În reacţie la crescânda presiune dublă, politică şi imigraţionistă, la care e supus vestul Europei, preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, a cerut instituirea şi respectarea de reguli pentru un Islam franţuzesc.
Nu puţini francezi se arată nemulţumiţi şi iritaţi de blocarea cu mase de credincioşi islamici a unor străzi pariziene transformate ad-hoc în moschei. În genere, tot mai multor francezi de religie creştină, spectacolul afişării deschise a credinţei musulmane, prin burci, voaluri, minarete şi moschei li se pare tot mai puţin suportabilă.
Problema nu e doar una franceză. După 11 septembrie 2001, idiosincrasia anti-musulmană, virtual necunoscută până atunci în occident, a luat exponenţial proporţii, peste tot. Prin recurs la reflexele corecte politic, liderii occidentali au reuşit mult timp să marginalizeze formaţiunile populiste apărute şi trăind aproape exclusiv din dobânzile pe capitalul politic strâns în urma instigărilor la ură împotriva imigranţilor.
Dar ameninţarea terorismului islamist n-a dispărut. Cum nu s-a evaporat nici vizibila neadecvare la imperativul integrării a unor segmente largi de imigranţi musulmani, din care nu puţini preferă ghetoizarea unei expuneri nefiltrate la individualismul de tip apusean.
Această vădită neadecvare identitară, socială, economică, şcolară, profesională şi psihologică n-a întârziat să promoveze interesele şi succesele electorale fără precedent ale grupărilor radical anti-musulmane, fie că e vorba de Olanda, Danemarca, Suedia sau Elveţia.
În Franţa, presiunea o susţine Frontul Naţional, încăput pe mâna Marinei le Pen, fiica fondatorului ultranaţionalistei formaţiuni. Spre a nu-i lăsa mână liberă la dreapta şi extrema dreaptă a spectrului politic francez, preşedintele Sarkozy a abordat el însuşi tema vizibilităţii musulmane. Parţial supărătoare pentru o parte a concetăţenilor săi, această vizibilitate, alimentând ostilitatea contra musulmanilor, ar trebui, în viziunea lui Sarkozy, să dispară.
Potrivit liderului de la Elysee, ar fi datoria musulmanilor să se integreze astfel încât să nu mai sară în ochi.
De cealaltă parte a baricadei, musulmanii reliefează că, în unele oraşe mari, precum Paris sau Marsilia, nu au loc în moschei, motiv pentru care sunt nevoiţi să se roage pe străzi. Ceea ce, nu doar din unghiul extremei drepte, ci şi al multor francezi republicani, care ţin la respectarea strictei despărţiri a statului laic de religii, constituie o provocare.
Conform sondajelor, 20 la sută din francezi sunt de acord să considere afişarea publică a credinţei drept o ruşine naţională şi un atentat la sacrosancta libertate religioasă.
Nu e deci de mirare că Sarkozy încearcă să-şi sporească popularitatea pledând pentru un "islam franţuzesc" - un concept fundamental diferit de cel de "islam în Franţa", în măsura în care caracteristica inconfundabilă a celui dintâi ar fi invizibilitatea. Musulmanul bun, pare a zice Sarkozy, e cel ce nu se vede.
E limpede că, adoptând această poziţie, şeful statului francez încearcă să răspundă temerilor acute ale unui număr semnificativ de alegători şi să le aplaneze, fără să poată evita, însă, alienarea altor grupuri, care nu vor întârzia să-l acuze de comiterea unei grave erori.
Fiindcă rezerva publică şi retragerea disciplinată a credinciosului între cei patru pereţi ai casei sau ai comunităţii sale nu corespunde neapărat exigenţelor sau naturii extroverite ale unora dintre tradiţiile islamice.
Prin urmare, revendicările prezidenţiale ar putea fi interpretate ca solicitând dispariţia islamului în Franţa.
Ceea ce ar fi cu atât mai greu de impus, cu cât ponderea politică a milioanelor de musulmani din Franţa va continua să crească necontenit. Pe de altă parte, tocmai această pondere ieşită din comun obligă republica franceză să treacă grabnic la redefinirea raportului dintre stat şi religie.
Or, această sarcină riscă să fie imposibilă. Pentru relaţia cu Biserica Catolică Franţa şi-a asumat-o cu succes, la începutul secolului XX. La o sută de ani de atunci e obligată să repete operaţiunea pentru moschei şi musulmani şi s-o facă în condiţii net mai dificile, în măsura în care în cauză e islamul, pe fondul unei globalizări pline de conflicte.
De proximul deznodământ al acestei tentative fără precedent în istoria continentului, de instituire de reguli pentru un "islam occidental", ce riscă să le pară inacceptabile multor credincioşi islamici, va depinde, în bună măsură, şi rezolvarea aceloraşi probleme în restul Europei.
Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Cristian Ştefănescu
http://www.dw-world.de/dw/article/0,,6446517,00.html
luni, februarie 28, 2011
duminică, februarie 27, 2011
Journees nationales du Coran
L’Algérie a, depuis des siècles, été une Terre de l’ijtihâd et du savoir théologique.
A l’occasion des Journées nationales du Coran qui se tiennent depuis le 21 février, organisées par le ministère des Affaires religieuses, à Dar El Imam à Alger, d’éminents savants se sont réunis pour bien montrer que l’apport de l’Algérie à la civilisation musulmane est original, précieux et indéniable. L’Algérie a, depuis des siècles, été une Terre de l’ijtihad et du savoir théologique. L’acte d’interpréter a dominé l’histoire de la culture.
Une source d’inspiration
Interpréter c’est exister, rechercher l’équilibre, assumer le devenir. L’être humain est requis selon le Coran d’assumer ses responsabilités. Le corpus, Mashaf, est ouvert, susceptible d’un nombre illimité d’interprétations, tout en ayant une ligne dominante pour l’essentiel. Il tient compte des aspects individuels et communautaires. Le texte lui-même agrée et appelle la lecture interprétative individuelle et collective, en fonction de la marche du temps et de la pluralité des cultures.
Les prédicats et axiomes théologiques de base, comme l’unicité de Dieu, le privilège octroyé à l’être humain par la raison, comme lieutenant de Dieu sur terre et les cinq piliers de l’Islam, la shahada, la profession de foi, la salat, la prière canonique, la zakat, l’aumône obligatoire, le siyyam, le jeûne durant le mois de Ramadhan, le Hadj, le pèlerinage et d’autres normes sont la base référentielle.
La liberté de l’homme et la prééminence de la vie humaine permettent d’envisager des compréhensions, des exceptions et une exégèse adaptée à l’évolution sociale. A travers l’histoire, les interprétations correspondaient aux attentes de leurs auteurs, à leurs valeurs culturelles et à leurs conditions historiques. Elles n’ont pas donné un sens unique, même si une ligne consensuelle et classique dominait.
Les interprétations du Coran à travers quinze siècles d’histoire dans la plupart des exégèses reflètent les préoccupations concrètes des musulmans, même si celles des trois premiers siècles restent influentes. L’exemple des premiers temps islamiques, avec des nuances selon les époques et les pays, est une source d’inspiration, même si le fidéisme guette parfois cette approche.
Pour la plupart des thèmes et questions, le Coran facilite la prise en compte de la variété des situations et permet, exige de discerner, de s’adapter et d’évoluer. Ses prescriptions favorisent les conditions du vivre-ensemble, du changement et des métamorphoses et soutiennent l’humain pour distinguer le licite de l’illicite et surtout d’assumer la maitrise des aspects ambigus. Car le bien et le mal, le licite et l’illicite sont patents, et la tâche est de discerner. Mais plus difficile est de trancher dans l’ambiguïté, l’incertain, le «muschtabeh»: «C’est Lui qui a fait descendre sur toi le Livre, avec des versets sans équivoque, qui sont la base du Livre, et d’autres versets ambiguës. Qui porte au coeur la déviance s’attache à l’ambigu, alors que Dieu seul a la science de le déchiffrer, et que ceux de science bien assise se bornent à dire: «Nous y croyons: tout cela vient de notre Seigneur!» Mais, ne réfléchissent que ceux doués d’intelligence» (III, 7).
C’est à chacun d’entendre, de lire et recevoir ce qui est clair et dont l’expression est effective et aussi ce qui est ambigu, pour assumer la part de l’improbable, de l’évolution et de la compréhension. Il s’agit de tenir compte du contexte, des rapports entre les différentes dimensions et parties du texte et de la visée réelle du discours. Tel est l’effort d’interprétation, ijtihâd.
L’ijtihâd est au coeur de la pensée islamique en Algérie
Depuis trois siècles environ, les sociétés musulmanes troublées, paralysées par des problèmes internes de développement et par la trajectoire problématique de l’Occident qui se mondialise ont des difficultés à interpréter, à se mettre en mouvement. La compréhension du Coran est au centre des enjeux. Si on veut comprendre la singularité de la révélation coranique, il faut entendre que la Parole de Dieu révélée dans le Coran est directe et se veut pédagogie. La Parole coranique assume une médiation, elle traduit la vie que l’on doit interpréter et honorer. Toute vérité, y compris La Vérité révélée, est compréhensible dans une trame où se nouent et se tissent le clair et le moins clair, l’évident et l’ambigu, entre les lignes aussi. Vérité que l’on ne peut pas assener d’un bloc, mais la signifier progressivement, vingt-trois ans pour le Coran.
En sachant que les religions sont déformées à la fois par un esprit anti-spirituel et la mauvaise compréhension du Message par des adeptes inauthentiques et inattentifs. Il ne s’agit pas pour le Coran d’imposer une nouvelle religion, refuge, mais de rappeler le vrai, ce qui est requis et visé par l’Infini, et cela est défini comme «la religion du Vrai».
L’ijtihâd est au coeur de la pensée islamique en Algérie. Il s’agit de s’ouvrir et de vérifier que l’Islam peut conserver la même et invariable aptitude à responsabiliser, humaniser et innover. Il est primordial d’adapter l’ijtihad aux circonstances liées à la vie moderne. Pour ce faire, nous devons préciser le sens de l’ijtihâd contemporain. Non pas celui qui s’accommode de l’époque, ou qui se plie aux exigences du matérialisme, et en vient à reconsidérer sa tradition pour l’appliquer coûte que coûte à la réalité variable, mais celui qui respecte l’esprit de la loi. Selon l’Islam, il faut discerner les aspects positifs des aspects négatifs de chaque temps et réinventer une culture vivante et humaine. Il ne fait aucun doute que les hommes ne doivent pas s’aligner servilement sur leur époque, ni lui tourner le dos.
Force est de souligner que l’ijtihâd auquel tout être raisonnable aspire n’est pas celui qui cherche à tourner le dos à son époque, ou au contraire à tout prix vouloir se conformer à son époque. Il y a du clair et de l’obscur dans toute époque. Nous entendons plutôt par ijtihad celui qui se veut créatif, fidèle et novateur en même temps. Ni fermeture, ni dilution. Un moujtahid est un rénovateur, un porte-parole savant des intérêts de son peuple et qui veille à la préservation scrupuleuse de ses racines, de ses intérêts et aspirations, et qui répond aux besoins culturels des gens, en leur balisant la voie vers l’avenir, une vie ouverte, équilibrée, responsable et digne. Pour l’Islam, contrairement aux discours des extrémistes, c’est non seulement possible, mais vital.
L’exégèse admise est fondée sur une connaissance suffisante des règles scientifiques, linguistiques, éthiques et fondamentales du savoir et des valeurs propres. Toute interprétation, sans laxisme, doit faciliter et non compliquer. Elle ne contredit pas une raison saine, ni bafoue une science certaine fermement établie, tout en faisant les efforts possibles de recherche et de réflexion, poussant à l’extrême la déconstruction, la recherche de la vérité et de l’opinion juste et le détachement de soi des passions et des préférences non étayées par des arguments.
Le savant, l’intellectuel, doit s’appuyer sur la raison pour chercher l’intérêt général et ce, pour que nous puissions critiquer et cerner notre époque, comprendre les problèmes et les questions qui y font jour et prendre conscience de ses risques et exigences. Cette démarche permet de nous pencher sur les nouveaux contextes pour les soumettre à l’analyse avec un esprit ouvert et perspicace. L’Islam invite à la réflexion et représente une version vigilante de l’humain qui a fait ses preuves. Reste à sortir des instrumentalisations et superficialités.
L’ijtihâd, mot générique, désigne donc le principe de réflexion libre et responsable exigé par l’Islam aux intellectuels compétents afin qu’ils participent au travail de rénovation et d’invention de nouveaux concepts et de nouvelles pratiques, et d’interprétation du noble discours coranique et de la Sunna prophétique éclairante. Cet aspect fait de l’ijtihâd une possibilité ouverte à toute évolution et adaptée aux intérêts des individus et des sociétés, s’accommodant de tous les temps et de tous les lieux.
Le Maghreb en général et l’Algérie en particulier ont toujours, à travers les âges, favorisé et accueilli des savants de rite malékite qui ont jeté les bases de l’Ijtihad et de la pensée islamique du juste milieu, rempart contre la pensée extrémiste et le discours fanatique. En ouvrant les portes au véritable Ijtihad qui s’appuie sur la raison et la logique, l’Algérie a été un carrefour de la sagesse et des civilisations. Elle s’est forgé une culture de la modération et un climat social où la vie des citoyens articule authenticité et modernité, sans déséquilibre, ni fermeture.
L’ijtihâd, ou tajdid, est cet acte du renouveau qui distingue entre les opportunités et les menaces, entre ce qui fait obstacle et ce qui permet le progrès. Il faut non seulement assumer les changements mais les susciter pour maîtriser l’époque, dans l’intérêt général de la société, afin de préserver son équilibre et sa stabilité et renforcer son attachement au sens de l’ouvert et de la civilisation.
L’ijtihad est efficace, utile et agissant sur la vie de la société islamique, s’il est pratiqué dans le respect des visées générales du Coran, qui prend en compte l’humanité et le respect de la dignité humaine. Un livre qui apporte des réponses à toutes les interrogations fondamentales. C’est cela ce qui est valable en tout temps et en tout lieu. Car l’Islam est venu édifier la communauté médiane, de juste milieu, équilibrer, en vue d’humaniser, de libérer et non point asservir l’humain, ou le déshumaniser.
Tlemcen, capitale du monde islamique
L’Algérie est une des sociétés la plus proche du concept de juste milieu et de la culture de la dignité. C’est porté par l’Islam que l’Emir Abdelkader durant dix-sept ans et le peuple sous la bannière du FLN en Novembre 1954 durant huit ans prirent les armes pour chasser l’envahisseur. Durant le temps des épreuves, avec une foi inébranlable le peuple édifia mosquées et zaouïas pour la diffusion des valeurs d’identité et de dignité face aux tentatives d’aliénation et de dépersonnalisation, tenant en échec le régime colonial.
Aujourd’hui, l’Algérie célèbre avec une fierté légitime, Tlemcen, capitale du monde islamique 2011, la mecque des ouléma des quatre coins du monde. Tlemcen a illuminé le Monde musulman et la Méditerranée par son sens élevé de la civilisation. Avec Grenade et d’autres capitales islamiques du temps de l’âge d’or, elle représente le raffinement de la culture authentique. La figure emblématique de cette citadelle de la culture et de la spiritualité, le saint patron de Tlemcen, Sidi Abu Madyane est le maitre spirituel du plus haut degré.
Il concentrait la plupart des chaînes initiatiques des Sidiqines, issues de l’Ecole de Baghdad, d’Al Jillani et guide spirituel d’Abdeslam Ibn Machich Alami lui même maître du vénérable Abu el Hassan Schadhily.
Cheikh el Akbar, Ibn Arabi, à juste titre, a appelé Abou Madyane: «Le cheikh des chouyoukh», Le maître des maîtres. Son sens de l’interprétation est resté inégalé. Il enseigna aussi à Béjaïa, peuplée d’arabo-berbères et d’andalous, autre centre de rayonnement du soufisme et des savoirs scientifiques autour de la Méditerranée. L’Algérie de Abou Madyane à l’Emir Abdelkader, jusqu’à nos jours, est un trésor de la pensée universelle qu’il faut redécouvrir.
Mustapha CHÉRIF
23 Février 2011
sursa: http://www.lexpressiondz.com/article/8/2011-02-23/86426.html
A l’occasion des Journées nationales du Coran qui se tiennent depuis le 21 février, organisées par le ministère des Affaires religieuses, à Dar El Imam à Alger, d’éminents savants se sont réunis pour bien montrer que l’apport de l’Algérie à la civilisation musulmane est original, précieux et indéniable. L’Algérie a, depuis des siècles, été une Terre de l’ijtihad et du savoir théologique. L’acte d’interpréter a dominé l’histoire de la culture.
Une source d’inspiration
Interpréter c’est exister, rechercher l’équilibre, assumer le devenir. L’être humain est requis selon le Coran d’assumer ses responsabilités. Le corpus, Mashaf, est ouvert, susceptible d’un nombre illimité d’interprétations, tout en ayant une ligne dominante pour l’essentiel. Il tient compte des aspects individuels et communautaires. Le texte lui-même agrée et appelle la lecture interprétative individuelle et collective, en fonction de la marche du temps et de la pluralité des cultures.
Les prédicats et axiomes théologiques de base, comme l’unicité de Dieu, le privilège octroyé à l’être humain par la raison, comme lieutenant de Dieu sur terre et les cinq piliers de l’Islam, la shahada, la profession de foi, la salat, la prière canonique, la zakat, l’aumône obligatoire, le siyyam, le jeûne durant le mois de Ramadhan, le Hadj, le pèlerinage et d’autres normes sont la base référentielle.
La liberté de l’homme et la prééminence de la vie humaine permettent d’envisager des compréhensions, des exceptions et une exégèse adaptée à l’évolution sociale. A travers l’histoire, les interprétations correspondaient aux attentes de leurs auteurs, à leurs valeurs culturelles et à leurs conditions historiques. Elles n’ont pas donné un sens unique, même si une ligne consensuelle et classique dominait.
Les interprétations du Coran à travers quinze siècles d’histoire dans la plupart des exégèses reflètent les préoccupations concrètes des musulmans, même si celles des trois premiers siècles restent influentes. L’exemple des premiers temps islamiques, avec des nuances selon les époques et les pays, est une source d’inspiration, même si le fidéisme guette parfois cette approche.
Pour la plupart des thèmes et questions, le Coran facilite la prise en compte de la variété des situations et permet, exige de discerner, de s’adapter et d’évoluer. Ses prescriptions favorisent les conditions du vivre-ensemble, du changement et des métamorphoses et soutiennent l’humain pour distinguer le licite de l’illicite et surtout d’assumer la maitrise des aspects ambigus. Car le bien et le mal, le licite et l’illicite sont patents, et la tâche est de discerner. Mais plus difficile est de trancher dans l’ambiguïté, l’incertain, le «muschtabeh»: «C’est Lui qui a fait descendre sur toi le Livre, avec des versets sans équivoque, qui sont la base du Livre, et d’autres versets ambiguës. Qui porte au coeur la déviance s’attache à l’ambigu, alors que Dieu seul a la science de le déchiffrer, et que ceux de science bien assise se bornent à dire: «Nous y croyons: tout cela vient de notre Seigneur!» Mais, ne réfléchissent que ceux doués d’intelligence» (III, 7).
C’est à chacun d’entendre, de lire et recevoir ce qui est clair et dont l’expression est effective et aussi ce qui est ambigu, pour assumer la part de l’improbable, de l’évolution et de la compréhension. Il s’agit de tenir compte du contexte, des rapports entre les différentes dimensions et parties du texte et de la visée réelle du discours. Tel est l’effort d’interprétation, ijtihâd.
L’ijtihâd est au coeur de la pensée islamique en Algérie
Depuis trois siècles environ, les sociétés musulmanes troublées, paralysées par des problèmes internes de développement et par la trajectoire problématique de l’Occident qui se mondialise ont des difficultés à interpréter, à se mettre en mouvement. La compréhension du Coran est au centre des enjeux. Si on veut comprendre la singularité de la révélation coranique, il faut entendre que la Parole de Dieu révélée dans le Coran est directe et se veut pédagogie. La Parole coranique assume une médiation, elle traduit la vie que l’on doit interpréter et honorer. Toute vérité, y compris La Vérité révélée, est compréhensible dans une trame où se nouent et se tissent le clair et le moins clair, l’évident et l’ambigu, entre les lignes aussi. Vérité que l’on ne peut pas assener d’un bloc, mais la signifier progressivement, vingt-trois ans pour le Coran.
En sachant que les religions sont déformées à la fois par un esprit anti-spirituel et la mauvaise compréhension du Message par des adeptes inauthentiques et inattentifs. Il ne s’agit pas pour le Coran d’imposer une nouvelle religion, refuge, mais de rappeler le vrai, ce qui est requis et visé par l’Infini, et cela est défini comme «la religion du Vrai».
L’ijtihâd est au coeur de la pensée islamique en Algérie. Il s’agit de s’ouvrir et de vérifier que l’Islam peut conserver la même et invariable aptitude à responsabiliser, humaniser et innover. Il est primordial d’adapter l’ijtihad aux circonstances liées à la vie moderne. Pour ce faire, nous devons préciser le sens de l’ijtihâd contemporain. Non pas celui qui s’accommode de l’époque, ou qui se plie aux exigences du matérialisme, et en vient à reconsidérer sa tradition pour l’appliquer coûte que coûte à la réalité variable, mais celui qui respecte l’esprit de la loi. Selon l’Islam, il faut discerner les aspects positifs des aspects négatifs de chaque temps et réinventer une culture vivante et humaine. Il ne fait aucun doute que les hommes ne doivent pas s’aligner servilement sur leur époque, ni lui tourner le dos.
Force est de souligner que l’ijtihâd auquel tout être raisonnable aspire n’est pas celui qui cherche à tourner le dos à son époque, ou au contraire à tout prix vouloir se conformer à son époque. Il y a du clair et de l’obscur dans toute époque. Nous entendons plutôt par ijtihad celui qui se veut créatif, fidèle et novateur en même temps. Ni fermeture, ni dilution. Un moujtahid est un rénovateur, un porte-parole savant des intérêts de son peuple et qui veille à la préservation scrupuleuse de ses racines, de ses intérêts et aspirations, et qui répond aux besoins culturels des gens, en leur balisant la voie vers l’avenir, une vie ouverte, équilibrée, responsable et digne. Pour l’Islam, contrairement aux discours des extrémistes, c’est non seulement possible, mais vital.
L’exégèse admise est fondée sur une connaissance suffisante des règles scientifiques, linguistiques, éthiques et fondamentales du savoir et des valeurs propres. Toute interprétation, sans laxisme, doit faciliter et non compliquer. Elle ne contredit pas une raison saine, ni bafoue une science certaine fermement établie, tout en faisant les efforts possibles de recherche et de réflexion, poussant à l’extrême la déconstruction, la recherche de la vérité et de l’opinion juste et le détachement de soi des passions et des préférences non étayées par des arguments.
Le savant, l’intellectuel, doit s’appuyer sur la raison pour chercher l’intérêt général et ce, pour que nous puissions critiquer et cerner notre époque, comprendre les problèmes et les questions qui y font jour et prendre conscience de ses risques et exigences. Cette démarche permet de nous pencher sur les nouveaux contextes pour les soumettre à l’analyse avec un esprit ouvert et perspicace. L’Islam invite à la réflexion et représente une version vigilante de l’humain qui a fait ses preuves. Reste à sortir des instrumentalisations et superficialités.
L’ijtihâd, mot générique, désigne donc le principe de réflexion libre et responsable exigé par l’Islam aux intellectuels compétents afin qu’ils participent au travail de rénovation et d’invention de nouveaux concepts et de nouvelles pratiques, et d’interprétation du noble discours coranique et de la Sunna prophétique éclairante. Cet aspect fait de l’ijtihâd une possibilité ouverte à toute évolution et adaptée aux intérêts des individus et des sociétés, s’accommodant de tous les temps et de tous les lieux.
Le Maghreb en général et l’Algérie en particulier ont toujours, à travers les âges, favorisé et accueilli des savants de rite malékite qui ont jeté les bases de l’Ijtihad et de la pensée islamique du juste milieu, rempart contre la pensée extrémiste et le discours fanatique. En ouvrant les portes au véritable Ijtihad qui s’appuie sur la raison et la logique, l’Algérie a été un carrefour de la sagesse et des civilisations. Elle s’est forgé une culture de la modération et un climat social où la vie des citoyens articule authenticité et modernité, sans déséquilibre, ni fermeture.
L’ijtihâd, ou tajdid, est cet acte du renouveau qui distingue entre les opportunités et les menaces, entre ce qui fait obstacle et ce qui permet le progrès. Il faut non seulement assumer les changements mais les susciter pour maîtriser l’époque, dans l’intérêt général de la société, afin de préserver son équilibre et sa stabilité et renforcer son attachement au sens de l’ouvert et de la civilisation.
L’ijtihad est efficace, utile et agissant sur la vie de la société islamique, s’il est pratiqué dans le respect des visées générales du Coran, qui prend en compte l’humanité et le respect de la dignité humaine. Un livre qui apporte des réponses à toutes les interrogations fondamentales. C’est cela ce qui est valable en tout temps et en tout lieu. Car l’Islam est venu édifier la communauté médiane, de juste milieu, équilibrer, en vue d’humaniser, de libérer et non point asservir l’humain, ou le déshumaniser.
Tlemcen, capitale du monde islamique
L’Algérie est une des sociétés la plus proche du concept de juste milieu et de la culture de la dignité. C’est porté par l’Islam que l’Emir Abdelkader durant dix-sept ans et le peuple sous la bannière du FLN en Novembre 1954 durant huit ans prirent les armes pour chasser l’envahisseur. Durant le temps des épreuves, avec une foi inébranlable le peuple édifia mosquées et zaouïas pour la diffusion des valeurs d’identité et de dignité face aux tentatives d’aliénation et de dépersonnalisation, tenant en échec le régime colonial.
Aujourd’hui, l’Algérie célèbre avec une fierté légitime, Tlemcen, capitale du monde islamique 2011, la mecque des ouléma des quatre coins du monde. Tlemcen a illuminé le Monde musulman et la Méditerranée par son sens élevé de la civilisation. Avec Grenade et d’autres capitales islamiques du temps de l’âge d’or, elle représente le raffinement de la culture authentique. La figure emblématique de cette citadelle de la culture et de la spiritualité, le saint patron de Tlemcen, Sidi Abu Madyane est le maitre spirituel du plus haut degré.
Il concentrait la plupart des chaînes initiatiques des Sidiqines, issues de l’Ecole de Baghdad, d’Al Jillani et guide spirituel d’Abdeslam Ibn Machich Alami lui même maître du vénérable Abu el Hassan Schadhily.
Cheikh el Akbar, Ibn Arabi, à juste titre, a appelé Abou Madyane: «Le cheikh des chouyoukh», Le maître des maîtres. Son sens de l’interprétation est resté inégalé. Il enseigna aussi à Béjaïa, peuplée d’arabo-berbères et d’andalous, autre centre de rayonnement du soufisme et des savoirs scientifiques autour de la Méditerranée. L’Algérie de Abou Madyane à l’Emir Abdelkader, jusqu’à nos jours, est un trésor de la pensée universelle qu’il faut redécouvrir.
Mustapha CHÉRIF
23 Février 2011
sursa: http://www.lexpressiondz.com/article/8/2011-02-23/86426.html
luni, ianuarie 10, 2011
Ibn 'Arabi - Extrase din "Cartea revelatiilor" (1)
"Iubirea este aceasta relatie
Care priveste deopotriva pe om si pe Dumnezeu,
Desi cunoasterea noastra
Ignora aceasta relatie.
Desi iubirea este plina de desfatare,
Esenta ei ramane de neinteles pentru noi.
O, Doamne al meu! O, Doamne al meu!
Oare de ce-i adumbrita?
Ratiunile iubirii
imi vorbesc despre esenta ei
prin mijlocirea modelelor opuse[1]
precum prezenta si absenta.
Fiinta insasi a lui Dumnezeu
Se intemeieaza pe iubire,
El, care vede in adancul nostru ca si in El.
Iarta-mi, o, Doamne al meu!
vorbele pe care le rostesc despre iubire,
caci ma exprim astfel pentru a-Ti aduce lauda!"
[1] Finalitatea iubirii este unirea prin confundarea iubitului cu cel iubit. Cele trei aspecte corelative - iubire, iubitor, cel iubit - sunt, asadar, inseparabile, insa se reabsorb in esenta lor nediferentiata. Din contra, in existenta iubirea implica intotdeauna o dualitate de aspecte care se opun, pentru a se reuni apoi in complementaritatea lor, perechea care cheama la unire si la dez-unire.
In legatura cu aceeasi tema, am scris si versurile care urmeaza:
"Am iubit fiinta mea esentiala
cu aceeasi iubire cu care
Unul tinde catre al Doilea!
Iubirea astfel zamislita
este fireasca si spirituala,
fiind, deopotriva, dragoste divina.
Cuvinte de lumina si calauzire,
legate de iubire,
ce au fost revelate
in cuvintele Coranului.
M-ai intrebat,
fara ca eu, totusi, sa fi inteles
la ce iubire, la ce ratiune facea referire intrebarea ta.
Iubirea [naturala] are un inceput
pe care cunoasterea mea il cerceteaza,
dar nu si iubirea lui Dumnezeu,
care-i fara egal.
Iubirea are un inceput
insa nu are sfarsit,
dar nu si iubirea naturala.
Doua iubiri ce nu le poti descrie
odata ce-ai simtit gustul amandurora,
desi nu pot fi supuse
nici vreunei lipse, nici chiar vreunui sfarsit.
Telul omenestii iubiri
inseamna uniunea implinita:
unirea a doua suflete
si unirea a doua trupuri.
Insa a-ti fixa drept scop
unirea cu Cel preamilostiv
nu este decat ratacirea
celui mai pur sacrilegiu.
Desi excelenta iubirii este efectul Excelentei!
Dar daca ma arat neputincios
sa-mi reprezint [iubirea aceea],
sufletul meu ignora atunci pe acela dupa care tanjesc!
Caci reprezentarea Sa este plina de dovezi!"
Am alcatuit urmatoarele versuri, de asemeni legate de tema aceasta:
"Cel ce iubeste patimas sunt eu,
o, daca ai putea sti!
Patima este ceea ce iubesc,
o, daca ai putea intelege!
De-ai ascultat cumva vrobele mele,
lauda pe Dumnezeu pentru marimea Lui!
Fii constient de maretia Lui!
Cei ce imi stau in preajma
isi rad de vorbele mele:
oare pentru ca nu sunt in stare
sa patrunda intelesul lor?
De ce oare sunt orbiti
de ceea ce am lasat sa se intrezareasca
din Fiinta preaiubita
in chip atat de vadit?
N-am iubit nimic din aceasta creatie!
Pe nimeni, intr-adevar, in afara de mine!
O, cat as vrea sa poti intelege!
De cand am fost investit cu insusiri divine
am descoperit ca sunt locul
in care El se reveleaza
si ca nicicand n-am incetat sa fiu aceasta.
Uniti-va in clipa aceasta cu mine
caci eu sunt legatura lui Dumnezeu in creatia voastra!
Ramaneti, asadar, la poarta mea,
drept slujitori
gata oricand sa serviti cu credinta!
De voi ajunge vreodata sa spun:
"O, daca ai sti cat le doresc
pe Zaynab, pe Nizham sau pe Inan!"
atunci rostirea impotriva-mi dreapta va fi.
Aici se afla un semn perfect si fara egal
sub care s-arata un vesmant de gala.
Eu sunt vesmantul
[care-l acopera] pe cel ce il poarta.
Si pentru aceasta
voi continua sa fiu necunoscut!
Doar Dumnezeu este sub mantie,
a spus raspicat al-Hallaj
intr-o zi pe cand vorbea despre aceasta.
Asa ca, haideti sa ne veselim!
Si jur pe insasi iubirea!
Daca eu l-as contempla pe Dumnezeu
El s-ar ivi pe data dinaintea mea
ca eu sa ma contemplu pe mine.
Nicicand nu va fi zarita Fiinta lui Dumnezeu,
caci oricare ar fi imprejurarile,
El ramane in Sine insusi, nemanifestat."
La continutul acestui capitol putem sa adaugam:
"Existenta este o litera al carei inteles esti tu.
Dumnezeu este singura-mi nadejde pe lumea aceasta!
Litera are un inteles,
Si intelesul acestei litere este Cel ce se afla in ea.
Insa in afara acestui inteles
Ochiul nu poate sa contemple nimic altceva.
Prin firea ei de la inceput, inima
se zbate intre propriul ei salas si intelesul acestei litere.
Nimeni nu poate cuprinde Puterea divina!
Fara indoiala, sub un alt aspect,
am reusit sensul sa-i patrundem.
Nu eu sunt acela care-o spune,
Ci o revelatie venita de la Dumnezeu.
Si vorba divina cuprinde la sanu-i si-acest inteles.
Dumnezeu este adevarat!
Si asa salasluieste in fiinta omului
Si din pricina aceasta a asezat in el
masura si cumpatarea.
Esenta fiintei mele este esenta Formei Sale
Insa cuvantul acesta pe care Dumnezeu l-a revelat
Numai El insusi il poate auzi.
Dumnezeu este atat de mare
Ca nu exista lucru cu care sa poata fi asemuit.
Nimic nu-i altceva decat El!
Mai mult, este chiar El insusi.
Numai asa fiinta poate vedea
irealitatea altei fiinte.
Caci Acela care intelege,
este Dumnezeu, cu adevarat.
Desi numai Dumnezeu il vede pe Dumnezeu,
Cauta sa intelegi cuvintele mele
pentru a putea recunoaste
catre cine se indreapta ele si de la cine emana."
Care priveste deopotriva pe om si pe Dumnezeu,
Desi cunoasterea noastra
Ignora aceasta relatie.
Desi iubirea este plina de desfatare,
Esenta ei ramane de neinteles pentru noi.
O, Doamne al meu! O, Doamne al meu!
Oare de ce-i adumbrita?
Ratiunile iubirii
imi vorbesc despre esenta ei
prin mijlocirea modelelor opuse[1]
precum prezenta si absenta.
Fiinta insasi a lui Dumnezeu
Se intemeieaza pe iubire,
El, care vede in adancul nostru ca si in El.
Iarta-mi, o, Doamne al meu!
vorbele pe care le rostesc despre iubire,
caci ma exprim astfel pentru a-Ti aduce lauda!"
[1] Finalitatea iubirii este unirea prin confundarea iubitului cu cel iubit. Cele trei aspecte corelative - iubire, iubitor, cel iubit - sunt, asadar, inseparabile, insa se reabsorb in esenta lor nediferentiata. Din contra, in existenta iubirea implica intotdeauna o dualitate de aspecte care se opun, pentru a se reuni apoi in complementaritatea lor, perechea care cheama la unire si la dez-unire.
In legatura cu aceeasi tema, am scris si versurile care urmeaza:
"Am iubit fiinta mea esentiala
cu aceeasi iubire cu care
Unul tinde catre al Doilea!
Iubirea astfel zamislita
este fireasca si spirituala,
fiind, deopotriva, dragoste divina.
Cuvinte de lumina si calauzire,
legate de iubire,
ce au fost revelate
in cuvintele Coranului.
M-ai intrebat,
fara ca eu, totusi, sa fi inteles
la ce iubire, la ce ratiune facea referire intrebarea ta.
Iubirea [naturala] are un inceput
pe care cunoasterea mea il cerceteaza,
dar nu si iubirea lui Dumnezeu,
care-i fara egal.
Iubirea are un inceput
insa nu are sfarsit,
dar nu si iubirea naturala.
Doua iubiri ce nu le poti descrie
odata ce-ai simtit gustul amandurora,
desi nu pot fi supuse
nici vreunei lipse, nici chiar vreunui sfarsit.
Telul omenestii iubiri
inseamna uniunea implinita:
unirea a doua suflete
si unirea a doua trupuri.
Insa a-ti fixa drept scop
unirea cu Cel preamilostiv
nu este decat ratacirea
celui mai pur sacrilegiu.
Desi excelenta iubirii este efectul Excelentei!
Dar daca ma arat neputincios
sa-mi reprezint [iubirea aceea],
sufletul meu ignora atunci pe acela dupa care tanjesc!
Caci reprezentarea Sa este plina de dovezi!"
Am alcatuit urmatoarele versuri, de asemeni legate de tema aceasta:
"Cel ce iubeste patimas sunt eu,
o, daca ai putea sti!
Patima este ceea ce iubesc,
o, daca ai putea intelege!
De-ai ascultat cumva vrobele mele,
lauda pe Dumnezeu pentru marimea Lui!
Fii constient de maretia Lui!
Cei ce imi stau in preajma
isi rad de vorbele mele:
oare pentru ca nu sunt in stare
sa patrunda intelesul lor?
De ce oare sunt orbiti
de ceea ce am lasat sa se intrezareasca
din Fiinta preaiubita
in chip atat de vadit?
N-am iubit nimic din aceasta creatie!
Pe nimeni, intr-adevar, in afara de mine!
O, cat as vrea sa poti intelege!
De cand am fost investit cu insusiri divine
am descoperit ca sunt locul
in care El se reveleaza
si ca nicicand n-am incetat sa fiu aceasta.
Uniti-va in clipa aceasta cu mine
caci eu sunt legatura lui Dumnezeu in creatia voastra!
Ramaneti, asadar, la poarta mea,
drept slujitori
gata oricand sa serviti cu credinta!
De voi ajunge vreodata sa spun:
"O, daca ai sti cat le doresc
pe Zaynab, pe Nizham sau pe Inan!"
atunci rostirea impotriva-mi dreapta va fi.
Aici se afla un semn perfect si fara egal
sub care s-arata un vesmant de gala.
Eu sunt vesmantul
[care-l acopera] pe cel ce il poarta.
Si pentru aceasta
voi continua sa fiu necunoscut!
Doar Dumnezeu este sub mantie,
a spus raspicat al-Hallaj
intr-o zi pe cand vorbea despre aceasta.
Asa ca, haideti sa ne veselim!
Si jur pe insasi iubirea!
Daca eu l-as contempla pe Dumnezeu
El s-ar ivi pe data dinaintea mea
ca eu sa ma contemplu pe mine.
Nicicand nu va fi zarita Fiinta lui Dumnezeu,
caci oricare ar fi imprejurarile,
El ramane in Sine insusi, nemanifestat."
La continutul acestui capitol putem sa adaugam:
"Existenta este o litera al carei inteles esti tu.
Dumnezeu este singura-mi nadejde pe lumea aceasta!
Litera are un inteles,
Si intelesul acestei litere este Cel ce se afla in ea.
Insa in afara acestui inteles
Ochiul nu poate sa contemple nimic altceva.
Prin firea ei de la inceput, inima
se zbate intre propriul ei salas si intelesul acestei litere.
Nimeni nu poate cuprinde Puterea divina!
Fara indoiala, sub un alt aspect,
am reusit sensul sa-i patrundem.
Nu eu sunt acela care-o spune,
Ci o revelatie venita de la Dumnezeu.
Si vorba divina cuprinde la sanu-i si-acest inteles.
Dumnezeu este adevarat!
Si asa salasluieste in fiinta omului
Si din pricina aceasta a asezat in el
masura si cumpatarea.
Esenta fiintei mele este esenta Formei Sale
Insa cuvantul acesta pe care Dumnezeu l-a revelat
Numai El insusi il poate auzi.
Dumnezeu este atat de mare
Ca nu exista lucru cu care sa poata fi asemuit.
Nimic nu-i altceva decat El!
Mai mult, este chiar El insusi.
Numai asa fiinta poate vedea
irealitatea altei fiinte.
Caci Acela care intelege,
este Dumnezeu, cu adevarat.
Desi numai Dumnezeu il vede pe Dumnezeu,
Cauta sa intelegi cuvintele mele
pentru a putea recunoaste
catre cine se indreapta ele si de la cine emana."
Ibn 'Arabi - Extrase din "Cartea revelatiilor" (2)
Dar sa continuam cu aceasta tema! Intr-o imprejurare spirituala neprevazuta (waqi'a), am vazut Fiinta adevarata (haqq) care mi-a dezvaluit intelesul cuprins in versurile urmatoare. M-a chemat folosind un nume pe care nicicand nu il auzisem: "Soimul salasurilor (baz diyar)" - caci acesta este numele. I-am cerut lui Dumnezeu - laudat fie El! - sa ma ajute in deslusirea intelesului acestor cuvinte.
Atunci El mi-a grait [talmacindu-mi astfel]: "Acela al carui salas este pazit". Acesta este intelesul versurilor. Insa am tratat pe larg subiectul acesta in scrierea de fata, asa ca acum doar voi schita cuprinsul acestei intamplari.
"Ti-am aratat salasul meu
Pentru ca forma mea sa se manifeste.
Slava Tie! Tie care imi apari
incarcat de slava, totdeauna de slava!
Cei doi ochi ai tai n-au oglindit nicicand
fiinte desavarsite asemanatoare mie!
Si nici un ochi n-a putut contempla
fiinta omeneasca asemanatoare Tie.
Nici o realitate n-a putut fi
mai desavarsita decat Tine!
Despre aceasta vorbeste orice dovada
ce-i pe potriva Legii.
Oricare ar fi perfectiunea,
intotdeauna este vorba de Tine!
Si oricare ar fi aparenta sa,
lucrul nu exista [cu adevarat].
Ai facut sa tasneasca firea mea
intruchipand forma lui Adam.
Am recunoscut-o cu toata credinta
In prescriptiile Legii.
Daca din toate lucrurile posibile,
unul mai perfect decat Tine
ar fi putut sa existe,
atunci ar fi trebuit ca imperfectiunea
pe data sa tasneasca din mine.
Si iata, Tu te-ai afundat adanc
in forma fapturii mele.
De-atunci se descopera neincetat
ca mai desavarsit decat mine
nimic nu poate exista."
Iata acum un alt poem care trateaza aceeasi tema:
"Dumnezeu este intr-atat de maret
ca toate in el isi au fiinta!
El este Iubitul suprem, Principiul impenetrabil.
Soarele ne atinge [cu razele sale] si noi il simtim,
de la el capatam veselia si bunastarea.
Noi suntem cei care il vedem manifestandu-se,
ca o Intruchipare divina pe care nimeni
nu si-o atribuie.
Lumina lui ne impiedica
sa-i dam vreo definitie.
Oare cum ar putea cel ce respinge manifestarea
Sa ajunga vreodat' la contopire?
Caci "cum" si "cat" sunt doar ale corpurilor!
Insa la nivelul acesta, nicicand nu se-ntalneste
corp, conditie sau numar."
Iata mai jos un alt poem despre aceasta tema:
"Cauta sa-ndrepti degraba lipsurile vietii tale!
In calatoria ta,
cere-i Celui milostiv doar merindea.
Si spune-I patimas:
Oh, telul ultim al nadejdii mele!
Cine tanjeste mai mult dupa iubire
decat adancul fiintei si esenta ei
cand te indrepti catre ele?
O stii prea bine!
nu sunt mai putin sub privirea Ta
atunci cand contemplu
pe Cel ce lumea a zidit-o.
De n-ar fi fost pierirea si negarea
a tot ce iti seamana Tie, de n-ar fi fost arsura
produsa de privirea-Ti[2],
nadejdea mi-as fi pus
doar in contemplarea Ta.
N-as fi citit manuscrise
Care sa nu aminteasca de Tine.
Si ruga-mi o indrept catre Tine,
o, Tu care esti fara egal,
[sa-mi dai taria]
de a iubi ceea ce Puterea Ta hotaraste.
"Porunca mea - grai El catre mine -,
este ca tu sa vezi ca Puterea Mea
poate fi stavilita
de proria-mi Putere."
De la un profet
aflat-ai
tot ce poate indeparta
ordinea astfel statornicita,
si tot ce face cu putinta
prelungirea vietii tale.
Spui insa lucruri ciudate
Care, toate, sunt perle adevarate.
Sa dam, asadar, aceasta pura nestemata
Celui ce pastreaza nepretuitele-Ti comori."
[2] Aluzie la urmatorul hadith preluat din Ibn Hanbal, "Musnad", IV, 401:
"Dumnezeu are saptezeci de mii de valuri de lumina si intuneric. Daca le-ar descoperi, Stralucirea transcendenta a Chipului Sau ar parjoli toate lucrurile ce i-ar intalni privirea."
Sa cantam acum pentru iubirea de dragul iubirii[3]:
"Cand am descoperit ca iubirea
era ceva nepretuit,
fara ca, totusi, s-o pot lua in stapanire
pana la sfarsitul vietii mele,
m-am indragostit pentru totdeauna de iubirea iubirii.
Fara indoiala, nu cutez sa spun
ca bunul ce-mi este daruit
nespus ma-ndestuleaza,
da, ma umple pe de-a-ntregul!
Iubitul a facut sa se iveasca
splendoarea contopirii Sale
ce a facut sa straluceasca fiinta mea
si esenta mea cea mai adanca.
Spiritul meu a simtit ca piere
dinaintea Majestatii Sale
in clipa cand mi-a dat
dovada increderii Sale.
Si El m-a purtat prin gradinile
Frumusetii Sale de negrait.
M-a smuls [din lumea]
geniilor si a oamenilor impovarati.
M-a facut sa fiu prezent
tainuindu-mi totusi secretul.
m-a ascuns apoi
si m-a pastrat in preajma Sa.
Daca spunem: eu sunt Unul,
Fiinta Lui e Una de asemeni.
Daca fiinta-mi capata tarie
Rezulta [prapastia] dualitatii.
Desi compusa,
este subtila si pura.
De are viziunea unui unic,
Ratiunea, neindoielnic,
admite si-un al doilea.
Oh, tu, care cu tine te asemui
pentru valoarea-ti neinsemnata!
Despre numar deja nu mai putem vorbi,
caci fiinta ta s-a aneantizat.
Fiinta ta, prin norocoasa-i fire,
contempla o comoara nespus de pretioasa.
Priveste in apa acestei oglinzi
caci acum tu chiar pe Mine ma vezi.
Oh, absentul!
Cine primeste o astfel de rasplata
se vede asemeni unui nebun
in paradisurile beatitudinii.
Oh, risipitorul!
Acela a carui frumusete face inimile sa se avante
le scoate din ele insele
in clipa imboldului."
[3] Este vorba, evident, de a canta iubirea pura, lipsita de obiect si indreptat exclusiv catre Dumnezeu, Subiectul existentiator, cel care din iubire a creat lumea aceasta laolalta cu toate fapturile.
Atunci El mi-a grait [talmacindu-mi astfel]: "Acela al carui salas este pazit". Acesta este intelesul versurilor. Insa am tratat pe larg subiectul acesta in scrierea de fata, asa ca acum doar voi schita cuprinsul acestei intamplari.
"Ti-am aratat salasul meu
Pentru ca forma mea sa se manifeste.
Slava Tie! Tie care imi apari
incarcat de slava, totdeauna de slava!
Cei doi ochi ai tai n-au oglindit nicicand
fiinte desavarsite asemanatoare mie!
Si nici un ochi n-a putut contempla
fiinta omeneasca asemanatoare Tie.
Nici o realitate n-a putut fi
mai desavarsita decat Tine!
Despre aceasta vorbeste orice dovada
ce-i pe potriva Legii.
Oricare ar fi perfectiunea,
intotdeauna este vorba de Tine!
Si oricare ar fi aparenta sa,
lucrul nu exista [cu adevarat].
Ai facut sa tasneasca firea mea
intruchipand forma lui Adam.
Am recunoscut-o cu toata credinta
In prescriptiile Legii.
Daca din toate lucrurile posibile,
unul mai perfect decat Tine
ar fi putut sa existe,
atunci ar fi trebuit ca imperfectiunea
pe data sa tasneasca din mine.
Si iata, Tu te-ai afundat adanc
in forma fapturii mele.
De-atunci se descopera neincetat
ca mai desavarsit decat mine
nimic nu poate exista."
Iata acum un alt poem care trateaza aceeasi tema:
"Dumnezeu este intr-atat de maret
ca toate in el isi au fiinta!
El este Iubitul suprem, Principiul impenetrabil.
Soarele ne atinge [cu razele sale] si noi il simtim,
de la el capatam veselia si bunastarea.
Noi suntem cei care il vedem manifestandu-se,
ca o Intruchipare divina pe care nimeni
nu si-o atribuie.
Lumina lui ne impiedica
sa-i dam vreo definitie.
Oare cum ar putea cel ce respinge manifestarea
Sa ajunga vreodat' la contopire?
Caci "cum" si "cat" sunt doar ale corpurilor!
Insa la nivelul acesta, nicicand nu se-ntalneste
corp, conditie sau numar."
Iata mai jos un alt poem despre aceasta tema:
"Cauta sa-ndrepti degraba lipsurile vietii tale!
In calatoria ta,
cere-i Celui milostiv doar merindea.
Si spune-I patimas:
Oh, telul ultim al nadejdii mele!
Cine tanjeste mai mult dupa iubire
decat adancul fiintei si esenta ei
cand te indrepti catre ele?
O stii prea bine!
nu sunt mai putin sub privirea Ta
atunci cand contemplu
pe Cel ce lumea a zidit-o.
De n-ar fi fost pierirea si negarea
a tot ce iti seamana Tie, de n-ar fi fost arsura
produsa de privirea-Ti[2],
nadejdea mi-as fi pus
doar in contemplarea Ta.
N-as fi citit manuscrise
Care sa nu aminteasca de Tine.
Si ruga-mi o indrept catre Tine,
o, Tu care esti fara egal,
[sa-mi dai taria]
de a iubi ceea ce Puterea Ta hotaraste.
"Porunca mea - grai El catre mine -,
este ca tu sa vezi ca Puterea Mea
poate fi stavilita
de proria-mi Putere."
De la un profet
aflat-ai
tot ce poate indeparta
ordinea astfel statornicita,
si tot ce face cu putinta
prelungirea vietii tale.
Spui insa lucruri ciudate
Care, toate, sunt perle adevarate.
Sa dam, asadar, aceasta pura nestemata
Celui ce pastreaza nepretuitele-Ti comori."
[2] Aluzie la urmatorul hadith preluat din Ibn Hanbal, "Musnad", IV, 401:
"Dumnezeu are saptezeci de mii de valuri de lumina si intuneric. Daca le-ar descoperi, Stralucirea transcendenta a Chipului Sau ar parjoli toate lucrurile ce i-ar intalni privirea."
Sa cantam acum pentru iubirea de dragul iubirii[3]:
"Cand am descoperit ca iubirea
era ceva nepretuit,
fara ca, totusi, s-o pot lua in stapanire
pana la sfarsitul vietii mele,
m-am indragostit pentru totdeauna de iubirea iubirii.
Fara indoiala, nu cutez sa spun
ca bunul ce-mi este daruit
nespus ma-ndestuleaza,
da, ma umple pe de-a-ntregul!
Iubitul a facut sa se iveasca
splendoarea contopirii Sale
ce a facut sa straluceasca fiinta mea
si esenta mea cea mai adanca.
Spiritul meu a simtit ca piere
dinaintea Majestatii Sale
in clipa cand mi-a dat
dovada increderii Sale.
Si El m-a purtat prin gradinile
Frumusetii Sale de negrait.
M-a smuls [din lumea]
geniilor si a oamenilor impovarati.
M-a facut sa fiu prezent
tainuindu-mi totusi secretul.
m-a ascuns apoi
si m-a pastrat in preajma Sa.
Daca spunem: eu sunt Unul,
Fiinta Lui e Una de asemeni.
Daca fiinta-mi capata tarie
Rezulta [prapastia] dualitatii.
Desi compusa,
este subtila si pura.
De are viziunea unui unic,
Ratiunea, neindoielnic,
admite si-un al doilea.
Oh, tu, care cu tine te asemui
pentru valoarea-ti neinsemnata!
Despre numar deja nu mai putem vorbi,
caci fiinta ta s-a aneantizat.
Fiinta ta, prin norocoasa-i fire,
contempla o comoara nespus de pretioasa.
Priveste in apa acestei oglinzi
caci acum tu chiar pe Mine ma vezi.
Oh, absentul!
Cine primeste o astfel de rasplata
se vede asemeni unui nebun
in paradisurile beatitudinii.
Oh, risipitorul!
Acela a carui frumusete face inimile sa se avante
le scoate din ele insele
in clipa imboldului."
[3] Este vorba, evident, de a canta iubirea pura, lipsita de obiect si indreptat exclusiv catre Dumnezeu, Subiectul existentiator, cel care din iubire a creat lumea aceasta laolalta cu toate fapturile.
Ibn 'Arabi - Extrase din "Cartea revelatiilor" (3)
"Se cuvine sa mai stii - fie ca Dumnezeu sa te ajute! - ca iubirea e un cuvant divin. Dumnezeu s-a calificat in acest fel numindu-se [in Coran] "Cel ce iubeste fara margini" (al-wadud)[4] si care in textele profetice este numit "Iubitul" (muhibb).
In Torah, Dumnezeu ii spune lui Moise: "O, fiu al lui Adam! Pentru dreptul pe care ti l-am dat, te iubesc (muhibb), si pentru dreptul pe care il am asupra ta, iubeste-Ma!"
Iubirea (mahabba) este mentionata in Coran si in traditie (Sunna), atat ca un privilegiu al lui Dumnezeu, cat si al creaturilor. Dumnezeu enumera categoriile de fiinte pe care le iubeste (mahbubun)[5] si insusirile lor, precum si dispozitiile fiintelor care nu-i sunt pe plac, specificand in mod clar familiile de fapturi carora acestea le apartin.
Dumnezeu a poruncit Profetului Sau - pacea si binecuvantarea fie cu el! – sa faca cunoscut tuturor: "Daca-L iubiti pe Dumnezeu, urmati-ma (e vorba de Profet), caci Dumnezeu va va iubi" (Cor. III, 31).
Dumnezeu spune apoi cat se poate de limpede: "O, credinciosilor! Cel care, dintre voi, se leapada de credinta sa... sa stie ca Dumnezeu va aduce alti oameni pe care El ii va iubi si care Il vor iubi" (Cor. V, 54).
Iata ce spune Dumnezeu despre fiintele pe care le iubeste: "Dumnezeu iubeste pe cei ce nu intarzie sa se intoarca la El si iubeste pe cei ce se purifica" (Cor. II, 222). "Iubeste pe cei ce se daruiesc Lui" (Cor. III, 159). "Iubeste pe cei rabdatori" (Cor. III, 146). "Iubeste pe cei sinceri. Iubeste pe cei a caror purtare este desavarsita" (Cor. II, 195). "Iubeste pe cei care lupta pe Calea Sa... ca si cum ar fi o zidire trainica" (Cor. LXI, 4).
[4] Numele divin al-wadud este construit pe paradigma fa'ul, ce are un dublu inteles: activ si pasiv. Al-wadud este deopotriva Iubitul si Cel Iubit cu credinta si neincetat. Este unul din cele nouazeci si noua de nume ale lui Dumnezeu.
[5] Iubirea lui Dumnezeu, care este primordiala, afecteaza fiintele in realitatea lor virtuala mai inainte de a le afecta in existenta lor efectiva. Cand se manifesta ca locuri cosmice de manifestare a atributelor Numelor lui Dumnezeu si sunt genul de creaturi supuse conditiilor de existenta precise si conforme Intelepciunii divine, ele proiecteaza aceste dispozitii potrivit Vointei divine creatoare (mashi'ah). Trasaturile de caracter pe care ele le exprima atunci pot fi laudabile sau condamnabile, in functie de Vointa normativa divina (irada)."
Din contra, atunci cand Dumnezeu refuza sa iubeasca anumite fiinte din cauza unor insusiri ce nu ii sunt pe plac, El lasa sa inteleaga ca acestea trebuie sa piara, insa numai pentru ca opusul lor sa se manifeste in mod necesar.
Iata ce spune Dumnezeu: "Dumnezeu nu-i iubeste pe cei corupti si nici stricaciunea lor" (Cor., V, 64). Ei bine, contrariul acestei atitudini este cinstea (salah), si faptul de a renunta la prima face sa se iveasca ultima.
Dumnezeu a spus: "Dumnezeu nu-i iubeste pe cei aprigi" (Cor., XXVII, 76). "Nu-i iubeste pe cei mandri si pe cei ce se lacomesc" (Cor., VI, 141). "Nu-i iubeste pe cei nedrepti" (Cor., LXII, 40). "Nu-i iubeste pe cei ce nu stiu a se infrana" (Cor., VI, 141). "Nu-i iubeste pe cei ce graiesc vorbe rele" (Cor., IV, 148). "Nu-i iubeste pe cei ce incalca legea" (Cor., II, 190).
Mai mult, lui Dumnezeu ii place ca noi sa aratam insusiri alese, unele dintre acestea fiind rodul unei infrumusetari a sufletului (tazyin), iar altele imbraca o valoare absoluta (mutlaqua). Din bunavointa fata de noi, Dumnezeu a spus: "Dumnezeu v-a facut sa iubiti credinta si a infrumusetat-o in inimile voastre" (Cor., XLIX, 7). In acelasi inteles precis: "Si a facut sa apara drept podoaba [dinaintea oamenilor] dragostea pentru bunurile dorite..." (Cor., III, 14).
In legatura cu cei casatoriti, a facut urmatoarea revelatie: "Unul din semnele lui Dumnezeu este de a fi creat perechi din sufletele voastre (sotii) si pentru voi insiva, ca langa ele sa va odihniti in pace. De asemenea, a pus apoi intre voi afectiunea (mawadda) si mila (rahma)" (Cor., XXX, 21).
Dumnezeu ne-a interzis sa aratam afectiune dusmanilor Sai[6]. El a spus:
"Credinciosi! Nu-i luati drept prieteni (awliya') pe dusmanii Mei si pe dusmanii vostri, daruindu-le dovezi de dragoste" (Cor., LX, 1).
[6]Dusmanii lui Dumnezeu sunt cei care manifesta tendinte rele sau negative care nu ingaduie fiintelor respective sa reflecte in mod corespunzator iubirea divina primordiala. Pentru ca aceasta iubire originara sa produca efectele benefice si pozitive in fiintele care singure sunt suporturile aparitiei Numelor divine, trebuie sa fie pure si cristaline si nicidecum opace sau tulburate de agresiunile Ordinului divin. Numai iubirea lui Dumnezeu se exercita in astfel de persoane sub chipul repulsiei, prin intermediul modalitatilor care nu pot accepta Iubirea in toata puritatea ei.
Din acest motiv, adevaratii credinciosi, potrivit unui tip de Revelatie data, nu trebuie sa arate iubire pentru caracterele pervertite ale respectivelor creaturi, si in acelasi timp sunt obligate sa nu le respinga ca esente iubite din toata vesnicia.
Termenul mawadda, folosit ca radacina a Numelui divin al-wadud, exprima o dragoste reciproca ce nu ingaduie Iubitului si celui iubit sa fie despartiti.
In Coran, iubirea apare mentionata in multe locuri. Exista de asemenea numeroase texte profetice ce amintesc despre iubire, de pilda: "Profetul - pacea si binecuvantarea fie cu el!- a spus in numele lui Dumnezeu: "Eu eram o Comoara (ascunsa); Eu nu eram cunoscut. Si, iata, am vrut sa ma fac cunoscut. Am creat, asadar, fapturile si M-am facut cunoscut lor astfel ca ele sa Ma poata cunoaste.""
De aici rezulta ca Dumnezeu ne-a creat doar pentru Sine insusi si nicidecum pentru noi insine. Si cum plata este unita cu fapta, daca noi vom lucra pentru noi si nu pentru El, adoratia noastra ('ibada), in ceea ce-l priveste, este pentru El si nu pentru noi, chiar daca servitutea de a adora nu va fi actul in sine insusi. Purtarile exterioare ale fiintelor create Ii apartin, pentru ca El continua sa fie [adevaratul] Agent. Perfectiunea actelor trebuie pusa pe seama Sa, caci totul purcede din El, potrivit cuvantului Sau: "Pe suflet! Si L-a modelat in chip armonios, punand in el desfrau si piosenie" (Cor., XCI, 7 si 8). "Dumnezeu este cel care v-a creat pe voi si toate cate le faceti" (Cor., XXXVII, 96). "Asa este Dumnezeu, Domnul vostru. Nu este alt Dumnezeu in afara de El,Creatorul tuturor lucrurilor. Sa-L adoram, asadar..." (Cor., VI, 106).
Datele acestea ale revelatiei se refera, prin urmare, la faptele slujitorilor Sai.
Trimisul lui Dumnezeu - pacea si binecuvantarea fie cu el! - a spus: "Dumnezeu este cel ce a zis: "Cei ce se apropie de Mine o fac pentru lucrarea pe care Eu o iubesc cel mai mult - aceea de a implini fapte prescrise. Slujitorul se apropie neincetat de Mine prin opere nespus de bune (nawafil) pana cand Eu ajung sa-l iubesc. Si cand il iubesc, Eu sunt auzul prin care aude, vederea prin care vede, mana cu care apuca, piciorul cu care merge"".
In temeiul acestei revelatii divine (tajalli) s-a putut sustine doctrina unificarii (ittihad). Oare n-a spus Dumnezeu: "Nu tu ai aruncat, atunci cand ai aruncat..." (Cor., VIII, 17) si "Dumnezeu este cel care v-a creat pe voi si tot ce faceti" (Cor., XXXVII, 96).
Mai gasim de asemenea si aceste texte profetice: "Dumnezeu il iubeste pe razvratitul care se caieste". "Iubeste-l pe Dumnezeu pentru binele pe care El il acorda favoritilor Sai." "Dumnezeu este frumos (jamil). Iubeste Frumusetea (jamal)." "Cu adevarat, lui Dumnezeu ii place sa fie laudat." "Mi-a fost dat sa iubesc trei [lucruri] din lumea aceasta: femeile, rugaciunea de multumire si miresmele suave."
Textele profetice in care apare iubirea sunt nenumarate. Mai trebuie sa stii ca iubirea este o insusire aleasa si ca dragostea este inceputul (asl) vietii universale (wujud).
"Din iubire ne-am nascut
Pe masura iubirii am fost alcatuiti
Dupa iubire tanjim.
Iubirii ne incredintam."
*****
Fragmente din "Cartea revelatiilor de la Mecca" ("al-Futuhat al-Makkiyya") din cartea Ibn 'Arabi - Iluminari, aparuta la Editura Herald, 2003.
In Torah, Dumnezeu ii spune lui Moise: "O, fiu al lui Adam! Pentru dreptul pe care ti l-am dat, te iubesc (muhibb), si pentru dreptul pe care il am asupra ta, iubeste-Ma!"
Iubirea (mahabba) este mentionata in Coran si in traditie (Sunna), atat ca un privilegiu al lui Dumnezeu, cat si al creaturilor. Dumnezeu enumera categoriile de fiinte pe care le iubeste (mahbubun)[5] si insusirile lor, precum si dispozitiile fiintelor care nu-i sunt pe plac, specificand in mod clar familiile de fapturi carora acestea le apartin.
Dumnezeu a poruncit Profetului Sau - pacea si binecuvantarea fie cu el! – sa faca cunoscut tuturor: "Daca-L iubiti pe Dumnezeu, urmati-ma (e vorba de Profet), caci Dumnezeu va va iubi" (Cor. III, 31).
Dumnezeu spune apoi cat se poate de limpede: "O, credinciosilor! Cel care, dintre voi, se leapada de credinta sa... sa stie ca Dumnezeu va aduce alti oameni pe care El ii va iubi si care Il vor iubi" (Cor. V, 54).
Iata ce spune Dumnezeu despre fiintele pe care le iubeste: "Dumnezeu iubeste pe cei ce nu intarzie sa se intoarca la El si iubeste pe cei ce se purifica" (Cor. II, 222). "Iubeste pe cei ce se daruiesc Lui" (Cor. III, 159). "Iubeste pe cei rabdatori" (Cor. III, 146). "Iubeste pe cei sinceri. Iubeste pe cei a caror purtare este desavarsita" (Cor. II, 195). "Iubeste pe cei care lupta pe Calea Sa... ca si cum ar fi o zidire trainica" (Cor. LXI, 4).
[4] Numele divin al-wadud este construit pe paradigma fa'ul, ce are un dublu inteles: activ si pasiv. Al-wadud este deopotriva Iubitul si Cel Iubit cu credinta si neincetat. Este unul din cele nouazeci si noua de nume ale lui Dumnezeu.
[5] Iubirea lui Dumnezeu, care este primordiala, afecteaza fiintele in realitatea lor virtuala mai inainte de a le afecta in existenta lor efectiva. Cand se manifesta ca locuri cosmice de manifestare a atributelor Numelor lui Dumnezeu si sunt genul de creaturi supuse conditiilor de existenta precise si conforme Intelepciunii divine, ele proiecteaza aceste dispozitii potrivit Vointei divine creatoare (mashi'ah). Trasaturile de caracter pe care ele le exprima atunci pot fi laudabile sau condamnabile, in functie de Vointa normativa divina (irada)."
Din contra, atunci cand Dumnezeu refuza sa iubeasca anumite fiinte din cauza unor insusiri ce nu ii sunt pe plac, El lasa sa inteleaga ca acestea trebuie sa piara, insa numai pentru ca opusul lor sa se manifeste in mod necesar.
Iata ce spune Dumnezeu: "Dumnezeu nu-i iubeste pe cei corupti si nici stricaciunea lor" (Cor., V, 64). Ei bine, contrariul acestei atitudini este cinstea (salah), si faptul de a renunta la prima face sa se iveasca ultima.
Dumnezeu a spus: "Dumnezeu nu-i iubeste pe cei aprigi" (Cor., XXVII, 76). "Nu-i iubeste pe cei mandri si pe cei ce se lacomesc" (Cor., VI, 141). "Nu-i iubeste pe cei nedrepti" (Cor., LXII, 40). "Nu-i iubeste pe cei ce nu stiu a se infrana" (Cor., VI, 141). "Nu-i iubeste pe cei ce graiesc vorbe rele" (Cor., IV, 148). "Nu-i iubeste pe cei ce incalca legea" (Cor., II, 190).
Mai mult, lui Dumnezeu ii place ca noi sa aratam insusiri alese, unele dintre acestea fiind rodul unei infrumusetari a sufletului (tazyin), iar altele imbraca o valoare absoluta (mutlaqua). Din bunavointa fata de noi, Dumnezeu a spus: "Dumnezeu v-a facut sa iubiti credinta si a infrumusetat-o in inimile voastre" (Cor., XLIX, 7). In acelasi inteles precis: "Si a facut sa apara drept podoaba [dinaintea oamenilor] dragostea pentru bunurile dorite..." (Cor., III, 14).
In legatura cu cei casatoriti, a facut urmatoarea revelatie: "Unul din semnele lui Dumnezeu este de a fi creat perechi din sufletele voastre (sotii) si pentru voi insiva, ca langa ele sa va odihniti in pace. De asemenea, a pus apoi intre voi afectiunea (mawadda) si mila (rahma)" (Cor., XXX, 21).
Dumnezeu ne-a interzis sa aratam afectiune dusmanilor Sai[6]. El a spus:
"Credinciosi! Nu-i luati drept prieteni (awliya') pe dusmanii Mei si pe dusmanii vostri, daruindu-le dovezi de dragoste" (Cor., LX, 1).
[6]Dusmanii lui Dumnezeu sunt cei care manifesta tendinte rele sau negative care nu ingaduie fiintelor respective sa reflecte in mod corespunzator iubirea divina primordiala. Pentru ca aceasta iubire originara sa produca efectele benefice si pozitive in fiintele care singure sunt suporturile aparitiei Numelor divine, trebuie sa fie pure si cristaline si nicidecum opace sau tulburate de agresiunile Ordinului divin. Numai iubirea lui Dumnezeu se exercita in astfel de persoane sub chipul repulsiei, prin intermediul modalitatilor care nu pot accepta Iubirea in toata puritatea ei.
Din acest motiv, adevaratii credinciosi, potrivit unui tip de Revelatie data, nu trebuie sa arate iubire pentru caracterele pervertite ale respectivelor creaturi, si in acelasi timp sunt obligate sa nu le respinga ca esente iubite din toata vesnicia.
Termenul mawadda, folosit ca radacina a Numelui divin al-wadud, exprima o dragoste reciproca ce nu ingaduie Iubitului si celui iubit sa fie despartiti.
In Coran, iubirea apare mentionata in multe locuri. Exista de asemenea numeroase texte profetice ce amintesc despre iubire, de pilda: "Profetul - pacea si binecuvantarea fie cu el!- a spus in numele lui Dumnezeu: "Eu eram o Comoara (ascunsa); Eu nu eram cunoscut. Si, iata, am vrut sa ma fac cunoscut. Am creat, asadar, fapturile si M-am facut cunoscut lor astfel ca ele sa Ma poata cunoaste.""
De aici rezulta ca Dumnezeu ne-a creat doar pentru Sine insusi si nicidecum pentru noi insine. Si cum plata este unita cu fapta, daca noi vom lucra pentru noi si nu pentru El, adoratia noastra ('ibada), in ceea ce-l priveste, este pentru El si nu pentru noi, chiar daca servitutea de a adora nu va fi actul in sine insusi. Purtarile exterioare ale fiintelor create Ii apartin, pentru ca El continua sa fie [adevaratul] Agent. Perfectiunea actelor trebuie pusa pe seama Sa, caci totul purcede din El, potrivit cuvantului Sau: "Pe suflet! Si L-a modelat in chip armonios, punand in el desfrau si piosenie" (Cor., XCI, 7 si 8). "Dumnezeu este cel care v-a creat pe voi si toate cate le faceti" (Cor., XXXVII, 96). "Asa este Dumnezeu, Domnul vostru. Nu este alt Dumnezeu in afara de El,Creatorul tuturor lucrurilor. Sa-L adoram, asadar..." (Cor., VI, 106).
Datele acestea ale revelatiei se refera, prin urmare, la faptele slujitorilor Sai.
Trimisul lui Dumnezeu - pacea si binecuvantarea fie cu el! - a spus: "Dumnezeu este cel ce a zis: "Cei ce se apropie de Mine o fac pentru lucrarea pe care Eu o iubesc cel mai mult - aceea de a implini fapte prescrise. Slujitorul se apropie neincetat de Mine prin opere nespus de bune (nawafil) pana cand Eu ajung sa-l iubesc. Si cand il iubesc, Eu sunt auzul prin care aude, vederea prin care vede, mana cu care apuca, piciorul cu care merge"".
In temeiul acestei revelatii divine (tajalli) s-a putut sustine doctrina unificarii (ittihad). Oare n-a spus Dumnezeu: "Nu tu ai aruncat, atunci cand ai aruncat..." (Cor., VIII, 17) si "Dumnezeu este cel care v-a creat pe voi si tot ce faceti" (Cor., XXXVII, 96).
Mai gasim de asemenea si aceste texte profetice: "Dumnezeu il iubeste pe razvratitul care se caieste". "Iubeste-l pe Dumnezeu pentru binele pe care El il acorda favoritilor Sai." "Dumnezeu este frumos (jamil). Iubeste Frumusetea (jamal)." "Cu adevarat, lui Dumnezeu ii place sa fie laudat." "Mi-a fost dat sa iubesc trei [lucruri] din lumea aceasta: femeile, rugaciunea de multumire si miresmele suave."
Textele profetice in care apare iubirea sunt nenumarate. Mai trebuie sa stii ca iubirea este o insusire aleasa si ca dragostea este inceputul (asl) vietii universale (wujud).
"Din iubire ne-am nascut
Pe masura iubirii am fost alcatuiti
Dupa iubire tanjim.
Iubirii ne incredintam."
*****
Fragmente din "Cartea revelatiilor de la Mecca" ("al-Futuhat al-Makkiyya") din cartea Ibn 'Arabi - Iluminari, aparuta la Editura Herald, 2003.
duminică, decembrie 19, 2010
Scrisorile unui maestru sufi (de Al-‘Arabi ad-Darqawi) – 27
Imaginaţia (wahm) este lucru zadarnic, dar Dumnezeu ne-a dat-o spre o mare înţelepciune. Fiecare lucru, de altfel, are un mare secret şi un aspect evident, pentru că este spus (în Coran): "Doamne, Tu n-ai creat zadarnic aceasta, lăudat fii Tu" (III, 191), "credeţi deci că Noi am creat din joacă?” (XXIII, 117). Departe de Domnul nostru aşa ceva, Dumnezeu este deasupra acestor lucruri. Aceasta este natura imaginaţiei pe care dacă n-o subjugi, adică nu-i impui puterea ta, te va subjuga inevitabil şi ţi-o va impune pe a ei. Dacă nu-i negi opinia, ea ţi-o va nega pe a ta. Or, ea nu este nimic, dar dacă îi asculţi cuvintele, îţi va înmuia certitudinea (spirituală) şi te va îndrepta pe alte căi. Dar dacă nu o asculţi, lumina ta interioară va creşte. Prin creşterea aceasta, certitudinea ta se va întări. Prin întărirea ei, voinţa ta spirituală se va înălţa, iar prin elevaţia ei îl vei atinge pe Domnul tău, iar a-L atinge înseamnă a-L cunoaşte.
Pentru călătorii spre Dumnezeu care nu ascultă discursul imaginaţiei şi nu-i urmează opiniile, ea este ca un vânt puternic care vine în ajutorul marinarilor, astfel încât ajung într-un ceas acolo unde alţii nu sosesc decât după o călătorie de o lună sau de un an. Dimpotrivă, cel care se opreşte la vorbele şi la opiniile ei, rămâne blocat pe drum, aşa cum li se întâmplă tot marinarilor. Acesta este efectul ei [1].
Constatăm că cel care lasă ceea ce nu-l priveşte, se mulţumeşte cu cel mai mic lucru pentru a supravieţui, în vreme ce acela care nu lasa cele inutile nu va avea niciodată tot ceea ce nu-i trebuie, orice ar face.
Notă:
[1] Ca facultate plastică a sufletului, imaginaţia poate fi receptivă la adevărurile spirituale, la fel cum poate fi receptivă în privinţa "lumii”. Nu se poate spune că omul modern ar poseda o imaginaţie prea puternică. Dimpotrivă, ceea ce-l caracterizează este o imaginaţie antrenată si blocată de obiectele dorinţelor sale.
Pentru călătorii spre Dumnezeu care nu ascultă discursul imaginaţiei şi nu-i urmează opiniile, ea este ca un vânt puternic care vine în ajutorul marinarilor, astfel încât ajung într-un ceas acolo unde alţii nu sosesc decât după o călătorie de o lună sau de un an. Dimpotrivă, cel care se opreşte la vorbele şi la opiniile ei, rămâne blocat pe drum, aşa cum li se întâmplă tot marinarilor. Acesta este efectul ei [1].
Constatăm că cel care lasă ceea ce nu-l priveşte, se mulţumeşte cu cel mai mic lucru pentru a supravieţui, în vreme ce acela care nu lasa cele inutile nu va avea niciodată tot ceea ce nu-i trebuie, orice ar face.
Notă:
[1] Ca facultate plastică a sufletului, imaginaţia poate fi receptivă la adevărurile spirituale, la fel cum poate fi receptivă în privinţa "lumii”. Nu se poate spune că omul modern ar poseda o imaginaţie prea puternică. Dimpotrivă, ceea ce-l caracterizează este o imaginaţie antrenată si blocată de obiectele dorinţelor sale.
joi, decembrie 16, 2010
Scrisorile unui maestru sufi (de Al-‘Arabi ad-Darqawi) – 26
Spiritul (ar-rûh) este de natură luminoasă, izvorât din esenţa însăşi a luminii (dar Dumnezeu ştie mai mult). Or se ştie fară nicio îndoială că Dumnezeu "prinse o porţiune din lumina Sa şi-i spuse: fii Muhammad.” [1] Aşa apăru Spiritul, şi din lumina sa fură create toate lucrurile. Înţelege acest lucru. Iar Spiritul nu este nimic altceva decât sufletul (an-nafs), care nu s-a tulburat decât pentru că şi-a găsit sprijin în lumea trecătoare. Dacă ar părăsi această lume, ar ajunge la surse din care a purces, nimic altceva decât Prezenţa divină. Venerabilul maestru, sfântul Abu Zayîd 'Abd ar-Rahmân, nebunul după Dumnezeu [2], a spus în această privinţă: “De unde vii, oh tu spirit, plin de dragoste, imobil în desfăsurarea gloriei tale, divin în toate stările?”
Note:
[1] Cuvânt al Profetului (hadith).
[2] Al-Majdhûb, supranumele celebrului sufi şi poet marocan 'Abdur-Rahmân al-Majdhûb, unul dintre polii lanţului iniţiatic shâdilit. A trăit în secolul XVI-lea.
Note:
[1] Cuvânt al Profetului (hadith).
[2] Al-Majdhûb, supranumele celebrului sufi şi poet marocan 'Abdur-Rahmân al-Majdhûb, unul dintre polii lanţului iniţiatic shâdilit. A trăit în secolul XVI-lea.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)