Patru condiţii sunt necesare pentru rugăciune :
Îndreptarea spre Ka’bah, starea de puritate [rituală],
Acoperirea corpului aşa cum am menţionat-o,
Spălarea impurităţilor corpului, a veşmintelor şi a solului.
Prima, a treia şi a patra nu anulează
Rugăciunea dacă nu sunt îndeplinite din cauza uitării sau din incapacitate.
Dacă v-aţi rugat în direcţie greşită din eroare,
Rugăciunea este bună, dar e mandub să fie refăcută.
Repetaţi-o dacă este timp,
La fel, dacă aţi uitat să spălaţi impurităţile,
Sau dacă aţi uitat s-o faceţi în direcţia corectă,
Sau să vă acoperiţi aşa cum s-a menţionat.
Totuşi, dacă nu aţi putut să vă acoperiţi sau
N-aţi putut s-o faceţi în direcţia corectă,
Rugăciunea este valabilă şi nu este mandub
Să fie refăcută. Mai sunt şi alte [detalii], dar ne oprim aici.
Actele wajib ale rugăciunii sunt în număr de şaisprezece.
În picioare, spuneţi primul takbir şi intenţia
A ceea ce intenţionaţi să săvârşiţi. Recitaţi Fatihah
În picioare, apoi înclinaţi-vă cu adoraţie.
Reveniţi la poziţia iniţială. Prosternaţi-vă cu supunere.
Redresaţi-vă şi aşezaţi-vă înainte de a doua
Prosternare. Aşezaţi-vă pentru a face Salam.
Respectaţi ordinea menţionată în acest cânt.
Asiguraţi-vă că aveţi o poziţie dreaptă, în picioare sau aşezat.
Păstraţi fiecare poziţie o secundă sau două.
Ceilalţi trebuie să înceapă [fiecare parte a rugăciunii] doar după
Imam şi trebuie să sfârşească [rugăciunea] după ce el spune « Assalamu ‘Alaykum ».
Ei trebuie să aibă intenţia de a se ruga în urma imamului.
În unele cazuri, el trebuie să aibă intenţia de a dirija :
Atunci când se fac două rugăciuni, dar şi în rugăciunea fricii [de Allah],
În fiecare vineri şi atunci când vine să dirijeze din spate.
Fiecare, în rugăciune, trebuie să facă toate actele wajib,
Dar Fatihah, în cazul celor care se află în spatele imamului, este o excepţie.
Pentru rugăciunile wajib, este wajib să fiţi în picioare,
Dar rugăciunile mandub pot fi făcute şi dacă sunteţi aşezaţi.
Dacă nu puteţi sta în picioare, din cauza unei boli
Sau o altă incapacitate, rugaţi-vă aşa cum puteţi.
Dacă nu puteţi să vă aplecaţi, schiţaţi un gest
Pentru o înclinare, şi unul mai accentuat pentru o prosternare.
Dacă nu ştiţi [să recitaţi] Fatihah în arabă,
Rugaţi-vă în spatele cuiva [care ştie] şi păstraţi liniştea.
Dacă sunteţi mut şi nu puteţi vorbi, faceţi
Ce puteţi, dar nu pierdeţi rugăciunea.
Dacă nasul vă sângerează şi credeţi că nu se va opri
Puteţi totuşi să vă rugaţi în timp ce [sângele] curge.
(Ibn ‘Aşir, Ghidul esenţial al ştiinţelor religioase)
miercuri, februarie 14, 2007
Cântul 13. Îmbrăcarea şi sângerarea
Domnişoarelor, trebuie să vă acoperiţi capul
În public sau atunci când împliniţi rugăciunea.
Nu puteţi să vă descoperiţi decât mâinile şi feţele,
Dacă se vede altceva, trebuie să refaceţi rugăciunea.
Aşa este şi nu altfel.
Să nu vă rugaţi decât atunci când sângerarea a încetat.
« Nu sunteţi obligate să refaceţi rugăciunile pierdute, » [1] se spune.
« Dar curăţaţi-vă pentru a putea să vă rugaţi în restul zilei. »
Tinerilor, când sunteţi în public, asiguraţi-vă că nimeni nu vă vede
Deasupra genunchilor şi până la buric.
În rugăciune, nici una dintre aceste părţi nu trebuie să fie expusă.
Iar dacă vă acoperiţi mai mult, nu va fi decât mai bine.
Note:
[1] Este vorba de rugăciunile pierdute în timpul menstruaţiei sau a sângerării post-natale.
(Ibn ‘Aşir, Ghidul esenţial al ştiinţelor religioase)
În public sau atunci când împliniţi rugăciunea.
Nu puteţi să vă descoperiţi decât mâinile şi feţele,
Dacă se vede altceva, trebuie să refaceţi rugăciunea.
Aşa este şi nu altfel.
Să nu vă rugaţi decât atunci când sângerarea a încetat.
« Nu sunteţi obligate să refaceţi rugăciunile pierdute, » [1] se spune.
« Dar curăţaţi-vă pentru a putea să vă rugaţi în restul zilei. »
Tinerilor, când sunteţi în public, asiguraţi-vă că nimeni nu vă vede
Deasupra genunchilor şi până la buric.
În rugăciune, nici una dintre aceste părţi nu trebuie să fie expusă.
Iar dacă vă acoperiţi mai mult, nu va fi decât mai bine.
Note:
[1] Este vorba de rugăciunile pierdute în timpul menstruaţiei sau a sângerării post-natale.
(Ibn ‘Aşir, Ghidul esenţial al ştiinţelor religioase)
sâmbătă, februarie 03, 2007
Ibn ‘Ata’ Allah, Cuvintele de întelepciune (1-10)
01. Semnul cã cineva conteazã pe actiune este diminuarea sperantei lui în caz de esec. [1]
02. A voi deznodãmântul, când Dumnezeu îti impune utilizarea creaturilor, este o cãutare de sine deghizatã.
Dar a dori utilizarea creaturilor când Dumnezeu îti impune deznodãmântul este totuna cu a fi lipsit de ambitie înaltã. [2]
03. Dincolo de zidurile deciziilor divine nu trece nici o fortã psihicã preactivã.
04. Debaraseazã-te de guvernarea ta însuti: ceea ce altul se încarcã pentru tine, nu o fã pentru tine. [3]
05. Efortul tãu de a urma ceea ce-ti este garantat si neglijenta ta în ceea ce-ti este cerut – acestea sunt semne cã ochiul inimii tale e întunecat. [4]
06. Fereste-te de disperare dacã, în ciuda cererilor tale presante, El întârzie în împlinirea lor. Ti-a promis, desigur, ajutorul, dar în ceea ce El a ales pentru tine, nu în ceea ce tu alegi pentru tine însuti, la timpul voit de El, si nu la timpul dorit de tine.
07. De promisiune Sa nu te îndoi deloc, dacã cele promise nu sosesc la momentul potrivit.
Aceasta ar afecta ochiul inimii tale si ar face sã pãleascã strãlucirea constiintei tale.
08. Dacã El îti deschide o cale spre cunoastere, ce conteazã cã operele tale sunt minime?
Aceastã cale, El nu ti-a deschis-o decât pentru cã vrea sã ti Se facã accesibil.
Nu stii cã singurul Sãu dar este cunoasterea, în timp ce operele tale sunt ofranda ta?
Ce comunã mãsurã poate fi între ceea ce El îti dã si ofrandele pe care tu I le prezinti? [5]
09. Multiple sunt operele pentru cã multiformã este elevarea la stãrile mistice.
10. Operele sunt forme fixe: viata le penetreazã prin secretul intentiei pure. [6]
Note:
[1] Sufismul, mãrturisind superioritatea contemplatiei asupra actiunii, nu o eliminã pe aceasta din urmã, ci o asaza în limitele pe care trebuie sã le aibã. Afirmând asadar cã actiunea nu conteazã, nu înseamnã cã aceasta este eliminatã, ci doar împlinitã cu detasare (aceeasi care le este recomandatã în Bhagavad-Gita regilor si celorlalti kshatrya.) Practicarea actiunii prin renuntarea la fructul ei conduce la o atitudine seninã atât în caz de victorie cât si în caz de esec. Mi-am amintit citind acest hikam de versurile lui Kipling: “If you can make one heap of all your winnings / And risk it on one turn of pitch-and-toss, / And lose, and start again at your beginnings / And never breathe a word about your loss”
[2] Prin “deznodãmânt” se are în vedere unirea cu Dumnezeu, disparitia egoului mundan si purificarea sineului divin. “Utilizarea creaturilor” contine mai multe sensuri: trãirea în lume (deci nu în izolare), acceptarea multiplicitãtii aparente (concomitent cu unicitatea divinã), dar concomitent deturnarea acestei multiplicitãti în scopul gãsirii sinelui. Pe de altã parte, “a dori utilizarea creaturilor când Dumnezeu impune deznodãmântul” este pierderea în multiplicitate fãrã dorinta de a ajunge la unitate. În acest hikam este ilustrat foarte bine principiul islamic conform cãreia intentiile noastre în fapte sunt superioare faptelor însele: atât înteleptul cât si nebunul trãiesc în lume, si unul si celãlalt se servesc de ea, doar cã unul ajunge prin lume la Dumnezeu, în timp ce celãlalt rãmâne ancorat în mrejele manifestãrii.
[3] În acest hikam se are în vedere prin “cel ce se încarcã pentru tine” atât shaikh-ul, cât si pe Dumnezeu însusi. Nu este vorba de nici o contradictie, avându-se în vedere cã sunt niveluri diferite: discipolul învatã supunându-se shaikh-ului sãu sã se abandoneze total vointei divine.
[4] “A urma ceea ce este garantat” înseamnã pur si simplu a trãi viata asa cum e ea. Lucrul acesta incredibil de simplu este complicat de cãtre cei mai multi prin: abundenta iluziilor, a dorintelor de tot felul, prin ceea ce Vasile Lovinescu inspirat numea “visãraie”. Asupra trãirii vietii fãrã efort Iisus însusi atrãgea atentia: “Nu vã îngrijiti pentru sufletul vostru ce veti mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vã veti îmbrãca; au nu este sufletul mai mult decât hrana si trupul decât îmbrãcãmintea? Priviti la pãsãrile cerului, cã nu seamãnã, nici nu secerã, nici nu adunã în jitnite, si Tatãl vostru Cel ceresc le hrãneste. Oare nu sunteti voi cu mult mai presus decât ele?” (Matei 6, 25-26). Prin “ochiul inimii” se poate întelege facultatea intuitiei intelectuale.
[5] În acest hadith prin termenul generic de “opere” se au în vedere toate devotiunile binecredinciosului: rugãciunea, postul, invocatia divinã (teomnemia), binefacerile de orice fel asupra creaturilor, judecata dreaptã, bunãvointa, rectitudinea moralã. Toate acestea constituie ceea ce sufistii numesc “pregãtirea ogorului”, ele sunt preparative pentru primirea gratiei divine, dar nu pot fi considerate cauza acesteia, pentru cã nimic nu poate sta la baza milei lui Dumnezeu, si nimic nu este vrednic de ea.
[6] Acest hikam este cu desãvârsire imposibil de înteles pentru moderni din cauza a ceea ce René Guénon a numit “superstitia faptelor”: existã în modernitate o supravalorizare a evenimentului în detrimentul principiului, care duce în teorie la o împãrtire între evenimente “bune” si “rele”, dar în practicã doar la un haos hermeneutic iremediabil. În realitate, din punct de vedere metafizic principiul este superior manifestãrii, sensul – actiunii, iar intentia – faptei. Este demn de crezare cã o faptã “bunã”, care are la bazã o intentie negativã, este golitã de substanta ei beneficã, la fel cum o faptã “rea” se dovedeste salutarã dacã intentia ce a precedat-o este bunã. În sensul disjunctiei dintre fapte si intentii trebuie amintite si desele avertismente ale lui Iisus despre proorocii mincinosi ai timpurilor din urmã, care vor face mari minuni.
02. A voi deznodãmântul, când Dumnezeu îti impune utilizarea creaturilor, este o cãutare de sine deghizatã.
Dar a dori utilizarea creaturilor când Dumnezeu îti impune deznodãmântul este totuna cu a fi lipsit de ambitie înaltã. [2]
03. Dincolo de zidurile deciziilor divine nu trece nici o fortã psihicã preactivã.
04. Debaraseazã-te de guvernarea ta însuti: ceea ce altul se încarcã pentru tine, nu o fã pentru tine. [3]
05. Efortul tãu de a urma ceea ce-ti este garantat si neglijenta ta în ceea ce-ti este cerut – acestea sunt semne cã ochiul inimii tale e întunecat. [4]
06. Fereste-te de disperare dacã, în ciuda cererilor tale presante, El întârzie în împlinirea lor. Ti-a promis, desigur, ajutorul, dar în ceea ce El a ales pentru tine, nu în ceea ce tu alegi pentru tine însuti, la timpul voit de El, si nu la timpul dorit de tine.
07. De promisiune Sa nu te îndoi deloc, dacã cele promise nu sosesc la momentul potrivit.
Aceasta ar afecta ochiul inimii tale si ar face sã pãleascã strãlucirea constiintei tale.
08. Dacã El îti deschide o cale spre cunoastere, ce conteazã cã operele tale sunt minime?
Aceastã cale, El nu ti-a deschis-o decât pentru cã vrea sã ti Se facã accesibil.
Nu stii cã singurul Sãu dar este cunoasterea, în timp ce operele tale sunt ofranda ta?
Ce comunã mãsurã poate fi între ceea ce El îti dã si ofrandele pe care tu I le prezinti? [5]
09. Multiple sunt operele pentru cã multiformã este elevarea la stãrile mistice.
10. Operele sunt forme fixe: viata le penetreazã prin secretul intentiei pure. [6]
Note:
[1] Sufismul, mãrturisind superioritatea contemplatiei asupra actiunii, nu o eliminã pe aceasta din urmã, ci o asaza în limitele pe care trebuie sã le aibã. Afirmând asadar cã actiunea nu conteazã, nu înseamnã cã aceasta este eliminatã, ci doar împlinitã cu detasare (aceeasi care le este recomandatã în Bhagavad-Gita regilor si celorlalti kshatrya.) Practicarea actiunii prin renuntarea la fructul ei conduce la o atitudine seninã atât în caz de victorie cât si în caz de esec. Mi-am amintit citind acest hikam de versurile lui Kipling: “If you can make one heap of all your winnings / And risk it on one turn of pitch-and-toss, / And lose, and start again at your beginnings / And never breathe a word about your loss”
[2] Prin “deznodãmânt” se are în vedere unirea cu Dumnezeu, disparitia egoului mundan si purificarea sineului divin. “Utilizarea creaturilor” contine mai multe sensuri: trãirea în lume (deci nu în izolare), acceptarea multiplicitãtii aparente (concomitent cu unicitatea divinã), dar concomitent deturnarea acestei multiplicitãti în scopul gãsirii sinelui. Pe de altã parte, “a dori utilizarea creaturilor când Dumnezeu impune deznodãmântul” este pierderea în multiplicitate fãrã dorinta de a ajunge la unitate. În acest hikam este ilustrat foarte bine principiul islamic conform cãreia intentiile noastre în fapte sunt superioare faptelor însele: atât înteleptul cât si nebunul trãiesc în lume, si unul si celãlalt se servesc de ea, doar cã unul ajunge prin lume la Dumnezeu, în timp ce celãlalt rãmâne ancorat în mrejele manifestãrii.
[3] În acest hikam se are în vedere prin “cel ce se încarcã pentru tine” atât shaikh-ul, cât si pe Dumnezeu însusi. Nu este vorba de nici o contradictie, avându-se în vedere cã sunt niveluri diferite: discipolul învatã supunându-se shaikh-ului sãu sã se abandoneze total vointei divine.
[4] “A urma ceea ce este garantat” înseamnã pur si simplu a trãi viata asa cum e ea. Lucrul acesta incredibil de simplu este complicat de cãtre cei mai multi prin: abundenta iluziilor, a dorintelor de tot felul, prin ceea ce Vasile Lovinescu inspirat numea “visãraie”. Asupra trãirii vietii fãrã efort Iisus însusi atrãgea atentia: “Nu vã îngrijiti pentru sufletul vostru ce veti mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vã veti îmbrãca; au nu este sufletul mai mult decât hrana si trupul decât îmbrãcãmintea? Priviti la pãsãrile cerului, cã nu seamãnã, nici nu secerã, nici nu adunã în jitnite, si Tatãl vostru Cel ceresc le hrãneste. Oare nu sunteti voi cu mult mai presus decât ele?” (Matei 6, 25-26). Prin “ochiul inimii” se poate întelege facultatea intuitiei intelectuale.
[5] În acest hadith prin termenul generic de “opere” se au în vedere toate devotiunile binecredinciosului: rugãciunea, postul, invocatia divinã (teomnemia), binefacerile de orice fel asupra creaturilor, judecata dreaptã, bunãvointa, rectitudinea moralã. Toate acestea constituie ceea ce sufistii numesc “pregãtirea ogorului”, ele sunt preparative pentru primirea gratiei divine, dar nu pot fi considerate cauza acesteia, pentru cã nimic nu poate sta la baza milei lui Dumnezeu, si nimic nu este vrednic de ea.
[6] Acest hikam este cu desãvârsire imposibil de înteles pentru moderni din cauza a ceea ce René Guénon a numit “superstitia faptelor”: existã în modernitate o supravalorizare a evenimentului în detrimentul principiului, care duce în teorie la o împãrtire între evenimente “bune” si “rele”, dar în practicã doar la un haos hermeneutic iremediabil. În realitate, din punct de vedere metafizic principiul este superior manifestãrii, sensul – actiunii, iar intentia – faptei. Este demn de crezare cã o faptã “bunã”, care are la bazã o intentie negativã, este golitã de substanta ei beneficã, la fel cum o faptã “rea” se dovedeste salutarã dacã intentia ce a precedat-o este bunã. În sensul disjunctiei dintre fapte si intentii trebuie amintite si desele avertismente ale lui Iisus despre proorocii mincinosi ai timpurilor din urmã, care vor face mari minuni.
Despre sufism. 3. Tawakkul
In numele lui Dumnezeu, cel Milos si Milostiv.
bismi’llâhi ‘r-rahmâni ‘r-rahîm.
a. Definitie
b. Conditiile tawakkul-ului
c. Cauze care il fac sa fie dificil
d. Ce forma imbraca el pentru servitor
e. Cum se manifesta in actiunile servitorului
f. Concluzie : efectele tawakkul-ului
a. Definitie
Tawakkul vine de la radacina WKL (wakala) care inseamna mandatare, imputernicire. « X wasala Y » inseamna ca X conteaza pe Y sa il reprezinte, sa ii apere interesele.
In Coran sunt 70 de ocurente ale unor cuvinte avand această radacina.
Tawakkul este o atitudine a inimii, care se incredinteaza mandatarului ei.
Jurjânî (în Cartea definitiilor) : “[Tawakkul] Inseamna increderea ferma in ceea ce este al lui Dumnezeu. Inseamna sa nu-ti intemeiezi speranta pe ajutorul fiintelor umane (adica al altcuiva in afara de Dumnezeu)”.
Tawakkul se traduce, in general, prin “remitere increzatoare” sau prin “
abandonare, lasare in voia lui Dumnezeu”, ca in hikamul 26 al lui Ibn `Atâ Allâh : “Si ma las in voia Ta (’atawakkalu), Tu nu ma abandona (lâ takilnî)”.
Ibn `Âjiba : “Abandonare in voia lui Dumnezeu este atunci cand inima are atata incredere in Dumnezeu incat sa nu se mai bizuiasca decat pe El. Mai inseamna sa fim atasati de Dumnezeu si sa ne lasam in voia Lui in orice situatie, stiind ca El este Atotcunoscator ; sa contam mai mult pe ceea sta in puterea Sa decat pe ceea ce sta in puterea noastra.”
b. Conditii
Fiinta umana nu se incredinteaza altcuiva decat daca crede ca acela poseda anumite calitati (bunatate, tarie, capacitatea de a-l indruma pe un altul etc.)
Cor XI, 123 : “A lui Dumnezeu este Taina cerurilor si a pamantului. Totul la El se reintoarce. Inchina-te Lui si Lui incredinteaza-te. Domnul tau nu este nepasator la ceea ce faptuiti.”
Prima parte a versetului enunta calitatile divine (stiinta, putere, calauzire spre ajungerea la capatul drumului), care indreptatesc ascultarea de porunca ce urmeaza in a doua parte : «Lui incredinteaza-te ».
Hikamul 241 exprima acelasi lucru : “Cel care stie ca totul se afla in mainile Domnului se va concentra inspre lasarea increzatoare in voia Sa.”
Nu putem, deci, decat sa ne bizuim pe El si numai pe El, ca Abraham (pacea fie asupra sa) atunci cand Nimrod si poporul lui au hotarat sa ridice mana impotriva sa. L-au aruncat in foc. Gabriel (pacea fie asupra sa) a venit sa-l intrebe :
- Ce pot sa fac pentru tine ?
Abraham i-a raspuns :
- Tu ? Nimic ! Apoi a adaugat :
- Dumnezeu imi ajunge ; ce Protector nemaipomenit este El ! (hasbiya llâhu wa ni`ma l-wakîl !)
c. Dificultati
Acestea provin fie din:
- fragilitatea increderii in atotputernicia lui Dumnezeu ;
- slabiciunea inimii, din lasitate sau din cauza iluziilor si a capcanelor pe care ni le aseaza in cale ego-ul nostru (nafs).
Tawakkul este, deci, conditionat de fermitatea inimii si de intensitatea certitudinii, iar dhikr-ul permite consolidarea acestor factori, ajutand la dominarea propriului ego. “Semnul remiterii increzatoare este acela ca incetam sa resimtim dorinta de posesiune” (Dhûl-nûn Egipteanul).
Astfel putem sa rezistam tentatiilor Diavolului, al carui obiectiv este acela de a ne abate de la tawakkul. Se relateaza, in legatura cu acest fapt, ca Abû `Uthmân a povestit cele ce urmeaza :
“Iisus (pacea fie asupra sa) se ruga pe varful unui munte, cand Iblis (Diavolul) se apropie de el si il intreba :
- Tu esti cel care afirma ca totul este supus vointei lui Dumnezeu ?
- Da, raspunse acesta.
- Atunci arunca-te de pe aceasta stanca spunand : «Destinul meu este predestinat!»
- Blestemat sa fii tu! Dumnezeu este Cel care-i pune pe robii Sai la incercare, nu robii Sai se cade sa-L puna la incercare pe El. Tot ceea ce i se cere robului lui Dumnezeu este ca acesta sa se abandoneze increzator in Voia Lui (tawakkul) si sa manifeste recunostinta (shukr) pentru binefacerile Sale milostive.”
d. Cele 3 stadii de tawakkul ale servitorului
Diversi autori au vorbit - in decursul secolelor - despre acestea, folosind aceeasi “tipologie” a stadiilor :
- stadiul de servitor care are incredere in protectia si in mila lui Dumnezeu, fara sa ceara nimic in schimb;
- stadiul (mai avansat) comparabil cu cel al copilului si al mamei. Copilul nu o cunoaste decat pe ea, nu i se adreseaza decat ei si nu conteaza decat pe ea. Acesta este « tawakkul-ul autentic », cel al elitei ;
- stadiul (inca si mai avansat) comparabil celui al trupului lipsit de viata aflat in mainile celor care spala mortii. Este stadiul cremei elitei. “Eu ma incredintez lui Dumnezeu, Domnul meu si Domnul vostru. Nu este vietate pe care sa n-o ţină de mot.” (Cor XI : 56)
In legatura cu aceste stadii, Ibn `Âjiba spune : « La cei aflati in primul [stadiu], o suspiciune (indoiala) li se mai strecoara cateodata in minte. La cei aflati in al doilea, nu apare neincrederea, dar ei se ataseaza de mama lor pentru ca se afla in nevoie. Cat despre cei din al treilea stadiu, acestia nu manifesta nici neincredere, nici atasament, pentru ca sunt morti pentru popriul lor suflet si accepta in orice moment ceea ce Dumnezeu hotaraste sa faca din ei.»
e. Faptele celor care resimt tawakkul
Greseala destul de frecventa pe care o fac cei care echivaleaza tawakkul cu inactivitatea, paralizia, cu “laissez-faire-ul”. Este o interpretare gresita pentru ca, dimpotriva, tocmai prin intermediul faptelor servitorului (ceea ce face acesta pentru a-si atinge scopul si a-si realiza proiectele), se reveleaza tawakkul-ul sau.
Dupa al-Ghazâlî, se poate considera ca exista patru modalitati de actiune care, in anumite conditii, nu implica tawakkul-ul servitorului :
Prima modalitate : fapta savarsita in vederea obtinerii a ceva anume:
- lucruri necesare, cum ar fi propriile mijloace de subzistenta (procurare prin actiuni licite, bineinteles). Asteptarea pasiva ca lucrurile de care avem nevoie sa ne parvina pur si simplu, nu inseamna tawakkul. Tawakkul inseamna sa facem ce trebuie facut pentru ca solicitudinea lui Dumnezeu sa se manifeste.
Califul `Umar spunea : “Mutawakkil-ul este cel care seamana samanta si apoi lasa totul in voia lui Dumnezeu.”
Trebuie sa intindem mana pentru ca Dumnezeu sa ne puna hrana in ea, insa Dumnezeu este Cel care procura hrana, actiunea de a ne hrani fiind, prin urmare, doar rezultatul binefacerii Sale si nu al intinderii mainii.
In mod asemanator, hrana spirituala este o favoare pe care ne-o face Dumnezeu, si nu rezultatul efortului nostru.
- rezerve pentru viitor, “in caz ca…” - asa cum a procedat Profetul la plecarea sa in hejira (s-a dotat cu provizii). Este stiinta utila despre care vorbeste Profetul, bagajul util dar insuficient al cautatorului in vederea drumului pe care-l are de strabatut. Atentie, nu inseamna ca ne indoim de capacitatea lui Dumnezeu de a avea grija de noi. Ar fi, atunci, o provocare la adresa Sa, un mod de a-L sfida, de a-L pune la incercare (a se vedea povestioara de mai sus cu ispitirea lui Iisus).
- perfectiunea. Cautarea atingerii perfectiunii in propriile actiuni nu este impotriva tawakkul in masura in care se pune problema de a face lucrurile asa cum trebuie, conform Legii (Shari’a), respectand poruncile divine. Altfel, cautarea perfectiunii inseamna cautarea performantei, inseamna un surplus, deci - indirect - satisfacerea dorintelor ego-ului.
A doua modalitate : economisirea
Si aici, inca o data, nu este vorba de a economisi pentru ca ne indoim de bunavointa divina, ci pentru ca aceasta ne permite sa manifestam prin noi insine solicitudinea divina, devenind instrumentul acesteia. Profetul insusi facea economii ori de cate ori putea, in ideea de a contribui la asigurarea nevoilor oamenilor care depindeau de el : familia sa, ahl al-suffa.
A economisi sau a tezauriza, insa, « de teama zilei de maine » este contrar tawakkul.
A treia modalitate : punerea la adapost de necazuri
Inainte de a ne lasa in voia lui Dumnezeu pentru ca El sa ne protejeze, trebuie sa facem noi insine ceea ce trebuie facut, procedand asemenea celui care incepe prin a-si lega camila sau prin a-si inchide usa (ca sa-si puna bunurile la adapost de hoti), pentru ca abia pe urma sa se lase in voia lui Dumnezeu (si, deci, sa nu-si spuna, in cazul aparitiei unei probleme : « Daca as fi procedat asa si pe dincolo, asta nu s-ar fi intamplat»). Daca modalitatea de protectie impiedica sau nu prejudiciul (furtul, de exemplu), nu depinde de capacitatea noastra de a ne proteja, ci de milosardia pe care ne-o arata Dumnezeu, protejandu-ne (de unde si rugăciunea a`udhu bi llâhi …).
Profetul ne-a oferit exemplul ideal al acestui mod de a ne lasa in voia lui Dumnezeu, atunci cand a spus : “Doamne, nu ma lasa singur cu mine insumi!” Dar nu spunea acest lucru decat dupa ce-si “asumase toate responsabilitatile” : purificare, respectarea Legii, amintirea lui Dumnezeu (dhikr), acte de adoratie etc.
A patra modalitate : indepartarea raului
Dumnezeu a lasat si remediile impotriva maladiilor pe care tot el le-a creat. Aceste remedii ne sunt date pentru ca noi sa le utilizam si, prin urmare, nu contrazic in nici un fel tawakkul. Acesta este si cazul dhikr-ului, remediu impotriva maladiilor inimii, carora le inlatura, putin cate putin, cauzele.
Eficacitatea remediului nu depinde de stradania celui care apeleaza la el, ci de milosardia Celui care l-a creat, milosardie in bratele careia trebuie sa ne abandonam cu toata increderea.
f. Concluzie : efectul tawakkul-ului
Dupa Junaid, “abandonarea increzatoare, in realitatea ei profunda, este atunci când omul este in privinta lui Dumnezeu ca si cand el nici nu ar exista. Iar Dumnezeu va fi, de asemenea, pentru om, ca Cel care a incetat sa mai existe”.
A se lasa cu toata increderea in voia lui Dumnezeu constituie, deci, unul dintre mijloacele de reintoarcere la Dumnezeu, de revenire in proximitatea Sa. In aceasta consta secretul dintre servitor si Domnul sau : tawakkul-ul absolut inseamna renuntarea la tawakkul, adica stingerea in Dumnezeu.
bismi’llâhi ‘r-rahmâni ‘r-rahîm.
a. Definitie
b. Conditiile tawakkul-ului
c. Cauze care il fac sa fie dificil
d. Ce forma imbraca el pentru servitor
e. Cum se manifesta in actiunile servitorului
f. Concluzie : efectele tawakkul-ului
a. Definitie
Tawakkul vine de la radacina WKL (wakala) care inseamna mandatare, imputernicire. « X wasala Y » inseamna ca X conteaza pe Y sa il reprezinte, sa ii apere interesele.
In Coran sunt 70 de ocurente ale unor cuvinte avand această radacina.
Tawakkul este o atitudine a inimii, care se incredinteaza mandatarului ei.
Jurjânî (în Cartea definitiilor) : “[Tawakkul] Inseamna increderea ferma in ceea ce este al lui Dumnezeu. Inseamna sa nu-ti intemeiezi speranta pe ajutorul fiintelor umane (adica al altcuiva in afara de Dumnezeu)”.
Tawakkul se traduce, in general, prin “remitere increzatoare” sau prin “
abandonare, lasare in voia lui Dumnezeu”, ca in hikamul 26 al lui Ibn `Atâ Allâh : “Si ma las in voia Ta (’atawakkalu), Tu nu ma abandona (lâ takilnî)”.
Ibn `Âjiba : “Abandonare in voia lui Dumnezeu este atunci cand inima are atata incredere in Dumnezeu incat sa nu se mai bizuiasca decat pe El. Mai inseamna sa fim atasati de Dumnezeu si sa ne lasam in voia Lui in orice situatie, stiind ca El este Atotcunoscator ; sa contam mai mult pe ceea sta in puterea Sa decat pe ceea ce sta in puterea noastra.”
b. Conditii
Fiinta umana nu se incredinteaza altcuiva decat daca crede ca acela poseda anumite calitati (bunatate, tarie, capacitatea de a-l indruma pe un altul etc.)
Cor XI, 123 : “A lui Dumnezeu este Taina cerurilor si a pamantului. Totul la El se reintoarce. Inchina-te Lui si Lui incredinteaza-te. Domnul tau nu este nepasator la ceea ce faptuiti.”
Prima parte a versetului enunta calitatile divine (stiinta, putere, calauzire spre ajungerea la capatul drumului), care indreptatesc ascultarea de porunca ce urmeaza in a doua parte : «Lui incredinteaza-te ».
Hikamul 241 exprima acelasi lucru : “Cel care stie ca totul se afla in mainile Domnului se va concentra inspre lasarea increzatoare in voia Sa.”
Nu putem, deci, decat sa ne bizuim pe El si numai pe El, ca Abraham (pacea fie asupra sa) atunci cand Nimrod si poporul lui au hotarat sa ridice mana impotriva sa. L-au aruncat in foc. Gabriel (pacea fie asupra sa) a venit sa-l intrebe :
- Ce pot sa fac pentru tine ?
Abraham i-a raspuns :
- Tu ? Nimic ! Apoi a adaugat :
- Dumnezeu imi ajunge ; ce Protector nemaipomenit este El ! (hasbiya llâhu wa ni`ma l-wakîl !)
c. Dificultati
Acestea provin fie din:
- fragilitatea increderii in atotputernicia lui Dumnezeu ;
- slabiciunea inimii, din lasitate sau din cauza iluziilor si a capcanelor pe care ni le aseaza in cale ego-ul nostru (nafs).
Tawakkul este, deci, conditionat de fermitatea inimii si de intensitatea certitudinii, iar dhikr-ul permite consolidarea acestor factori, ajutand la dominarea propriului ego. “Semnul remiterii increzatoare este acela ca incetam sa resimtim dorinta de posesiune” (Dhûl-nûn Egipteanul).
Astfel putem sa rezistam tentatiilor Diavolului, al carui obiectiv este acela de a ne abate de la tawakkul. Se relateaza, in legatura cu acest fapt, ca Abû `Uthmân a povestit cele ce urmeaza :
“Iisus (pacea fie asupra sa) se ruga pe varful unui munte, cand Iblis (Diavolul) se apropie de el si il intreba :
- Tu esti cel care afirma ca totul este supus vointei lui Dumnezeu ?
- Da, raspunse acesta.
- Atunci arunca-te de pe aceasta stanca spunand : «Destinul meu este predestinat!»
- Blestemat sa fii tu! Dumnezeu este Cel care-i pune pe robii Sai la incercare, nu robii Sai se cade sa-L puna la incercare pe El. Tot ceea ce i se cere robului lui Dumnezeu este ca acesta sa se abandoneze increzator in Voia Lui (tawakkul) si sa manifeste recunostinta (shukr) pentru binefacerile Sale milostive.”
d. Cele 3 stadii de tawakkul ale servitorului
Diversi autori au vorbit - in decursul secolelor - despre acestea, folosind aceeasi “tipologie” a stadiilor :
- stadiul de servitor care are incredere in protectia si in mila lui Dumnezeu, fara sa ceara nimic in schimb;
- stadiul (mai avansat) comparabil cu cel al copilului si al mamei. Copilul nu o cunoaste decat pe ea, nu i se adreseaza decat ei si nu conteaza decat pe ea. Acesta este « tawakkul-ul autentic », cel al elitei ;
- stadiul (inca si mai avansat) comparabil celui al trupului lipsit de viata aflat in mainile celor care spala mortii. Este stadiul cremei elitei. “Eu ma incredintez lui Dumnezeu, Domnul meu si Domnul vostru. Nu este vietate pe care sa n-o ţină de mot.” (Cor XI : 56)
In legatura cu aceste stadii, Ibn `Âjiba spune : « La cei aflati in primul [stadiu], o suspiciune (indoiala) li se mai strecoara cateodata in minte. La cei aflati in al doilea, nu apare neincrederea, dar ei se ataseaza de mama lor pentru ca se afla in nevoie. Cat despre cei din al treilea stadiu, acestia nu manifesta nici neincredere, nici atasament, pentru ca sunt morti pentru popriul lor suflet si accepta in orice moment ceea ce Dumnezeu hotaraste sa faca din ei.»
e. Faptele celor care resimt tawakkul
Greseala destul de frecventa pe care o fac cei care echivaleaza tawakkul cu inactivitatea, paralizia, cu “laissez-faire-ul”. Este o interpretare gresita pentru ca, dimpotriva, tocmai prin intermediul faptelor servitorului (ceea ce face acesta pentru a-si atinge scopul si a-si realiza proiectele), se reveleaza tawakkul-ul sau.
Dupa al-Ghazâlî, se poate considera ca exista patru modalitati de actiune care, in anumite conditii, nu implica tawakkul-ul servitorului :
Prima modalitate : fapta savarsita in vederea obtinerii a ceva anume:
- lucruri necesare, cum ar fi propriile mijloace de subzistenta (procurare prin actiuni licite, bineinteles). Asteptarea pasiva ca lucrurile de care avem nevoie sa ne parvina pur si simplu, nu inseamna tawakkul. Tawakkul inseamna sa facem ce trebuie facut pentru ca solicitudinea lui Dumnezeu sa se manifeste.
Califul `Umar spunea : “Mutawakkil-ul este cel care seamana samanta si apoi lasa totul in voia lui Dumnezeu.”
Trebuie sa intindem mana pentru ca Dumnezeu sa ne puna hrana in ea, insa Dumnezeu este Cel care procura hrana, actiunea de a ne hrani fiind, prin urmare, doar rezultatul binefacerii Sale si nu al intinderii mainii.
In mod asemanator, hrana spirituala este o favoare pe care ne-o face Dumnezeu, si nu rezultatul efortului nostru.
- rezerve pentru viitor, “in caz ca…” - asa cum a procedat Profetul la plecarea sa in hejira (s-a dotat cu provizii). Este stiinta utila despre care vorbeste Profetul, bagajul util dar insuficient al cautatorului in vederea drumului pe care-l are de strabatut. Atentie, nu inseamna ca ne indoim de capacitatea lui Dumnezeu de a avea grija de noi. Ar fi, atunci, o provocare la adresa Sa, un mod de a-L sfida, de a-L pune la incercare (a se vedea povestioara de mai sus cu ispitirea lui Iisus).
- perfectiunea. Cautarea atingerii perfectiunii in propriile actiuni nu este impotriva tawakkul in masura in care se pune problema de a face lucrurile asa cum trebuie, conform Legii (Shari’a), respectand poruncile divine. Altfel, cautarea perfectiunii inseamna cautarea performantei, inseamna un surplus, deci - indirect - satisfacerea dorintelor ego-ului.
A doua modalitate : economisirea
Si aici, inca o data, nu este vorba de a economisi pentru ca ne indoim de bunavointa divina, ci pentru ca aceasta ne permite sa manifestam prin noi insine solicitudinea divina, devenind instrumentul acesteia. Profetul insusi facea economii ori de cate ori putea, in ideea de a contribui la asigurarea nevoilor oamenilor care depindeau de el : familia sa, ahl al-suffa.
A economisi sau a tezauriza, insa, « de teama zilei de maine » este contrar tawakkul.
A treia modalitate : punerea la adapost de necazuri
Inainte de a ne lasa in voia lui Dumnezeu pentru ca El sa ne protejeze, trebuie sa facem noi insine ceea ce trebuie facut, procedand asemenea celui care incepe prin a-si lega camila sau prin a-si inchide usa (ca sa-si puna bunurile la adapost de hoti), pentru ca abia pe urma sa se lase in voia lui Dumnezeu (si, deci, sa nu-si spuna, in cazul aparitiei unei probleme : « Daca as fi procedat asa si pe dincolo, asta nu s-ar fi intamplat»). Daca modalitatea de protectie impiedica sau nu prejudiciul (furtul, de exemplu), nu depinde de capacitatea noastra de a ne proteja, ci de milosardia pe care ne-o arata Dumnezeu, protejandu-ne (de unde si rugăciunea a`udhu bi llâhi …).
Profetul ne-a oferit exemplul ideal al acestui mod de a ne lasa in voia lui Dumnezeu, atunci cand a spus : “Doamne, nu ma lasa singur cu mine insumi!” Dar nu spunea acest lucru decat dupa ce-si “asumase toate responsabilitatile” : purificare, respectarea Legii, amintirea lui Dumnezeu (dhikr), acte de adoratie etc.
A patra modalitate : indepartarea raului
Dumnezeu a lasat si remediile impotriva maladiilor pe care tot el le-a creat. Aceste remedii ne sunt date pentru ca noi sa le utilizam si, prin urmare, nu contrazic in nici un fel tawakkul. Acesta este si cazul dhikr-ului, remediu impotriva maladiilor inimii, carora le inlatura, putin cate putin, cauzele.
Eficacitatea remediului nu depinde de stradania celui care apeleaza la el, ci de milosardia Celui care l-a creat, milosardie in bratele careia trebuie sa ne abandonam cu toata increderea.
f. Concluzie : efectul tawakkul-ului
Dupa Junaid, “abandonarea increzatoare, in realitatea ei profunda, este atunci când omul este in privinta lui Dumnezeu ca si cand el nici nu ar exista. Iar Dumnezeu va fi, de asemenea, pentru om, ca Cel care a incetat sa mai existe”.
A se lasa cu toata increderea in voia lui Dumnezeu constituie, deci, unul dintre mijloacele de reintoarcere la Dumnezeu, de revenire in proximitatea Sa. In aceasta consta secretul dintre servitor si Domnul sau : tawakkul-ul absolut inseamna renuntarea la tawakkul, adica stingerea in Dumnezeu.
Cântul 12. Săvârşirea rugăciunii
Să fiţi curaţi. Să fiţi puri. Îmbrăcaţi-vă. Ridicaţi-vă.
Îndreptaţi-vă spre Ka’bah. Formulaţi intenţia şi spuneţi :
« Allahu akbar. » Lăsaţi mâinile jos. Lăsaţi-le să atârne.
Începeţi prin [a recita] Fatihah. Mişcaţi limba [în gură].
Apoi, recitaţi un alt fragment din Coran. Spuneţi : « Allahu akbar, »
Înclinaţi-vă. Priviţi înspre pământ.
[Aplecaţi-vă în unghi de 90o şi] ţineţi-vă genunchii [cu palmele]. Lăudaţi-l pe Allah.
Redresaţi-vă, lăudaţi-l pe Allah, apoi proclamaţi : « Allahu akbar. »
Aşezaţi-vă palmele pe pământ, apoi genunchii, şi în cele din urmă
Faţa. Reveniţi [în genunchi] şi spuneţi : « Allahu akbar. »
Rămânţi drept. Reîncepeţi prin a pronunţa « Allahu akbar. »
Puneţi faţa pe pământ.
Lăudaţi-l pe Domnul. Împingeţi palmele
Spunând : « Allahu akbar ». Ridicaţi-vă în picioare.
Aceasta este o unitate. Acum urmaţi [lectura].
Rugăciunile au una, două, trei sau patru unităţi.
Începeţi [a doua unitate] cu primul capitol [din Coran] încă o dată,
Apoi un alt extras din Coran, ceva mai scurt de data asta.
Apoi, înclinaţi-vă [în unghi de 90o]. Reveniţi la poziţia iniţîală. Prosternaţi-vă.
Aşezaţi-vă [în genunchi]. Prosternaţi-vă. Apoi, aşezaţi-vă [în genunchi], drepţi
Ridicând piciorul drept şi menţinând detegele de la picior
Pe pământ. Plasaţi piciorul stâng sub cel drept.
Coapsa şi piciorul stâng ating solul.
Plasaţi mâna stângă cu palma pe coapsa stângă.
Pliaţi cele trei degete ale mâinii drepte,
Vârfurile lor atingând palma, aproape de police.
Sunt posibile mai multe poziţii, dar oricum,
Policele şi indexul sunt îndreptate înainte.
Mişcaţi indexul precum acele unui ceasornic,
În cerc îngust, încercând să-l păstraţi drept.
Recitaţi salutările şi mărturiile, apoi
Laudele la adresa Profetului şi cererile.
Apoi, puneţi-vă mâna dreaptă pe coapsă.
Spuneţi : « Assalamu ‘Alaykum » o dată, şi s-a terminat.
Uneori, numărul unităţilor [de rugăciune] este patru.
Sau chiar trei, doar una în plus [faţă de ceea ce s-a descris anterior].
Recitaţi Coranul doar în timpul primei
Perechi de unităţi, dar Fatihah de fiecare dată.
Vă aşezaţi la a adoua şi a patra unitate,
Dar şi la a treia pentru rugăciunea Maghreb.
Subh are două unităţi. Dhuhr, ‘Asr,
Şi ‘Isha’ au patru. Maghreb are trei.
Îndreptaţi-vă spre Ka’bah. Formulaţi intenţia şi spuneţi :
« Allahu akbar. » Lăsaţi mâinile jos. Lăsaţi-le să atârne.
Începeţi prin [a recita] Fatihah. Mişcaţi limba [în gură].
Apoi, recitaţi un alt fragment din Coran. Spuneţi : « Allahu akbar, »
Înclinaţi-vă. Priviţi înspre pământ.
[Aplecaţi-vă în unghi de 90o şi] ţineţi-vă genunchii [cu palmele]. Lăudaţi-l pe Allah.
Redresaţi-vă, lăudaţi-l pe Allah, apoi proclamaţi : « Allahu akbar. »
Aşezaţi-vă palmele pe pământ, apoi genunchii, şi în cele din urmă
Faţa. Reveniţi [în genunchi] şi spuneţi : « Allahu akbar. »
Rămânţi drept. Reîncepeţi prin a pronunţa « Allahu akbar. »
Puneţi faţa pe pământ.
Lăudaţi-l pe Domnul. Împingeţi palmele
Spunând : « Allahu akbar ». Ridicaţi-vă în picioare.
Aceasta este o unitate. Acum urmaţi [lectura].
Rugăciunile au una, două, trei sau patru unităţi.
Începeţi [a doua unitate] cu primul capitol [din Coran] încă o dată,
Apoi un alt extras din Coran, ceva mai scurt de data asta.
Apoi, înclinaţi-vă [în unghi de 90o]. Reveniţi la poziţia iniţîală. Prosternaţi-vă.
Aşezaţi-vă [în genunchi]. Prosternaţi-vă. Apoi, aşezaţi-vă [în genunchi], drepţi
Ridicând piciorul drept şi menţinând detegele de la picior
Pe pământ. Plasaţi piciorul stâng sub cel drept.
Coapsa şi piciorul stâng ating solul.
Plasaţi mâna stângă cu palma pe coapsa stângă.
Pliaţi cele trei degete ale mâinii drepte,
Vârfurile lor atingând palma, aproape de police.
Sunt posibile mai multe poziţii, dar oricum,
Policele şi indexul sunt îndreptate înainte.
Mişcaţi indexul precum acele unui ceasornic,
În cerc îngust, încercând să-l păstraţi drept.
Recitaţi salutările şi mărturiile, apoi
Laudele la adresa Profetului şi cererile.
Apoi, puneţi-vă mâna dreaptă pe coapsă.
Spuneţi : « Assalamu ‘Alaykum » o dată, şi s-a terminat.
Uneori, numărul unităţilor [de rugăciune] este patru.
Sau chiar trei, doar una în plus [faţă de ceea ce s-a descris anterior].
Recitaţi Coranul doar în timpul primei
Perechi de unităţi, dar Fatihah de fiecare dată.
Vă aşezaţi la a adoua şi a patra unitate,
Dar şi la a treia pentru rugăciunea Maghreb.
Subh are două unităţi. Dhuhr, ‘Asr,
Şi ‘Isha’ au patru. Maghreb are trei.
Cântul 11. Orarul celor Cinci Rugăciuni
Rugăciunile sunt în număr de cinci, să nu rataţi niciuna.
Fiecare are timpul ei, deci rugaţi-vă în primul timp.
Subh este rugăciunea de dimineaţă, al cărei timp începe în zori,
Dhuhr este cea de după-amiază, când se desenează umbrele,
‘Asr este rugăciunea de după-amiază când se etalează umbrele,
Maghreb este rugăciunea de după apusul soarelui,
‘Isha’ este rugăciunea de după căderea nopţii.
Faceţi Subh când stelele încă mai lucesc,
Faceţi Dhuhr până când umbra voastră nu e mai
Mare ca voi, şi ‘Asr câtă vreme soarele este încă galben.
Faceţi Maghreb puţin după apusul soarelui,
Şi ‘Isha’ până la sfârşitul primei treimi a nopţii.
Al doilea timp al rugăciunii Subh durează până la răsăritul soarelui,
Şi cel al Dhuhr şi ‘Asr atâta vreme câtă soarele încă mai luceşte.
Al doilea timp al rugăciunilor Maghreb şi ‘Isha’ durează până în zori,
Pentru cei a căror spirit a fost absent [la primul timp],
Care erau leşinaţi, adormiţi, sau uitaseră,
Cei care n-au putut găsi nici apă nici piatră,
Şi pentru femeile care sângerau până la al doilea
Timp. Pentru ceilalţi, este rău să aştepte acest timp.
Rugăciunile ar trebui să fie săvârsite atunci când
Soseşte timpul lor. Deci, rugaţi-vă la vreme, atâta timp cât trăiţi.
Fiecare are timpul ei, deci rugaţi-vă în primul timp.
Subh este rugăciunea de dimineaţă, al cărei timp începe în zori,
Dhuhr este cea de după-amiază, când se desenează umbrele,
‘Asr este rugăciunea de după-amiază când se etalează umbrele,
Maghreb este rugăciunea de după apusul soarelui,
‘Isha’ este rugăciunea de după căderea nopţii.
Faceţi Subh când stelele încă mai lucesc,
Faceţi Dhuhr până când umbra voastră nu e mai
Mare ca voi, şi ‘Asr câtă vreme soarele este încă galben.
Faceţi Maghreb puţin după apusul soarelui,
Şi ‘Isha’ până la sfârşitul primei treimi a nopţii.
Al doilea timp al rugăciunii Subh durează până la răsăritul soarelui,
Şi cel al Dhuhr şi ‘Asr atâta vreme câtă soarele încă mai luceşte.
Al doilea timp al rugăciunilor Maghreb şi ‘Isha’ durează până în zori,
Pentru cei a căror spirit a fost absent [la primul timp],
Care erau leşinaţi, adormiţi, sau uitaseră,
Cei care n-au putut găsi nici apă nici piatră,
Şi pentru femeile care sângerau până la al doilea
Timp. Pentru ceilalţi, este rău să aştepte acest timp.
Rugăciunile ar trebui să fie săvârsite atunci când
Soseşte timpul lor. Deci, rugaţi-vă la vreme, atâta timp cât trăiţi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)