Imam Malik (d. 179)

Învăţat din Medina cunoscut pentru adânca lui pioşenie şi iubire faţă de Profet (slaws), pentru care nutrea atâta veneraţie şi un asemenea respect încât nu mergea călare în incinta Medinei dintr-o stimă profundă pentru pământul care conţinea trupul Profetului (slaws), şi nici nu reda vreun hadith înainte de a-şi face întâi abluţiunea.

Ibn al-Jawzi relatează, în capitolul intitulat “Al şaselea nivel al oamenilor din Medina” din cartea sa, Sifat al-safwa:

Abu Mus`ab a zis: “M-am dus să-l văd pe Malik ibn Anas, iar el mi-a spus: «Uită-te în locul în care-mi fac rugăciunea, sub covoraşul meu de rugăciune şi vezi ce-i acolo.» M-am uitat şi am găsit ceva scris. El mi-a spus: «Citeşte.» [Am văzut că] acolo era [descris] un vis pe care-l avusese unul dintre fraţii lui şi care-l privea pe el însuşi. A zis [redând ce era scris]: «L-am văzut în vis pe Profet. Se afla în moscheea lui, erau oameni strânşi în jurul lui, iar el spunea: “Am ascuns de voi, sub amvonul meu (minbar, în arabă, în orig.) ceva de preţ - sau: Cunoaştere - şi i-am poruncit lui Malik s-o răspândească oamenilor”» Apoi Malik a început să plângă, aşa că m-am ridicat şi l-am lăsat.” (1)

La fel cum Abu Hanifa şi Sufyan al-Thawri au afirmat implicit necesitatea urmării Căii Sufite pentru atingerea desăvârşirii, Imam-ul Malik a prescris explicit, în afirmaţia lui, tasawwuf ca pe o îndatorire care le revenea învăţaţilor:

“Cel care practică Tasawwuf fără să cunoască Legea Sfântă îşi prejudiciază credinţa, pe când cel care învaţă Legea Sfântă fără să practice Tasawwuf se prejudiciază pe sine. Numai cel care le îmbină pe amândouă procedează corect.”
Relatat de muhaddith Ahmad Zarruq (d. 899), de hafiz `Ali al-Qari al-Harawi (d. 1014), de muhaddith `Ali ibn Ahmad al `Adawi (d. 1190), de muhaddith Ibn `Ajiba (d. 1224) şi alţii. (2)

Ibn `Ajiba aduce lămuriri:
Şeicul Ahmad Zarruq a spus: “Tasawwuf are mai bine de două mii de definiţii, toate trimiţând la sinceritatea propriei orientări către Allah… Definiţia fiecăruia corespunde stării atinse, nivelului experienţei, cunoaşterii şi gustului dobândite, pe care îşi va întemeia el însuşi maxima: «Tasawwuf este aşa-şi-pe-dincolo.»”

Aşa se face că fiecare dintre sfinţii citaţi (în lucrarea lui Abu Nu`aym, Hilyat al-awliya’) care manifestă o orientare sinceră (sidq tawajjuh) are un loc în tasawwuf, iar tasawwuf-ul fiecăruia constă într-o orientare sinceră. De regulă, orientarea sinceră este o cerinţă a religiei, din moment ce ea se regăseşte atât în forma cât şi în conţinutul actelor pe care Allah le acceptă. Forma şi conţinutul nu sunt valabile decât dacă se manifestă sinceritatea orientării. “(…) Dumnezeu (…) nu este mulţumit de robii Săi tăgăduitori, însă dacă îi mulţumiţi, este mulţumit de voi” (Cor 39,7).

Prin urmare, Islamul presupune fapte şi nu se poate vorbi despre auto-purificare (tasawwuf) fără cunoaşterea Legii (fiqh), fiindcă reglementările exterioare ale lui Allah nu sunt cunoscute decât prin cunoaşterea Legii; şi nu există cunoaştere a Legii fără auto-purificare, la fel cum nu există nici faptă fără o orientare sinceră şi nici una dintre acestea nu poate exista fără credinţă. Aşadar Legea, prin definiţie, le revendică pe toate, tot aşa cum trupul şi sufletul au nevoie unul de celălalt, sau tot aşa cum un individ nu poate să fiinţeze ori să fie împlinit pe lume decât în conjuncţie cu un altul. Acesta este sensul spusei de la început a lui Malik: “Cel care practică Tasawwuf fără să cunoască Legea Sfântă…” (3)

Note:
(1)Ibn al-Jawzi, Sifat al-safwa 1(2):120. (2)`Ali al-Qari, Sharh `ayn al-`ilm wa-zayn al-hilm (Cairo: Maktabat al-Thaqafa al-Diniyya, 1989) 1:33; Ahmad Zarruq, Qawa`id al-tasawwuf (Cairo, 1310); `Ali al `Adawi, Hashiyat al `Adawi `ala sharh Abi al Hasan li risalat Ibn Abi Zayd al musammat kifayat al talib al rabbani li risalat Ibn Abi Zayd al Qayrawani fi madhhab Maalik (Beirut?: Dar Ihya’ al Kutub al `Arabiyah, ) 2:195; Ibn `Ajiba, Iqaz al himam fi sharh al hikam (Cairo: Halabi, 1392/1972) p. 5 6. (3)Ibn `Ajiba, Iqaz al-himam 5-6.