, Vestul a murit demult. După ce s-au bătut catolicii cu protestanţii, dar mai ales după ce s-au împăcat, după ce au abandonat mesa în latină, dar mai ales după ce au autorizat paradele gay, creștinii de acolo și-au pierdut gustul și interesul pentru religie. Bisericile le-au transformat în săli de concerte, în baruri, în depozite de cereale, atunci când nu le-au demolat pur și simplu. Azi ei nu mai pot întreţine ceea ce înaintașii lor au putut construi. România are patru milioane de ortodocși peste graniţă. De ce nu se îndreaptă vagabonzii spirituali ai Occidentului către Ortodoxie, preferând în schimb să se convertească la Islam ? Pentru că, dincolo de mass-media, musulmanii sunt mai atractivi decât ortodocșii. 

Continuăm să avem rugători în mănăstiri, pustnici în neștiute locuri, slujitori smeriţi ai altarului. Dar creștinul în blugi, plătitorul de taxe, e prea des cu sfert de normă. E prea modern ca să reprezinte o seducţie sacră pentru modernii occidentali care simt că viaţa e mai mult decât simpla satisfacere necondiţionată a plăcerilor. În termeni militari, trupele noastre de elită sunt bine ţinute în cazarmă. Batalioanele contemplativilor islamici sunt exact acolo unde trebuie să fie. Poate că aceasta este cea mai bună explicaţie pentru care se vorbește azi despre islamizarea Occidentului, și nu despre un Occident ortodox.

 

Chestie de organizare, noi căutăm sfinţenia la adăpost de ispitele lumii (dar în plină încleștare cu demonii), ei consideră că sfânt trebuie să fii în plină lume. 

Ca și în urma cu 2000 de ani, în cazul creștinismului, ca și în urmă cu 1300 de ani, în cazul islamului, oamenii, și nu zidurile, convertesc. Nici marea moschee din București nu va aduce pe cineva în islam, la fel cum nici Catedrala Mântuirii Neamului nu va mântui neamul românesc. Efortul ridicării lor s-ar putea să conteze când îngerul ne va cântări faptele, dar zidurile, ca atare, sunt simple acumulări minerale. Coranul spune undeva că, dacă ar fi vrut, Dumnezeu ne-ar fi făcut pe toţi o singură comunitate/religie, dar a preferat să fie mai multe, ca să ne întrecem în fapte bune. Dacă islamul se extinde înaintea ortodoxiei (și toate semnele par să indice că nu vorbim despre o probabilitate, ci despre un fapt), înseamnă doar că ei sunt mai demni de religia lor decât noi de a noastră. Şi realitatea spirituală profundă din spatele faptelor ar trebui să ne pună pe gânduri.

 

scrisă de Radu Iliescu

sursa: activenews.ro

Din ruine în mahalale: Familiile de refugiaţi sirieni au găsit adăpost în cartierele sărace din Istanbul

Istanbulul a devenit a doua casă pentru sute de mii de sirieni. Din cartierele mărginaşe şi până în inima metropolei, familii întregi îşi duc existenţa de azi pe mâine. Dar aici sunt feriţi de bombe, de rafalele de mitralieră, aici cunosc libertatea, cu bune şi cu rele. Sunt cazuri fericite, în care sirieni cu educaţie au luat-o de la zero şi au reuşit în Turcia. Dar cele mai multe poveşti sunt despre oameni care au fugit doar cu hainele de pe ei, terorizaţi de luptele permanente şi îngroziţi că nu vor mai apuca ziua de mâine.

Când cobori spre cartierul Tarlabaşî, primul sunet pe care îl auzi e cel al picamerelor care demolează clădirile vechi pentru a face loc altora noi. Dincolo de zidurile abandonate, care îşi aşteaptă sfârşitul, şi-au găsit refugiu temporar zeci de familii siriene. Pe străduţele înguste care şerpuiesc printre clădiri, primii care îţi ies în cale sunt copiii.

Salah are 39 de ani şi a fugit din Alep cu toată familia după ce casa i-a fost bombardată în timpul războiului civil. Nu a reuşit să-şi găsească de lucru la Istanbul, aşa că îşi petrece zilele având grijă de copiii săi. Universul lor se rezumă la o cameră de doar câţiva metri pătraţi. Acolo dorm şi mănâncă.

Responsabilitatea întreţinerii familiei stă pe umerii unui singur om, fiul cel mare al lui Salah. Un copil.

„Am un băiat de 12 ani care vinde apă în centru. În afară de asta nu mai avem nicio sursă de venit”, spune Salah Jemil Battal, refugiat sirian.

Pentru camera în care stau opt persoane, Salah plăteşte lunar 500 de lire turceşti, adică aproape 170 de euro. Băiatul cel mare primeşte două lire pentru fiecare sticlă de apă vândută pe străzile Istanbulului. De el depinde dacă, la finalul zilei, familia sa are ce să mănânce. Viaţa în Siria, în vremea în care ţara nu era măcinată de război, rămâne doar o amintire îndepărtată.

„Dacă situaţia se îmbunătăţeşte în Siria, mi-ar plăcea să mă întorc”, spune Salah.

În Istanbul găseşti sirieni la tot pasul. Mulţi îşi petrec zilele în piaţa Taksim, unde imploră mila localnicilor şi a turiştilor. Trăiesc de pe o zi pe alta. Cei mai mulţi dintre turci sunt sătui de imaginea sărăciei şi întorc privirea.

„Cel mai tare ne deranjează copiii, pentru că s-au obişnuit să ne oprească pe stradă şi să ne ceară bani”, spune o femeie turcoaică.

În cartierul Balat, la fiecare trei-patru case, locuieşte o familie de sirieni. Se feresc să vorbească, să spună ce fac şi cum se descurcă. Oficial, sunt 300.000 în Istanbul. Neoficial - mai bine de jumătate de milion.

„De cel puţin doi ani sunt câteva familii stabilite în zona asta, care primesc şi ajutoare. Dacă vă duceţi puţin mai sus o să vedeţi un spaţiu viran. Lângă spaţiul viran este o clădire abandonată în care, într-o singură cameră, locuiesc 15 persoane”, mai spune turcoaica.

Statul turc a decis, după începerea războiului în Siria, să nu îi mai expulzeze, aşa că zeci de mii de sirieni trec graniţa, unii doar cu hainele de pe ei. E suficient să declare că au pierdut totul în urma bombardamentelor şi primesc o hârtie de la poliţie care le permite să rămână în Turcia. Nimeni nu le verifică povestea.

„Din punctul meu de vedere, politica de stat este eronată. Îi salvăm din situaţia catastrofală creată de război şi îi aducem aici, unde se confruntă tot cu o situaţie dificilă”, spune o localnica din Istanbul.

Cei mai mulţi refugiaţi au început să vină acum trei ani. Abou Anas era patronul unui magazin de haine din Damasc. După izbucnirea războiului a venit singur la Istanbul. O jumătate de an mai târziu l-a urmat şi familia. De aproape şapte luni şi-a deschis propriul restaurant, foarte aproape de Istiklal, cea mai cunoscută zonă comercială a oraşului. Aşa le-a oferit de lucru conaţionalilor, căci aproape toţi cei 60 de angajaţi sunt sirieni. 

„Încerc să mă adaptez, mi-a fost şi îmi este şi acum destul de greu. Indiferent ce se întâmplă, cel mai bine trăieşti în ţara ta. Şi familia mea, şi angajaţii mei, şi eu, toţi, aşteptăm momentul în care vom putea să ne întoarcem în Siria”, spune Abou Anas.

Abou s-ar întoarce fără să clipească în Siria dacă războiul s-ar opri. Sau dacă nu ar mai exista teroriştii Statului Islamic. A văzut cum ţara sa e distrusă bucată cu bucată. Şi crede că poartă şi el o parte din vină.

„Cred că suntem un popor foarte sensibil şi sentimental, noi suntem de vină. Ne doream libertate, dar nu ştiam ce este libertatea cu adevărat”, mai spune el.

În cartierele din jurul Pieţei Taksim întâlneşti deopotrivă cerşetori, măturători de stradă, muncitorii în şaormerii sau mici afacerişti sirieni. Doar 10 la sută dintre imigranţi au avut norocul să ducă un trai mai bun ca înainte. Iar aceştia sunt sirienii care aveau un standard ridicat şi înainte de război.

Abdullah Sabbagh trăieşte departe de sărăcia din Tarlabaşî şi Balat. În Başakşehir, un cartier ridicat la ordinul preşedintelui Recep Tayyp Erdogan, macaralele nu contenesc o clipă. Acum zece ani a început construcţia unui nou cartier rezidenţial. Aici lucrează şi el. E unul dintre puţinii norocoşi, e director de marketing la una dintre cele mai importante firme de construcţii din Istanbul. Şi el e sirian, şi el a fugit acum trei ani din Alep, de teama bombardamentelor.

„Am venit aici singur, apoi, după şase - şapte luni, mi-am adus şi familia. Toată familia. Şi pe părinţii mei. Le-am explicat tot ce ţine de locul acesta, cum vom face afaceri, cum vom munci, le-am spus că trebuie să înveţe limba pentru a-şi găsi o slujbă bună. I-am sfătuit să nu accepte orice slujbă, să nu accepte unele prost plătite pentru că îi afectează şi pe ceilalţi sirieni”, spune Abdullah Sabbagh.

Pentru Abdullah, viitorul apropiat înseamnă Turcia. Vrea să strângă suficienţi bani ca să îşi deschidă propria firmă de construcţii. E convins că în Siria nu ar avea nicio şansă şi spune că ţara lui natală ar avea nevoie de cel puţin 10 ani să îşi revină. Nu va mai fi, însă, niciodată ca înainte de război.

„Pentru cei care încă trăiesc acum în Alep situaţia este foarte dificilă. Nu au altă soluţie. Poate doar să plece, dar cei care au vrut asta, au plecat deja. În oraş nu ai nici cele mai mici mijloace de subzistenţă. Jumătate din oraş este distrusă. Nu poţi face afaceri acolo, sunt în continuare lupte şi nu ştim când se vor sfârşi toate astea”, mai spune sirianul.

Opt mii de sirienii trec graniţa în Turcia în fiecare săptămână. În cei patru ani de la începerea conflictului din Siria, aproape patru milioane de refugiaţi au ajuns în ţările vecine. În urma lor rămân familii dezbinate, oraşe făcute una cu pământul şi o imensă teroare.Teroare la tot pasul. Iar aceasta va fi următoarea lor luptă, spun sirienii care au reuşit să scape: să uite ororile trăite. Speranţa acestei naţiuni stă acum în copiii săi. Nu înţeleg miza acestui război, care le-a răpit copilăria şi le-a năruit prezentul, dar ei sunt viitorul Siriei.

sursa + video: digi24.ro 

Mina, oraşul corturilor

Mina este un oraş mic, situat în interiorul unei văi joase din provincia Makkh, în vestul Arabiei Saudite, la aproximativ 8 km la est de oraşul sfânt Mecca.

Pe suprafaţa de 20 de kilometri pătraţi a văii, corturile acoperă fiecare spaţiu deschis, cât vezi cu ochii, frumos aranjate, rânduri, rânduri. În aceste corturi înnoptează pelerinii în timpul celor cinci zile ale fiecărui sezon de pelerinaj la Mecca. În restul anului, Mina rămâne mai mult pustiu.

În Mina există mai mult de 100.000 de corturi cu aer condiţionat, oferind cazare temporară pentru 3 milioane de pelerini. Corturile măsoară 8 metri pe 8 metri şi sunt construite din fibră de sticlă acoperită cu teflon, pentru a asigura rezistenţă mare la foc. Iniţial, pelerini veneau cu propriile lor corturile, pe care le montau în câmpiile din Mina.


După ce perioada pelerinajului se termina, corturile erau demontate, ambalate şi a luate înapoi. Apoi, prin anii 1990, guvernul saudit a instalat corturi permanente de bumbac, pentru a-i uşura pe pelerini de povara de a transporta propriul echipament de camping.

Dar, după un incendiu masiv, care a cuprins oraşul de corturi, în 1997, şi a provocat moartea a circa 350 de pelerini, oraşul a fost dotat cu corturi permanente, rezistente la foc.

Corturile sunt organizate în mai multe tabere, fiecare dintre acestea are proprii săi pereţi exteriori; fiecare tabără este legată de celelalte prin alei pietonale. Fiecare tabără este echipată cu o bucătărie, baie şi paturi curate.

Fiecare cort este colorat diferit, în funcţie de ţara pentru care este alocat, şi este numerotat. Toţi pelerinii trebuie să poarte insigne cu culoarea şi numărul cortului, în cazul în care se rătăcesc.

În ultimii ani, oraşul a suferit o schimbare masivă, după ce guvernul a investit miliarde de riyali în mai multe proiecte de infrastructură, pentru a uşura ritualurile descurajatoare şi solicitante fizic ale pelerinajului anual.

O reţea de prevenire a incendiilor, formată din detectoare de căldură şi instalaţii de stingere a focului cu apă, a fost legată la un sistem de alarmă, pentru a preveni repetarea tragediei din 1997.(Text: dozadebine.ro, Foto: panoramio.com, abcnet.au, projects.thestar.com,thenational.ae, alnor.no, flickr.com)

sursa: financiarul.ro

Prima Bibliotecă Româno-Arabă a fost inaugurată la București

Prima Bibliotecă Româno-Arabă a fost inaugurată joi la București, anunță Centrul Cultural European Româno-Panarab (CCERPA), într-un comunicat transmis vineri [19 decembrie 2014] AGERPRES.

"Aceasta cuprinde un fond de carte nestemat, valoros și prețios din literatura română și arabă, care se adresează familiilor mixte, studenților arabi și români din universitățile din București, comunității arabe și românești, dar și celor care doresc să cunoască cât mai bine cultura, civilizația și tradiția arabă", menționează sursa citată.

Anunțul a fost făcut de președintele CCERPA, dr. Dirar Kutaini, la un eveniment caritabil pentru copiii de la Căminul pentru Familiile Refugiate și Centrul Sfântul Iosif din București. Manifestarea "a reușit să alunge tristețea acestora prin intermediul colindelor oferite în dar de către Corul Bărbătesc Cantus Domini și de Valeria Arnăutu, care le-au adus un strop de bucurie, fericire și zâmbet pe chipurile și în suflete".

Potrivit CCERPA, Kutaini a menționat că "acest eveniment a fost unul cultural, de convergențe culturale româno-arabe și reprezintă un mod de incluziune socio-culturală și de respect reciproc, de coabitare unde România reprezintă un model exemplar la nivel mondial".

Printre participanții la eveniment s-au numărat ambasadorul Regatului Hașemit al Iordaniei, Saker Malkawi, ambasadorul Republicii Sudan, Mohamed Eltayeb Gasmalla Mudawi, și reprezentantul Regatului Arabiei Saudite, Mohamed Hmoud, consilier al Departamentului Economic, membri ai Universității Spiru Haret, ai Departamentului Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați etc.

La final, CCERPA le-a oferit cadouri copiilor și participanților la acțiune.

AGERPRES/(AS — autor: Daniel Popescu, editor: Antonia Niță)
sursa foto

O colectie de carti rare, salvate in timpul Razboiului din Bosnia, disponibila din nou publicului

Atunci cand Biblioteca Nationala a Bosniei a luau foc in 1992, in timpul asediului asupra orasului Sarajevo, bibliotecarul Mustafa Jahic a facut tot ce a putut pentru a salva colectia de carti rare a unei alte biblioteci din oras in care era angajat, potrivit Reuters. Impreuna cu alte cateva persoane, a mutat cartile dintr-un loc protejat in altul, ascunzandu-le in lazi de banane. Saptamana viitoare, cartile salvate vor fi accesibile publicului, odata cu deschiderea unei noi biblioteci care le va gazdui.

Mustafa Jahic a fost angajat al Bibliotecii Gazi Husrev Bey, institutie cu o vechime de aproape 500 de ani pozitionata in inima orasului Sarajevo, aflat sub asediu in timpul Razboiul din Bosnia si Hertegovina dintre 1992-1995.

"O carte unica ce este distrusa nu mai poate fi recuperata. Asa ca, pentru mine, actul de a salva o singura carte a devenit echivalent cu a salva o viata omeneasca. M-a indrumat in timpul razboiului ", a declarat pentru Reuters Mustafa Jahic, acum in varsta de 60 de ani.

In jur de 3 milioane de carti au disparut atunci cand Biblioteca Nationala a Bosniei si Institutul pentru Studii Orientale din Sarajevo au fost rase de pe fata pamantului intr-un bombardament al fortelor sarbo-bosniace.

Temandu-se ca cele 100.000 de volume ale Bibliotecii Gazi Husrev Bey ar putea fi si ele distruse, Jahic si o mica echipa formata din iubitori de carti au infruntat focurile trase de lunetisti pe strazile orasului pentru a scoate treptat din cladire cartile, ascunse in lazi de banane.

Cele mai valoroase volume au fost duse in seiful Bancii Centrale. Folosind echipamente aduse printr-un tunel sub aeroportul din oras, Jahic a trecut pe microfilm zeci de manuscrise arabe, persane, turce si bosniace, marturii nepretuite ale istoriei bogate si turbulente a Balcanilor.

Doua decenii mai tarziu, lucrarile sunt reunite sub acoperisul unei biblioteci moderne. Finantata printr-o donatie de 9 milioane de dolari facuta de guvernul Qatarului, biblioteca aduna 25.000 de mii de manuscrise din intreaga lume islamica.

Multe dintre ele, afisate sub sticla, sunt considerate capodopere ale caligrafiei, altele au fost tiparite pe prima tiparnita islamica din Istanbul, capitala Imperiului Otoman din care Bosnia a facut parte timp de 4 secole.

Cel mai vechi manuscris - "Renasterea stiintelor islamice", de Al-Ghazali, teolog si filosof de origine persana - dateaza din 1106.

Biblioteca detine si o arhiva vasta de publicatii periodice, cele mai vechi ziare si testamente bosniace, precum si arhiva vechiului tribunal Sharia din Sarajevo.

Vechea cladire a bibliotecii, aflata in cadrul scolii islamice din orasul vechi, a supravietuit razboiului insa a fost considerata prea mica pentru a continua sa gazduiasca lucrarile.

Conducerea bibilotecii intentioneaza sa creeze si un site prin care sa puna la dispozitie online manuscrisele.

Deschiderea bibliotecii marcheaza un pas inainte pentru viata culturala din Bosnia care, dupa razboi, a fost blocata de un politicianism etnic care incetinit refacerea si dezvoltarea tarii. Spre exemplu, la sfarsitul lui 2012, Muzeul National al Bosniei, vechi de 124 de ani si care a supravietuit razboiului etnic, si-a inchis portile din cauza unor dispute privind finantarea institutiei.

Libraria lui Jahic este numita dupa fondatorul ei, Gazi Husrev Bey, care a devenit guvernatorul otoman al Bosniei in 1521 si este considerat ca unul dintre dezvoltatorii orasului Sarajevo.

de I.C.     HotNews.ro
18 ianuarie 2014

La Babadag se află cea mai veche moschee din România

                                                                               

Cea mai veche moschee de pe teritoriul României este la Babadag şi a fost construită în secolul al XVII-lea. Locul nu a fost ales întâmplător.

Moscheea lui Ali Gaza Pașa este una dintre cele mai vestite lăcaşe de cult musulmane din România. Geamia a fost ridicată în secolul al XVII-lea, de generalul Ali Gaza. Conducătorul de oști și-a mutat reședința în această zonă, pentru a putea contracara mai eficient mișcările țariștilor. Fermecat de dealurile acoperite cu păduri de stejar, salcâm şi tei și de un izvor pe care îl considera sfânt, Ali Gaza a decis să ridice aici și frumoasa moschee.

În timpul războiului ruso-turc geamia a luat foc, iar incendiul a lăsat urme adânci în clădire. Chiar și așa, moscheea lui, a atras până în 1989 mii de pelerini, fermecați de istoria de peste 400 de ani a lăcașului de cult, dar și de peisajul de basm în care este amplasată.

În 1990, o fundație din Turcia a decis să renoveze geamia. Cei care îi trec pragul pot admira în interior unele dintre cele mai frumoase decoraţiuni sculptate în lemn din zonă europeană şi covoare persane vechi de sute de ani aduse din Turcia. Tot aici este adăpostit şi cavoul monumental al temutului paşă, care a iubit atât de mult zona.

sursa: digi24.ro

Zakât al-fitr (articol în limba franceză)

Zakât al fitr (aumône purificatrice de la fête de la fin du mois de Ramadan) 

(sursa: http://www.doctrine-malikite.fr/Zakat-al-fitr_a96.html )

Qui sont redevables?
Pourquoi donner cette Zakât?
Quand la donner et où?
A qui la donner?
Combien?
Est t-il possible de la donner en monnaie?
Parmi les recommandations avant d'aller à la prière sunna de la fête.

Qui sont redevables?

A la fin du mois de Ramadan, le musulman doit verser la Zakât al Fitr. Ibn ‘Umar (que Dieu l'agrée) a dit que le Messager d'Allah (paix et salut sur lui) a rendu obligatoire Zakât al Fitr comme suit : une mesure de datte (sâ') ou une mesure d'orge, pour l'esclave, le libre, le mâle, la femelle, le petit et le grand: parmi les musulmans; et il a ordonné de la donner avant que les gens sortent à la prière (de la fête). Rapporté par Al-Bukhârî 1503.

Cette Zakât doit être versée par chaque tuteur musulman (père de famille) pour lui et pour ceux (musulmans) qui sont à sa charge obligatoire (ses deux parents pauvres, ses enfants mâles qui n'ont pas d'argent jusqu’à ce qu’ils entrent en puberté et qu’ils puissent gagner leur vie, ses filles pauvres jusqu’à ce qu’elles se marient ou soient demandées au mariage, son(ses) épouse même s’il elle est riche, ses esclaves(domestiques) et l’(les)épouse de son père pauvre)...
Les jurisconsultes hanafites et malikites dispensent le père de famille de payer cette zakât pour ses enfants mâles majeurs(sauf s’ils sont handicapés), même s'ils ne disposent pas d'un revenu indépendant, car il n'est plus légalement responsable d'eux.
Les Shafi'ites et les Hanbalites exigent du père de famille de payer cette zakât pour tous les membres de la famille, y compris ceux qui sont majeurs, quand ils n'ont pas de revenu.

Le père doit payer cette zakât pour sa fille tant qu'elle n'est pas mariée.
Le mari doit payer cette zakât pour son épouse, même si elle est riche.
La femme riche donnera la zakât al-Fitr à la place de ses deux parents pauvres et son mari donnera la zakât pour elle (à condition que elle et ses deux parents soient musulmans).

Seuls les hanafites n'exigent pas de l'époux de payer cette aumône pour son épouse, car elle ne fait pas partie des dépenses obligatoires de l'époux (pour eux). Quand il le fait, c'est considéré (pour eux) comme un acte volontaire.

Chaque Musulman qui a les moyens[Cette zakât est en effet donnée sur ce qui reste de la nourriture de l’individu et de la nourriture de ceux qui sont à sa charge légalement pour le jour de la fête] est tenu de payer la Zakât al Fitr pour lui et pour ceux qui sont à sa charge comme précisé: homme ou femme, enfants ou adultes.

Celui qui n'a pas d'argent au moment de donner cette zakât mais qui peut avoir l'argent après, et peut emprunter : doit emprunter de l'argent pour la donner, à condition qu'il soit sûr de rendre l'argent emprunté.

Pourquoi cette zakât?

Le bien aimé Prophète – paix et salut sur lui – a institué Zakat Al Fitr afin de purifier le jeûneur des propos vains et indécents et comme nourriture aux pauvres (musulmans).
Cette aumône (zakât) sert ainsi à purifier le jeûne du fidèle de tout qu'il avait commis de petites fautes durant ce mois, à subvenir aux besoins du pauvre ce jour de fête et répandre la joie autour de nous...


Quand la donner et où?

Quand?
Le Messager de Dieu a ordonné que cette aumône soit versée avant que le Croyant ne se rende à la prière de l' ‘Id[1].
Selon certains juristes, cette aumône peut être versée avant la fin du mois de Ramadan.
Il y a deux versions chez les malikites : une qui l’impose dès l’aube du premier jour de Shawwâl et une autre qui l’impose dés le coucher du soleil du dernier jour du Ramadan…
Ibn ‘Abbâs rapporte que le Prophète (paix et salut sur lui) a dit : « …celui qui donne cette zakât (al-fitr) avant la prière (de la fête), elle sera une zakât agréée ; et celui qui la donne après la prière (de la fête) ce sera une aumône parmi les aumônes » rapporté entre autre par Abû Dâwud dans ses Sunan 1609.

Celui qui est redevable de cette zakât et retarde de la donner jusqu’au coucher du soleil du jour de la fête (ou plus) aura commis un péché. Mais il aura toujours le devoir de s'acquitter de cette zakât.
وقد أخرج البخاري ومسلم عن أبي سعيد: "كنا نخرج في عهد رسول الله -صلى الله عليه وسلم- يوم الفطر، صاعًا من طعام" وظاهره صحة الإخراج في اليوم كله، ولكن الشراح تأولوا بأول اليوم، وهو ما بين صلاة الصبح إلى صلاة العيد، كما في الفتح.
وحمل الشافعي التقييد بـ "قبل الصلاة" على الاستحباب، لقوله عليه الصلاة والسلام: "أغنوهم في هذا اليوم" و "اليوم" يصدق على جميع النهار (فتح الباري: 375/3).
ويرى جمهور الفقهاء أن تأخيرها عن الصلاة مكروه ؛ لأن المقصود الأول منها إغناء الفقير عن السؤال والطلب في هذا اليوم، فمتى أخرها، فات جزء من اليوم دون أن يتحقق هذا الإغناء (المغني: 67/3).
روى ابن عباس
أن النبي – صلى الله عليه وسلم – قال : من أداها قبل الصلاة فهي زكاة مقبولة ، ومن أداها بعد الصلاة فهي صدقة من الصدقات
وأما تأخيرها عن يوم العيد، فقال ابن رسلان: إنه حرام بالاتفاق

Important :
De préférence, dans notre école malikite,la zakât al-fitr est donnée le jour de l’'Îd (fête de la fin du jeûne) après l’aube et avant la prière de l’ 'Îd autour de nous pour propager la joie et le bonheur ce jour là et subvenir aux besoins du pauvre musulman ce jour de fête…
Mais elle peut être donnée aussi une journée ou deux jours avant l’‘Îd ou (l’Aïd) (la fête de la fin du mois de Ramadan) mais pas plus …

Où?
Elle est à donner dans l'endroit de résidence[En règle générale, on ne la transporte pas à la distance du Qasr ou plus]. Néanmoins, Il y a des exceptions quand il s'agit de verser cette zakât à un pays où les musulmans ont vraiment plus besoin d'aide et plus dans le besoin: là il est possible de l'envoyer à ces pauvres.
Chez les malikites l’absent ou le voyageur peut demander à quelqu’un d’autre de la donner à sa place…
في إخراج المسافر زكاة الفطر قلت
ما قول مالك فيمن هو من أهل إفريقية وهو بمصر يوم الفطر أين يؤدي زكاة الفطر
قال مالك :
حيث هو
وإن أدى عنه أهله بإفريقية أجزأه
Dans la Mudawwana : On demande à l’Imâm Mâlik celui qui est de Tunisie mais qui se trouve au moment de la fête du Fitr en Egypte : où est ce qu’il donne sa zakât Al-Fitr ? Il répondit : là où il est. Mais si sa famille donne pour lui en Tusinie là bas cela suffira (c’est valide).


A qui la donner?

Elle est donnée aux pauvres ou nécéssiteux (qui ne sont pas légalement à notre charge) et qui sont obligatoirement libres musulmans et ne faisant pas partie de la famille des Banî Hâshim. Elle est à donner dans l'endroit de résidence[3] (Il y a des exceptions quand il s'agit de verser cette zakât à un pays où les musulmans ont vraiment plus besoin d'aide et plus dans le besoin: là il est possible de l'envoyer à ces pauvres).
Certains savants comme Ibn Taymiyya disent : Si les proches qui la méritent (pauvres) habitent un autre pays, dans ce cas elle peut leur être envoyée.
Attention : ces proches pauvres ne doivent pas être légalement à notre charge: exemple: nos enfants (petits) et nos parents sont légalement à notre charge et donc ne peuvent pas recevoir cette zakât.
Le fait de la donner aux proches pauvres implique la double récompense: celle de renouer le lien de sang et celle de l'aumône.

مذهب القائلين بجواز نقلها، ومن هؤلاء مَن قال بالجواز مطلقًا، وهو قول عن الإمام مالك
مذهب القائلين بعدم جواز النقل على تفصيل بينهم في ذلك، فمذهب المالكية عدم جواز النقل لمسافة قصر الصلاة
إذا كان في محل الوجوب أو قربه مُسْتَحِقٌّ وأجازوا نقلها إلى مَن هو أشد حاجة ممَّن في محل الزكاة أو أكثر منهم فقرًا،


Combien?

Elle est donnée en nourriture majoritaire du pays, un Sâ' de la denrée majoritaire du pays (comme cité dans le Hadîth du début de cet article):
Un Sâ' = 4 Mudd et un Mudd = le contenu des deux mains moyennes jointes= environ 600 à 650 grammes…( à signaler la divergence autour de cette valeur entre les auteurs, notamment à cause de la considération de la nature/genre de la denrée).
Ainsi le Sâ' s'estime à environ 2Kg et 600 grammes, ceci dit cela peut être plus ou moins selon le genre de cette nourriture majoritaire en question (maïs, blé, riz...).
Chez les Hanafites (et même quelques malikites comme Al-Ash-hab et Ibn Al-qâsim) elle peut être donnée en argent…
A titre d'indication, pour la France, la somme à payer pour Zakât al Fitr du Siâm de l’année 2006, était de cinq Euro (5 Euros) par personne (pour une famille de 3 personnes par exemple : la somme à payer par le chef de famille était de 15 Euros pour Zakât al Fitr de l’année 2006).

La possibilité de donner Zakât Al-fitr en valeur monétaire:

C'est une question à divergence entre les savants et donc on se doit d'être souple et respectueux de l'avis divergeant dans les questions à divergence connue entre les savants.
L'mâm Abou Hanifa et ses compagnons, l'imâm Soufyân Ath-thawrî, ainsi que le cinquiéme Calife bien guidé Omar Ibn Abdelaziz (que Dieu l'agrée) ont autorisé de donner la valeur dans la zakât et dans zakât Al-fitr.
C'est l'avis aussi d'Ibn Al-qâsim et Ash-hab deux références de l'école malikite.
L'imâm An-nawawî dit à ce propos: c'est là l'avis apparent de l'imâm Al-bukhari dans son sahîh.
أبوحنيفة وأصحابه والحسن البصري، وسفيان الثوري، وخامس الراشدين عمر بن عبد العزيز - رضي الله عنه - أجازوا إخراج القيمة في الزكاة، ومنها زكاة الفطر،وهو قول الأشهب وابن القاسم عند المالكية.
قال النووي: وهو الظاهر من مذهب البخاري في صحيحه.

Les savants qui soutiennent cet avis se basent sur plusieurs preuves et actions des compagnons et sur le fait que le but de la zakât et son esprit est de pemettre au pauvre de subvenir à ses besoins et cela de nos jours se réalise mieux et plus facilement quand on donne la valeur monétaire.
كما يدل على جواز القيمة ما ذكره ابن المنذر : أن الصحابة أجازوا إخراج نصف الصاع من القمح؛ لأنهم رأوه معادلاً في القيمة للصاع من التمر أو الشعير، ولهذا قال معاوية: "إني لأرى مُدَّين من سمراء الشام تعدل صاعًا من التمر
Certains même soutiennent l'avis de la donner en denrée pour les gens de la campagne et en valeur monétaire pour la ville car c'est plus utile et plus facile pour le pauvre.

Parmi les convenances et recommandations avant d'aller à la prière sunna de la fête (le matin d'Al-Fitr):

Avant d'aller à la prière sunna de l'Aïd, il est recommandé de:
*Faire un Ghusl (lavage) (qui est Mandûb).
*Il est mandûb(préférable) de mettre des nouveaux habits, se parfumer(sauf pour les femmes quand elles sortent), se couper les ongles...
*Il est mandûb pour le Fitr de manger avant de partir à la prière (une datte ou 3 dattes...) alors que pour la fête du sacrifice il est Mandûb de manger après la prière.
*Il est mandûb d'invoquer Dieu abondamment par la formule 'Allahu Akbar' jusqu'à la prière ou jusqu'à l'arrivée de l'Imam. Beaucoup de fidèles utilisent aussi les formules:'Allahu Akbar, Allahu Akbar, Allahu Akbar, wa subhâna Allahi wa al-hamdu lillahi wa lâ hawla wa lâ quwwata illâ bi llâh; lâ ilâ ha Illa Allah'.
*Il est mandûb d'emprunter un chemin différent de celui de l'allée quand on retourne de cette prière.
*Il est mandûb de sourire et montrer la joie à tous les croyants qu'on rencontre.
...
Il est important de répandre et de montrer le bonheur et la joie pendant cette occasion de fête, et de visiter les proches et les amis.

Cet article est tiré notamment de :- « Ibn 'Ashir: L'essentiel de la religion musulmane: Tawhîd, Fiqh et spiritualité (Al-murshid Al-mu'în 'alâ Ad-Darûrî Min 'Ulûm ed-Dîn d'Ibn 'âshir)» , 2ème édition augmentée, éditions Iqra, Paris, année 2010.

Notes:
[1] Accomplir la prière de l’‘îd, qui se fait derrière l’Imâm, le matin de cette fête, est une sunna appuyée.

[2] Accomplir la prière de l’‘îd, qui se fait derrière l’Imâm, le matin de cette fête, est une sunna appuyée.

[3] En règle générale, on ne la transporte pas à la distance du Qasr ou plus.