Islamul şi proprietatea intelectuală

Întrebare:
Islamul recunoaşte drepturile de proprietate intelectuală?

Răspuns:
Proprietatea intelectuală este o chestiune recentă care nu are un precedent în scrierile juriştilor timpurii. Aceasta nu înseamnă, totuşi, că islamul nu are o anumită poziţie în materie. Izvoarele legislaţiei şi stipulările de ordin general ale Shari`ah le vor oferi întotdeauna juriştilor musulmani temeiuri solide şi principii călăuzitoare pentru emiterea fatwei.
La cea de-a cincea sa întrunire (care a avut loc în Kuweit în Jumamada Al-Ula 1:6, 1409 A.H./10–15 Decembrie 1988), Academia Islamică Internaţională de Fiqh - afiliată la OIC [Organizaţia Conferinţei Islamice] -, a hotărât următoarele:

În urma studierii documentelor prezentate de membri şi experţi cu referire la „drepturile necorporale” şi în urma audierii dezbaterilor pe această temă, Academia adoptă următoarea hotărâre:

În primul rând: Denumirile comerciale, denumirile corporaţiilor, mărcile comerciale, producţiile literare, invenţiile sau descoperirile reprezintă drepturi ce aparţin deţinătorilor lor şi au, conform convenţiilor contemporane, o valoare financiară recunoscută. Aceste drepturi sunt recunoscute de Shari`ah şi, ca atare, ele nu trebuie încălcate.

În al doilea rând: Din moment ce acestea s-au transformat în drepturi financiare, este permis a se dispune de o denumire comercială, de denumirea unei corporaţii sau de o marcă comercială în schimbul unei contravalori, atât timp cât nu se săvârşeşte prin aceasta nicio fraudă, escrocherie sau contrafacere.

În al treilea rând: Drepturile de reproducere şi drepturile de brevet sunt protejate de Shari`ah; deţinătorii lor sunt (pe deplin) îndreptăţiţi să dispună de acestea şi, ca atare, ele nu trebuie încălcate.

Mai mult decât atât, profesorul dr. `Abdul-Karim Zaydan afirmă în cartea sa, Nazharat Fi Al-Shari`ah [„Revizuiri ale Shari`ah”], că:
„Opinia preponderentă a majorităţii juriştilor este aceea că bunurile utile se constituie în proprietate şi sunt considerate astfel ca urmare a argumentării lor şi în conformitate cu ceea ce se menţionează în hadithul autentic relatat de Imam Al-Bukhari în Sahih, preluat de la Sahl ibn Sa`d Al-Sa`id, care a relatat că Profetul (slaws) a întrebat un bărbat sărac care voia să se însoare: „Cât cunoşti din Qur'an (pe dinafară)?” Acesta i-a răspuns: „Ştiu sura cutare şi cutare” [denumind surele]. Profetul (slaws) i-a spus atunci: „Du-te! Poţi s-o iei în căsătorie pe femeie pentru atât cât ştii din Qur'an [ca mahr].”
Imam Al-Bukhari a clasificat acest hadith sub denumirea „Capitol despre unirea prin căsătorie pentru Qur'an [transmiterea versetelor din Qur'an], fără mahr [dotă obligatorie datorată de soţ, soţiei sale].””

La cele de mai sus se adaugă faptul că Ibn Hajar, comentând explicaţia lui Al-Bukhari, a afirmat: „Aceasta înseamnă (unirea prin căsătorie) în schimbul împărtăşirii învăţăturii coranice în loc de mahr/dotă bănească”. Apoi a citat acest hadith ca dovadă a permisiunii de a oferi lucruri folositoare drept mahr, inclusiv, în consecinţă, transmiterea învăţăturii cuprinse în Qur'an.

Acest hadith profetic, însoţit şi de alte argumente, este citat de învăţaţii Shafi`i, Zhahiri şi Zaydi ca dovadă a aserţiunii lor că lucrurile folositoare sunt purtătoare de valoare financiară. Aceasta este şi una dintre cele două opinii în domeniu ale Imamului Ahmad ibn Hanbal, care a citat drept dovadă tot hadithul profetic de mai sus.
În plus, din moment ce transmiterea întregului Qur'an-ului sau doar a unor sure este un lucru permis şi folositor, s-a îngăduit oferirea învăţăturilor sale drept mahr, la fel ca şi învăţarea unei femei (cerute în căsătorie) gramatică sau fiqh. Mai mult decât atât, cei care au apreciat că era permisă transmiterea Qur'an-ului ca mahr pentru soţie au declarat ca fiind permis şi ca aceasta să fie învăţată o anumită profesiune, fiqh, limba arabă, gramatică sau altele asemenea din shar`i (sau ştiinţele permise), ca mahr/dotă.

De aici a devenit obişnuinţă ca producţiile intelectuale, inclusiv scrisul şi compilaţia să fie privite ca lucruri utile, purtătoare de valoare financiară, în schimbul cărora autorului îi revin atât drepturi financiare cât şi drepturi necorporale asupra rezultatelor muncii sale: drepturile necorporale se concretizează prin atribuirea muncii propriei sale persoane şi prin dreptul exclusiv de publicare şi distribuire a rezultatului acestei munci, pe când drepturile financiare sunt reprezentate de capacitatea de a schimba un astfel de produs intelectual contra unei sume de bani. În acest caz, convenţia reprezintă o izvor valid de legislaţie atâta vreme cât nu contrazice vreo stipulare a shar`i sau vreun principiu al Shari`ah, ştiut fiind că în prezentul context nu sunt încălcate nici stipulări ale shar`i, nici principii islamice.
Mai degrabă, drepturile financiare ale autorului pentru lucrarea sa ar putea fi comparate cu recompensa bănească pe care o primeşte un profesor pentru predarea cunoştinţelor educative şi ştiinţifice, din moment ce singura diferenţă este aceea că profesorul ţine cursurile pe cale orală, în timp ce autorul aşază rodul material al muncii sale într-o lucrare scrisă şi tipărită care circulă apoi printre oameni. Prin urmare, autorul este mai îndreptăţit la obţinerea unei recompense băneşti decât profesorul.

Devine astfel limpede că dreptul de autor reprezintă o utilitate, iar aceasta, la rândul ei, se consideră a reprezenta bani, ştiindu-se că banii pot face obiectul unui schimb - lucru confirmat de faptul că oamenii fac tranzacţii prin intermediul lor, asimilându-i drepturilor financiare. Astfel, un autor poate încheia un contract cu un editor în vederea publicării lucrării sale, după care se pune de acord cu acesta în privinţa modului în care ar trebui tipărită, a numărului de exemplare şi a mărimii recompensei (preţului) care i se cuvine autorului.
De asemenea, îi este permis legiuitorului să stabilească legi reglementatoare pentru un astfel de drept şi modalităţi de protejare a sa, cunoscut fiind faptul că acest lucru nu contrazice în niciun fel Shari`ah islamică.