de Muhammad Abu Zahra
Prin fiqh ipotetic se înţelege emiterea de fatâwa în legătură cu situaţii care nu s-au petrecut în realitate, sunt pur fictive. Savanţii care manifestau înclinaţii către analogie şi emiterea de opinii apelau deseori la acest gen de fiqh. Datorită proceselor de deducţie din logica subînţeleasă a regulilor stabilite prin Coran şi Sunna, ei trebuiau să teoretizeze situaţiile pentru a verifica finalitatea regulilor şi pentru a le aplica.
Abu Hanîfa folosea frecvent metoda fiqh-ului ipotetic din moment ce utiliza deseori analogia şi deducea finalitatea textelor şi a contextelor în care apăreau acestea. Unii sunt de părere că a imaginat între 30.000 şi 60.000 astfel de ipoteze, prima estimare fiind, însă, cea mai probabilă.
În Istoria Bagdadului se relatează că, atunci când Qatâda a venit la Kûfa, Abu Hanîfa s-a dus la el şi l-a întrebat:
- Abu al-Khattâb, ce părere ai avea despre situaţia în care un om a lipsit din sânul familiei sale ani de-a rândul, până când soţia sa a crezut că a murit şi s-a recăsătorit cu alt bărbat? Primul soţ, însă, se întoarce: ce se întâmplă, în acest caz, cu zestrea pe care a primit-o femeia de la el?
Apoi li se adresă tovarăşilor săi, care se strânseseră în jurul lor:
- Dacă va relata un hadith, va minţi. Dacă îşi va exprima propria părere, se va înşela.
Qatâda exclamă:
- Măi, să fie! I s-a întâmplat cuiva ceea ce mi-ai relatat?
- Nu, răspunse Abu Hanîfa.
Qatâda zise:
- Atunci de ce mă întrebi despre ceva ce nici n-a avut loc?
Abu Hanîfa răspunse:
- Fiindcă ne pregătim de-o nenorocire înainte de apariţia ei, ca să ştim ce avem de făcut şi cum putem scăpa de ea.
Înclinaţia lui Abu Hanîfa către ipoteze şi teoretizare se datora desăvârşitei sale cunoaşteri a textelor de lege, precum şi faptului că acţiona în funcţie de consecinţele înţelesului pe care-l conferea tuturor situaţiilor apărute din cauze similare.
Al-Hajawî afirma că Abu Hanîfa este primul care a conceput fiqh-ul ipotetic.
Zice: „În timpul Profetului, fiqh-ul se limita la reguli explicite privind fapte reale. După moartea sa, companionii şi Tâbi`ûn [1] au elucidat regulile în funcţie de evenimentele din vremea lor, menţinând totodată şi regulile care se refereau la fapte trecute. În felul acesta, fiqh-ul s-a ramificat. Abu Hanîfa a fost cel care a iniţiat întrebările teoretice şi şi-a imaginat situaţiile care ar fi putut avea loc. El îşi emitea opiniile fie prin analogie (prin raportarea la un caz concret), fie extrăgând anumite principii generale. Astfel, fiqh-ul s-a dezvoltat şi s-a extins.” (Al-Fikr as-Sâmî, vol. 2, p.107
În realitate, nu Abu Hanîfa a stat la originea acestei metode; el, însă, a făcut-o cunoscută, a dezvoltat-o şi a ramificat-o, incluzând în ea diferite forme de deducţie. Metoda în sine se născuse înaintea lui, în cercurile fouqahâ' de opinii. După stingerea lui din viaţă juriştii au perpetuat metoda, cu toate că legalitatea sa este încă privită cu precauţie.
[1] Tâbi`ûn reprezintă generaţia de musulmani născută după moartea Profetului Muhammad, dar contemporană cu Sahaba („Companionii”). Astfel, ea a jucat un rol important în dezvoltarea gândirii şi filosofiei islamice, precum şi în dezvoltarea politică a Califatului timpuriu. Câteva exemple de tâbi`ûn: Hassan Basri, Abd al-Rahman ibn Abd-Allah, al-Zuhri, Abd-Allah ibn Zubayr ş.a. (n. t.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu