Traducere de A.I.
(O disertaţie în limba arabă susţinută la Universitatea al-Azhar din Cairo cu ocazia Conferinţei islamice din 1964).
Am auzit de numeroase ori, pe parcursul acestei conferinţe, cuvintele “dezvoltare” [1]. (tatawwur), “progres” (taqaddum), “reînnoire” (tajdîd) şi “renaştere” (nahdah) şi poate că n-ar fi o pierdere de timp dacă ne-am opri asupra semnificaţiilor lor.
„Dezvoltarea” înseamnă îndepărtarea de principii; cu toate că este necesar să luăm o oarecare distanţă faţă de principii pentru a le putea pune în aplicare, este de o vitală importanţă să rămânem suficient de aproape de principii pentru ca contactul cu ele să fie pe deplin eficient. Dezvoltarea trebuie, prin urmare, să nu depăşească niciodată un anumit punct. Strămoşii noştri au fost acut conştienţi de faptul că acest punct-limită periculos fusese atins de Islam încă de acum câteva sute de ani: pentru noi, care suntem încă şi mai departe în timp decât au fost ei de comunitatea ideală a Profetului şi a companionilor săi, primejdia este cu atât mai mare. Cum, atunci, să nu fim circumspecţi? Cum să nu trăim cu teama de a ne spori distanţarea de principii până într-acolo încât dezvoltarea se va transforma în degenerare? Ba chiar putem prea bine să ne întrebăm, privitor la cea mai mare parte din ceea ce numim astăzi, cu mândrie, dezvoltare, dacă nu cumva este, de fapt, vorba despre degenerare.
În ceea ce priveşte „progresul”, fiecare dintre noi ar trebui să spere să progreseze, aceasta fiind şi semnificaţia rugii noastre Călăuzeşte-ne pe Calea cea Dreaptă. [Cor I, 5] [2] Cuvântul „dezvoltare” s-ar putea referi, în acelaşi sens pozitiv, şi la indivizi. Comunităţile, însă, nu progresează; dacă ar face-o, care dintre ele ar fi fost mai calificată să progreseze, dacă nu prima comunitate islamică, cu toată impetuozitatea tinereţii sale? Şi, cu toate acestea, Profetul a spus: „Cei mai buni din Ummah (comunitatea) mea sunt cei din generaţia mea, apoi cei care au venit după ei, apoi cei care le-au urmat.” (Sahih Bukhari, Volume 3, Book 48, Number 819 and/or 820), iar din Coran trebuie să conchidem că, odată cu trecerea veacurilor, o împietrire generală a inimilor este inevitabilă, fiindcă despre o comunitate se afirmă că vreme îndelungată a trecut peste ei, inimile li s-au împietrit (Cor 57, 16). Acelaşi adevăr se subînţelege şi din ceea ce Coranul susţine despre cei aleşi, şi anume că aceştia sunt numeroşi în generaţiile anterioare şi puţin numeroşi în generaţiile ulterioare.
Speranţa comunităţilor trebuie să sălăşuiască nu în „progres”, nu în „dezvoltare”, ci în „reînnoire”, adică în restaurare. Cuvântul „reînnoire” a fost utilizat până acum, pe parcursul acestei conferinţe, în principal ca un sinonim mai degrabă vag al „dezvoltării”; în sensul său tradiţional, apostolic, reînnoirea este, însă, exact opusul dezvoltării, deoarece semnifică o restaurare a ceva din forţa primordială a Islamului, fiind, în acest sens, o mişcare de reîntoarcere. Adică o mişcare spre înapoi, mai degrabă decât una spre înainte. Reînnoirea a avut loc din când în când, adesea mai mult sau mai puţin brusc, atunci când un novator a fost trimis în mod providenţial să frâneze dezvoltarea şi să aducă, odată în plus, comunitatea în contact mai strâns cu principiile.
În ceea ce priveşte „renaşterea”, aceasta ar putea fi utilizată cu acelaşi înţeles ca şi „reînnoirea”, numai că acest cuvânt creează unele asocieri foarte nepotrivite, din moment ce mişcarea denumită Renaştere europeană nu a fost altceva decât – dacă o studiem cu atenţie – o reeditare a păgânismului Greciei şi Romei antice; aceeaşi „renaştere” a marcat, totodată, sfârşitul civilizaţiei tradiţionale creştine şi începutul actualei civilizaţii materialiste moderne. Să fie „renaşterea”, despre care auzim în prezent că ar avea loc în statele arabe, diferită de aceasta, sau una asemănătoare?
Nu există nici măcar unul dintre noi, arab sau ne-arab, care să nu se bucure de independenţa statelor arabe şi a ţărilor islamice în general şi ar fi fost de sperat ca această independenţă să aducă după sine o revenire a nobilei civilizaţii a Islamului. În schimb, ce constatăm? Observăm că uşile se deschid larg în faţa a tot ceea ce vine din Europa şi din America, fără urmă de discriminare.
Mai trebuie remarcat faptul că termenii mandûb (călduros recomandat) [3] şi makrûh (insistent descurajat) şi-au modificat înţelesul. Astfel, în ochii promotorilor acestei „renaşteri” de care se presupune că ne bucurăm în prezent, ceea ce ar trebui „puternic descurajat” este tot ce a mai rămas din civilizaţia islamică în materie de datini [4] precum purtarea turbanului şi lăsarea bărbii, fiind în acelaşi timp „călduros recomandat” tot ce vine din Occident.
Ar putea fi foarte puţini cei care merg până într-acolo încât să spună că un lucru sau altul ar trebui descurajat fiindcă aparţine civilizaţiei pioşilor noştri predecesori sau că ceva anume ar trebui recomandat fiindcă vine din Occident, dar judecând după fapte ne-am putea închipui că aceste cuvinte stau pe limba oricui, că aceste gânduri se află în mintea tuturor. Cu ce consecinţe? Cu acelea că generaţia actuală este mai necunoscătoare în privinţa practicilor Mesagerului lui Dumnezeu şi mai desprinsă de acestea decât oricare altă generaţie care a existat încă din zorii Islamului. Cum, atunci, să fie situaţia din prezent una de bun augur? Şi cum să nu ne crispăm în faţa cuvântului „renaştere” ca în faţa unei rele prevestiri?
Toate acestea au fost prevăzute de Profet, care a spus: „Veţi urma pas cu pas căile celor dinaintea voastră, până într-acolo încât dacă aceştia s-a vârî în cuibul unui şarpe veninos, îi veţi urma şi voi înăuntru [5]” (Bukhari: Vol 009, Book 092, Hadith 422) Această decădere are loc chiar în momentul în care vorbim şi este numită „dezvoltare”, „progres”.
Mai mulţi participanţi au menţionat, pe parcursul acestei conferinţe, că Islamul cuprinde întreaga viaţă; nimeni nu se îndoieşte de acest lucru. Dar ce se întâmplă în prezent în multe, dacă nu în majoritatea ţărilor islamice, este faptul că viaţa îmbrăţişează Islamul – de fapt nu îl îmbrăţişează, fiindcă este mai mult o sugrumare decât o îmbrăţişare! Viaţa strâmtorează religia, împingând-o într-un colţişor şi înăbuşind-o din ce în ce mai mult, încât aceasta abia dacă mai reuşeşte să respire.
Există vreun remediu?
Pentru a răspunde la această întrebare, haideţi să ne amintim anumite aspecte exterioare ale civilizaţiei noastre – şi aici mă refer la civilizaţia islamică – aspecte a căror funcţie era, şi ar putea fi din nou, să acţioneze ca un înveliş protector pentru miez, adică pentru religia însăşi.
Ţesătura civilizaţiei noastre este constituită din exemplul statornicit de Profet; foarte semnificativ în acest sens este faptul că locuinţa sa era o prelungire a moscheii. Astfel, vreme de o mie două sute de ani - şi în numeroase ţări islamice chiar mai mulţi -, locuinţele seminţiilor sale erau prelungiri ale moscheilor. Musulmanul se descălţa când intra la el în casă, la fel cum proceda şi când intra în moschee; la el acasă şedea în acelaşi fel în care şedea şi în moschee; îşi împodobea pereţii locuinţei în acelaşi stil în care erau împodobiţi pereţii moscheii şi nu ar fi adus în casă vreun ornament care să nu fi fost potrivit şi pentru moschee.
Astfel, era permanent înconjurat de memento-urile demnităţii şi responsabilităţilor spirituale care-i reveneau omului, ba se şi îmbrăca respectând aceleaşi principii. Hainele sale erau în armonie cu demnitatea funcţiei omului de reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ; ele îi facilitau, totodată, săvârşirea abluţiunii şi erau în perfectă concordanţă cu gesturile din timpul rugăciunii. Mai mult decât atât, hainele islamice înfrumuseţau rugăciunea, spre deosebire de hainele europene moderne care le răpesc gesturilor din timpul rugăciunii întreaga frumuseţe şi care le îngreunează, tot aşa cum acţionează ca o barieră între trup şi abluţiune.
Tot ceea ce am menţionat anterior este de natură exterioară: exteriorul, însă, acţionează asupra interiorului şi îmbrăcămintea unui om, locuinţa sa, sunt lucrurile cele mai apropiate de sufletul său, iar influenţa lor asupra acestuia este perpetuă, aşadar incalculabil de puternică. Nu poate exista nici o îndoială asupra faptului că aceste lucruri exterioare au fost unul din secretele profunzimii pietăţii musulmanilor vreme de o mie două sute de ani, iar aceasta ne aduce iarăşi înapoi la afirmaţia că Islamul cuprinde întreaga existenţă. Datorită aspectelor externe ale civilizaţiei islamice, întreaga existenţă a fost, de fapt, pătrunsă de religie şi nu văd nici un alt remediu pentru impasul nostru religios actual în afara unei reveniri la acea nobilă civilizaţie a cărei funcţiune este cea de a crea un cadru demn pentru spiritul religiei, un cadru care face relativ uşoară îndeplinirea obligaţiilor noastre rituale. Nici comunitatea nu se poate dispensa de sprijinul a orice ar putea face viaţa spirituală mai uşoară, fiindcă omul a fost creat să fie slab. Această reîntoarcere poate fi dusă, însă, la bun sfârşit numai prin răspândirea pe scară largă a exemplelor.
Arabi, vă aflaţi în sălaşul Islamului, [6] unde în urma independenţei voastre sunteţi liberi să faceţi ce doriţi; noi vă privim din exteriorul acestui sălaş şi ne punem speranţele în voi. Nu ne dezamăgiţi.
NOTE
[1] Conferinţa în cauză a fost oficial ţinută „ca răspuns la spiritul dezvoltării” şi există motive să credem că s-a intenţionat să fie, cumva, o paralelă la Conciliul Vaticanului.
[2] Citatele din Coran sunt redate cu caractere italice.
[3] În Islam – şi acelaşi lucru trebuie să fie implicit, dacă nu explicit adevărat despre toate religiile – orice posibilitate pământeană se încadrează într-una din cinci categorii, fiind fie obligatorie (fard), călduros recomandată (mandûb), permisă (mubâh), insistent descurajată (makrûh), fie interzisă (harâm). Împotriva celei de-a doua şi de-a patra categorii îşi va îndrepta, cu orice preţ, eforturile o mişcare subversivă, fiindcă din moment ce acestea au un caracter mai puţin absolut decât prima şi a cincea, este mai uşor de trecut de pavăza lor.
[4] Sunan (sing. sunnah), adică tradiţia Profetului.
[5] Evreii şi creştinii.
[6] Dâr al-Islâm, cu strictă referire la acea parte a lumii aflate sub legea islamică, dar utilizat aici într-un sens mult mai permisiv, incluzând orice stat care este în mod oficial islamic.
Studies in Comparative Religion, Vol. 2, No.4. (Autumn, 1968) © World Wisdom, Inc.
www.studiesincomparativereligion.com
sâmbătă, ianuarie 24, 2009
miercuri, ianuarie 21, 2009
Sidi Hamza - Cuvinte de înţelepciune
Fraternitatea spirituală
Fuqara sunt fraţi fiindcă se înfruptă din laptele aceluiaşi tată.
Iubirea
Coeziunea grupului, iubirea autentică a fraţilor între ei, uniunea inimilor în orientarea lor câtre Shaykh sunt lucruri importante.
Iubiţi-vă unii pe ceilalţi, fiţi uniţi.
Profeţii au venit şi ca să instaureze iubirea între oameni. Uniunea inimilor se desăvârşeşte prin idhn, conform versetului din Coran: El le-a unit inimile. Dacă ai fi dat totul pe pământ, tu nu le-ai fi putut uni inimile, însă Dumnezeu le-a unit. El este Puternic, Înţelept. (Cor 8, 63)
Când trăim într-o tovărăşie spirituală, într-o relaţie de frăţie (şi aici nu mă refer la frăţie în sens general, ci la o frăţie învesmântată în iubire, în care inimile sunt la unison, iar minţile – în afinitate), atunci curge din abundenţă un atât de minunat vin al iubirii! Aceasta este, cu adevărat, împărăţia lui Dumnezeu!
Iubirea dintre discipoli şi iubirea dintre fuqqara şi maestru este nesfârşită şi ea continuă să sporească neîncetat. Această iubire se datorează secretului spiritual (sirr) şi este reală, pentru că noi ne reunim doar de dragul lui Dumnezeu. Iubirea aceasta învinge toate diferenţele culturale.
Iubirea este aceea care te face să înaintezi pe cale. Se relatează că un discipol care simţise o mare răcire interioară care îl împinsese să comită anumite abateri, se dusese la maestrul său, Sidi Muhammad al-Habri şi-i ceruse să reînnoiască pactul spiritual dintre ei. Maestrul îl chestionă asupra motivului acestei solicitări. Când discipolul îi mărturisi că acesta era răcirea sa interioară, maestrul îi răspunse: „Ia aminte, fiul meu: eu nu sunt dintre aceia care reînnoiesc pactul spiritual. Tu eşti discipolul meu, la fel ca şi ceilalţi. Dacă ţi s-a întâmplat să cunoşti o răcire interioară sau să comiţi abateri este suficient ca, prin contactul cu ceilalţi fraţi ai tăi, să regăseşti în tine însuţi un nou suflu şi o nouă energie. Cei care ar trebui, poate, să reînnoiască pactul, sunt aceia care nu mai au inclinaţie pentru acest gen de întâlniri, care nu încearcă să-şi întâlnească restul fraţilor. Dacă, la ei în sat, îl aud venind pe unul dintr-ai lor care rosteşte jalala, nu se grăbesc să vină în întâmpinarea sa. În ceea ce-i priveşte, intr-adevăr, răul care i-a cuprins este unul mare!”
Sprijinul şi generozitatea
(Cu referire la un frate care făcuse un drum cu maşina ca să meargă să ia un alt frate de la gară şi, după ce-l adusese, plecase din nou să ia un al doilea frate de la aeroport): „Aşa trebuie procedat, în felul acesta veţi avea de câştigat!”
Iubiţi-vă unii pe ceilalţi şi nu puneţi în evidenţă latura negativa a celuilalt. Dimpotrivă, consideraţi-vă unii pe ceilalţi perfecţi.
Nu trebuie să vă lăudaţi atunci când faceţi ceva pentru fraţii voştri (dăruindu-le din banii voştri, din timpul vostru etc.). Să vă lăudaţi cu aşa ceva este mai rău decât dacă nu aţi fi făcut nimic pentru ei, fiindcă a vă lăuda înseamnă a distruge toate binefacerile darului pe care l-aţi făcut.
Trebuie să daţi dovadă de adab faţă de fraţii voştri: politeţe, servire, răbdare. Faqirul trebuie să fie ca un covor de rugăciune pe care fraţii săi să poată îngenunchea, fără ca faqirul să spună nici măcar „vai!”. Fuqqara îşi datorează unii altora adab (politeţe) şi mahabba (iubire spirituală). Ei trebuie, prin urmare, nu numai să se protejeze reciproc, ci şi să se sfătuiască unii pe ceilalţi, să se într-ajute. Fuqqara trebuie să-şi glorifice fraţii aflaţi pe Cale, să-i aşeze înaintea a orice altceva. Această glorificare, acest respect neţărmurit este simbolizat prin formula de politeţe „Si” sau „Sidi” în cazul fraţilor, respectiv „La” sau „Lalla” în cazul surorilor. Fiecare faqir este bine să se abţină să-şi interpeleze fratele/sora doar cu prenumele, ori cu apelative de genul „Hei, tu!”; trebuie să le preceadă prenumele de Sidi/Lalla.
A fi conştient de propriile defecte, mai degrabă decât de acelea ale fraţilor/surorilor din tariqa
Nu trebuie să pui în evidenţă defectele fraţilor/surorilor, nu trebuie să le critici. În caz contrar, vei ajunge să-ţi uiţi propriile defecte. Calea este ca un mare spital, Şeicul fiind unicul medic. Cum ar putea un bolnav să-i reproşeze unui altuia faptul că nu se simte bine? Când vezi defectele altora, le uiţi pe ale tale. Glorificarea (ta'zim) este importantă. Acela care-şi glorifică Şeicul, îşi glorifică ulterior şi fraţii. Priviţi-vă fraţii ca şi cum ar fi perfecţi, pentru simplul motiv că se află pe Cale (cf. povestirii despre Isus şi cadavrul câinelui). Treptat vă veţi da seama că întreaga creaţie este perfectă, iar această măreţie se va extinde deasupra tuturor lucrurilor. Dacă văd un defect în celălalt, acest lucru se întâmplă pentru că el există în mine, altfel nu l-aş fi putut vedea. Nu trebuie lăsate să vă intre în inimă sugestiile negative la adresa fraţilor. Vegheaţi asupra inimii voastre, faceţi-o să fie curată şi imaculată ca o zawwiya.
Iubirea dintre fraţi are o deosebită importanţă. Nu vă criticaţi fraţii dacă remarcaţi la ei un comportament condamnabil, ci daţi dovadă de compasiune. Altfel, dacă emiteţi critici şi judecăţi de valoare, riscaţi să prejudiciaţi legătură spirituală (madad) discipol-Şeic. Trebuie, dimpotrivă, să-l glorificaţi pe celălalt. Nu ne este, oricum, de ajuns o viaţă întreagă ca să ne străduim să ne corectăm defectele; nu mai este cazul, aşadar, să ne concentrăm şi asupra defectelor celorlalţi.
Judecarea critică a altor fuqqara este o maladie a inimii, fie că se manifestă prin vorbe, fie numai în gând. Remediul ei este glorificarea (ta’zim).
Fraţii trebuie să fie atenţi să nu se judece între ei (mizan), fiindcă aceasta este o acţiune nefastă. Două categorii de fraţi nu se pot uni cu Dumnezeu: cei care se dezic de Şeicul lor şi cei care-şi judecă fraţii. Cei care se opresc asupra defectelor fraţilor lor, sfârşesc prin a le uita pe ale lor şi acest lucru impietează asupra parcursului lor spiritual. Dimpotrivă, aceia care nu-i judecă critic pe alţii sunt capabili să-şi evalueze propriile defecte şi, astfel, să progreseze pe Cale.
Judecăţile de valoare şi denigrarea altora
Judecăţile de valoare şi denigrarea afectează mahabba (iubirea spirituala) şi unitatea grupului. Încetaţi cu denigrările. Toată lumea este la fel, secretul spiritual (sirr) este al meu şi nimeni nu are nimic de transmis; totul trece prin mine, iar eu dăruiesc tuturor.
Nu trebuie să existe competiţie între voi, între diferite grupuri.
Fiecare dintre voi este responsabil de Cale. Nu se poate vorbi despre „muqaddim şi alti responsabili” pe de o parte, şi despre „restul celorlalţi” pe de altă parte. Calea priveşte pe fiecare dintre voi şi fiecare dintre voi este reprezentantul ei (de unde necesitatea implicării).
Toţi ne punem speranţa în milostivenia lui Dumnezeu, chiar şi eu, dar pentru aceasta trebuie lucrat. Eu nu mă aşez niciodată într-o inimă făţarnică.
Toţi discipolii trebuie glorificaţi şi respectaţi.
Nu există vreun maqam (staţiune spirituală) special(ă). Un faqir poate întreprinde o acţiune pozitivă însă, dacă, după aceea o urmează de o faptă negativă, este ca şi cum ar fi făcut doi paşi înapoi. Este cam ca un asin care s-ar învârti în cerc. Trebuie lucrat asupra propriei persoane, comportamentul trebuie stăpânit.
(Seyyid a spus toate acestea cu o voce blândă, abia auzită. Apoi s-a ridicat, iar vocea sa a devenit mai puternică, mai energică, tonul ramânând, însă, de o infinită blândeţe.)
„Secretul ştie unde se aşază: el coboară într-o inimă curată. - Es-Sir ka-ya‘raf fin yenzel: ka-yenzel fi l-qalb es-sâfî” (repetă el de cel puţin două ori).
O inimă maculată nu poate fi locul în care secretul spiritual să vină să adaste, oricât de infimă ar fi pata.
Nu dezvăluiţi în public defectele fraţilor şi ale surorilor voastre, pentru a nu promova o imagine negativă a Căii. Ce mod ciudat de a mulţumi Caii, acela de a scoate în evidenţă defectele celorlalţi!
Evitarea disensiunilor
In tariqa nu ne interesează preocupările politice sau mondene. Această cale este Calea lui Dumnezeu. Feriţi-vă de ură şi de orice fel de disensiuni. Dumnezeu nu vizitează o inimă ranchiunoasă.
Nu vorbiţi despre politică între voi şi nici atunci când le vorbiţi altora despre Cale.
Conflictele existente între diferitele comunităţi etnice sau religioase sunt legate de trecut şi de istorie; noi nu trebuie să fim preocupaţi de acestea.
Feriţi-vă de oratorii iscusiţi, care ştiu multe lucruri şi care v-ar putea seduce cu discursurile lor; vă previn în legătură cu acest lucru.
Ignoraţi denigrările. Faqirul trebuie să se orienteze, să nu le dea nici o atenţie, să-şi astupe ochii şi urechile, să continue să lucreze cum ştie mai bine.
Calea nu este nicidecum o anarhie în care totul este permis. Dacă cineva îşi critică prea mult fraţii şi muqaddimul, sirrul îl va respinge. Nu ascultaţi de nimeni altcineva în afară de mine. Cei care seamănă zâzanie nu pot acţiona în felul acesta fără consecinţe. Sirrul supraveghează totul.
Eu sunt întotdeauna în spatele vostru. Nu ascultaţi niciodată de cei care seamănă discordie. Aceasta din urma distruge mahabba (iubirea spirituala) sau o împiedică să se consolideze, atunci când este puternică.
Nu desconsideraţi niciodată un frate în ochii celorlalţi fraţi. Cel care acţionează în felul acesta se va regăsi izolat. Străduiţi-vă, nu vă mulţumiţi doar să ascultaţi, puneţi acest lucru şi în practică.
Fuqara sunt fraţi fiindcă se înfruptă din laptele aceluiaşi tată.
Iubirea
Coeziunea grupului, iubirea autentică a fraţilor între ei, uniunea inimilor în orientarea lor câtre Shaykh sunt lucruri importante.
Iubiţi-vă unii pe ceilalţi, fiţi uniţi.
Profeţii au venit şi ca să instaureze iubirea între oameni. Uniunea inimilor se desăvârşeşte prin idhn, conform versetului din Coran: El le-a unit inimile. Dacă ai fi dat totul pe pământ, tu nu le-ai fi putut uni inimile, însă Dumnezeu le-a unit. El este Puternic, Înţelept. (Cor 8, 63)
Când trăim într-o tovărăşie spirituală, într-o relaţie de frăţie (şi aici nu mă refer la frăţie în sens general, ci la o frăţie învesmântată în iubire, în care inimile sunt la unison, iar minţile – în afinitate), atunci curge din abundenţă un atât de minunat vin al iubirii! Aceasta este, cu adevărat, împărăţia lui Dumnezeu!
Iubirea dintre discipoli şi iubirea dintre fuqqara şi maestru este nesfârşită şi ea continuă să sporească neîncetat. Această iubire se datorează secretului spiritual (sirr) şi este reală, pentru că noi ne reunim doar de dragul lui Dumnezeu. Iubirea aceasta învinge toate diferenţele culturale.
Iubirea este aceea care te face să înaintezi pe cale. Se relatează că un discipol care simţise o mare răcire interioară care îl împinsese să comită anumite abateri, se dusese la maestrul său, Sidi Muhammad al-Habri şi-i ceruse să reînnoiască pactul spiritual dintre ei. Maestrul îl chestionă asupra motivului acestei solicitări. Când discipolul îi mărturisi că acesta era răcirea sa interioară, maestrul îi răspunse: „Ia aminte, fiul meu: eu nu sunt dintre aceia care reînnoiesc pactul spiritual. Tu eşti discipolul meu, la fel ca şi ceilalţi. Dacă ţi s-a întâmplat să cunoşti o răcire interioară sau să comiţi abateri este suficient ca, prin contactul cu ceilalţi fraţi ai tăi, să regăseşti în tine însuţi un nou suflu şi o nouă energie. Cei care ar trebui, poate, să reînnoiască pactul, sunt aceia care nu mai au inclinaţie pentru acest gen de întâlniri, care nu încearcă să-şi întâlnească restul fraţilor. Dacă, la ei în sat, îl aud venind pe unul dintr-ai lor care rosteşte jalala, nu se grăbesc să vină în întâmpinarea sa. În ceea ce-i priveşte, intr-adevăr, răul care i-a cuprins este unul mare!”
Sprijinul şi generozitatea
(Cu referire la un frate care făcuse un drum cu maşina ca să meargă să ia un alt frate de la gară şi, după ce-l adusese, plecase din nou să ia un al doilea frate de la aeroport): „Aşa trebuie procedat, în felul acesta veţi avea de câştigat!”
Iubiţi-vă unii pe ceilalţi şi nu puneţi în evidenţă latura negativa a celuilalt. Dimpotrivă, consideraţi-vă unii pe ceilalţi perfecţi.
Nu trebuie să vă lăudaţi atunci când faceţi ceva pentru fraţii voştri (dăruindu-le din banii voştri, din timpul vostru etc.). Să vă lăudaţi cu aşa ceva este mai rău decât dacă nu aţi fi făcut nimic pentru ei, fiindcă a vă lăuda înseamnă a distruge toate binefacerile darului pe care l-aţi făcut.
Trebuie să daţi dovadă de adab faţă de fraţii voştri: politeţe, servire, răbdare. Faqirul trebuie să fie ca un covor de rugăciune pe care fraţii săi să poată îngenunchea, fără ca faqirul să spună nici măcar „vai!”. Fuqqara îşi datorează unii altora adab (politeţe) şi mahabba (iubire spirituală). Ei trebuie, prin urmare, nu numai să se protejeze reciproc, ci şi să se sfătuiască unii pe ceilalţi, să se într-ajute. Fuqqara trebuie să-şi glorifice fraţii aflaţi pe Cale, să-i aşeze înaintea a orice altceva. Această glorificare, acest respect neţărmurit este simbolizat prin formula de politeţe „Si” sau „Sidi” în cazul fraţilor, respectiv „La” sau „Lalla” în cazul surorilor. Fiecare faqir este bine să se abţină să-şi interpeleze fratele/sora doar cu prenumele, ori cu apelative de genul „Hei, tu!”; trebuie să le preceadă prenumele de Sidi/Lalla.
A fi conştient de propriile defecte, mai degrabă decât de acelea ale fraţilor/surorilor din tariqa
Nu trebuie să pui în evidenţă defectele fraţilor/surorilor, nu trebuie să le critici. În caz contrar, vei ajunge să-ţi uiţi propriile defecte. Calea este ca un mare spital, Şeicul fiind unicul medic. Cum ar putea un bolnav să-i reproşeze unui altuia faptul că nu se simte bine? Când vezi defectele altora, le uiţi pe ale tale. Glorificarea (ta'zim) este importantă. Acela care-şi glorifică Şeicul, îşi glorifică ulterior şi fraţii. Priviţi-vă fraţii ca şi cum ar fi perfecţi, pentru simplul motiv că se află pe Cale (cf. povestirii despre Isus şi cadavrul câinelui). Treptat vă veţi da seama că întreaga creaţie este perfectă, iar această măreţie se va extinde deasupra tuturor lucrurilor. Dacă văd un defect în celălalt, acest lucru se întâmplă pentru că el există în mine, altfel nu l-aş fi putut vedea. Nu trebuie lăsate să vă intre în inimă sugestiile negative la adresa fraţilor. Vegheaţi asupra inimii voastre, faceţi-o să fie curată şi imaculată ca o zawwiya.
Iubirea dintre fraţi are o deosebită importanţă. Nu vă criticaţi fraţii dacă remarcaţi la ei un comportament condamnabil, ci daţi dovadă de compasiune. Altfel, dacă emiteţi critici şi judecăţi de valoare, riscaţi să prejudiciaţi legătură spirituală (madad) discipol-Şeic. Trebuie, dimpotrivă, să-l glorificaţi pe celălalt. Nu ne este, oricum, de ajuns o viaţă întreagă ca să ne străduim să ne corectăm defectele; nu mai este cazul, aşadar, să ne concentrăm şi asupra defectelor celorlalţi.
Judecarea critică a altor fuqqara este o maladie a inimii, fie că se manifestă prin vorbe, fie numai în gând. Remediul ei este glorificarea (ta’zim).
Fraţii trebuie să fie atenţi să nu se judece între ei (mizan), fiindcă aceasta este o acţiune nefastă. Două categorii de fraţi nu se pot uni cu Dumnezeu: cei care se dezic de Şeicul lor şi cei care-şi judecă fraţii. Cei care se opresc asupra defectelor fraţilor lor, sfârşesc prin a le uita pe ale lor şi acest lucru impietează asupra parcursului lor spiritual. Dimpotrivă, aceia care nu-i judecă critic pe alţii sunt capabili să-şi evalueze propriile defecte şi, astfel, să progreseze pe Cale.
Judecăţile de valoare şi denigrarea altora
Judecăţile de valoare şi denigrarea afectează mahabba (iubirea spirituala) şi unitatea grupului. Încetaţi cu denigrările. Toată lumea este la fel, secretul spiritual (sirr) este al meu şi nimeni nu are nimic de transmis; totul trece prin mine, iar eu dăruiesc tuturor.
Nu trebuie să existe competiţie între voi, între diferite grupuri.
Fiecare dintre voi este responsabil de Cale. Nu se poate vorbi despre „muqaddim şi alti responsabili” pe de o parte, şi despre „restul celorlalţi” pe de altă parte. Calea priveşte pe fiecare dintre voi şi fiecare dintre voi este reprezentantul ei (de unde necesitatea implicării).
Toţi ne punem speranţa în milostivenia lui Dumnezeu, chiar şi eu, dar pentru aceasta trebuie lucrat. Eu nu mă aşez niciodată într-o inimă făţarnică.
Toţi discipolii trebuie glorificaţi şi respectaţi.
Nu există vreun maqam (staţiune spirituală) special(ă). Un faqir poate întreprinde o acţiune pozitivă însă, dacă, după aceea o urmează de o faptă negativă, este ca şi cum ar fi făcut doi paşi înapoi. Este cam ca un asin care s-ar învârti în cerc. Trebuie lucrat asupra propriei persoane, comportamentul trebuie stăpânit.
(Seyyid a spus toate acestea cu o voce blândă, abia auzită. Apoi s-a ridicat, iar vocea sa a devenit mai puternică, mai energică, tonul ramânând, însă, de o infinită blândeţe.)
„Secretul ştie unde se aşază: el coboară într-o inimă curată. - Es-Sir ka-ya‘raf fin yenzel: ka-yenzel fi l-qalb es-sâfî” (repetă el de cel puţin două ori).
O inimă maculată nu poate fi locul în care secretul spiritual să vină să adaste, oricât de infimă ar fi pata.
Nu dezvăluiţi în public defectele fraţilor şi ale surorilor voastre, pentru a nu promova o imagine negativă a Căii. Ce mod ciudat de a mulţumi Caii, acela de a scoate în evidenţă defectele celorlalţi!
Evitarea disensiunilor
In tariqa nu ne interesează preocupările politice sau mondene. Această cale este Calea lui Dumnezeu. Feriţi-vă de ură şi de orice fel de disensiuni. Dumnezeu nu vizitează o inimă ranchiunoasă.
Nu vorbiţi despre politică între voi şi nici atunci când le vorbiţi altora despre Cale.
Conflictele existente între diferitele comunităţi etnice sau religioase sunt legate de trecut şi de istorie; noi nu trebuie să fim preocupaţi de acestea.
Feriţi-vă de oratorii iscusiţi, care ştiu multe lucruri şi care v-ar putea seduce cu discursurile lor; vă previn în legătură cu acest lucru.
Ignoraţi denigrările. Faqirul trebuie să se orienteze, să nu le dea nici o atenţie, să-şi astupe ochii şi urechile, să continue să lucreze cum ştie mai bine.
Calea nu este nicidecum o anarhie în care totul este permis. Dacă cineva îşi critică prea mult fraţii şi muqaddimul, sirrul îl va respinge. Nu ascultaţi de nimeni altcineva în afară de mine. Cei care seamănă zâzanie nu pot acţiona în felul acesta fără consecinţe. Sirrul supraveghează totul.
Eu sunt întotdeauna în spatele vostru. Nu ascultaţi niciodată de cei care seamănă discordie. Aceasta din urma distruge mahabba (iubirea spirituala) sau o împiedică să se consolideze, atunci când este puternică.
Nu desconsideraţi niciodată un frate în ochii celorlalţi fraţi. Cel care acţionează în felul acesta se va regăsi izolat. Străduiţi-vă, nu vă mulţumiţi doar să ascultaţi, puneţi acest lucru şi în practică.
marți, ianuarie 20, 2009
Eroare de judecatã - Idries Shah
Era odata un intelept care avea numerosi discipoli si multi dusmani. Acestia din urma hotarara sa-l omoare. Dupa ce-si dadura seama ca oricine putea intra la el si se putea plimba in toata libertarea prin casa sa, dusmanii inteleptului otravira niste mere, pe care le asezara in incaperi diferite. Apoi repetara operatiunea.
Dupa cateva luni, otravitorii, uluiti, trebuira sa admita adevarul: inteleptul era inca in viata si in cea mai buna stare de sanatate. Unii dintre ei trasera concluzia ca omul era un sfant si ca avea perceptii atat de dezvoltate si de subtile incat nu se atinsese de fructele otravite, sau, lucru inca si mai extraordinar, ca putea sa
ingurgiteze otrava fara nici un fel de urmari.
Se dusera, atunci, la intelept si se prosternara la picioarele sale:
- Abia acum ne dam seama ca esti un sfant si am dori sa devenim discipolii tai.
- Motivele pentru care voi ma considerati un sfant, nu ma impresioneaza in niciun fel, le spuse inteleptul. Daca chiar vreti sa stiti, ei bine, iata: am scapat cu viata din complotul pe care l-ati pus la cale fiindca, pur si simplu, nu obisnuiesc sa mananc fructele care lancezesc prin casa.
Dupa cateva luni, otravitorii, uluiti, trebuira sa admita adevarul: inteleptul era inca in viata si in cea mai buna stare de sanatate. Unii dintre ei trasera concluzia ca omul era un sfant si ca avea perceptii atat de dezvoltate si de subtile incat nu se atinsese de fructele otravite, sau, lucru inca si mai extraordinar, ca putea sa
ingurgiteze otrava fara nici un fel de urmari.
Se dusera, atunci, la intelept si se prosternara la picioarele sale:
- Abia acum ne dam seama ca esti un sfant si am dori sa devenim discipolii tai.
- Motivele pentru care voi ma considerati un sfant, nu ma impresioneaza in niciun fel, le spuse inteleptul. Daca chiar vreti sa stiti, ei bine, iata: am scapat cu viata din complotul pe care l-ati pus la cale fiindca, pur si simplu, nu obisnuiesc sa mananc fructele care lancezesc prin casa.
vineri, ianuarie 16, 2009
Prezenta divina in mistica lui al-Hallaj (3)
I. Viata si opera lui al-Hallaj
2. In anul 875 al-Hallaj pleaca la Bagdad, unde il are ca maestru pe 'Amr Makki, un sunnit, ca si at-Tustari, care urma indeaproape traditia profetica. Rigorismul sau, precum si atitudinea sa fata de traditie vor gasi ecouri in gandirea lui al-Hallaj.
'Amr Makki este cel care il investeste pe al-Hallaj ca sufit, oferindu-i vesmantul traditional al misticilor musulmani numit "hirqa", moment ce marcheaza intrarea discipolului in randul sufitilor dupa o lunga perioada de pregatire spirituala. Desi maestrul isi influenteaza, de obicei, discipolul in aceasta etapa de initiere spirituala, al-Hallaj se va indeparta de multe din conceptiile maestrilor sai. Astfel, el nu va prelua conceptia lui 'Amr Makki despre gratia divina, care s-ar limita la a determina inima sa indeplineasca cu strictete obligatiile de cult.
In aceasta perioada se casatoreste cu fiica unui mistic, Abu Ya'qub al-Aqta', isi paraseste maestrul nemultumit de relatia cu acesta si se apropie de Junayd, marele mistic irakian, care ii devine si calauza spirituala.
Junayd bin Muhammad 'Abu al-Qasim al-Hazzaz al-Bagdadi (830-910) este unul dintre primii mari mistici ai islamului, reprezentantul unei mistici ce se opune exteriorizarii ardorii spirituale a lui al-Hallaj, fiind preocupat de rigorile ascetismului si de riscurile unei posibile intrari in conflict cu traditia religioasa sunnita. El va condamna cu fermitate multe dintre afirmatiile indraznete ale lui al-Hallaj. Spre sfarsitul vietii, abandoneaza invatamantul spiritual pentru a se concentra asupra dreptului canonic islamic. Invatatura lui Junayd prevedea ca alesii, al-'awliya', in urma uniunii mistice, sunt anihilati intru Dumnezeu astfel incat doar El ramane, timpul nu mai exista, iar creaturile redevin ce au fost inainte de Creatie, si anume spirit pur.
Al-Hallaj a ramas douazeci de ani atasat acestei scoli a mortificarii si a anihilarii. In acest rastimp a cunoscut si alti maestri, cum ar fi an-Nuri, un prieten al lui Junayd si discipol al lui Muhasibi. Pornind de la ideile acestuia despre dragoste, al-Hallaj isi dezvolta propria conceptie despre iubirea pura: omul trebuie sa Il slujeascã pe Dumnezeu pentru simplul fapt ca Il iubeste, fara sa astepte vreo rasplata. Al-Hallaj, care este indragostit cu desavarsire de Dumnezeu, va aprofunda realitatea religioasa a dragostei, asa cum o arata versurile sale:
"De Te doresc, nu Te doresc drept rasplata,
ci Te doresc sa-mi fii pedeapsa,
caci tot ce mi-a trebuit, am primit,
dar fara sa simt gustul extazului prin osanda."
2. In anul 875 al-Hallaj pleaca la Bagdad, unde il are ca maestru pe 'Amr Makki, un sunnit, ca si at-Tustari, care urma indeaproape traditia profetica. Rigorismul sau, precum si atitudinea sa fata de traditie vor gasi ecouri in gandirea lui al-Hallaj.
'Amr Makki este cel care il investeste pe al-Hallaj ca sufit, oferindu-i vesmantul traditional al misticilor musulmani numit "hirqa", moment ce marcheaza intrarea discipolului in randul sufitilor dupa o lunga perioada de pregatire spirituala. Desi maestrul isi influenteaza, de obicei, discipolul in aceasta etapa de initiere spirituala, al-Hallaj se va indeparta de multe din conceptiile maestrilor sai. Astfel, el nu va prelua conceptia lui 'Amr Makki despre gratia divina, care s-ar limita la a determina inima sa indeplineasca cu strictete obligatiile de cult.
In aceasta perioada se casatoreste cu fiica unui mistic, Abu Ya'qub al-Aqta', isi paraseste maestrul nemultumit de relatia cu acesta si se apropie de Junayd, marele mistic irakian, care ii devine si calauza spirituala.
Junayd bin Muhammad 'Abu al-Qasim al-Hazzaz al-Bagdadi (830-910) este unul dintre primii mari mistici ai islamului, reprezentantul unei mistici ce se opune exteriorizarii ardorii spirituale a lui al-Hallaj, fiind preocupat de rigorile ascetismului si de riscurile unei posibile intrari in conflict cu traditia religioasa sunnita. El va condamna cu fermitate multe dintre afirmatiile indraznete ale lui al-Hallaj. Spre sfarsitul vietii, abandoneaza invatamantul spiritual pentru a se concentra asupra dreptului canonic islamic. Invatatura lui Junayd prevedea ca alesii, al-'awliya', in urma uniunii mistice, sunt anihilati intru Dumnezeu astfel incat doar El ramane, timpul nu mai exista, iar creaturile redevin ce au fost inainte de Creatie, si anume spirit pur.
Al-Hallaj a ramas douazeci de ani atasat acestei scoli a mortificarii si a anihilarii. In acest rastimp a cunoscut si alti maestri, cum ar fi an-Nuri, un prieten al lui Junayd si discipol al lui Muhasibi. Pornind de la ideile acestuia despre dragoste, al-Hallaj isi dezvolta propria conceptie despre iubirea pura: omul trebuie sa Il slujeascã pe Dumnezeu pentru simplul fapt ca Il iubeste, fara sa astepte vreo rasplata. Al-Hallaj, care este indragostit cu desavarsire de Dumnezeu, va aprofunda realitatea religioasa a dragostei, asa cum o arata versurile sale:
"De Te doresc, nu Te doresc drept rasplata,
ci Te doresc sa-mi fii pedeapsa,
caci tot ce mi-a trebuit, am primit,
dar fara sa simt gustul extazului prin osanda."
Prezenta divina in mistica lui al-Hallaj (2)
I. Viata si opera lui al-Hallaj
1. Al-Husayn bin Mansur bin Mahamma s-a nascut in jurul anului 858/244 la al-Bayda in zona cunoscuta sub numele de Fars; a devenit celebru prin apelativul hipocoristic al-Hallaj, nume care a fost interpretat ca "daracitorul tainelor" (hallaj al-asrar). Aceasta sintagma face referire la relatarile privind predicile sale din 'Ahwaz in timpul carora le releva celor prezenti cele mai tainice ganduri. De altfel, se pare ca in prima parte a vietii sale si-a castigat existentaexercitand meseria tatalui sau, care era daracitor de lana (echivalentul in limba araba fiind "al-hallaj") .
La varsta de saisprezece ani devine discipolul lui Sahl at-Tustari (818-886) pe care il urmeaza in exilul de la Basra, acesta fiind izgonit pentru ca a sustinut obligativitatea caintei (tawba), in practicile de cult.
Sahl at-Tustari, discipol al lui Dhul Nun al-Misri, a fost puternic influentat de scoala ascetica de la Basra. Fiind intai de toate un ascet care dorea sa armonizeze experientele mistice cu islamul sunnit, el a considerat credinta ca un nucleu increat al omului care ii permite exclusiv aderarea la esenta divina prin dhikr sau invocarea lui Dumnezeu.
Invatatura acestui mistic se bazeaza pe ideea ca omul se gaseste mereu sub privirea lui Dumnezeu - care stie tot ce face - si ca acesta trebuie sa se apere de imboldurile negative ale sufletului, in caz contrar pierzandu-si calitatea de credincios. Din aceasta perspectiva, credinta este atitudinea religioasa a omului in fata Creatorului, ceea ce il face pe credincios sa fie o dovada, hujja, a lui Dumnezeu in fata creatiei si implica existenta unui mister divin. Acest principiu va servi ca baza pentru meditatia personala a lui al-Hallaj.
1. Al-Husayn bin Mansur bin Mahamma s-a nascut in jurul anului 858/244 la al-Bayda in zona cunoscuta sub numele de Fars; a devenit celebru prin apelativul hipocoristic al-Hallaj, nume care a fost interpretat ca "daracitorul tainelor" (hallaj al-asrar). Aceasta sintagma face referire la relatarile privind predicile sale din 'Ahwaz in timpul carora le releva celor prezenti cele mai tainice ganduri. De altfel, se pare ca in prima parte a vietii sale si-a castigat existentaexercitand meseria tatalui sau, care era daracitor de lana (echivalentul in limba araba fiind "al-hallaj") .
La varsta de saisprezece ani devine discipolul lui Sahl at-Tustari (818-886) pe care il urmeaza in exilul de la Basra, acesta fiind izgonit pentru ca a sustinut obligativitatea caintei (tawba), in practicile de cult.
Sahl at-Tustari, discipol al lui Dhul Nun al-Misri, a fost puternic influentat de scoala ascetica de la Basra. Fiind intai de toate un ascet care dorea sa armonizeze experientele mistice cu islamul sunnit, el a considerat credinta ca un nucleu increat al omului care ii permite exclusiv aderarea la esenta divina prin dhikr sau invocarea lui Dumnezeu.
Invatatura acestui mistic se bazeaza pe ideea ca omul se gaseste mereu sub privirea lui Dumnezeu - care stie tot ce face - si ca acesta trebuie sa se apere de imboldurile negative ale sufletului, in caz contrar pierzandu-si calitatea de credincios. Din aceasta perspectiva, credinta este atitudinea religioasa a omului in fata Creatorului, ceea ce il face pe credincios sa fie o dovada, hujja, a lui Dumnezeu in fata creatiei si implica existenta unui mister divin. Acest principiu va servi ca baza pentru meditatia personala a lui al-Hallaj.
Statistici - Idries Shah
Un om sarac ii spuse unuia bogat:
- Imi cheltuiesc toti banii pe mancare.
- Numai tu esti de vina! ii replica omul bogat. Eu nu cheltuiesc decat 5% dintr-ai mei pe mancare.
- Imi cheltuiesc toti banii pe mancare.
- Numai tu esti de vina! ii replica omul bogat. Eu nu cheltuiesc decat 5% dintr-ai mei pe mancare.
Alt program lung - Saadi
Un negustor avea 150 de camile ce-i carau lucrurile si 40 de servitori care faceau ce le poruncea el. Intr-o seara, a invitat un prieten (pe Saadi) sa i se alature. Toata noaptea nu avu liniste deloc si vorbi intr-una despre problemele, necazurile sale si lupta pe viata si pe moarte din profesia lui. I-a vorbit despre avutia sa din Turkistan, despre proprietatile din India si si-a etalat bijuteriile si titlurile pamanturilor sale.
- O, Saadi, suspina el, urmeaza o alta calatorie. Dupa calatoria aceasta, vreau din nou sa ma asez si sa am parte de odihna binemeritata. Asta vreau mai mult decat orice pe lume. Vreau sa duc pucioasa persana in China, caci am auzit ca e foarte valororasa acolo. De acolo vreau sa transport vase chinzesti la Roma. Vasul meu va duce apoi marfuri romane in India, iar de acolo voi lua otel indian pentru Halab. De acolo, voi exporta oglinzi si sticla la Yemen si voi aduce catifea in Persia.
Cu o expresie trista pe fata, ii declara apoi lui Saadi, care il ascultase cu neincredere:
- Si, dupa aceea, viata mea va apartine pacii, reflectiei si meditatiei, cel mai inalt fel al gandurilor mele.
- O, Saadi, suspina el, urmeaza o alta calatorie. Dupa calatoria aceasta, vreau din nou sa ma asez si sa am parte de odihna binemeritata. Asta vreau mai mult decat orice pe lume. Vreau sa duc pucioasa persana in China, caci am auzit ca e foarte valororasa acolo. De acolo vreau sa transport vase chinzesti la Roma. Vasul meu va duce apoi marfuri romane in India, iar de acolo voi lua otel indian pentru Halab. De acolo, voi exporta oglinzi si sticla la Yemen si voi aduce catifea in Persia.
Cu o expresie trista pe fata, ii declara apoi lui Saadi, care il ascultase cu neincredere:
- Si, dupa aceea, viata mea va apartine pacii, reflectiei si meditatiei, cel mai inalt fel al gandurilor mele.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)