rezumat
Dl. Saddiki a explicat, în introducere, dezvoltarea conceptului de simţ civic modern de-a lungul timpului. Au fost trecute în revistă toate etapele: experienţa ateniană (civilizaţia greacă), filozofia luminilor, principiile enunţate de revoluţia franceză. Conferenţiarul a arătat progresele semnificative ale gândirii occidentale, care a reuşit să construiască un tip ideal de cetăţean, actor central al modernităţii. Au fost amintite experienţele franceze, britanice şi scandinave în domeniu.
Islamul, şi în special experienţa medineză a cetăţii profetice au pus în practică dimensiunile simţului civic modern prin intermediul excelenţei comportamentului. Mântuirea individului depinde de salvarea societăţii şi reciproc. Islamul poate, deci, să-şi atribuie avangarda gândirii moderne în materie de simţ civic. Nuanţa distinctivă constă în aceea că simţul civic este sacralizat, în sensul că acesta constituie un mijloc de apropiere de Dumnezeu. Exercitarea propriului simţ civic în toate înţelesurile moderne ale conceptului este un act de adorare.
Educaţia spirituală a maeştrilor sufiţi este, deci, prezentă pentru a completa, a desăvârşi noţiunea de cetăţean modern. Este interesant de reflectat asupra hadith-ului cu corabia [1]. Profetul dă drept exemplu o corabie în care cei aflaţi la nivelul inferior primesc apă de la cei care se află la nivelul superior. Într-o zi, pentru cei dintâi tentaţia [de a accede mai uşor la apă] devine atât de mare, încât se gândesc să sape o gaură în coca corăbiei pentru a se aproviziona nemijlocit cu apă proaspătă, fără să-i mai deranjeze pe cei de la nivelul superior cu solicitările lor. Corabia însăşi este astfel ameninţată [împreună cu toţi cei de pe ea], ceea ce-i face pe cei de la primul nivel să facă uz de toate mijloacele necesare pentru a evita această nenorocire.
Ideea, în acest caz, este că suntem cu toţii responsabili de această casă comună - pământul, lumea noastră -, această corabie pe care ne aflăm împreună. Degradarea mediului înconjurător poate fi foarte bine asimilată cu fapta celor care au pus în pericol corabia.
Acest hadith vorbeşte în modul cel mai clar despre responsabilităţile colective care ne revin, despre îndatoririle noastre, care sunt cele pe care le-a stabilit proprietarul corăbiei, adică Dumnezeu.
Educaţia spirituală va orienta, deci, valorile universale ale simţului civic modern spre o destinaţie care nu se reduce numai la cunoaşterea drepturilor şi a obligaţiilor noastre vizavi de celălalt, ci şi spre adorarea, spre mulţumirea lui Dumnezeu. Virtuţile dreptăţii, ale compasiunii, fraternităţii, iubirii, se pot dezvolta cu ajutorul unor noi dimensiuni: respectarea drepturilor tuturor creaturilor lui Dumnezeu, iubire şi consideraţie faţă de orice creaţie divină etc.
Conferenţiarul s-a referit apoi la solicitudinea musulmanului faţă de toate creaturile.
1. Într-o zi, când Profetul şedea alături de companionii săi, i-a întrebat pe aceştia: “Aveţi vreo veste despre vecinul meu evreu ?” I s-a adus la cunoştinţă că acesta era bolnav. Imediat, Profetul s-a oprit din discuţie şi a spus : “Să mergem chiar acum să-i facem o vizită.”
2. În timpul domniei lui Omar Ibn Khatab, acesta s-a întâlnit cu un evreu bătrân care cerşea. Omar l-a întrebat: “Cum se face că ai ajuns în situaţia asta ?” Evreul i-a răspuns: “Jizia [2] şi vârsta pe care o am.” “În numele lui Dumnezeu, i-a răspuns Omar, nu va spune nimeni că s-a profitat de el când era tânăr şi că la bătrâneţe i s-au luat banii.” A poruncit imediat să i se acorde bătrânului o pensie lunară.
Conferenţiarul a arătat apoi beneficiile educaţiei spirituale şi aportul acesteia la construirea societăţii moderne. Pentru a întări argumentaţia, au fost citate câteva spuse ale Profetului.
Note:
[1] Sahih Bukhari, Volumul 3, Cartea 44, Nr. 673, Relatat de An-Nu'man bin Bashir:
Profetul a spus: “Exemplul celui care rămâne fidel poruncilor şi interdicţiilor lui Allah în comparaţie cu cei care le încalcă, seamănă cu pilda acelor oameni care au tras la sorţi locurile în care vor sta pe o corabie. Unii au primit locuri în partea superioară, alţii în cea inferioară. Când cei din urmă aveau nevoie de apă, trebuiau să urce până sus s-o aducă (lucru care-i deranja pe cei aflaţi la nivelul superior), aşa că şi-au zis: “Haideţi să facem o gaură în partea noastră de corabie (ca să ne luăm singuri apa) şi să nu-i mai deranjăm cu asta pe cei care se află deasupra noastră.” Astfel, dacă cei aflaţi la nivelul superior i-ar fi lăsat pe ceilalţi să facă ceea ce aveau de gând, ar fi pierit toţi oamenii de pe corabie; dacă, însă, i-ar fi împiedicat, ar fi scăpat cu toţii cu viaţă.”
[2] Jizia era un fel de impozit pe care erau obligaţi să-l verse toţi oamenii Cărţii (evrei şi creştini) trăitori în societatea islamică timpurie. Justificarea acestei cereri consta în faptul că ei erau scutiţi de orice zakat (impozitul legal musulman) pe care îl plăteau musulmanii şi care intra la venitul public, precum şi de orice implicare militară în cazul în care hotarele statului musulman ar fi fost ameninţate. În schimbul jizia, statul le garanta evreilor şi creştinilor protecţia bunurilor şi a propriilor persoane.
miercuri, martie 26, 2008
miercuri, martie 19, 2008
Mawlid an-Nabi
Sărbătoare aniversară în care se celebrează naşterea Profetului Muhammad.
Ea se serbează în cea de-a treia lună după 'Ashura, în ziua de 12 a lunii Rabi 'al-awal [ziua care marchează debutul anului hegirian].
Se cunosc mai multe rituri alimentare în cadrul acestei sărbători foarte populare. În Maroc, unde este supranumită 'Id al-'assel ("Sărbătoarea mielului", "Sărbătoarea fină"), laptele - băutură benefică - este nelipsit.
Anul acesta, Mawlid an-Nabi începe mâine, 20 martie.
Ea se serbează în cea de-a treia lună după 'Ashura, în ziua de 12 a lunii Rabi 'al-awal [ziua care marchează debutul anului hegirian].
Se cunosc mai multe rituri alimentare în cadrul acestei sărbători foarte populare. În Maroc, unde este supranumită 'Id al-'assel ("Sărbătoarea mielului", "Sărbătoarea fină"), laptele - băutură benefică - este nelipsit.
Anul acesta, Mawlid an-Nabi începe mâine, 20 martie.
vineri, martie 14, 2008
marți, martie 11, 2008
vineri, martie 07, 2008
Grădina
(riadh; bustan [din stan: grădină în persană]; prin extensie: golestan [grădină de trandafiri])
Grădina simbolizează, în miniatură şi prin aticipare, Grădina supremă "din Lumea Cealaltă", Firdaws, Paradisul.
Nu este de mirare, deci, ca musulmanii, oriunde au atins un anume nivel de rafinament, să dezvolte la maximum conceptul de grădină.
Grădinile se prezintă, astfel, ca o reprezentare centrifugă a lumii sacre, cea care se află în interiorul fiinţei noastre, în opoziţie cu universul profan, a ceea ce este exterior.
Ele se manifestă în jurul unui centru viu, fântâna (simbolul apei care le asigură subzistenţa), se desfăşoară de jur împrejur în regnul vegetal - o altă întruchipare a potenţialului nelimitat al Creaţiei divine, se afirmă în cele din urmă în toate celelalte manifestări.
În definitiv, grădina trebuie să pună în evidenţă semnele paradisiace în felul în care şi le imaginează musulmanul: linişte, frumuseţe, ambianţă frumos mirositoare, pomi fructiferi, loc de meditaţie, susur de ape, bucurie şi veselie în dispunerea florilor etc.
Grădina simbolizează, în miniatură şi prin aticipare, Grădina supremă "din Lumea Cealaltă", Firdaws, Paradisul.
Nu este de mirare, deci, ca musulmanii, oriunde au atins un anume nivel de rafinament, să dezvolte la maximum conceptul de grădină.
Grădinile se prezintă, astfel, ca o reprezentare centrifugă a lumii sacre, cea care se află în interiorul fiinţei noastre, în opoziţie cu universul profan, a ceea ce este exterior.
Ele se manifestă în jurul unui centru viu, fântâna (simbolul apei care le asigură subzistenţa), se desfăşoară de jur împrejur în regnul vegetal - o altă întruchipare a potenţialului nelimitat al Creaţiei divine, se afirmă în cele din urmă în toate celelalte manifestări.
În definitiv, grădina trebuie să pună în evidenţă semnele paradisiace în felul în care şi le imaginează musulmanul: linişte, frumuseţe, ambianţă frumos mirositoare, pomi fructiferi, loc de meditaţie, susur de ape, bucurie şi veselie în dispunerea florilor etc.
sâmbătă, martie 01, 2008
Despre câteva obstacole în parcursul spiritual al discipolului (de Mohammed Mustapha Azzam – Rabat)
Există două categorii de obstacole pe care murîd-ul trebuie să se străduiască să le evite, dacă doreşte să evolueze:
- cele care au legătură cu convingerile sale : despre Dumnezeu, despre oameni, despre ego-ul său, despre şeicul său şi despre fraţii săi, fuqara ;
- cele care au legătură cu purtarea sa pe cale (sulûk).
I – Privitor la convingerile sale, şi mai ales la :
a) credinţa sa în Dumnezeu
Dumnezeu este mai presus de imaginaţia noastră. Este ceea ce se numeşte tanzih, acesta fiind o condiţie a credinţei. Discipolul trebuie să creadă în perfecţiunea divină şi să nu-l reducă pe Dumnezeu la atributele creaturilor Sale. În Coran se spune : “Nimic nu este asemenea Lui” (42, 11)
În istoria islamului, şcolile filozofice au raţionat analitic şi la nesfârşit asupra problemei atributelor divine. Discipolul este destul de departe de aceste “preocupări”, cel puţin până când se realizează prin intermediul tawhîd-ului inimii.
Sfântul şi gnosticul Ibn Mashish afirmă, în cunoscuta sa rugăciune : “azvârle-mă în oceanele Unităţii (ahadiyya) şi scoate-mă din mocirla derutei (ştiinţa unităţii)”.
Experienţa spirituală este singura care-l poate scoate din această mocirlă şi-i poate permite discipolului să realizeze unicitatea iniţiaţilor (tawhîd al-khass), dar nu apelând la prezumţii sau inteligenţă, ci la inimă. Să fim atenţi la acele conversaţii în care suntem tentaţi să discutăm despre atributele lui Dumnezeu, atunci când El este deasupra a ceea ce ne reprezentăm noi.
b) raporturile sale cu oamenii în ansamblul lor
Murîd-ul nu trebuie să dispreţuiască sau să înjosească pe nimeni. Privirea sa este, întru totul, glorificare şi mizericordie. Sufitul Ibn Ata Allah spune că: “Cel care aruncă o privire încărcată de glorificare asupra creaturilor, preia din luminile lor şi ocupă un loc privilegiat pe lângă Dumnezeu. Iar cel care aruncă asupra creaturilor o privire încărcată de dispreţ, acestea preiau din luminile sale şi el este insignifiant pe lângă Dumnezeu. ”
Cel care doreşte proximitatea şi iubirea lui Dumnezeu trebuie să exceleze în politeţea faţă de creaturile Sale : trebuie să le glorifice. Nu trebuie făcută nici o diferenţă între credincios şi necredincios, între sufit şi nesufit, între un discipol al căii şi o persoană din afara acesteia… Trebuie să fim după inima Şeicului nostru, milostivi. Discipolul nu judecă pe nimeni, nu-şi îndreaptă rugăciunile împotriva nimănui etc. Dacă purtarea noastră nu este impregnată de mizericordie şi de compasiune, practica spirituală nu şi-a arătat încă adevăratele roade.
c) raportul său cu ego-ul (an-nafs)
- Murîd-ul să se ferească să utilizeze conceptele fără să le fi gustat semnificaţia prin intermediul experienţei spirituale directe: fana, baqa etc.
- Mai este vorba, de asemenea, de corectarea intenţiei sale (niya) înainte de a întreprinde vreo acţiune. Să-şi pună întrebarea : « Ce doresc eu, acţionând în felul acesta sau în felul celălalt…? De exemplu, de ce mă aflu pe cale ? Ce doresc eu, participând la acea reuniune de dhikr ? Făcând o vizită maestrului meu ? » Intenţia noastră este întotdeauna aceea de a căuta să-I fim pe plac lui Dumnezeu, fără să cerem nimic în schimb [1]. În caz contrar, intenţia noastră este viciată.
- Ni se mai întâmplă şi să recurgem, în conversaţiile noastre, la spuse ale sfinţilor ca şi când am trăi noi înşine acea stare de sfinţenie. Aşa poate fi cazul, de exemplu, faţă de un nou venit. Riscul de derapaj este mare, mai ales că nu devenim realizaţi prin intermediul acelor spuse.
- Tot astfel, trebuie să manifestăm rezerve în legătură cu orice ataşament faţă de alte adkars (invocaţii) în afara celor recomandate de Şeicul nostru. Sufletul este, uneori, înclinat să prefere un anumit dhikr în locul altuia.
d) relaţiile sale cu maestrul
- Primul pericol îl constituie multiplicitatea « maeştrilor » : un savant anume, un anumit maestru stins din viaţă etc. De avut grijă, de exemplu, să nu ne ataşăm de vreun sfânt decedat mai degrabă (sau mai mult) decât de propriul nostru maestru. Primejdia, în acest caz, este că aceste sentimente se dezvoltă uneori fără să ne dăm seama.
- Discipolul poate să se ataşeze de unul sau de mai mulţi fraţi ai săi, până în punctul în care aceştia sfârşesc prin a-i voala realitatea maestrului său. El ar putea, atunci, considera că aceştia se situează la acelaşi nivel cu acela al Şeicului. Ne aflăm, în acest caz, în faţa unei probleme serioase de orientare (tawajuh). Discipolul trebuie să manifeste o glorificare totală faţă de Şeicul său ; în situaţia amintită, influxul spiritual (madad) scade şi progresul spiritual este « deraiat ». Analogia cu antena parabolică pe care trebuie să o orientăm gradat pentru a obţine o imagine clară poate ajuta la înţelegerea acestei chestiuni a orientării, atât de fundamentală pentru discipol. Fraternitatea şi prietenia pe cale nu sunt compromise. Iubirea pe care şi-o poartă fraţii şi surorile este cerută pe cale şi fiecare dintre noi trebuie să vadă în celălalt maestrul.
- Al doilea pericol îl constituie contrazicerea sfaturilor şi indicaţiilor maestrului (ceea ce se numeşte imtital).
- Un alt pericol este acela de a considera că deţinem monopolul intimităţii cu Şeicul, că suntem preferatul lui dintre toţi ceilalţi fuqara. Sentimentul care trebuie nutrit de un murîd este acela că el este asemenea tuturor celorlalţi fraţi ai săi, chiar dacă maestrul îi dă impresia că este privilegiat.
e) relaţiile sale cu ceilalţi discipoli
Riscurile sunt, şi în acest caz, numeroase :
- diminuarea glorificării şi apariţia mizan-ului ;
- privilegierea unora în detrimentul altora ;
- ataşarea de un discipol mai mult decât de ceilalţi : mahabba mergând până la admiraţie excesivă faţă de un discipol la care încep să se întrevadă fructele luminoase ale căii etc. Este o tentaţie cu atât mai reală cu cât ne aflăm, cel mai adesea, în localităţile noastre respective, mai mult alături de discipoli decât de Şeicul nostru. Este nevoie să ne aducem aminte că tot ce i se întâmplă discipolului în materie de lumini, de binecuvântări, nu este decât un ansamblu de reflexe, de epifanii (tajalli) ale maestrului.
II – Privitor la purtarea sa
a) la nivel individual
- Un prim risc îl reprezintă faptul că discipolul nu practică zilnic wird-ul sau nu o face aşa cum i s-a cerut.
- Practica şi, deci, evoluţia, pot fi încetinite, chiar oprite, pur şi simplu ca urmare a diverselor constrângeri cu care se confruntă discipolul. Acesta poate, de asemenea, să constate că rugăciunile sale întârzie să primească răspuns şi că, prin urmare, nu mai are nici un motiv să-şi continue practica. Aici se pune problema ridicată mai sus, şi anume cea a intenţiei, niya, pe care suntem obligaţi să o « reexaminăm ».
- Un alt risc este atunci când discipolul preferă o anumită reuniune de dhikr alteia. « În această ijtima mă simt cel mai bine, alături de discipoli adevăraţi. Ijtima de acolo nu este la fel de luminoasă ca cea de dincolo etc. » Discipolul poate, de asemenea, să ia hotărârea să se limiteze la dhikr şi să uite că nafaqa [2] este la fel de importantă, şi este complementară, sau invers. Atitudinea potrivită este să nu se dea ascultare sufletului, care doreşte cutare sau cutare lucru.
b) la nivel colectiv
- Riscurile ţin aici de o participare scăzută la ijtima, la sarcinile colective etc.
- Tot astfel, discipolul este obligat să respecte angajamentele pe care şi le ia faţă de fraţii săi.
- Cu ocazia discuţiilor despre lucrul pe cale, discipolul nu trebuie să încerce să facă să triumfe punctul său de vedere. Uneori discuţia alunecă de la o intenţie la început nobilă, cum ar fi, de exemplu, căutarea unei soluţii la o anumită problemă apărută pe cale, la o luptă pentru impunerea propriilor puncte de vedere. Aici, iarăşi, în spatele intenţiilor lăudabile se ascunde doar ego-ul. Discipolul trebuie să fie dispus să accepte ca punctul său de vedere să fie agreat sau refuzat.
- Un alt risc este lucrul individual necoordonat, neautorizat, care nu se bucură de nici un idhn din partea muqaddim-ului. Ideea, aici, este că gândim că muqaddim-ul nu trebuie consultat fiindcă este « incompetent » în domeniul în care dorim să ne manifestăm, sau prea rezervat şi că, deci, putem face lucrurile noi înşine, rezultatul final justificând mijloacele. Această atitudine constituie o lipsă de adab faţă de cale, o scădere a glorificării şi o transgresiune a sfaturilor maestrului, care a desemnat acest muqaddim şi l-a investit cu un idhn particular. Ideea este să glorificăm idhn-ul maestrului cu care este investit muqaddim-ul. Se poate perfect de bine ajunge la o conciliere între lucrul individual şi consultarea propriului muqaddim. Muqaddim-ul trebuie să fie informat despre toate iniţiativele, ca să nu se ajungă la o încălcare prejudiciabilă a lucrului pe cale.
- Discipolul trebuie, de asemenea, să evite vorbăria şi glumele în exces şi în special toate vulgarităţile. Sidi Hamza a spus despre ele : « acestea sting luminile inimii».
- Discipolul trebuie, de asemenea, să stea departe de bârfe, frivolităţi, să se ferească să-i vorbească pe alţii de rău (chiar dacă defectele pe care le observă sunt reale). Atitudinea potrivită sufitului este aceea de a acoperi defectele altuia… Un hadith cunoscut spune : « Celui care dezvăluie defectele fratelui său, Dumnezeu îi va dezvălui propriile defecte chiar în mijlocul alor săi, în mijlocul căminului său… »
- Trebuie, de asemenea, să arate un minim respect responsabililor, celor (fraţi şi surori) cărora li s-a încredinţat o misiune (indiferent care ar fi aceasta) pe cale.
- Solicitarea permisiunii este un aspect important al învăţăturii sufite. Într-o reuniune de dhikr, discipolul nu ar trebui să se ridice fără să-i facă un semn muqaddim-ului sau celui care răspunde de această reuniune, pentru a-i semnala necesitatea de a-şi reface abluţiunea. Pe vremuri, discipolii solicitau această permisiune chiar şi pentru a întreprinde o călătorie. Ideea nu este aceea că permisiunea risca să fie refuzată, ci faptul că discipolul manifesta respect faţă de fraţii săi şi pleca la drum sub protecţia rugăciunilor lor. În ceea ce-i privea pe fraţii săi, era important ca aceştia să cunoască motivul acestei absenţe : « X este plecat în călătorie, deci nu este bolnav ». Trebuie bine înţeles că nu se pune problema negării libertăţii individuale, ci de a manifesta unui profund adab, o sacralizare a tuturor clipelor pe care le trăim, o nevoie de a ne afla neîncetat în prezenţa divină binefăcătoare.
- Un risc important legat de acest adab - condiţie a evoluţiei spirituale, este acela de a avea o relaţie directă cu Şeicul şi de a considera că ne putem lipsi de fraţi şi de surori. Discipolii sunt purtători ai sirr-ului şi sunt tot atâtea faţete ale Şeicului. Un adagiu sufit spune: « Şeicul se naşte, iar fuqara se educă. ».
- În aceeaşi ordine de idei, discipolul ar putea « scurt-circuita » muqaddim-ul, vorbind direct cu Şeicul şi venind apoi să le spună fraţilor săi: « Şeicul a spus că trebuie să faceţi aşa sau pe dincolo ».
Iată, deci, dragi fraţi, câteva dintre obstacolele care pot apărea în parcursul spiritual al discipolului, să-i încetinească evoluţia sau chiar să-l abată de pe cale. Dumnezeu să ne păzească!
Note:
[1] O mică precizare. Nu trebuie să considerăm că faptul de a fi atenţi la propria intenţie ne interzice să ne rugăm pentru noi înşine, pentru cei apropiaţi sau pentru un prieten. Nu există un loc mai bun ca să-i cerem lui Dumnezeu să ne uşureze greutăţile, să ne ajute în rezolvarea problemelor (anumite probleme personale pot, de altfel, să ne încetinească progresul, practicile…) decât reuniunile de dhikr, prosternările din rugăciunile noastre, proximitatea Şeicului. Sunt două niveluri de intenţie diferite.
[2] Nafaqa înseamnă în arabă "conservare, păstrare".Termenul este folosit în text cu sensul de "prosternări" (as-salat). Acestea sunt considerate de către sufi drept opere pentru păstrarea nivelului religios, în vreme ce "invocaţia" (dhikr) este pentru sporire.
- cele care au legătură cu convingerile sale : despre Dumnezeu, despre oameni, despre ego-ul său, despre şeicul său şi despre fraţii săi, fuqara ;
- cele care au legătură cu purtarea sa pe cale (sulûk).
I – Privitor la convingerile sale, şi mai ales la :
a) credinţa sa în Dumnezeu
Dumnezeu este mai presus de imaginaţia noastră. Este ceea ce se numeşte tanzih, acesta fiind o condiţie a credinţei. Discipolul trebuie să creadă în perfecţiunea divină şi să nu-l reducă pe Dumnezeu la atributele creaturilor Sale. În Coran se spune : “Nimic nu este asemenea Lui” (42, 11)
În istoria islamului, şcolile filozofice au raţionat analitic şi la nesfârşit asupra problemei atributelor divine. Discipolul este destul de departe de aceste “preocupări”, cel puţin până când se realizează prin intermediul tawhîd-ului inimii.
Sfântul şi gnosticul Ibn Mashish afirmă, în cunoscuta sa rugăciune : “azvârle-mă în oceanele Unităţii (ahadiyya) şi scoate-mă din mocirla derutei (ştiinţa unităţii)”.
Experienţa spirituală este singura care-l poate scoate din această mocirlă şi-i poate permite discipolului să realizeze unicitatea iniţiaţilor (tawhîd al-khass), dar nu apelând la prezumţii sau inteligenţă, ci la inimă. Să fim atenţi la acele conversaţii în care suntem tentaţi să discutăm despre atributele lui Dumnezeu, atunci când El este deasupra a ceea ce ne reprezentăm noi.
b) raporturile sale cu oamenii în ansamblul lor
Murîd-ul nu trebuie să dispreţuiască sau să înjosească pe nimeni. Privirea sa este, întru totul, glorificare şi mizericordie. Sufitul Ibn Ata Allah spune că: “Cel care aruncă o privire încărcată de glorificare asupra creaturilor, preia din luminile lor şi ocupă un loc privilegiat pe lângă Dumnezeu. Iar cel care aruncă asupra creaturilor o privire încărcată de dispreţ, acestea preiau din luminile sale şi el este insignifiant pe lângă Dumnezeu. ”
Cel care doreşte proximitatea şi iubirea lui Dumnezeu trebuie să exceleze în politeţea faţă de creaturile Sale : trebuie să le glorifice. Nu trebuie făcută nici o diferenţă între credincios şi necredincios, între sufit şi nesufit, între un discipol al căii şi o persoană din afara acesteia… Trebuie să fim după inima Şeicului nostru, milostivi. Discipolul nu judecă pe nimeni, nu-şi îndreaptă rugăciunile împotriva nimănui etc. Dacă purtarea noastră nu este impregnată de mizericordie şi de compasiune, practica spirituală nu şi-a arătat încă adevăratele roade.
c) raportul său cu ego-ul (an-nafs)
- Murîd-ul să se ferească să utilizeze conceptele fără să le fi gustat semnificaţia prin intermediul experienţei spirituale directe: fana, baqa etc.
- Mai este vorba, de asemenea, de corectarea intenţiei sale (niya) înainte de a întreprinde vreo acţiune. Să-şi pună întrebarea : « Ce doresc eu, acţionând în felul acesta sau în felul celălalt…? De exemplu, de ce mă aflu pe cale ? Ce doresc eu, participând la acea reuniune de dhikr ? Făcând o vizită maestrului meu ? » Intenţia noastră este întotdeauna aceea de a căuta să-I fim pe plac lui Dumnezeu, fără să cerem nimic în schimb [1]. În caz contrar, intenţia noastră este viciată.
- Ni se mai întâmplă şi să recurgem, în conversaţiile noastre, la spuse ale sfinţilor ca şi când am trăi noi înşine acea stare de sfinţenie. Aşa poate fi cazul, de exemplu, faţă de un nou venit. Riscul de derapaj este mare, mai ales că nu devenim realizaţi prin intermediul acelor spuse.
- Tot astfel, trebuie să manifestăm rezerve în legătură cu orice ataşament faţă de alte adkars (invocaţii) în afara celor recomandate de Şeicul nostru. Sufletul este, uneori, înclinat să prefere un anumit dhikr în locul altuia.
d) relaţiile sale cu maestrul
- Primul pericol îl constituie multiplicitatea « maeştrilor » : un savant anume, un anumit maestru stins din viaţă etc. De avut grijă, de exemplu, să nu ne ataşăm de vreun sfânt decedat mai degrabă (sau mai mult) decât de propriul nostru maestru. Primejdia, în acest caz, este că aceste sentimente se dezvoltă uneori fără să ne dăm seama.
- Discipolul poate să se ataşeze de unul sau de mai mulţi fraţi ai săi, până în punctul în care aceştia sfârşesc prin a-i voala realitatea maestrului său. El ar putea, atunci, considera că aceştia se situează la acelaşi nivel cu acela al Şeicului. Ne aflăm, în acest caz, în faţa unei probleme serioase de orientare (tawajuh). Discipolul trebuie să manifeste o glorificare totală faţă de Şeicul său ; în situaţia amintită, influxul spiritual (madad) scade şi progresul spiritual este « deraiat ». Analogia cu antena parabolică pe care trebuie să o orientăm gradat pentru a obţine o imagine clară poate ajuta la înţelegerea acestei chestiuni a orientării, atât de fundamentală pentru discipol. Fraternitatea şi prietenia pe cale nu sunt compromise. Iubirea pe care şi-o poartă fraţii şi surorile este cerută pe cale şi fiecare dintre noi trebuie să vadă în celălalt maestrul.
- Al doilea pericol îl constituie contrazicerea sfaturilor şi indicaţiilor maestrului (ceea ce se numeşte imtital).
- Un alt pericol este acela de a considera că deţinem monopolul intimităţii cu Şeicul, că suntem preferatul lui dintre toţi ceilalţi fuqara. Sentimentul care trebuie nutrit de un murîd este acela că el este asemenea tuturor celorlalţi fraţi ai săi, chiar dacă maestrul îi dă impresia că este privilegiat.
e) relaţiile sale cu ceilalţi discipoli
Riscurile sunt, şi în acest caz, numeroase :
- diminuarea glorificării şi apariţia mizan-ului ;
- privilegierea unora în detrimentul altora ;
- ataşarea de un discipol mai mult decât de ceilalţi : mahabba mergând până la admiraţie excesivă faţă de un discipol la care încep să se întrevadă fructele luminoase ale căii etc. Este o tentaţie cu atât mai reală cu cât ne aflăm, cel mai adesea, în localităţile noastre respective, mai mult alături de discipoli decât de Şeicul nostru. Este nevoie să ne aducem aminte că tot ce i se întâmplă discipolului în materie de lumini, de binecuvântări, nu este decât un ansamblu de reflexe, de epifanii (tajalli) ale maestrului.
II – Privitor la purtarea sa
a) la nivel individual
- Un prim risc îl reprezintă faptul că discipolul nu practică zilnic wird-ul sau nu o face aşa cum i s-a cerut.
- Practica şi, deci, evoluţia, pot fi încetinite, chiar oprite, pur şi simplu ca urmare a diverselor constrângeri cu care se confruntă discipolul. Acesta poate, de asemenea, să constate că rugăciunile sale întârzie să primească răspuns şi că, prin urmare, nu mai are nici un motiv să-şi continue practica. Aici se pune problema ridicată mai sus, şi anume cea a intenţiei, niya, pe care suntem obligaţi să o « reexaminăm ».
- Un alt risc este atunci când discipolul preferă o anumită reuniune de dhikr alteia. « În această ijtima mă simt cel mai bine, alături de discipoli adevăraţi. Ijtima de acolo nu este la fel de luminoasă ca cea de dincolo etc. » Discipolul poate, de asemenea, să ia hotărârea să se limiteze la dhikr şi să uite că nafaqa [2] este la fel de importantă, şi este complementară, sau invers. Atitudinea potrivită este să nu se dea ascultare sufletului, care doreşte cutare sau cutare lucru.
b) la nivel colectiv
- Riscurile ţin aici de o participare scăzută la ijtima, la sarcinile colective etc.
- Tot astfel, discipolul este obligat să respecte angajamentele pe care şi le ia faţă de fraţii săi.
- Cu ocazia discuţiilor despre lucrul pe cale, discipolul nu trebuie să încerce să facă să triumfe punctul său de vedere. Uneori discuţia alunecă de la o intenţie la început nobilă, cum ar fi, de exemplu, căutarea unei soluţii la o anumită problemă apărută pe cale, la o luptă pentru impunerea propriilor puncte de vedere. Aici, iarăşi, în spatele intenţiilor lăudabile se ascunde doar ego-ul. Discipolul trebuie să fie dispus să accepte ca punctul său de vedere să fie agreat sau refuzat.
- Un alt risc este lucrul individual necoordonat, neautorizat, care nu se bucură de nici un idhn din partea muqaddim-ului. Ideea, aici, este că gândim că muqaddim-ul nu trebuie consultat fiindcă este « incompetent » în domeniul în care dorim să ne manifestăm, sau prea rezervat şi că, deci, putem face lucrurile noi înşine, rezultatul final justificând mijloacele. Această atitudine constituie o lipsă de adab faţă de cale, o scădere a glorificării şi o transgresiune a sfaturilor maestrului, care a desemnat acest muqaddim şi l-a investit cu un idhn particular. Ideea este să glorificăm idhn-ul maestrului cu care este investit muqaddim-ul. Se poate perfect de bine ajunge la o conciliere între lucrul individual şi consultarea propriului muqaddim. Muqaddim-ul trebuie să fie informat despre toate iniţiativele, ca să nu se ajungă la o încălcare prejudiciabilă a lucrului pe cale.
- Discipolul trebuie, de asemenea, să evite vorbăria şi glumele în exces şi în special toate vulgarităţile. Sidi Hamza a spus despre ele : « acestea sting luminile inimii».
- Discipolul trebuie, de asemenea, să stea departe de bârfe, frivolităţi, să se ferească să-i vorbească pe alţii de rău (chiar dacă defectele pe care le observă sunt reale). Atitudinea potrivită sufitului este aceea de a acoperi defectele altuia… Un hadith cunoscut spune : « Celui care dezvăluie defectele fratelui său, Dumnezeu îi va dezvălui propriile defecte chiar în mijlocul alor săi, în mijlocul căminului său… »
- Trebuie, de asemenea, să arate un minim respect responsabililor, celor (fraţi şi surori) cărora li s-a încredinţat o misiune (indiferent care ar fi aceasta) pe cale.
- Solicitarea permisiunii este un aspect important al învăţăturii sufite. Într-o reuniune de dhikr, discipolul nu ar trebui să se ridice fără să-i facă un semn muqaddim-ului sau celui care răspunde de această reuniune, pentru a-i semnala necesitatea de a-şi reface abluţiunea. Pe vremuri, discipolii solicitau această permisiune chiar şi pentru a întreprinde o călătorie. Ideea nu este aceea că permisiunea risca să fie refuzată, ci faptul că discipolul manifesta respect faţă de fraţii săi şi pleca la drum sub protecţia rugăciunilor lor. În ceea ce-i privea pe fraţii săi, era important ca aceştia să cunoască motivul acestei absenţe : « X este plecat în călătorie, deci nu este bolnav ». Trebuie bine înţeles că nu se pune problema negării libertăţii individuale, ci de a manifesta unui profund adab, o sacralizare a tuturor clipelor pe care le trăim, o nevoie de a ne afla neîncetat în prezenţa divină binefăcătoare.
- Un risc important legat de acest adab - condiţie a evoluţiei spirituale, este acela de a avea o relaţie directă cu Şeicul şi de a considera că ne putem lipsi de fraţi şi de surori. Discipolii sunt purtători ai sirr-ului şi sunt tot atâtea faţete ale Şeicului. Un adagiu sufit spune: « Şeicul se naşte, iar fuqara se educă. ».
- În aceeaşi ordine de idei, discipolul ar putea « scurt-circuita » muqaddim-ul, vorbind direct cu Şeicul şi venind apoi să le spună fraţilor săi: « Şeicul a spus că trebuie să faceţi aşa sau pe dincolo ».
Iată, deci, dragi fraţi, câteva dintre obstacolele care pot apărea în parcursul spiritual al discipolului, să-i încetinească evoluţia sau chiar să-l abată de pe cale. Dumnezeu să ne păzească!
Note:
[1] O mică precizare. Nu trebuie să considerăm că faptul de a fi atenţi la propria intenţie ne interzice să ne rugăm pentru noi înşine, pentru cei apropiaţi sau pentru un prieten. Nu există un loc mai bun ca să-i cerem lui Dumnezeu să ne uşureze greutăţile, să ne ajute în rezolvarea problemelor (anumite probleme personale pot, de altfel, să ne încetinească progresul, practicile…) decât reuniunile de dhikr, prosternările din rugăciunile noastre, proximitatea Şeicului. Sunt două niveluri de intenţie diferite.
[2] Nafaqa înseamnă în arabă "conservare, păstrare".Termenul este folosit în text cu sensul de "prosternări" (as-salat). Acestea sunt considerate de către sufi drept opere pentru păstrarea nivelului religios, în vreme ce "invocaţia" (dhikr) este pentru sporire.
Educaţia spirituală, de ieri şi până astăzi (de Mohamed Sahri – Fes)
rezumat
Sidi Sahri a dezvoltat trei aspecte :
- sufismul
- necesitatea sufismului
- sufismul între ieri şi astăzi
I – În ceea ce priveşte sufismul, echivalentul său în sfântul Coran este tazquia, purificare. « El este Cel ce a trimis printre cei neştitori, un profet luat dintre ei pentru a le recita versete care-i curăţă (yuzakihim), care-i învaţă Cartea şi înţelepciunea » (62, 2).
Echivalentul în sunna este ihssan (excelenţă), cea mai înaltă dintre staţiunile (maqam) religiei. Găsim o definiţie chiar în celebrul hadith aşa-zis al lui Jibril (Gabriel).
Această realitate a sufismului are, deci, fundamente exclusiv şi indiscutabil islamice.
Cel care s-a realizat succesiv prin intermediul celor trei staţiuni (1- Islam, 2 - Iman, 3 - Ihssan) nu este, deci, nicidecum un inovator de condamnat, ci pur şi simplu un credincios sincer care doreşte să-şi completeze, să-şi desăvârşească credinţa.
Cel care rămâne la nivelul 1 al Islamului o face, fără îndoială, ca urmare a unei palide ambiţii spirituale.
Cel care se găseşte la nivelul 1 sau 2 ale credinţei nu poate îndruma pe cineva care doreşte să atingă nivelul 3, cel al Ihssan-ului.
Nu putem, deci, reproşa unui bărbat sau unei femei că doresc să îndepărteze vălul (sau să reducă distanţa) între el (sau ea) şi creatorul lor.
Sufismul este, aşadar, un nivel indisociabil al edificiului numit Islam.
Ceea ce s-a întâmplat, de fapt, în cursul istoriei Islamului este că nivelul al 3-lea a fost « distrus », ceea ce i-a adus pe oameni să nege posibilităţile metafizice de atingere a acestui nivel 3. Cine nu a cunoscut decât nivelul 1, nu poate admite că există şi alte niveluri ale credinţei.
Problema constă în faptul că religia credinciosului nu este completă decât dacă este atins şi nivelul al 3-lea.
II – În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare : este sufismul necesar ?
Se poate spune că ceea ce caraterizează astăzi societatea modernă este nepăsarea. Aceasta este regula de conduită.
Pasiunile au preluat controlul inimii. Omul nu-şi mai poate controla pasiunile sau lupta împotriva ego-ului său. Dimensiunea spirituală a omului a fost pusă în şah.
Nu s-ar putea firma că acest om are nevoie de un sprijin, de o susţinere/asistenţă, de un ajutor ?
Astăzi se admite ca o ţară să poată solicita ajutor ca să iasă din subdezvoltarea ştiinţifică.
Această regulă, că cel slab are nevoie de cel puternic, unanim acceptată, este valabilă şi în domeniul spiritual.
Tot astfel, un suflet slab sau slăbit nu are, oare, nevoie de un suflet puternic pentru a-l ajuta ? Cu atât mai mult cu cât mântuirea sufletului este un obiectiv suprem, ea este scopul existenţei.
Omul care nutreşte acest sentiment nu este de dispreţuit, ci de felicitat, fiindcă se află pe calea cea bună.
Bineînţeles, de acest gen de ajutor n-are nimeni nevoie. Ne vom auzi apunând: « Sunt capabil să reuşesc şi singur ! » « Credinţa mea îmi ajunge ! Ce mai există în afară de ceea ce trăiesc ? »
III – În ceea ce priveşte cel de-al treilea aspect: sufismul de ieri şi până astăzi
Este important de ştiut este că, de-a lungul timpului, obiectivul maeştrilor spirituali a fost întotdeauna acelaşi: cunoaşterea lui Dumnezeu şi proximitatea de Dumnezeu.
“Materia primă” pe care o utilizezază pentru refacerea sufletelor destrămate este, şi ea, aceeaşi: luminile muhammadiene.
Profetul a adus un ansamblu de reguli divine care au fost, ulterior, codificate. Este dimensiunea legislativă, exoterică a mesagerului lui Dumnezeu. Însă Profetul are şi o dimensiune interioară, luminoasă (« o magmă de lumină », cum o descriu gnosticii). Aceste lumini au fost comunicate de la inimă la inimă. Aceste lumini sunt cele care permit şeicilor să refacă sufletele destrămate. Luminile sunt una, dar pentru reconstruirea personalităţii interioare, a sufletelor destrămate, metodele educative diferă.
Altădată, austeritatea (takhalli) era aceea care preceda înfrumuseţarea (tahalli) şi, în sfârşit, manifestarea/teofania (tajalli), altfel spus cunoaşterea, adorarea fără să-L vezi, tajalli lui Dumnezeu în tine.
Astăzi, această metodă este dificil de pus în practică din cauza fragilităţii conştiinţei spirituale. În aceste condiţii, cum să i se ceară discipolului să treacă prin takhalli înainte de tahalli?
Pe calea noastră, maestrul spiritual, Sidi Hamza, are o metodă diferită: tahalli-takhalli-tajalli.
Nu mai există condiţii prealabile, ca altădată, cu excepţia dhikr-ului. Luminile dhikr-ului vor alunga din inimă pasiunile şi vor reda discipolului controlul asupra propriului ego.
Acest principiu educativ este singurul adoptat, singurul care-i poate atrage pe oameni şi care îi poate face să-L iubească pe Dumnezeu şi pe Profetul Său. Este dovada că maestrul viu de astăzi a rezumat totul în dhikr, că posedă, astfel, o extraordinară putere spirituală.
Altădată, discipolul participa într-o oarecare măsură la propria sa educaţie, ajutându-l pe maestru în demersul său educativ.
Astăzi, puterea spirituală a dhikr-ului este atât de intensă încât e capabilă să transforme discipolul pe nesimţite, fără să necesite din partea sa eforturile de odinioară.
Aceasta este o binecuvântare de-a lui Dumnezeu, care ne cunoaşte preocupările, slăbiciunile şi de aceea ni l-a trimis pe şeic ca pe o binecuvântare.
Sidi Sahri a dezvoltat trei aspecte :
- sufismul
- necesitatea sufismului
- sufismul între ieri şi astăzi
I – În ceea ce priveşte sufismul, echivalentul său în sfântul Coran este tazquia, purificare. « El este Cel ce a trimis printre cei neştitori, un profet luat dintre ei pentru a le recita versete care-i curăţă (yuzakihim), care-i învaţă Cartea şi înţelepciunea » (62, 2).
Echivalentul în sunna este ihssan (excelenţă), cea mai înaltă dintre staţiunile (maqam) religiei. Găsim o definiţie chiar în celebrul hadith aşa-zis al lui Jibril (Gabriel).
Această realitate a sufismului are, deci, fundamente exclusiv şi indiscutabil islamice.
Cel care s-a realizat succesiv prin intermediul celor trei staţiuni (1- Islam, 2 - Iman, 3 - Ihssan) nu este, deci, nicidecum un inovator de condamnat, ci pur şi simplu un credincios sincer care doreşte să-şi completeze, să-şi desăvârşească credinţa.
Cel care rămâne la nivelul 1 al Islamului o face, fără îndoială, ca urmare a unei palide ambiţii spirituale.
Cel care se găseşte la nivelul 1 sau 2 ale credinţei nu poate îndruma pe cineva care doreşte să atingă nivelul 3, cel al Ihssan-ului.
Nu putem, deci, reproşa unui bărbat sau unei femei că doresc să îndepărteze vălul (sau să reducă distanţa) între el (sau ea) şi creatorul lor.
Sufismul este, aşadar, un nivel indisociabil al edificiului numit Islam.
Ceea ce s-a întâmplat, de fapt, în cursul istoriei Islamului este că nivelul al 3-lea a fost « distrus », ceea ce i-a adus pe oameni să nege posibilităţile metafizice de atingere a acestui nivel 3. Cine nu a cunoscut decât nivelul 1, nu poate admite că există şi alte niveluri ale credinţei.
Problema constă în faptul că religia credinciosului nu este completă decât dacă este atins şi nivelul al 3-lea.
II – În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare : este sufismul necesar ?
Se poate spune că ceea ce caraterizează astăzi societatea modernă este nepăsarea. Aceasta este regula de conduită.
Pasiunile au preluat controlul inimii. Omul nu-şi mai poate controla pasiunile sau lupta împotriva ego-ului său. Dimensiunea spirituală a omului a fost pusă în şah.
Nu s-ar putea firma că acest om are nevoie de un sprijin, de o susţinere/asistenţă, de un ajutor ?
Astăzi se admite ca o ţară să poată solicita ajutor ca să iasă din subdezvoltarea ştiinţifică.
Această regulă, că cel slab are nevoie de cel puternic, unanim acceptată, este valabilă şi în domeniul spiritual.
Tot astfel, un suflet slab sau slăbit nu are, oare, nevoie de un suflet puternic pentru a-l ajuta ? Cu atât mai mult cu cât mântuirea sufletului este un obiectiv suprem, ea este scopul existenţei.
Omul care nutreşte acest sentiment nu este de dispreţuit, ci de felicitat, fiindcă se află pe calea cea bună.
Bineînţeles, de acest gen de ajutor n-are nimeni nevoie. Ne vom auzi apunând: « Sunt capabil să reuşesc şi singur ! » « Credinţa mea îmi ajunge ! Ce mai există în afară de ceea ce trăiesc ? »
III – În ceea ce priveşte cel de-al treilea aspect: sufismul de ieri şi până astăzi
Este important de ştiut este că, de-a lungul timpului, obiectivul maeştrilor spirituali a fost întotdeauna acelaşi: cunoaşterea lui Dumnezeu şi proximitatea de Dumnezeu.
“Materia primă” pe care o utilizezază pentru refacerea sufletelor destrămate este, şi ea, aceeaşi: luminile muhammadiene.
Profetul a adus un ansamblu de reguli divine care au fost, ulterior, codificate. Este dimensiunea legislativă, exoterică a mesagerului lui Dumnezeu. Însă Profetul are şi o dimensiune interioară, luminoasă (« o magmă de lumină », cum o descriu gnosticii). Aceste lumini au fost comunicate de la inimă la inimă. Aceste lumini sunt cele care permit şeicilor să refacă sufletele destrămate. Luminile sunt una, dar pentru reconstruirea personalităţii interioare, a sufletelor destrămate, metodele educative diferă.
Altădată, austeritatea (takhalli) era aceea care preceda înfrumuseţarea (tahalli) şi, în sfârşit, manifestarea/teofania (tajalli), altfel spus cunoaşterea, adorarea fără să-L vezi, tajalli lui Dumnezeu în tine.
Astăzi, această metodă este dificil de pus în practică din cauza fragilităţii conştiinţei spirituale. În aceste condiţii, cum să i se ceară discipolului să treacă prin takhalli înainte de tahalli?
Pe calea noastră, maestrul spiritual, Sidi Hamza, are o metodă diferită: tahalli-takhalli-tajalli.
Nu mai există condiţii prealabile, ca altădată, cu excepţia dhikr-ului. Luminile dhikr-ului vor alunga din inimă pasiunile şi vor reda discipolului controlul asupra propriului ego.
Acest principiu educativ este singurul adoptat, singurul care-i poate atrage pe oameni şi care îi poate face să-L iubească pe Dumnezeu şi pe Profetul Său. Este dovada că maestrul viu de astăzi a rezumat totul în dhikr, că posedă, astfel, o extraordinară putere spirituală.
Altădată, discipolul participa într-o oarecare măsură la propria sa educaţie, ajutându-l pe maestru în demersul său educativ.
Astăzi, puterea spirituală a dhikr-ului este atât de intensă încât e capabilă să transforme discipolul pe nesimţite, fără să necesite din partea sa eforturile de odinioară.
Aceasta este o binecuvântare de-a lui Dumnezeu, care ne cunoaşte preocupările, slăbiciunile şi de aceea ni l-a trimis pe şeic ca pe o binecuvântare.
Imam Abu al-Qasim al-Qushayri (d. 465)
Un muhaddith* care a transmis mii de hadithuri învăţăceilor săi în Naysabur, unde i-a combătut pe Mu`taziliţi până ce a trebuit să fugă la Mecca pentru a-şi salva viaţa, al-Qushayri a fost discipolul marelui şeic sufit Abu `Ali al-Daqqaq.
A fost, de asemenea, un mufassir** care a scris o exegeză completă a Qur’an-ului intitulată Lata’if al-isharat bi tafsir al-Qur’an (“Subtilităţi şi aluzii în comentarea Qur’an-ului”).
Lucrarea sa cea mai cunoscută rămâne, totuşi, Risala ila al-sufiyya sau "Epistola către Sufiţi", unul dintre primele manuale complete despre ştiinţa sufită, care se adaugă operelor lui:
Abu Nasr al-Sarraj (d. 378) - Kitab al-luma` (“Cartea luminilor”); Abu Talib al-Makki (d. 386) -Qut al-qulub fi mu`amalat al-mahbub wa wasf tariq al-murid ila maqam al-tawhid (“Hrana inimilor în relaţia cu Mult-Iubitul şi descrierea parcursului căutătorului până la staţiunea afirmării unităţii”); Abu Bakr al-Kalabadhi (d. 391) - al-Ta`arruf li madhhab ahl al-tasawwuf (“Definirea învăţăturii Oamenilor Purificării de Sine”); şi Abd al-Rahman al-Sulami (d. 411) -Tabaqat al-sufiyya (“Referinţe biografice ale sufiţilor”)
Note
* Titlu islamic conferit cuiva care cunoaşte în profunzime şi relatează la perfecţiune hadith-urile, lanţul naratorilor lor (sanid), precum şi naratorii originari şi cei mai cunoscuţi ai acestor hadith-uri.
** Cel care scrie un tafsir - o exegeză sau un comentariu în limba arabă, (de obicei) a Qur’an-ului.
A fost, de asemenea, un mufassir** care a scris o exegeză completă a Qur’an-ului intitulată Lata’if al-isharat bi tafsir al-Qur’an (“Subtilităţi şi aluzii în comentarea Qur’an-ului”).
Lucrarea sa cea mai cunoscută rămâne, totuşi, Risala ila al-sufiyya sau "Epistola către Sufiţi", unul dintre primele manuale complete despre ştiinţa sufită, care se adaugă operelor lui:
Abu Nasr al-Sarraj (d. 378) - Kitab al-luma` (“Cartea luminilor”); Abu Talib al-Makki (d. 386) -Qut al-qulub fi mu`amalat al-mahbub wa wasf tariq al-murid ila maqam al-tawhid (“Hrana inimilor în relaţia cu Mult-Iubitul şi descrierea parcursului căutătorului până la staţiunea afirmării unităţii”); Abu Bakr al-Kalabadhi (d. 391) - al-Ta`arruf li madhhab ahl al-tasawwuf (“Definirea învăţăturii Oamenilor Purificării de Sine”); şi Abd al-Rahman al-Sulami (d. 411) -Tabaqat al-sufiyya (“Referinţe biografice ale sufiţilor”)
Note
* Titlu islamic conferit cuiva care cunoaşte în profunzime şi relatează la perfecţiune hadith-urile, lanţul naratorilor lor (sanid), precum şi naratorii originari şi cei mai cunoscuţi ai acestor hadith-uri.
** Cel care scrie un tafsir - o exegeză sau un comentariu în limba arabă, (de obicei) a Qur’an-ului.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)