Să ştiţi (fie ca Dumnezeu să aibă milă de voi) că faqirul [1], atunci când schimbă amintirea tuturor lucrurilor pentru amintirea de Dumnezeu (dhikr) [2], îşi face starea de slujitor pură, şi cel care-l slujeşte pe Dumnezeu în mod pur şi netulburat, este sfânt. Fie ca blestemul lui Dumnezeu să se abată asupra celui care minte ! Nu vă amintiţi deci decât de Dumnezeu, nu fiţi decât ai lui Dumnezeu. Căci dacă tu eşti al lui Dumnezeu, Dumnezeu va fi al tău, şi fericit este cel care aparţine lui Dumnezeu, astfel încât Dumnezeu îi aparţine ! Este suficient, pentru a dovedi excelenţa amintirii (dhikr) de Dumnezeu, să-I menţionăm cuvintele : « Amintiţi-vă de Mine, şi Eu îmi voi aminti de voi » (Coran, II, 147) şi cele pe care Profetul (fie ca Dumnezeu să-l binecuvânteze şi să-i aducă pacea !) le relată ca venind de la Domnul său : « Sunt tovarăşul celui care Mă invocă » [3].
Maestrul meu (fie ca Dumnezeu să fie satisfăcut de el !) îmi zicea : « Îmi place ceea ce aud zicându-se împotriva ta ». Asemenea, lui al-‘Arabî ad-Darqâwî îi place ceea ce aude spunându-se împotriva voastră, ceea ce vă omoară egoismul şi vă umple de viaţă inimile, nu cele dimpotrivă, fireşte, căci nu se ocupă de ceea ce umple de viaţă egoul (nafs) [4] şi omoară inima decât neglijentul, ignorantul, cel al cărui inteligenţă este terfelită şi a cărui conştiinţă este întunecată. Că omul nu are decât o singură inimă, şi imediat ce se îndreaptă într-o direcţie, se leapădă de alta, pentru că « Dumnezeu nu a pus două inimi în măruntaiele omului » (Coran, XXXIII, 3), după cuvântul lui Dumnezeu, exaltat fie El. În acelaşi sens, venerabilul maestru Ibn ‘Ata-Llâh (fie ca Dumnezeu să fie satisfăcut de el !) a spus : « Să te îndrepţi spre Dumnezeu, este să te lepezi de creatură, şi să te îndrepţi spre creatură, este să te lepezi de Dumnezeu. »
Unul dintre fraţii noştri îmi spune : « Nu sunt nimic ». I-am răspuns : « Nu spune : nu sunt nimic, şi nu spune nici : sunt ceva. Nu spune : îmi trebuie cutare lucru, nici : nu-mi trebuie niciun lucru, ci spune : Allâh ! şi vei vedea o minune. »
Un altul îmi spune : « Cum să vindeci sufletul (an-nafs) ? » I-am răspuns : « Uită-l şi nu te mai gândi deloc la el, căci nu-şi aminteşte de Dumnezeu cel care nu-şi uită sufletul (sau : care nu se uită pe sine. » Voi nu puteţi deci să concepeţi că existenţa lumii este cea care ne face să-L uităm pe Domnul nostru ; ceea ce ne face să-l uităm, este existenţa noastră, a egoului nostru.
Nimic altceva decât noi Îl voalează faptul de a ne ocupa, nu de existenţă ca atare, ci de dorinţele noastre. Dacă am putea să ne uităm propria existenţă, L-am găsi pe Cel care este la originea întregii existenţe, şi am vedea în acelaşi timp că noi nu existăm deloc. Cum puteţi să vă gândiţi că omul ar putea pierde conştiinţa lumii fără a o pierde pe cea a egoului său ? Aşa ceva nu se va întâmpla niciodată.
Note :
[1] Săracul, subînţeles fiind al faqiru ila Llah : « săracul întru Dumnezeu », după expresia coranică : « O oameni, sunteţi săraci întru Dumnezeu, şi Dumnezeu, El, este cel Bogat, cel Glorios » (Coran, XXXV, 14)
[2] Termenul arab dhikr cuprinde sensurile de menţionare, amintire şi invocaţie.
[3] Este vorba despre un cuvânt divin (hadith qudsî) adresat Profetului în afara Coranului, şi în consecinţă neinclus în acesta ; revelaţiile din această categorie ţin mai ales de calea contemplativă.
[4] An-nafs este sufletul. Spre deosebire de inimă (al-qalb), ea înseamnă sufletul egocentric şi pasional. În conexiune cu un pronume posesiv, acelaşi cuvânt se traduce prin : eu însumi, el însuşi etc. An-nafs ca suflet pasional şi sediu al egoului (în sanscrită ahankdra) se opune inimii, în calitate de organ al ar-ruh, Spiritul. Se poate compara inima cu deschiderea strâmtă a unei clepsidre sau cu istmul (barzakh) dintre două oceane, unul sărat şi altul dulce (Coran, LV, 19 şi XXIII, 102) care reprezintă domeniile respective ale experienţei temporale şi ale contemplaţiei pure. Se mai spune de asemenea că inima este obiectul unei dispute dintre tatăl său, Spiritul, şi mama sa, sufletul pasional. Dacă mama câştigă, inima se va întări şi opaciza, şi dacă tatăl rămâne victorios, inima va deveni luminoasă ca şi el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu