duminică, mai 13, 2007
miercuri, mai 09, 2007
Ahadeeth despre strădanie
1/95. Abu Huraira (Dumnezeu să-l aibă în mila Sa!) a povestit că Trimisul lui Dumnezeu a spus: Dumnezeu Preaînaltul a spus: Voi deschide război împotriva celui ce se arată ostil faţă de un slujitor credincios al Meu. Şi cele mai plăcute lucruri cu care slujitorul Meu se apropie de Mine sunt cele pe care le-am cerut de la el. Slujitorul meu va ajunge şi mai aproape de Mine dacă face nawafil (se roagă sau face alte fapte bune, pe lângă cele ce sunt obligatorii) până ce Eu îl voi iubi, şi atunci Eu voi fi pentru el urechile cu care aude, ochii cu care vede, mâna cu care apucă şi piciorul cu care umblă. Şi dacă Îmi cere ceva, Eu îi voi da. Şi dacă la Mine caută adăpost, eu îl voi apăra.
(Bukhari)
2/96. Anas (Dumnezeu să-l aibă în mila Sa!) a povestit că Profetul a spus: Dumnezeu zice: Dacă un slujitor al Meu vine către Mine un pas, Eu mă duc către el un metru şi, dacă vine către Mine un metru, Eu merg către el distanţa pe care el o cuprinde cu ambele braţe întinse. Dacă vine către Mine umblând, Eu mă întorc către el alergând.
(Bukhari)
3/97. Ibn ‘Abbas (Dumnezeu să-l aibă în mila Sa!) a relatat că Trimisul lui Dumnezeu a spus: Sunt două binecuvântări pe care oamenii le pot prinde: sănătatea şi timpul liber pentru a face bine.
(Bukhari)
4/98. Umm al mo’minin A’işa (Dumnezeu să o aibă în mila Sa!) a povestit că Profetul stătea în picioare [în rugăciune] până ce i se umflau picioarele. A fost întrebat: De ce faci aceasta, doar ai primit iertarea pentru toate păcatele sale? El a răspuns: Să nu fiu atunci un slujitor mulţumitor lui Dumnezeu?
(hadith convenit)
5/99. Umm al mo’minin A’işa a povestit că în ultimele zece zile de Ramadan, Trimisul lui Dumnezeu îşi strângea cureaua la brâu, se ruga toată noaptea şi îşi ţinea familia trează pentru rugăciune.
(hadith convenit)
6/100. Abu Huraira (Dumnezeu să-l aibă în mila Sa!) a povestit că Trimisul lui Dumnezeu a spus: Un credincios puternic este mai bun şi mai plăcut lui Dumnezeu decât unul slab. Dintre toate lucrurile bune, să le doriţi pe cele folositoare vouă, imploraţi-L continuu pe Dumnezeu să vă dea ajutor şi să nu vă înfrânaţi. Dacă sunteţi loviţi în vreun fel, să nu spuneţi: Dacă aş fi făcut aşa sau aşă, aş fi avut cutare sau cutare folos, ci spuneţi numai: Dumnezeu a hotărât şi a făcut cum a voit El.
(hadith convenit)
7/101. Abu Huraira a spus: Trimisul lui Dumnezeu a zis: Iadul este înconjurat de tot felul de pofte şi patimi, în vreme ce Raiul este înconjurat de tot felul de lucruri neplăcute.
(hadith convenit)
8/102. Hudhaifa (Dumnezeu să-l aibă în mila Sa!) a povestit: Într-o noapte mă rugam împreună cu Profetul, când a început să recite al-Baqara. Am crezut că la sfârşitul celor o sută de versete se va închina, dar el a continuat să recute. Atunci am crezut că, poate, voia să recite întreaga [sura] într-o rak’at, dar a continuat şi atunci m-am gândit că poate se va închina când sfârşeşte. Atunci a început să recite an-Nissa’, după care a început să recite pe îndelete al-Imran. Şi când a recitat versetele ce se refereau la Gloria lui Dumnezeu, a adus laude [spunând Subhan Allah – Glorie Domnului meu], iar când a recitat versetele care arătau cum trebuie să cerem [de la Dumnezeu], a cerut atunci [de la Dumnezeu]. Tot aşa, când a recitat versetele în care se caută apărare de la Dumnezeu, a cerut să fie apărat, după care s-a închinat şi a zis: Glorie Domnului meu. S-a închinat cam tot atâta timp cât a stat în picioare, în rugăciune a zis: Dumnezeu l-a ascultat pe cel care I-a adus laudă, după care şi-a petrecut în picioare cam tot atâta timp cât s-a închinat. Mai apoi, s-a prosternat din nou, şi a zis: Glorie Domnului meu, şi închinăciunea lui a durat cam tot atâta timp cât şi-a petrecut în rugăciune.
(Muslim)
9/103. Ibn Mas’ud (Dumnezeu să-l aibă în mila Sa!) a povestit: Într-o noapte m-am alăturat Trimisului lui Dumnezeu, pe când îşi făcea o rugăciune suplimentară. A stat atât de mult în picioare încât m-am hotărât să comit o obrăznicie. El a întrebat: Ce ai avut de gând să faci? I-am răspuns: Să stau jos şi să nu-l mai urmez.
(hadith convenit)
10/104. Anas (Dumnezeu să-l aibă în mila Sa!) a povestit că Trimisul lui Dumnezeu a zis: Trei [lucruri] urmează un mort: membrii familiei sale, averea sa şi faptele sale. Două dintre ele se întorc, al treilea îl însoţeşte. Oamenii şi averea se întorc, faptele rămân cu el.
(hadith convenit)
11/105. Ibn Mas’ud (Dumnezeu să-l aibă în mila Sa!) a povestit că Profetul a zis: Raiul este mai aproape de fiecare dintre voi decât şnurul de la încălţările voastre, şi la fel este şi Iadul.
(Bukhari)
12/106. Rabi’a ibn Ka’b Aslami (un slujitor al Trimisului lui Dumnezeu, precum şi unul din Tovarăşii lui Suffa) a povestit: Îmi petreceam noaptea în compania Trimisului lui Dumnezeu şi îi turnam apă pentru abluţiuni. Într-o zi mi-a spus: Ai vrea să-mi ceri ceva? Eu i-am răspuns: Cer să fiu alături de tine în Paradis. El a întrebat: Mai este şi altceva? I-am răspuns că asta era tot. El a zis: Atunci ajută-mă pe mine şi pe tine, înmulţindu-ţi prosternările.
(Muslim)
13/107. Thauban (Dumnezeu să-l aibă în mila Sa!) relata că l-a auzit pe Trimisul lui Dumnezeu spunând: Înmulţiţi prosternările. Fiecare prosternare dinaintea lui Dumnezeu vă va înălţa în stare cu un grad şi va şterge unul dintre păcatele voastre.
(Muslim)
14/108. Abdullah ibn Basril (Dumnezeu să-l aibă în mila Sa!) a povestit că Trimisul lui Dumnezeu a spus: Cel ce are viaţă lungă şi comportare cuviincioasă, este cel mai bun.
(Tirmidhi)
15/109. Anas (Dumnezeu să-l aibă în mila Sa!) a povestit: Unchiul meu (Anas ibn Nadr) a lipsit de la bătălia de la Badr şi a zis: Am lipsit de la prima bătălie a Profetului, dar dacă Dumnezeu îngăduie să iau parte la alta, Dumnezeu va vedea cu câtă putere voi lupta. Şi a apucat ziua bătăliei de la Uhud. Musulmanii au fugit, dar el a zis: O, Doamne! Mă rog ţie să mă ierţi pentru ce au făcut aceştia, dar eu nu sunt de vină pentru ce au făcut păgânii. Apoi a înaintat cu sabia scoasă şi l-a întâlnit pe Sa’d ibn Mu’adh, pe care l-a întrebat: Unde mergi, o, Sa’d? Simt mirosul răului de dincolo de Uhud. Sa’d a povestit: Nu sunt în stare să descriu această întâmplare.
Anas (Dumnezeu să-l aibă în mila Sa!) a zis: Noi am văzut cam 80 de răni pe trupul său, cauzate de înjunghieri, lovituri şi înţepături de săgeţi şi lăncii. L-am găsit când a fost martirizat, iar nasul şi urechile îi fuseseră tăiate de politeişti. Nimeni n-a putut să-l recunoască, în afară de sora lui, care l-a recunoscut după vârful degetelor.
Anas (Dumnezeu să-l aibă în mila Sa!) a mai zis: Noi credem că acest verset “Între cei credincioşi sunt astfel de oameni, care au rămas credincioşi legământului pe care l-au făcut cu Dumnezeu” se referă la el, la fel ca şi alte versete.
(hadith convenit)
16/110. Abu Mas’ud ‘Uqba ibn ‘Amr Ansari a povestit: Când a revelat versetul referitor la milostenie, noi căram greutăţi cu spatele pentru a putea câştiga ceva cu care să facem milostenie. Cineva a adus o cantitate considerabilă pentru milostenie, şi ipocriţii au zis: A făcut-o doar ca să atragă atenţia asupra lui. Altul a oferit câteva kilograme de curmale şi ei au zis: Dumnezeu nu are nevoie de curmalele lui. După care s-a relevat: Cei care-i batjocoresc astfel pe credincioşii ce fac de bunăvoie milostenii şi, fiindcă nu au altceva să dea în afară de roadele muncii lor, aruncă batjocuri asupra lor, aceia vor fi, la rândul lor, batjocoriţi de Dumnezeu: “Pe aceia care îi ponegresc pe dreptcredincioşii care de bunăvoie fac milostenii, dar care nu află [pentru a oferi] decât [rodul] trudei lor, şi îi iau în derâdere, pe aceia îi va lua şi Dumnezeu în derâdere şi vor avea parte de pedeapsă dureroasă.” (Coran 9: 79)
17/111. Abu Dharr (Dumnezeu să-l aibă în mila Sa!) a povestit că Profetul spunea că Dumnezeu Preaînaltul şi Gloriosul a spus: Slujitori ai Mei, am făcut oprimarea nelegiuită pentru mine, aşadar, nu vă oprimaţi unul pe altul.
Slujitori ai Mei, toţi dintre voi sunteţi supuşi greşelii, în afară de cel căruia Eu îi sunt Călăuză pe calea dreaptă, deci veniţi la Mine pentru călăuzire adevărată şi Eu vă voi arăta calea dreaptă.
O, slujitori ai Mei, toţi sunteţi flămânzi, în afară de cel pe care Eu îl hrănesc, deci de la Mine cereţi hrană şi eu vă voi hrăni.
O, slujitori ai Mei, toţi sunteţi goi, în afară de cel căruia Eu îi dăruiesc haine, deci de la Mine cereţi haine şi Eu vă voi înveşmânta.
O, slujitori ai Mei, voi păcătuiţi ziua şi noaptea, dar iată-Mă, gata să vă iert păcatele, cereţi iertare de la Mine şi Eu vă voi dărui iertarea.
O, slujitori ai Mei, nici dacă primul sau ultimul dintre voi, nici chiar dacă întreaga spiţă omenească şi chiar cea a djinnilor ar avea credinţă în Dumnezeu ca o singură inimă, nimic nu se va adăuga la Puterea Mea.
O, slujitori ai Mei, şi dacă primul şi ultimul dintre voi, sau întreaga spiţă omenească şi cea a djinnilor, la unison, ar deveni cea mai ticăloasă inimă, Puterea Mea nu ar suferi nici o pierdere.
O, slujitori ai Mei, şi chiar dacă primul şi ultimul dintre voi, ori întreaga spiţă omenească şi cea a djinnilor, s-ar aduna pe o câmpie şi aţi cere de la Mine, şi Eu aş dărui fiecăruia ceea ce cere, n-aş suferi nici o pierdere de nici un fel, cum nu pierde oceanul dacă se scoate un ac din el.
Slujitori ai Mei, pentru toate aceste fapte ale voastre, pe care Eu le ţin minte, veţi primi răsplată de la Mine, iar cel ce găseşte binele, să ridice laude, iar cel ce întâmpină altceva, să se condamne doar pe el însuşi.
(Muslim)
(Bukhari)
2/96. Anas (Dumnezeu să-l aibă în mila Sa!) a povestit că Profetul a spus: Dumnezeu zice: Dacă un slujitor al Meu vine către Mine un pas, Eu mă duc către el un metru şi, dacă vine către Mine un metru, Eu merg către el distanţa pe care el o cuprinde cu ambele braţe întinse. Dacă vine către Mine umblând, Eu mă întorc către el alergând.
(Bukhari)
3/97. Ibn ‘Abbas (Dumnezeu să-l aibă în mila Sa!) a relatat că Trimisul lui Dumnezeu a spus: Sunt două binecuvântări pe care oamenii le pot prinde: sănătatea şi timpul liber pentru a face bine.
(Bukhari)
4/98. Umm al mo’minin A’işa (Dumnezeu să o aibă în mila Sa!) a povestit că Profetul stătea în picioare [în rugăciune] până ce i se umflau picioarele. A fost întrebat: De ce faci aceasta, doar ai primit iertarea pentru toate păcatele sale? El a răspuns: Să nu fiu atunci un slujitor mulţumitor lui Dumnezeu?
(hadith convenit)
5/99. Umm al mo’minin A’işa a povestit că în ultimele zece zile de Ramadan, Trimisul lui Dumnezeu îşi strângea cureaua la brâu, se ruga toată noaptea şi îşi ţinea familia trează pentru rugăciune.
(hadith convenit)
6/100. Abu Huraira (Dumnezeu să-l aibă în mila Sa!) a povestit că Trimisul lui Dumnezeu a spus: Un credincios puternic este mai bun şi mai plăcut lui Dumnezeu decât unul slab. Dintre toate lucrurile bune, să le doriţi pe cele folositoare vouă, imploraţi-L continuu pe Dumnezeu să vă dea ajutor şi să nu vă înfrânaţi. Dacă sunteţi loviţi în vreun fel, să nu spuneţi: Dacă aş fi făcut aşa sau aşă, aş fi avut cutare sau cutare folos, ci spuneţi numai: Dumnezeu a hotărât şi a făcut cum a voit El.
(hadith convenit)
7/101. Abu Huraira a spus: Trimisul lui Dumnezeu a zis: Iadul este înconjurat de tot felul de pofte şi patimi, în vreme ce Raiul este înconjurat de tot felul de lucruri neplăcute.
(hadith convenit)
8/102. Hudhaifa (Dumnezeu să-l aibă în mila Sa!) a povestit: Într-o noapte mă rugam împreună cu Profetul, când a început să recite al-Baqara. Am crezut că la sfârşitul celor o sută de versete se va închina, dar el a continuat să recute. Atunci am crezut că, poate, voia să recite întreaga [sura] într-o rak’at, dar a continuat şi atunci m-am gândit că poate se va închina când sfârşeşte. Atunci a început să recite an-Nissa’, după care a început să recite pe îndelete al-Imran. Şi când a recitat versetele ce se refereau la Gloria lui Dumnezeu, a adus laude [spunând Subhan Allah – Glorie Domnului meu], iar când a recitat versetele care arătau cum trebuie să cerem [de la Dumnezeu], a cerut atunci [de la Dumnezeu]. Tot aşa, când a recitat versetele în care se caută apărare de la Dumnezeu, a cerut să fie apărat, după care s-a închinat şi a zis: Glorie Domnului meu. S-a închinat cam tot atâta timp cât a stat în picioare, în rugăciune a zis: Dumnezeu l-a ascultat pe cel care I-a adus laudă, după care şi-a petrecut în picioare cam tot atâta timp cât s-a închinat. Mai apoi, s-a prosternat din nou, şi a zis: Glorie Domnului meu, şi închinăciunea lui a durat cam tot atâta timp cât şi-a petrecut în rugăciune.
(Muslim)
9/103. Ibn Mas’ud (Dumnezeu să-l aibă în mila Sa!) a povestit: Într-o noapte m-am alăturat Trimisului lui Dumnezeu, pe când îşi făcea o rugăciune suplimentară. A stat atât de mult în picioare încât m-am hotărât să comit o obrăznicie. El a întrebat: Ce ai avut de gând să faci? I-am răspuns: Să stau jos şi să nu-l mai urmez.
(hadith convenit)
10/104. Anas (Dumnezeu să-l aibă în mila Sa!) a povestit că Trimisul lui Dumnezeu a zis: Trei [lucruri] urmează un mort: membrii familiei sale, averea sa şi faptele sale. Două dintre ele se întorc, al treilea îl însoţeşte. Oamenii şi averea se întorc, faptele rămân cu el.
(hadith convenit)
11/105. Ibn Mas’ud (Dumnezeu să-l aibă în mila Sa!) a povestit că Profetul a zis: Raiul este mai aproape de fiecare dintre voi decât şnurul de la încălţările voastre, şi la fel este şi Iadul.
(Bukhari)
12/106. Rabi’a ibn Ka’b Aslami (un slujitor al Trimisului lui Dumnezeu, precum şi unul din Tovarăşii lui Suffa) a povestit: Îmi petreceam noaptea în compania Trimisului lui Dumnezeu şi îi turnam apă pentru abluţiuni. Într-o zi mi-a spus: Ai vrea să-mi ceri ceva? Eu i-am răspuns: Cer să fiu alături de tine în Paradis. El a întrebat: Mai este şi altceva? I-am răspuns că asta era tot. El a zis: Atunci ajută-mă pe mine şi pe tine, înmulţindu-ţi prosternările.
(Muslim)
13/107. Thauban (Dumnezeu să-l aibă în mila Sa!) relata că l-a auzit pe Trimisul lui Dumnezeu spunând: Înmulţiţi prosternările. Fiecare prosternare dinaintea lui Dumnezeu vă va înălţa în stare cu un grad şi va şterge unul dintre păcatele voastre.
(Muslim)
14/108. Abdullah ibn Basril (Dumnezeu să-l aibă în mila Sa!) a povestit că Trimisul lui Dumnezeu a spus: Cel ce are viaţă lungă şi comportare cuviincioasă, este cel mai bun.
(Tirmidhi)
15/109. Anas (Dumnezeu să-l aibă în mila Sa!) a povestit: Unchiul meu (Anas ibn Nadr) a lipsit de la bătălia de la Badr şi a zis: Am lipsit de la prima bătălie a Profetului, dar dacă Dumnezeu îngăduie să iau parte la alta, Dumnezeu va vedea cu câtă putere voi lupta. Şi a apucat ziua bătăliei de la Uhud. Musulmanii au fugit, dar el a zis: O, Doamne! Mă rog ţie să mă ierţi pentru ce au făcut aceştia, dar eu nu sunt de vină pentru ce au făcut păgânii. Apoi a înaintat cu sabia scoasă şi l-a întâlnit pe Sa’d ibn Mu’adh, pe care l-a întrebat: Unde mergi, o, Sa’d? Simt mirosul răului de dincolo de Uhud. Sa’d a povestit: Nu sunt în stare să descriu această întâmplare.
Anas (Dumnezeu să-l aibă în mila Sa!) a zis: Noi am văzut cam 80 de răni pe trupul său, cauzate de înjunghieri, lovituri şi înţepături de săgeţi şi lăncii. L-am găsit când a fost martirizat, iar nasul şi urechile îi fuseseră tăiate de politeişti. Nimeni n-a putut să-l recunoască, în afară de sora lui, care l-a recunoscut după vârful degetelor.
Anas (Dumnezeu să-l aibă în mila Sa!) a mai zis: Noi credem că acest verset “Între cei credincioşi sunt astfel de oameni, care au rămas credincioşi legământului pe care l-au făcut cu Dumnezeu” se referă la el, la fel ca şi alte versete.
(hadith convenit)
16/110. Abu Mas’ud ‘Uqba ibn ‘Amr Ansari a povestit: Când a revelat versetul referitor la milostenie, noi căram greutăţi cu spatele pentru a putea câştiga ceva cu care să facem milostenie. Cineva a adus o cantitate considerabilă pentru milostenie, şi ipocriţii au zis: A făcut-o doar ca să atragă atenţia asupra lui. Altul a oferit câteva kilograme de curmale şi ei au zis: Dumnezeu nu are nevoie de curmalele lui. După care s-a relevat: Cei care-i batjocoresc astfel pe credincioşii ce fac de bunăvoie milostenii şi, fiindcă nu au altceva să dea în afară de roadele muncii lor, aruncă batjocuri asupra lor, aceia vor fi, la rândul lor, batjocoriţi de Dumnezeu: “Pe aceia care îi ponegresc pe dreptcredincioşii care de bunăvoie fac milostenii, dar care nu află [pentru a oferi] decât [rodul] trudei lor, şi îi iau în derâdere, pe aceia îi va lua şi Dumnezeu în derâdere şi vor avea parte de pedeapsă dureroasă.” (Coran 9: 79)
17/111. Abu Dharr (Dumnezeu să-l aibă în mila Sa!) a povestit că Profetul spunea că Dumnezeu Preaînaltul şi Gloriosul a spus: Slujitori ai Mei, am făcut oprimarea nelegiuită pentru mine, aşadar, nu vă oprimaţi unul pe altul.
Slujitori ai Mei, toţi dintre voi sunteţi supuşi greşelii, în afară de cel căruia Eu îi sunt Călăuză pe calea dreaptă, deci veniţi la Mine pentru călăuzire adevărată şi Eu vă voi arăta calea dreaptă.
O, slujitori ai Mei, toţi sunteţi flămânzi, în afară de cel pe care Eu îl hrănesc, deci de la Mine cereţi hrană şi eu vă voi hrăni.
O, slujitori ai Mei, toţi sunteţi goi, în afară de cel căruia Eu îi dăruiesc haine, deci de la Mine cereţi haine şi Eu vă voi înveşmânta.
O, slujitori ai Mei, voi păcătuiţi ziua şi noaptea, dar iată-Mă, gata să vă iert păcatele, cereţi iertare de la Mine şi Eu vă voi dărui iertarea.
O, slujitori ai Mei, nici dacă primul sau ultimul dintre voi, nici chiar dacă întreaga spiţă omenească şi chiar cea a djinnilor ar avea credinţă în Dumnezeu ca o singură inimă, nimic nu se va adăuga la Puterea Mea.
O, slujitori ai Mei, şi dacă primul şi ultimul dintre voi, sau întreaga spiţă omenească şi cea a djinnilor, la unison, ar deveni cea mai ticăloasă inimă, Puterea Mea nu ar suferi nici o pierdere.
O, slujitori ai Mei, şi chiar dacă primul şi ultimul dintre voi, ori întreaga spiţă omenească şi cea a djinnilor, s-ar aduna pe o câmpie şi aţi cere de la Mine, şi Eu aş dărui fiecăruia ceea ce cere, n-aş suferi nici o pierdere de nici un fel, cum nu pierde oceanul dacă se scoate un ac din el.
Slujitori ai Mei, pentru toate aceste fapte ale voastre, pe care Eu le ţin minte, veţi primi răsplată de la Mine, iar cel ce găseşte binele, să ridice laude, iar cel ce întâmpină altceva, să se condamne doar pe el însuşi.
(Muslim)
luni, mai 07, 2007
Eludarea judecarii critice
Cuvintele lui Sidi Hamza
Eludarea judecarii critice intre fuqqara este menita pastrarii iubirii pe care o nutrim unii fata de ceilalti, fiindca judecarea critica aduce atingere iubirii din inimi. Trebuie sa evitam, in propriul comportament, ofensele si glumele deplasate care pot prilejui emiterea unei judecati critice sau care pot jigni. Toate acestea - pentru mentinerea iubirii spirituale intre fuqqara, caci aceasta iubire este aceea care ne sustine.
Intr-adevar, judecarea critica este un zid pe care-l ridicam intre noi si persoana care face obiectul acestei judecati : judecarea fratilor/surorilor, a Seicului, a continutului surelor, a practicilor sau a ritualurilor, a oricarei persoane in general si chiar a noastra insine. Judecarea critica inhiba increderea (in Seic, in fuqqara, in propria persoana), intrerupe fluxul iubirii spirituale, legatura dintre sine si celalalt, iar in interiorul grupului intrerupe circulatia influxului transmis de Seic.
Cand si cum isi face aparitia judecarea critica ?
Aceasta se fixeaza asupra unui lucru, unei situatii sau persoane care ne-au cauzat suferinta sau doar o simpla neplacere. Judecarea critica doreste sa « anuleze » - in mod simbolic - sursa emitenta a neplacerii respective, sa o declare drept inexistenta ; in acest fel, o parte din aceasta neplacere devine, pe moment, mai usor de suportat. Sa cautam mai degraba in noi insine cauza contrarietatii noastre, sa gasim in noi insine motivele pentru care suntem afectati, mai degraba decat sa ridicam bariere impotriva a ceea ce nu este, pana la urma, decat propria noastra reflexie intr-o oglinda - iata ce ne invita permanent sa facem Calea Sufita.
Atunci cand iti propui sa faci cunoscute defectele altora, aminteste-le intai pe ale tale, ne spune Profetul (pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui) - ceea ce este o trimitere la curmarea emiterii judecarii critice inainte chiar de a o formula: atunci cand iti propui… sau : aminteste-le intai pe ale tale (aceasta duce cu gandul la pilda femeii adultere din Evanghelie : cel care nu a pacatuit niciodata, sa arunce primul piatra).
Cum poate fi judecarea critica retezata din radacina, impiedicata sa ia amploare si sa dauneze ?
Este greu de identificat momentul in care incepe sa se infiripe sentimentul care va duce la emiterea unei judecati critice, dar se poate evita adaugarea unor vorbe la adresa « celuilalt », chiar daca acest lucru da nastere unui fel de stare de neplacere. Judecata critica ia nastere atunci cand cuvintele vin sa contureze aceasta aruncare a bumerangului care este judecarea critica ; s-ar putea spune ca sentimentul isi face aparitia inaintea cuvintelor. Cand simtim un fel de ghem care incepe sa urce in noi, este momentul potrivit pentru stoparea procesului. Este ceva mai greu de realizat, dar acesta este momentul in care se poate cere ajutorul Seicului. Daca se cere sprijinul Seicului pentru a parcurge Calea, acesta il acorda ; daca i se solicita acest sprijin in scopuri personale, nu…)
Daca este prea tarziu (daca judecata critica a fost deja emisa)
Este mai bine sa aduceti un repros decat sa pastrati ranchiuna in sinea voastra (futuwah), spune Seicul Sidi Hamza. Ranchiuna nemarturisita este o judecata critica emisa in gand si pastrata acolo. Aceasta judecata critica are efectul intreuperii fluxului existent intre persoana respectiva si propria noastra persoana, iar daca se manifesta in sanul unui grup, ea desface o veriga a lantului alcatuit de grup. Doar marturisirea respectivei judecati critice catre cel vizat poate sa contracareze efectul acestei intreruperi, sa restabileasca fluxul si transmiterea armonioasa a buneivointe si a iubirii spirituale intre fuqqara.
Judecarea critica a devenit un automatism pentru ca este incurajata de societate, care ne determina sa evaluam tot timpul ceea ce este diferit. Putem, insa, evalua aptitudinea unei persoane (de a indeplini o sarcina) fara sa emitem o judecata critica asupra persoanei insasi. Putem evalua comportamentul sau convingerile cuiva, fara sa emitem o judecata critica asupra persoanei insasi, pentru ca Judecata este rezervata lui Dumnezeu (cum este menţionat in numeroase sure din Coran).
Eludarea judecarii critice, in ciuda conotaţiei ei negative, nu are nici un efect negativ. Constatam ca in timp ce judecata critica taie legaturile (excluzand persoana din campul nostru pozitiv), restrangandu-ne universul, debarasarea de acest sentiment, dimpotriva, ne largeste universul pentru ca presupune efortul de a intelege o atitudine diferita de a noastra.
Tema de meditatie
Iisus ne spune sa acceptam tot ce ni se intampla si sa intoarcem si obrazul celalalt ; Islamul aminteste Legea Talionului enuntata in Torah, dar subliniaza in acelasi timp ca este preferabil sa nu ne revendicam drepturile daca suntem lezati (Sura 5, Masa) si sa nu judecam critic - ceea ce este o oglindire a dorintei de razbunare. Sa incercam sa gasim o alta solutie decat aplicarea Legii Talionului, sa incercam deschiderea din moment ce orice demers spiritual incepe cu Fatiha.
Eludarea judecarii critice intre fuqqara este menita pastrarii iubirii pe care o nutrim unii fata de ceilalti, fiindca judecarea critica aduce atingere iubirii din inimi. Trebuie sa evitam, in propriul comportament, ofensele si glumele deplasate care pot prilejui emiterea unei judecati critice sau care pot jigni. Toate acestea - pentru mentinerea iubirii spirituale intre fuqqara, caci aceasta iubire este aceea care ne sustine.
Intr-adevar, judecarea critica este un zid pe care-l ridicam intre noi si persoana care face obiectul acestei judecati : judecarea fratilor/surorilor, a Seicului, a continutului surelor, a practicilor sau a ritualurilor, a oricarei persoane in general si chiar a noastra insine. Judecarea critica inhiba increderea (in Seic, in fuqqara, in propria persoana), intrerupe fluxul iubirii spirituale, legatura dintre sine si celalalt, iar in interiorul grupului intrerupe circulatia influxului transmis de Seic.
Cand si cum isi face aparitia judecarea critica ?
Aceasta se fixeaza asupra unui lucru, unei situatii sau persoane care ne-au cauzat suferinta sau doar o simpla neplacere. Judecarea critica doreste sa « anuleze » - in mod simbolic - sursa emitenta a neplacerii respective, sa o declare drept inexistenta ; in acest fel, o parte din aceasta neplacere devine, pe moment, mai usor de suportat. Sa cautam mai degraba in noi insine cauza contrarietatii noastre, sa gasim in noi insine motivele pentru care suntem afectati, mai degraba decat sa ridicam bariere impotriva a ceea ce nu este, pana la urma, decat propria noastra reflexie intr-o oglinda - iata ce ne invita permanent sa facem Calea Sufita.
Atunci cand iti propui sa faci cunoscute defectele altora, aminteste-le intai pe ale tale, ne spune Profetul (pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui) - ceea ce este o trimitere la curmarea emiterii judecarii critice inainte chiar de a o formula: atunci cand iti propui… sau : aminteste-le intai pe ale tale (aceasta duce cu gandul la pilda femeii adultere din Evanghelie : cel care nu a pacatuit niciodata, sa arunce primul piatra).
Cum poate fi judecarea critica retezata din radacina, impiedicata sa ia amploare si sa dauneze ?
Este greu de identificat momentul in care incepe sa se infiripe sentimentul care va duce la emiterea unei judecati critice, dar se poate evita adaugarea unor vorbe la adresa « celuilalt », chiar daca acest lucru da nastere unui fel de stare de neplacere. Judecata critica ia nastere atunci cand cuvintele vin sa contureze aceasta aruncare a bumerangului care este judecarea critica ; s-ar putea spune ca sentimentul isi face aparitia inaintea cuvintelor. Cand simtim un fel de ghem care incepe sa urce in noi, este momentul potrivit pentru stoparea procesului. Este ceva mai greu de realizat, dar acesta este momentul in care se poate cere ajutorul Seicului. Daca se cere sprijinul Seicului pentru a parcurge Calea, acesta il acorda ; daca i se solicita acest sprijin in scopuri personale, nu…)
Daca este prea tarziu (daca judecata critica a fost deja emisa)
Este mai bine sa aduceti un repros decat sa pastrati ranchiuna in sinea voastra (futuwah), spune Seicul Sidi Hamza. Ranchiuna nemarturisita este o judecata critica emisa in gand si pastrata acolo. Aceasta judecata critica are efectul intreuperii fluxului existent intre persoana respectiva si propria noastra persoana, iar daca se manifesta in sanul unui grup, ea desface o veriga a lantului alcatuit de grup. Doar marturisirea respectivei judecati critice catre cel vizat poate sa contracareze efectul acestei intreruperi, sa restabileasca fluxul si transmiterea armonioasa a buneivointe si a iubirii spirituale intre fuqqara.
Judecarea critica a devenit un automatism pentru ca este incurajata de societate, care ne determina sa evaluam tot timpul ceea ce este diferit. Putem, insa, evalua aptitudinea unei persoane (de a indeplini o sarcina) fara sa emitem o judecata critica asupra persoanei insasi. Putem evalua comportamentul sau convingerile cuiva, fara sa emitem o judecata critica asupra persoanei insasi, pentru ca Judecata este rezervata lui Dumnezeu (cum este menţionat in numeroase sure din Coran).
Eludarea judecarii critice, in ciuda conotaţiei ei negative, nu are nici un efect negativ. Constatam ca in timp ce judecata critica taie legaturile (excluzand persoana din campul nostru pozitiv), restrangandu-ne universul, debarasarea de acest sentiment, dimpotriva, ne largeste universul pentru ca presupune efortul de a intelege o atitudine diferita de a noastra.
Tema de meditatie
Iisus ne spune sa acceptam tot ce ni se intampla si sa intoarcem si obrazul celalalt ; Islamul aminteste Legea Talionului enuntata in Torah, dar subliniaza in acelasi timp ca este preferabil sa nu ne revendicam drepturile daca suntem lezati (Sura 5, Masa) si sa nu judecam critic - ceea ce este o oglindire a dorintei de razbunare. Sa incercam sa gasim o alta solutie decat aplicarea Legii Talionului, sa incercam deschiderea din moment ce orice demers spiritual incepe cu Fatiha.
vineri, mai 04, 2007
Un raport al Europolului trece neobservat. “Ameninţarea islamistă” în Europa – cifre care vorbesc de la sine (de Kristoffer Larsson)
Anumite lucruri interesează mass-media, altele nu. De la căderea URSS-ului, Statele Unite au căutat o altă ameninţare pe care s-o desemneze drept răul suprem, o ameninţare mondială de care usamericanii au o nevoie disperată. Atentatele din 11 Septembrie li-au oferit acest inamic. Şi când Casa Albă vorbeşte, ziariştii ascultă cuminţi.
În ultimii ani, “ameninţarea islamistă” a devenit una din temele favorite ale mass-mediei. Cu asta se fac cele mai multe dintre primele pagini – cu lideri musulmani care formulează ameninţări împotriva ţărilor care participă la ocupaţiile teritoriilor musulmane.
Dacă Statele Unite ale Americii sunt ţara occidentală care a fost invadată cel mai mult de teama de islamism, Europa nu stă nici ea mai bine. Mass-media ei este foarte usamericanizată şi deci înclinată să reproducă poziţiile guvernului USA faţă de lumea non-occidentală. Terorismul islamist este în consecinţă o temă la fel de dragă inimii jurnaliştilor europeni.
Am fi putut deci să credem că ziariştii s-ar arunca asupra primului raport al Europol, Oficiul European de Poliţie, asupra terorismului în Uniunea Europeană. Pot să vă asigur că n-au făcut-o. De fapt, după datele pe care le posed, nici măcar singur un ziar sau canal televizat suedez nu i-au acordat vreo atenţie. N-am văzut nici să suscite mult interes în celelalte ţări ale Uniunii Europene (felicitări pentru EUobserver, care a avut decenţa de a face un rezumat). Şi toate astea pentru că acest raport este foarte dezamăgitor pentru orchestratorii campaniei anti-islamiste.
În cursul anului trecut, au avut loc 498 de incidente în 11 ţări ale Uniunii Europene, desemnate drept “atentate teroriste”. Grupul separatist basc ETA este în a doua poziţie cu 136 de atentate teroriste şi a fost responsabil pentru singurul atentat care a făcut morţi (2, la Madrid). Celelalte 497 din fericire nu au lăsat victime.
Unde sunt deci teroriştii islamici? Având în vedere avertismentele care umplu coloanele cotidianelor noastre, rezultatele studiului Europolului sunt cel puţin surprinzătoare. Adevărul este că islamiştii au comis UNUL dintre cele 498 de atentate teroriste din Uniunea Europeană în 2008. Nu mă credeţi? Integralitatea raportului este disponibilă pe situl web al Europol (exclusiv în limba engleză – nota traducătorului). Dacă fundamentaliştii islamici ar fi fost la originea unui mare număr de atentate – să zicem de exemplu 136 – atunci am fi avut material pentru prima pagină a marilor cotidiene. Un singur atentat e pur şi simplu prea puţin, nu se potriveşte cu imaginea întreţinută a unei “ameninţări islamiste”.
Raportul Europolului consacră mai multe pagini terorismului islamist, în ciuda aceste cifre extrem de mici. În afara unicului atentat al anului – care AR FI TREBUIT să aibă loc în Germania, dar n-a avut loc – Danemarca şi Regatul Unit au raportat fiecare câte un proiect de atentat pe teritoriul lor (aceste două ţări sunt angajate în ocupaţia ilegală a Iraqului). Oricum ar fi, în ambele cazuri proiectele au fost denunţate înainte de a fi puse în execuţie, şi nu au fost contabilizate în lista celor 498. Dar chiar şi luând în calcul aceste proiecte, raportul arată cu prisosinţă că “terorismul islamist” nu este marea ameninţare drept care trece în Europa.
Dacă privim numărul de oameni arestaţi drept suspecţi de acte de terorism, cifrele sunt mai mult decât disproporţionate, aproximativ jumătate dintre ei erau musulmani. Mai exact, musulmanii sunt un grup care produce foarte puţin terorism în Europa, dar mult mai mult susceptibil de a fi arestaţi ca suspecţi de terorism.
Acoperirea mediatică constantă acordată arestărilor de musulmani crează falsa imagine a unei ameninţări serioase, aşa încât să se confere justificări viziunii imperialiste asupra lumii pe care Washingtonul vrea să ne-o inoculeze. În acest timp, usamericanii şi complicii lor comit un genocid în Iraq. E clar, ceva trebuie făcut cu mass-media.
Cf. versiunea in limba franceza.
În ultimii ani, “ameninţarea islamistă” a devenit una din temele favorite ale mass-mediei. Cu asta se fac cele mai multe dintre primele pagini – cu lideri musulmani care formulează ameninţări împotriva ţărilor care participă la ocupaţiile teritoriilor musulmane.
Dacă Statele Unite ale Americii sunt ţara occidentală care a fost invadată cel mai mult de teama de islamism, Europa nu stă nici ea mai bine. Mass-media ei este foarte usamericanizată şi deci înclinată să reproducă poziţiile guvernului USA faţă de lumea non-occidentală. Terorismul islamist este în consecinţă o temă la fel de dragă inimii jurnaliştilor europeni.
Am fi putut deci să credem că ziariştii s-ar arunca asupra primului raport al Europol, Oficiul European de Poliţie, asupra terorismului în Uniunea Europeană. Pot să vă asigur că n-au făcut-o. De fapt, după datele pe care le posed, nici măcar singur un ziar sau canal televizat suedez nu i-au acordat vreo atenţie. N-am văzut nici să suscite mult interes în celelalte ţări ale Uniunii Europene (felicitări pentru EUobserver, care a avut decenţa de a face un rezumat). Şi toate astea pentru că acest raport este foarte dezamăgitor pentru orchestratorii campaniei anti-islamiste.
În cursul anului trecut, au avut loc 498 de incidente în 11 ţări ale Uniunii Europene, desemnate drept “atentate teroriste”. Grupul separatist basc ETA este în a doua poziţie cu 136 de atentate teroriste şi a fost responsabil pentru singurul atentat care a făcut morţi (2, la Madrid). Celelalte 497 din fericire nu au lăsat victime.
Unde sunt deci teroriştii islamici? Având în vedere avertismentele care umplu coloanele cotidianelor noastre, rezultatele studiului Europolului sunt cel puţin surprinzătoare. Adevărul este că islamiştii au comis UNUL dintre cele 498 de atentate teroriste din Uniunea Europeană în 2008. Nu mă credeţi? Integralitatea raportului este disponibilă pe situl web al Europol (exclusiv în limba engleză – nota traducătorului). Dacă fundamentaliştii islamici ar fi fost la originea unui mare număr de atentate – să zicem de exemplu 136 – atunci am fi avut material pentru prima pagină a marilor cotidiene. Un singur atentat e pur şi simplu prea puţin, nu se potriveşte cu imaginea întreţinută a unei “ameninţări islamiste”.
Raportul Europolului consacră mai multe pagini terorismului islamist, în ciuda aceste cifre extrem de mici. În afara unicului atentat al anului – care AR FI TREBUIT să aibă loc în Germania, dar n-a avut loc – Danemarca şi Regatul Unit au raportat fiecare câte un proiect de atentat pe teritoriul lor (aceste două ţări sunt angajate în ocupaţia ilegală a Iraqului). Oricum ar fi, în ambele cazuri proiectele au fost denunţate înainte de a fi puse în execuţie, şi nu au fost contabilizate în lista celor 498. Dar chiar şi luând în calcul aceste proiecte, raportul arată cu prisosinţă că “terorismul islamist” nu este marea ameninţare drept care trece în Europa.
Dacă privim numărul de oameni arestaţi drept suspecţi de acte de terorism, cifrele sunt mai mult decât disproporţionate, aproximativ jumătate dintre ei erau musulmani. Mai exact, musulmanii sunt un grup care produce foarte puţin terorism în Europa, dar mult mai mult susceptibil de a fi arestaţi ca suspecţi de terorism.
Acoperirea mediatică constantă acordată arestărilor de musulmani crează falsa imagine a unei ameninţări serioase, aşa încât să se confere justificări viziunii imperialiste asupra lumii pe care Washingtonul vrea să ne-o inoculeze. În acest timp, usamericanii şi complicii lor comit un genocid în Iraq. E clar, ceva trebuie făcut cu mass-media.
Cf. versiunea in limba franceza.
duminică, aprilie 29, 2007
Extremismul islamic ar putea salva civilizaţia occidentală (de Mark Glenn)
I-ar şoca şi probabil i-ar ofensa pe cei mai mulţi dintre americani să afle că motivul pentru care ei sunt acolo unde sunt, puterea, abundenţa de care se bucură şi poziţia lor în lume se datorează în mod direct religiei islamice şi culturii arabe. Este adevărat, chiar “barbarii” şi “hadj-ii” (aşa cum Limbaugh, Liddy şi alţii îi numesc adesea) cu care Statele Unite se luptă acum sunt responsabili în mod direct nu numai pentru preeminenţa şi puterea americană, ba chiar a întregii lumi occidentale în general.
Dincolo de faptul că civilizaţia apuseană a început în aria Semilunii Fertile, cunoscută şi sub numele de Mesopotamia (azi Iraq), este o certitudine istorică deasupra oricărei dispute că nivelul intelectual sofisticat al culturii arabe a fost condiţia multora dintre dezvoltările ştiinţifice care au transformat mai târziu Europa în leagănul ştiinţei, al învăţăturii şi al progresului. După instituţionalizarea religiei islamice în regiunea mediteraneană, prestigiul culturii arabe a fost atât de mare încât regii europeni, regi creştini, îşi trimiteau fiii şi fiicele să fie educaţi în centre musulmane ca Toledo şi Cordoba. Cruciaţii creştini care se întorceau din Orientul Apropiat vorbeau despre bogăţia culturii arabe, iscând dorinţa europenilor pentru mărfurile arabe, care a dus la edificarea rutelor comerciale între Europa şi Orientul Apropiat. Bogăţia creată din comerţul cu arabii a condus la emergenţa puterii statelor-oraşe europene ca Veneţia şi Florenţa, care vor deveni punctele unde va apărea Renaşterea în Europa. Progresele arabilor în navigaţie, de la astrolab la compas şi până la navele cunoscute sub numele de caravele, au făcut posibilă sosirea în Lumea Nouă a europenilor. Să nu uităm, Spania şi Portugalia, cele două puteri care au avut un monopol virtual al explorării Lumii Noi pentru o vreme, au fost, timp de 700 de ani, posesiuni arabe.
Ceea ce i-ar învenina pe americani şi mai mult, în special pe aceia dintre ei care se autonumesc creştini, este ideea conform căreia cultura arabă şi islamică nu este doar locul de naştere al civilizaţiei vestice, ci şi salvatorul ei.
Aşa cum se poate observa acum în ştirile difuzate noapte de noapte, un război e în plină derulare. La modul superficial, priveşte chestiuni ca “terorismul” şi “libertatea”. Unii mai fac un pas şi blamează interesele petroliere şi bancare, ca să nu mai vorbim despre lebensraum-ul (spaţiul vital) al Israelului. Şi pe când toate aceste lucruri cântăresc în compoziţia generală, unele mai mult ca altele, adevăratul război este între două viziuni asupra lumii.
În timpul dezbaterilor care au avut loc la Naţiunile Unite între cabala internaţionalistă condusă de Franţa, Germania, Rusia, Belgia şi China pe de o parte, şi de naţionaliştii conduşi de Statele Unite, Marea Britanie (şi în spatele scenei, Israelul), a fost un “ping-pong” de fraze în limbaj codat. Gaşca naţionalistă, reprezentată în dezbateri de Colin Powell, a vorbit despre “Bătrâna Europă” într-o încercare dojenitoare de a-i zugrăvi pe cei care se opun războiului împotriva Iraqului ca arieraţi în gândire, spre deosebire de cei din Lumea Nouă, care erau luminaţi şi se aflau acolo pentru a salva întrega umanitate de pericolul oamenilor dăunători şi a ideilor lor. Şi deşi ştim că motivele pentru care gaşca internaţionalistă se opunea războiului împotriva Iraqului aveau puţine în comun cu orice ieşea din cadrul protejării propriilor interese de afaceri şi a stăvilirii hegemoniei americane în lume, în schimbul unei hegemonii internaţionaliste, s-a văzut că există, cel puţin de partea “coaliţiei benevole”o dorinţă să se renunţe la ethosul Lumii Vechi (adică al Orientului Mijlociu) care se opune construirii Noii Ordini Mondiale pe care Bush Bătrânul a propovăduit-o în urmă cu mai mult de o decadă, chiar dacă este vorba ca Statele Unite să preia rolul de leader al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Pentru “Lumea Nouă”, şi în consecinţă în raport cu Noua Ordine Mondială, lumea arabă/islamică are valori înapoiate. Ea interzice avortul şi controlul naşterilor. Membrii ei au familii numeroase, în opoziţie cu Occidentul, ale căror familii au în medie doar doi copii. Interzice serviciile bancare de tip cămătăresc, cărora Occidentul le datorează propria sa superioritate economică. Societatea arabă/islamică este una de tip “închis” (a se citi: lipsită de sodomie, de pornografie, de mod de viaţă homosexual şi altele asemenea). Această societate este “crudă” (a se citi: nu au oameni care să-şi aştepte pedeapsa cu moartea timp de douăzeci de ani). Şi în celd din urmă, nu acceptă regulile impuse de piaţă, adică vor un preţ just pentru singura lor sursă de bogăţie, petrolul lor, în loc să-l dea Occidentului pentru o fracţiune din valoarea lui. Cu alte cuvinte, lumea islamică este acum ceea ce a fost cândva lumea creştină. Şi ceea ce ar trebui să fie.
Oricine poate auzi acum strigătele scoase de cei care nu s-au gândit la toate acestea într-un mod critic, mai ales ale guriştilor bine plătiţi de la TV şi de la radio care pozează grotesc în creştini. “Este cumva religia lui Muhammad mai bună decât religia lui Iisus Hristos?” Nu, mai degrabă ce vreau să spun este că religia Islamului seamănă cu Creştinismul mai mult decât o face creştinătatea occidentală din zilele noastre, pentru că creştinătatea Vestului de azi nu este creştinătate câtuşi de puţin, ci un amestec diluat de New Age cu anumite atribute spirituale care, deşi numite creştine, pot fi găsite în aproape fiecare religie cunoscută. De-a lungul decadelor de influenţă şi propagandă distructivă prin mass-media şi lumea universitară, creştinismul oficial al Occidentului a fost redus la o singură poruncă, vagă şi greu de precizat, care este “fii de treabă”.
Ca să punem punctul pe i, lăsând departe toate celelalte motive implicate în acest război care au fost enumerate la începutul acestui eseu, ceea ce există în Orientul Apropiat, sau în Lumea Veche, aşa cum o numesc unii, este o cultură încă devotată principiilor care privesc valorile morale de bază, valori care încă nu au fost copleşite de influenţa corupătoare a mass-mediei sau a banilor occidentali. În timpul ultimilor 50 de ani, fiecare cultură s-a prăbuşit în faţa puterii corupătoare care caută să reducă la dimensiunea de sclav fiecare om în aşa măsură încât fiecare individ este redus la valoarea a ceea ce produce şi a ceea ce consumă, iar aplicându-se această metodă, indivizii aflaţi în spatele acestui program au înlăturat în linişte dar în mod decisiv fiecare obstacol aflat în calea lor, fie că este vorba despre religie, cultură, morală, tradiţii sau paradigme, folosindu-se de mass-media, de academii, şi de finanţe. Toate, mai puţin cultura din lumea islamică/arabă.
Prin sintagma “arabă/islamică” nu ar trebui să se înţeleagă doar aspectul “musulman”. Cultura existentă în lumea arabă este creaţia atât a creştinilor cât şi a musulmanilor în egală măsură. Pe acest teritoriu, milioane de creştini au aceeaşi cultură ca şi egalii lor islamici, la fel cum cei mai mulţi dintre americani, indiferent de religia lor, au aceeaşi cultură. Atât creştinii cât şi musulmanii resping noţiunile “moderne” ca avortul, controlul naşterilor, sodomia, pornografia, cămătăria şi “valoarea de piaţă” a serviciilor şi a resurselor. Ei încă văd familia, familia de tip tradiţional, cu toate rolurile ei tradiţionale, ca fiind cea mai importantă piatră de temelie a societăţii lor, şi iau foarte în serios orice o ameninţă. Recunosc valoarea copiilor lor, şi cât de periculos a devenit relativismul moral al Occidentului, de natură să ameninţe în mod direct stabilitatea societăţii lor. Ei recunosc că dacă societatea ca un întreg şi copii lor sunt expuşi ideilor care promovează degenerarea morală pentru o perioadă întinsă de timp, atunci în cele din urmă şi fără îndoială decăderea lor naţională se va produce la rândul ei.
Oricine poate constata faptul că Noua Ordine Mondială şi-a utilizat şi-şi utilizează toate resursele şi influenţele pentru a castra şi a neutraliza orice opoziţie la agenda ei în lume. Biserica Romano-Catolică, în trecut o putere politică temută de preşedinţi şi de primi-miniştri din întreaga lume, a devenit vetustă. Prin intermediul purtătorilor de cuvânt ca Ioan-Paul II, Noua Ordine Mondială a fost îmbrăţişată în mod deschis, şi dacă din când în când Biserica îşi permite câteva mici exuberanţe şi iese din coloană, ei bine, gaşca Noii Ordini Mondiale difuzează câteva ştiri despre acuzaţii de pedofilie şi abuz. Degeaba grupurile protestante, conduse de oameni influenţi de televiziune şi de radio, vorbesc despre pericolele Noii Ordini Mondiale şi despre secularizarea Occidentului, ei nu se sfiesc să-l susţină în mod deschis pe Bush atunci când acesta ia iniţiative prin intermediul a diferite legi să ne jefuiască libertăţile sub umbrela protecţiei împotriva terorismului, la fel cum “uită” în mod convenabil cedările lui Bush în faţa lobby-ului pro-avort în diferite momente. Aşadar, cu excepţia câtorva insule de îndârjită rezistenţă, nu a mai rămas nimeni împotriva Noii Ordini Mondiale în afara lumii arabe/islamice.
Dacă printr-un nesperat miracol lumea arabă/islamică ar ieşi victorioasă împotriva actualului măcel, şi dacă influenţa seculară/atee a agendei Noii Ordini Mondiale ar fi reduse la un asemenea nivel încât să permită Occidentului creştin să-şi recapete fundamentul pe care a fost cândva construit, ar trebui ca religia lumii arabe să fie felicitată pentru că nu a cedat în faţa exterminării. Şi noi, creştinii occidentali şi civilizaţia vestică, am fi beneficiarii direcţi ai “extremismului islamic”.
Mark Glenn este american, fost profesor de liceu devenit scriitor/comentator. Articolul de mai sus a apărut în Media Monitors Network (MMN).
http://www.mediamonitors.net/markglenn1.html
Dincolo de faptul că civilizaţia apuseană a început în aria Semilunii Fertile, cunoscută şi sub numele de Mesopotamia (azi Iraq), este o certitudine istorică deasupra oricărei dispute că nivelul intelectual sofisticat al culturii arabe a fost condiţia multora dintre dezvoltările ştiinţifice care au transformat mai târziu Europa în leagănul ştiinţei, al învăţăturii şi al progresului. După instituţionalizarea religiei islamice în regiunea mediteraneană, prestigiul culturii arabe a fost atât de mare încât regii europeni, regi creştini, îşi trimiteau fiii şi fiicele să fie educaţi în centre musulmane ca Toledo şi Cordoba. Cruciaţii creştini care se întorceau din Orientul Apropiat vorbeau despre bogăţia culturii arabe, iscând dorinţa europenilor pentru mărfurile arabe, care a dus la edificarea rutelor comerciale între Europa şi Orientul Apropiat. Bogăţia creată din comerţul cu arabii a condus la emergenţa puterii statelor-oraşe europene ca Veneţia şi Florenţa, care vor deveni punctele unde va apărea Renaşterea în Europa. Progresele arabilor în navigaţie, de la astrolab la compas şi până la navele cunoscute sub numele de caravele, au făcut posibilă sosirea în Lumea Nouă a europenilor. Să nu uităm, Spania şi Portugalia, cele două puteri care au avut un monopol virtual al explorării Lumii Noi pentru o vreme, au fost, timp de 700 de ani, posesiuni arabe.
Ceea ce i-ar învenina pe americani şi mai mult, în special pe aceia dintre ei care se autonumesc creştini, este ideea conform căreia cultura arabă şi islamică nu este doar locul de naştere al civilizaţiei vestice, ci şi salvatorul ei.
Aşa cum se poate observa acum în ştirile difuzate noapte de noapte, un război e în plină derulare. La modul superficial, priveşte chestiuni ca “terorismul” şi “libertatea”. Unii mai fac un pas şi blamează interesele petroliere şi bancare, ca să nu mai vorbim despre lebensraum-ul (spaţiul vital) al Israelului. Şi pe când toate aceste lucruri cântăresc în compoziţia generală, unele mai mult ca altele, adevăratul război este între două viziuni asupra lumii.
În timpul dezbaterilor care au avut loc la Naţiunile Unite între cabala internaţionalistă condusă de Franţa, Germania, Rusia, Belgia şi China pe de o parte, şi de naţionaliştii conduşi de Statele Unite, Marea Britanie (şi în spatele scenei, Israelul), a fost un “ping-pong” de fraze în limbaj codat. Gaşca naţionalistă, reprezentată în dezbateri de Colin Powell, a vorbit despre “Bătrâna Europă” într-o încercare dojenitoare de a-i zugrăvi pe cei care se opun războiului împotriva Iraqului ca arieraţi în gândire, spre deosebire de cei din Lumea Nouă, care erau luminaţi şi se aflau acolo pentru a salva întrega umanitate de pericolul oamenilor dăunători şi a ideilor lor. Şi deşi ştim că motivele pentru care gaşca internaţionalistă se opunea războiului împotriva Iraqului aveau puţine în comun cu orice ieşea din cadrul protejării propriilor interese de afaceri şi a stăvilirii hegemoniei americane în lume, în schimbul unei hegemonii internaţionaliste, s-a văzut că există, cel puţin de partea “coaliţiei benevole”o dorinţă să se renunţe la ethosul Lumii Vechi (adică al Orientului Mijlociu) care se opune construirii Noii Ordini Mondiale pe care Bush Bătrânul a propovăduit-o în urmă cu mai mult de o decadă, chiar dacă este vorba ca Statele Unite să preia rolul de leader al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Pentru “Lumea Nouă”, şi în consecinţă în raport cu Noua Ordine Mondială, lumea arabă/islamică are valori înapoiate. Ea interzice avortul şi controlul naşterilor. Membrii ei au familii numeroase, în opoziţie cu Occidentul, ale căror familii au în medie doar doi copii. Interzice serviciile bancare de tip cămătăresc, cărora Occidentul le datorează propria sa superioritate economică. Societatea arabă/islamică este una de tip “închis” (a se citi: lipsită de sodomie, de pornografie, de mod de viaţă homosexual şi altele asemenea). Această societate este “crudă” (a se citi: nu au oameni care să-şi aştepte pedeapsa cu moartea timp de douăzeci de ani). Şi în celd din urmă, nu acceptă regulile impuse de piaţă, adică vor un preţ just pentru singura lor sursă de bogăţie, petrolul lor, în loc să-l dea Occidentului pentru o fracţiune din valoarea lui. Cu alte cuvinte, lumea islamică este acum ceea ce a fost cândva lumea creştină. Şi ceea ce ar trebui să fie.
Oricine poate auzi acum strigătele scoase de cei care nu s-au gândit la toate acestea într-un mod critic, mai ales ale guriştilor bine plătiţi de la TV şi de la radio care pozează grotesc în creştini. “Este cumva religia lui Muhammad mai bună decât religia lui Iisus Hristos?” Nu, mai degrabă ce vreau să spun este că religia Islamului seamănă cu Creştinismul mai mult decât o face creştinătatea occidentală din zilele noastre, pentru că creştinătatea Vestului de azi nu este creştinătate câtuşi de puţin, ci un amestec diluat de New Age cu anumite atribute spirituale care, deşi numite creştine, pot fi găsite în aproape fiecare religie cunoscută. De-a lungul decadelor de influenţă şi propagandă distructivă prin mass-media şi lumea universitară, creştinismul oficial al Occidentului a fost redus la o singură poruncă, vagă şi greu de precizat, care este “fii de treabă”.
Ca să punem punctul pe i, lăsând departe toate celelalte motive implicate în acest război care au fost enumerate la începutul acestui eseu, ceea ce există în Orientul Apropiat, sau în Lumea Veche, aşa cum o numesc unii, este o cultură încă devotată principiilor care privesc valorile morale de bază, valori care încă nu au fost copleşite de influenţa corupătoare a mass-mediei sau a banilor occidentali. În timpul ultimilor 50 de ani, fiecare cultură s-a prăbuşit în faţa puterii corupătoare care caută să reducă la dimensiunea de sclav fiecare om în aşa măsură încât fiecare individ este redus la valoarea a ceea ce produce şi a ceea ce consumă, iar aplicându-se această metodă, indivizii aflaţi în spatele acestui program au înlăturat în linişte dar în mod decisiv fiecare obstacol aflat în calea lor, fie că este vorba despre religie, cultură, morală, tradiţii sau paradigme, folosindu-se de mass-media, de academii, şi de finanţe. Toate, mai puţin cultura din lumea islamică/arabă.
Prin sintagma “arabă/islamică” nu ar trebui să se înţeleagă doar aspectul “musulman”. Cultura existentă în lumea arabă este creaţia atât a creştinilor cât şi a musulmanilor în egală măsură. Pe acest teritoriu, milioane de creştini au aceeaşi cultură ca şi egalii lor islamici, la fel cum cei mai mulţi dintre americani, indiferent de religia lor, au aceeaşi cultură. Atât creştinii cât şi musulmanii resping noţiunile “moderne” ca avortul, controlul naşterilor, sodomia, pornografia, cămătăria şi “valoarea de piaţă” a serviciilor şi a resurselor. Ei încă văd familia, familia de tip tradiţional, cu toate rolurile ei tradiţionale, ca fiind cea mai importantă piatră de temelie a societăţii lor, şi iau foarte în serios orice o ameninţă. Recunosc valoarea copiilor lor, şi cât de periculos a devenit relativismul moral al Occidentului, de natură să ameninţe în mod direct stabilitatea societăţii lor. Ei recunosc că dacă societatea ca un întreg şi copii lor sunt expuşi ideilor care promovează degenerarea morală pentru o perioadă întinsă de timp, atunci în cele din urmă şi fără îndoială decăderea lor naţională se va produce la rândul ei.
Oricine poate constata faptul că Noua Ordine Mondială şi-a utilizat şi-şi utilizează toate resursele şi influenţele pentru a castra şi a neutraliza orice opoziţie la agenda ei în lume. Biserica Romano-Catolică, în trecut o putere politică temută de preşedinţi şi de primi-miniştri din întreaga lume, a devenit vetustă. Prin intermediul purtătorilor de cuvânt ca Ioan-Paul II, Noua Ordine Mondială a fost îmbrăţişată în mod deschis, şi dacă din când în când Biserica îşi permite câteva mici exuberanţe şi iese din coloană, ei bine, gaşca Noii Ordini Mondiale difuzează câteva ştiri despre acuzaţii de pedofilie şi abuz. Degeaba grupurile protestante, conduse de oameni influenţi de televiziune şi de radio, vorbesc despre pericolele Noii Ordini Mondiale şi despre secularizarea Occidentului, ei nu se sfiesc să-l susţină în mod deschis pe Bush atunci când acesta ia iniţiative prin intermediul a diferite legi să ne jefuiască libertăţile sub umbrela protecţiei împotriva terorismului, la fel cum “uită” în mod convenabil cedările lui Bush în faţa lobby-ului pro-avort în diferite momente. Aşadar, cu excepţia câtorva insule de îndârjită rezistenţă, nu a mai rămas nimeni împotriva Noii Ordini Mondiale în afara lumii arabe/islamice.
Dacă printr-un nesperat miracol lumea arabă/islamică ar ieşi victorioasă împotriva actualului măcel, şi dacă influenţa seculară/atee a agendei Noii Ordini Mondiale ar fi reduse la un asemenea nivel încât să permită Occidentului creştin să-şi recapete fundamentul pe care a fost cândva construit, ar trebui ca religia lumii arabe să fie felicitată pentru că nu a cedat în faţa exterminării. Şi noi, creştinii occidentali şi civilizaţia vestică, am fi beneficiarii direcţi ai “extremismului islamic”.
Mark Glenn este american, fost profesor de liceu devenit scriitor/comentator. Articolul de mai sus a apărut în Media Monitors Network (MMN).
http://www.mediamonitors.net/markglenn1.html
Reguli pentru evolutia discipolilor (de Sheikh Abdul Qadir Jilani)
Sheikh Abdul Qadir Gilani (Dumnezeu sa fie multumit de el) a facut cunoscute urmatoarele zece reguli murizilor lui care doreau sa evolueze si sa-si stapaneasca nafs-urile (pornirile ego-ului):
1. Nu mintiti - nici in gluma, nici in serios - pentru ca din momentul in care gura voastra se fereste sa rosteasca o minciuna, Dumnezeu Preainaltul va dilata pieptul si va purifica intelegerea si cunoasterea (ilm). Persoana respectiva va fi ca si cand nici n-ar sti ce este aceea o minciuna. Pentru ea, totul se transforma in adevar. Cand ii aude pe altii mintind, muridul este bine sa se roage ca acestia sa nu mai minta.
2. Muridul este bine sa evite sa blesteme sau sa le faca rau oamenilor sau altor creaturi ale lui Dumnezeu (de la ganganii la Jinni), fiindca a evita sa blestemi si sa faci rau altcuiva sta in caracterul bunilor si fidelilor prieteni ai lui Dumnezeu. Daca cineva se poarta in acest fel, Dumnezeu il/o protejeaza, iar sfarsitul ii va fi favorabil. Acesti murizi vor atinge un inalt nivel al prezentei in Dumnezeu, care ii va apara de nimicire si-i va feri de rau. Dumnezeu rasplateste acea persoana facand din ea o binecuvantare pentru fiintele umane si aducand-o mai aproape de esenta lui Dumnezeu.
3. Muridul este bine sa se tina intotdeauna de cuvant, cu exceptia situatiilor in care are o scuza foarte temeinica. Sa evite sa-si incalce promisiunile, pentru ca a incalca o promisiune este similar cu a minti. Atat timp cat supusul lui Dumnezeu incearca sa-si tina promisiunea, i se deschid portile generozitatii si ale binecuvantarilor. Cei care-L iubesc cu adevarat pe Dumnezeu ii iubesc pe acesti oameni, care ating un inalt nivel al prezentei in Dumnezeu. Este mai bine pentru murid sa se abtina sa faca promisiuni, pentru a nu se face vinovat de incalcarea lor.
4. Chiar daca cineva i-a facut un rau sau l-a nedreptatit, muridul nu trebuie sa se roage ca acelei persoane sa i se intample ceva rau sau sa o blesteme. Chiar daca muridului i se face vreo nedreptate, el/ea nu trebuie sa condamne pe nimeni, nici cu vorba, nici cu fapta. Muridul trebuie sa suporte acel lucru si sa fie rabdator din dragoste pentru Dumnezeu. Aceasta virtute il ridica pe murid la statiuni superioare atat in aceasta lume, cat si in cea de dincolo. O astfel de persoana va fi iubita si de cei care o cunosc, si de cei care o cunosc mai putin.
5. Muridul nu este bine sa acuze alti credinciosi de atribuirea de asociati lui Dumnezeu, de necredinta si nici sa starneasca discordie intre oameni. Aceasta atitudine se apropie de mizericordie si-l ajuta pe murid sa atinga nivele spirituale inalte.
6. Muridul nu ar trebui sa pacatuiasca nici in interior (in inima lui), nici in exterior. Este bine sa evite consumarea alimentelor care nu sunt halal (permise) si sa-si fereasca toate partile trupului de caderea in pacat. Aceasta stare este realizarea cea mai însemnatã din lumea aceasta pe care un murid poate s-o cultive in vederea vietii vesnice.
7. Muridul este bine sa-si castige singur existenta si sa nu constituie o povara pentru cei care sunt independenti de el/ea. Este bine nu numai sa-si poarte singur de grija, ci sa le poarte si altora de grija. Ca urmare a acestei virtuti, teama de Dumnezeu va face ca adoratia murizilor sa fie implinita si respectabila.
8. Muridul/dervisul nu trebuie sau nu ar trebui sa astepte ceva din partea altora, sau sa ravneasca la ceva ce apartine altcuiva. Ar trebui sa nu fie preocupat de lucrurile de care are nevoie, pentru ca a nu avea nevoie de nimic este emblema de onoare si trasatura distinctiva a pioseniei celor cu adevarat credinciosi. Distincþia cea mai inalta, bogatia si nivelul cel mai ridicat este ca cineva sa-si
puna in intregime increderea in Dumnezeu si numai in El. Doar adoptand aceasta atitudine poate dervisul sa fie evlavios. Veneratia se maturizeaza odata cu imbratisarea acestei atitudini. Aceasta este starea si fapta cuiva care I se supune lui Dumnezeu.
9. Un murid/dervis este bine sa nu ia numele lui Dumnezeu in desert si sa nu jure pe Dumnezeu - nici cu sinceritate, nici prefacandu-se, nici intentionat, nici neintentionat, nici din greseala, nici dinadins.
10. Muridul/dervisul este bine sa se straduiasca sa fie ospitalier si umil. Prin umilinta, dervisul atinge nivele superioare de spiritualitate si ramane la acele nivele inalte. Umilinta este fundamentul bunatatii si reprezinta cel mai inalt nivel al acesteia. Ca urmare a acestei virtuti, cei care-L iubesc pe Dumnezeu raman
alaturi de El in vremuri tulburi. Wali-i (sfintii) il viziteaza, nevazuti, pe murid si-l ajuta cand ii este mai greu. Umilinta inseamna sa privesti pe oricine ai intalni ca aflandu-se la un nivel superior tie si sa te gandesti ca ar putea fi mai aproape de Dumnezeu decat esti tu insuti/insati.
Daca muridul intalneste pe cineva mai tanar decat el/ea, ar trebui sa-si spuna: "Aceasta persoana nu s-a razvratit impotriva lui Dumnezeu; eu am facut-o. Sunt convins(a) ca este mai bun(a) decat mine."
Daca muridul intalneste pe cineva mai in etate decat el/ea, ar trebui sa-si spuna: "Aceasta persoana l-a venerat pe Dumnezeu mai mult timp decat mine. Poate ca a atins nivele la care eu inca nu am reusit sa ajung. Poate ca Dumnezeu i-a dezvaluit lucruri pe care mie inca nu mi s-a permis inca sa le cunosc."
Daca muridul intalneste o persoana nestiutoare, el/ea ar trebui sa-si spuna: "Aceasta persoana s-a razvratit impotriva lui Dumnezeu pentru ca era nestiutoare; eu m-am razvratit impotriva lui Dumnezeu cu buna stiinta. Nu stiu ce se va intampla, la sfarsit, nici cu mine, nici cu ea."
Daca muridul intalneste o persoana necredincioasa sau agnostica, el/ea ar trebui sa-si spuna: "Poate ca intr-o buna zi acest necredincios sau acest agnostic va deveni musulman, va avea o purtare mai buna decat am eu, ar putea ajunge intr-un loc mai bun decat mine; eu m-as putea rataci si as putea sfarsi intr-un loc mai rau decat aceasta persoana."
Daca un murid actioneaza cu umilinta in felul acesta, atunci Dumnezeu Preainaltul il cruta de cazne si face ca el/ea sa ajunga la nivelele celor care ofera indrumare din dragoste pentru Dumnezeu. Atunci va fi prietenul cel mai apropiat al lui Dumnezeu Preainaltul.
1. Nu mintiti - nici in gluma, nici in serios - pentru ca din momentul in care gura voastra se fereste sa rosteasca o minciuna, Dumnezeu Preainaltul va dilata pieptul si va purifica intelegerea si cunoasterea (ilm). Persoana respectiva va fi ca si cand nici n-ar sti ce este aceea o minciuna. Pentru ea, totul se transforma in adevar. Cand ii aude pe altii mintind, muridul este bine sa se roage ca acestia sa nu mai minta.
2. Muridul este bine sa evite sa blesteme sau sa le faca rau oamenilor sau altor creaturi ale lui Dumnezeu (de la ganganii la Jinni), fiindca a evita sa blestemi si sa faci rau altcuiva sta in caracterul bunilor si fidelilor prieteni ai lui Dumnezeu. Daca cineva se poarta in acest fel, Dumnezeu il/o protejeaza, iar sfarsitul ii va fi favorabil. Acesti murizi vor atinge un inalt nivel al prezentei in Dumnezeu, care ii va apara de nimicire si-i va feri de rau. Dumnezeu rasplateste acea persoana facand din ea o binecuvantare pentru fiintele umane si aducand-o mai aproape de esenta lui Dumnezeu.
3. Muridul este bine sa se tina intotdeauna de cuvant, cu exceptia situatiilor in care are o scuza foarte temeinica. Sa evite sa-si incalce promisiunile, pentru ca a incalca o promisiune este similar cu a minti. Atat timp cat supusul lui Dumnezeu incearca sa-si tina promisiunea, i se deschid portile generozitatii si ale binecuvantarilor. Cei care-L iubesc cu adevarat pe Dumnezeu ii iubesc pe acesti oameni, care ating un inalt nivel al prezentei in Dumnezeu. Este mai bine pentru murid sa se abtina sa faca promisiuni, pentru a nu se face vinovat de incalcarea lor.
4. Chiar daca cineva i-a facut un rau sau l-a nedreptatit, muridul nu trebuie sa se roage ca acelei persoane sa i se intample ceva rau sau sa o blesteme. Chiar daca muridului i se face vreo nedreptate, el/ea nu trebuie sa condamne pe nimeni, nici cu vorba, nici cu fapta. Muridul trebuie sa suporte acel lucru si sa fie rabdator din dragoste pentru Dumnezeu. Aceasta virtute il ridica pe murid la statiuni superioare atat in aceasta lume, cat si in cea de dincolo. O astfel de persoana va fi iubita si de cei care o cunosc, si de cei care o cunosc mai putin.
5. Muridul nu este bine sa acuze alti credinciosi de atribuirea de asociati lui Dumnezeu, de necredinta si nici sa starneasca discordie intre oameni. Aceasta atitudine se apropie de mizericordie si-l ajuta pe murid sa atinga nivele spirituale inalte.
6. Muridul nu ar trebui sa pacatuiasca nici in interior (in inima lui), nici in exterior. Este bine sa evite consumarea alimentelor care nu sunt halal (permise) si sa-si fereasca toate partile trupului de caderea in pacat. Aceasta stare este realizarea cea mai însemnatã din lumea aceasta pe care un murid poate s-o cultive in vederea vietii vesnice.
7. Muridul este bine sa-si castige singur existenta si sa nu constituie o povara pentru cei care sunt independenti de el/ea. Este bine nu numai sa-si poarte singur de grija, ci sa le poarte si altora de grija. Ca urmare a acestei virtuti, teama de Dumnezeu va face ca adoratia murizilor sa fie implinita si respectabila.
8. Muridul/dervisul nu trebuie sau nu ar trebui sa astepte ceva din partea altora, sau sa ravneasca la ceva ce apartine altcuiva. Ar trebui sa nu fie preocupat de lucrurile de care are nevoie, pentru ca a nu avea nevoie de nimic este emblema de onoare si trasatura distinctiva a pioseniei celor cu adevarat credinciosi. Distincþia cea mai inalta, bogatia si nivelul cel mai ridicat este ca cineva sa-si
puna in intregime increderea in Dumnezeu si numai in El. Doar adoptand aceasta atitudine poate dervisul sa fie evlavios. Veneratia se maturizeaza odata cu imbratisarea acestei atitudini. Aceasta este starea si fapta cuiva care I se supune lui Dumnezeu.
9. Un murid/dervis este bine sa nu ia numele lui Dumnezeu in desert si sa nu jure pe Dumnezeu - nici cu sinceritate, nici prefacandu-se, nici intentionat, nici neintentionat, nici din greseala, nici dinadins.
10. Muridul/dervisul este bine sa se straduiasca sa fie ospitalier si umil. Prin umilinta, dervisul atinge nivele superioare de spiritualitate si ramane la acele nivele inalte. Umilinta este fundamentul bunatatii si reprezinta cel mai inalt nivel al acesteia. Ca urmare a acestei virtuti, cei care-L iubesc pe Dumnezeu raman
alaturi de El in vremuri tulburi. Wali-i (sfintii) il viziteaza, nevazuti, pe murid si-l ajuta cand ii este mai greu. Umilinta inseamna sa privesti pe oricine ai intalni ca aflandu-se la un nivel superior tie si sa te gandesti ca ar putea fi mai aproape de Dumnezeu decat esti tu insuti/insati.
Daca muridul intalneste pe cineva mai tanar decat el/ea, ar trebui sa-si spuna: "Aceasta persoana nu s-a razvratit impotriva lui Dumnezeu; eu am facut-o. Sunt convins(a) ca este mai bun(a) decat mine."
Daca muridul intalneste pe cineva mai in etate decat el/ea, ar trebui sa-si spuna: "Aceasta persoana l-a venerat pe Dumnezeu mai mult timp decat mine. Poate ca a atins nivele la care eu inca nu am reusit sa ajung. Poate ca Dumnezeu i-a dezvaluit lucruri pe care mie inca nu mi s-a permis inca sa le cunosc."
Daca muridul intalneste o persoana nestiutoare, el/ea ar trebui sa-si spuna: "Aceasta persoana s-a razvratit impotriva lui Dumnezeu pentru ca era nestiutoare; eu m-am razvratit impotriva lui Dumnezeu cu buna stiinta. Nu stiu ce se va intampla, la sfarsit, nici cu mine, nici cu ea."
Daca muridul intalneste o persoana necredincioasa sau agnostica, el/ea ar trebui sa-si spuna: "Poate ca intr-o buna zi acest necredincios sau acest agnostic va deveni musulman, va avea o purtare mai buna decat am eu, ar putea ajunge intr-un loc mai bun decat mine; eu m-as putea rataci si as putea sfarsi intr-un loc mai rau decat aceasta persoana."
Daca un murid actioneaza cu umilinta in felul acesta, atunci Dumnezeu Preainaltul il cruta de cazne si face ca el/ea sa ajunga la nivelele celor care ofera indrumare din dragoste pentru Dumnezeu. Atunci va fi prietenul cel mai apropiat al lui Dumnezeu Preainaltul.
marți, aprilie 03, 2007
Abonați-vă la:
Postări (Atom)